Enciclopedia României ca mecanism de propagandă politică.
Cezar Petrescu despre „mântuitorul” României
Dragoş SDROBIŞ
PhD Candidate/ Institutul de Istorie „George Bariţiu” al Academiei Române – filiala Cluj-Napoca
Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014
The Encyclopaedia of Romania as a political propaganda mechanism. Cezar Petrescu about the “Savior” of Romania
The aim of this paper is to “contextualize” the contribution of Cezar Petrescu to the first volume of Encyclopaedia of Romania. In the chapter entitled The Reign of Carol 2nd, Petrescu tried to emphasize the positive aspects of the reforms implemented by the Romanian king until 1938, in domains such as education, administration, the development and the research of the rural side or the strengthen of the defensive capacities of Romania. Despite the propagandistic sides of this demarche, the issues approached by Petrescu were, in fact, previous concerns in his journalistic activity. The overcrowding of the universities, the intellectual unemployment (which he used to call “university dumping”) or the underdevelopment of the Romanian village (as depicted in many of his novels) proved to be the symptoms of an inert society. From the point of view of the “intellectual deontology”, Cezar Petrescu failed to remain an equidistant observer. In fact, as director of the daily newspaper Romania, he played an important role in sustaining the dictatorial regime of Carol 2nd. But, if it is to compare him with some other intellectuals, Petrescu remains one of those who – interested or not – believed that Carol 2nd could have represented a new way for the Romanian society.
Keywords: Cezar Petrescu, Encyclopaedia of Romania, propaganda, the reign of Carol 2nd, intellectual unemployment, Romanian youth
In Plan de acţiune pentru 1938, Dimitrie Gusti milita pentru schimbarea paradigmei guvernanţei. Convins că „intrăm într-o vreme în care acţiunea de conducere a naţiunilor e neasemuit amplificată prin ştiinţele sociale”, Gusti declara că însăşi stabilitatea şi existenţa statului român erau legate de rapiditatea cu care România îşi schimba modul de administrare a ţării. În acest context, sociologul afirma că „celor ce au în viaţa naţiunii funcţiunea de a face ştiinţă socială le revine o întreită misiune: să înlesnească, prin cercetări, guvernarea naţiunii; să ajute prin publicaţii formarea conştiinţei de sine a naţiunii; în sfârşit, să crească tineri capabili să continue opera de cercetare a realităţii sociale”[1]. Rezultatul imediat trebuia să fie întocmirea unei Hărţi sociologice a României, iar pentru formarea rapidă a noilor generaţii de conducători se impunea crearea unei Facultăţi de Ştiinţe Sociale.
Anul 1938 rămâne, prin şcoala Gusti, zenitul dezvoltării şi implementării ştiinţelor sociale în România interbelică. E drept, acest succes e strâns legat de sfârşitul regimului „democraţiei mimate” (Mattei Dogan) şi de instaurarea unui regim de dictatură. Era un trend anti-democratic întâlnit în mai toate statele europene. De fapt, în Europa Centrală şi de Est, România şi Cehoslovacia erau la începutul anului 1938 ultimele state cu regimuri parlamentare. În februarie, România trecea la regimul de dictatură regală, în timp ce Cehoslovacia cădea victimă expansionismului celui de al Treilea Reich în toamna aceluiaşi an. Pentru Dimitrie Gusti, „stilul nou de guvernare ce apare pretutindeni e de o energie şi de o perspicacitate necunoscută până acum. Conducătorii naţiunilor se servesc de un întreg stat-major de cercetători, care inventariază situaţia naţiunii proprii şi urmăresc la zi schimbările ce se întâmplă în statele străine, care pot avea vreo influenţă asupra situaţiei ei în lume. Pornind de la informaţia culeasă de acest enorm senzor, alcătuit din zeci de institute de cercetare şi de oficii de studiu, oamenii de stat mari ai zilelor noastre întocmesc planurile lor cuadrienale şi cincinale de administraţie şi susţin jocul de şah îndrăzneţ al politicii lor externe”[2].
Dezvoltarea Institutului Social Român, implementarea Serviciului Social al Tineretului, atribuţii culturale lărgite pentru Fundaţiile Culturale Regale – toate dovedeau că între profesorul de sociologie Dimitrie Gusti şi regele Carol al II-lea se înfiripase o relaţie ca de la „un cărturar la un monarh luminat” (Zoltán Rostás). Preţul pentru o astfel de asociere era, însă, utilizarea propagandistică a oricărei realizări culturale. În această manieră s-a ajuns să fie promovată ideea Enciclopediei României. Proiect demarat de Gusti încă din 1932, prin care se urmărea prelucrarea ştiinţifică a materialului rezultat în urma recensământului din 1930, ideea a intrat într-un con de umbră, mai ales din motive financiare. „În cursul anului 1937, Majestatea Sa Regele a binevoit să încunune activitatea noastră cu Înaltul Său Patronaj. Lucrările acestei opere au progresat şi se încheagă sub ochiul vigilent al Majestăţii Sale; noi ne străduim să fim doar vrednici de atenţia Lui, de îndemnul şi de exemplul August de tenacitate şi de muncă”[3]. Pentru realizarea unui astfel de demers preponderent ştiinţific, Dimitrie Gusti a iniţiat în 1938 Asociaţia Ştiinţifică pentru Enciclopedia României, reunind un mare număr de personalităţi ale culturii române.
Printre aceste personalităţi invitate să colaboreze la întocmirea Enciclopediei îl regăsim şi pe Cezar Petrescu. Literat, romancier prodigios, care uimea prin fluxul său publicistic, Petrescu se număra la începutul anilor ‘20 printre tinerii care promiteau să aducă un suflu nou, atât în cultură, cât şi în societate. Ulterior, mulţi dintre contemporanii săi au început să îl vadă şi cu alţi ochi. De pildă, Mihail Sebastian găseşte o explicaţie pentru volumul imens de creaţie al lui Petrescu în faptul că acesta din urmă „utilizează – aproape fără să îşi dea seama – în cărţile lui sugestii din diverse convorbiri sau confesii literare”[4]. Iar George Călinescu, la fel ca mulţi alţi critici literari din perioada interbelică, nu a apreciat opera lui Cezar Petrescu. Astfel că, în 1941, când este publicată Istoria literaturii române, caracterizarea făcută celui care se vedea un Balzac al României se rezumă la ideea că Petrescu ar fi fost ceea ce în limbajul de astăzi am numi un scriitor comercial. Coborând pe firul cronologic, Călinescu observa cum consacrarea lui Petrescu ar fi venit odată cu publicarea romanului Întunecare (1929). Era momentul din care „formula mare romancier însoţeşte cu frenezie numele scriitorului, pus totdeauna alături de Mihail Sadoveanu şi Liviu Rebreanu. Scriitorul însuşi capătă un suflet optimist, impermeabil la critică. Uneori intenţia de a vinde cu orice chip cărţile pare aşa de neîndoielnică, încât cel puţin asupra unor anume opere s-ar crede că interesul artistic al autorului a căzut pe al doilea plan”. Cât priveşte posteritatea marelui romancier, Călinescu intuia deja că „mai târziu, când literatura română va fi mai bogată, istoricul nu va acorda lui Cezar Petrescu decât câteva rânduri. […] Cât despre stil, frumos scrie azi orice jurnalist. […] Cezar Petrescu nu e decât un jurnalist cu un bun condei, însă istoriceşte el a adus literaturii române un element ce-i lipsea: invenţia”[5].
Antipatia dintre Călinescu şi Petrescu era mult mai veche. Călinescu, la fel ca mulţi alţi comilitoni de-ai criticii literare, se arătau deranjaţi de condescendenţa lui Petrescu, care pe deasupra confunda succesul fulgurant la public al romanelor sale cu valoarea artistică. În replică, Petrescu afirma că plănuita sa cronică românească a veacului al XX-lea se preocupa de „problema românească a inadaptabilului şi a dezrădăcinării, a declasării de sus în jos ori de jos în sus”[6]. Iar faptul că literatura sa era de calitate era dovedit de faptul că multe dintre romane îi fuseseră traduse şi publicate în ţări ca Italia, Polonia, Cehoslovacia. E drept că Cezar Petrescu nu a lăsat o operă durabilă în urma sa. Ceea ce rămâne, însă, e condeiul gazetăresc. Privit astfel, Cezar Petrescu a analizat fenomene dramatice pe care lumea românească interbelică le-a traversat. Iar ca gazetar, cea mai înaltă realizare a fost numirea în funcţia de director al cotidianului România în timpul celor doi ani de dictatură regală a lui Carol al II-lea (1938-1940). Din această postură îl regăsim drept colaborator la primul volum al Enciclopediei României, în care Dimitrie Gusti vedea „imaginea ţării şi a neamului românesc, aşa cum s-au închegat a doua zi după unire”. Sub condeiul encomiastic al lui Petrescu, domnia regelui Carol al II-lea trebuia să apară ca un reînceput al istoriei. Numai că multe dintre aspectele pe care le abordează în Enciclopedie erau preocupări mult mai vechi, ale unui om care asistase şi suferise pe de urma unor schimbări abrupte ale lumii româneşti şi care nu de puţine ori îşi exprimase deziluzia faţă de reformele amânate la nesfârşit.
Debutul publicistic al unui „dezrădăcinat”
Petrescu s-a născut la Cotnari, în 1891, într-o familie de boieri din Moldova, deseori afirmând că „locul meu natal e într-o sticlă de Cotnari”. „Eu n-am nevoie, ca refugiaţii ruşi, să port câţiva pumni de pământ natal în batistă; îi găsesc toată chintesenţa într-o sticlă înfundată şi cernită – o sticlă de Cotnari autentic. Altora, amintirea locului natal le dă tristeţe. Mie dimpotrivă. Te asigur că după două sticle de Cotnari începi să devii omul cel mai fericit de pe lume”. Cât despre părinţii săi, se considera rodul unui melanj ereditar al contrastelor: „După ereditatea mea oltenească am moştenit, cred, încăpăţânarea şi îndârjirea la muncă, atunci când mă pot închide în casă să lucrez două luni, câte 14 ore pe zi. De la familia mea de pe mamă, am moştenit însuşirile şi defectele moldoveneşti – printre care cea mai de căpetenie e, cred, uşurinţa cu care după două luni de muncă pe brânci, trec în alte patru, şase ori opt luni, de trândăvie, tot pe brânci… Patru, şase ori opt luni de taclale, cafele turceşti, bârfeli, proiecte, poker, bacara şi nopţi consacrate cultului natal – Cotnariul. Tot din această dublă şi nefuzionată ereditate, când biruie strămoşii clăcaşi ai tatei, mă simt teribil de revoluţionar şi de democrat; ca a doua zi, când biruie sângele matern, să mă trezesc reacţionar şi maurissian7 până în vârful unghiilor […]”.
În timpul gimnaziului îl are ca profesor de literatură pe Calistrat Hogaş, care ar fi întrezărit la tânărul Cezar o înclinaţie spre literatură. Mai interesantă e perioada studenţiei, la Iaşi, între 1911-1914, unde urmează cursurile Facultăţii de Drept. Aici, în 1912, se afirmă ca lider al mişcării studenţeşti anticuziste, publicând trei articole incisive în Facla lui N.D. Cocea. Mai târziu, avea să afirme: „Toţi colegii erau naţionalişti. Nu-mi rămânea decât să devin social-revoluţionar-umanitarist. […] A doua zi, după ce-am deschis războiul, m-am mirat şi eu de unde mă apucase atâta fanatism, mai ales că la capătul luptei mă aştepta examenul la Economie politică cu profesorul A.C. Cuza, pe care îl atacasem sub semnătură, cu o superbă temeritate, vecină iresponsabilităţii”[8]. Intrarea României în marele război în 1916 îl găseşte pe Cezar Petrescu funcţionar de plasă în Nordul Moldovei. După sfârşitul războiului, autorităţile descoperă anumite nereguli financiare în bugetul plasei Mălini din judeţul Suceava, care îi sunt imputate lui Petrescu. Se pare că jucase la poker o sumă importantă de bani, pe care ar fi plătit-o din salariile angajaţilor. Drept urmare, ca ultimă soluţie încearcă să se sinucidă, tentativă oprită în ultimul moment. Pentru a-l salva, mama lui Petrescu decidă să vândă mare parte din averea familiei, pentru a putea acoperi daunele fiului. Este momentul în care Petrescu începe să experimenteze sentimentul „declasării” iar apoi pe cel al disperării, când în 1921, soţia sa Marcela se stinge prematur. Rămânea în urma căsniciei sale un băiat, Aurel.
Consacrarea publicistică şi cristalizarea proiectului literar
Crearea României Mari i-a dat speranţe că noul stat se va fonda pe altfel de principii. Acesta a fost imboldul principal pentru Petrescu de a se muta în Bucureşti, împreună cu prietenul său, Pamfil Şeicaru. Părea un pariu al afirmării jurnalistice: Dacă în zece ani n-am cucerit-o [Capitala], putem să ne împuşcăm. Soseşte la Bucureşti în 1919, „în dimineaţa de 13 Decembrie; pavajul de pe strada Câmpineanu era încă pătat de sângele represiunii comuniste. Atmosfera se anunţa de la început balzaciană”.
Alegerea pare să nu fi fost prea inspirată. După doi ani îl găsim la Cluj, unde fondează alături de Gib. I Mihăiescu şi de Adrian Maniu revista lunară Gândirea. Colaboratorii acestei reviste au fost tineri între 25 şi 35 de ani, proveniţi din diferite discipline, dar care „se înrudeau printr-o singură experienţă comună: războiul”. Astfel, revista apărea într-un moment de „criză spirituală, când afirmarea unei generaţii se închega încă dintr-un haos”. Ceea ce oferea colaboratorilor săi această revistă era „libertatea”, iar eclectismul rezultat a făcut posibilă aducerea laolaltă a numeroşi şi diverşi colaboratori, dar şi un public cititor. „Revista a mers odată cu timpul. De aceea, poate, atâtea altele i-au rămas în urmă, pe drum”[9]. Cât despre beneficiile personale ale acestui demers, „Gândirea m-a ajutat să mă regăsesc. Mulţi ani mi-a fost singura axă a existenţei. Din acel moment, gazetăria mi-a rămas o profesie cu totul exterioară, ca să-mi păstrez spiritul intact, pentru ceea ce-am crezut că este o chemare a mea interioară- literară”[10].
Totuşi, mirajul Capitalei părea mult mai puternic. Iată-l în 1923 revenind în Bucureşti, iar un an mai târziu îl regăsim printre fondatorii unui cotidian care a marcat întreaga perioadă interbelică: Cuvântul. În paginile acestui ziar se cizelează ca publicist. Remarcabilă rămâne ancheta Anarhia universitară (noiembrie 1924 – ianuarie 1925), care însumează aproape 20 de articole bazate pe mărturii ale studenţilor, profesorilor, dar şi pe extrase din presă, cu rolul de a reconstrui firul cronologico-cauzal al mişcării studenţeşti din 1922. Petrescu îşi justifica demersul atât prin actualitatea sa (în data de 25 octombrie 1924 prefectul ieşean Manciu este asasinat de Corneliu Zelea-Codreanu), dar şi prin ignorarea fondului problemelor de către autorităţi. La nivelul opiniei publice persista ideea că mişcările studenţeşti reprezentaseră pentru guvernarea liberală un abil subterfugiu de a se eschiva de la alte răspunderi mult mai grave, ca procedura incorectă de adoptare a Constituţiei în martie 1923 sau gestionarea defectuoasă a procesului de unificare statală. Astfel, tacit sau explicit, s-a construit imaginea „studentului duşman”: „Aproape întotdeauna atenţia publicului a fost abătută de [la] principalele acte de guvern care nu erau pe placul ţării, la alte întâmplări care luau deodată proporţii covârşitoare”, încât opinia publică „ştia mai bine cazul unui student care s-a purtat mai puţin gingaş pe peronul gării Tecuci cu un supus american, decât paragrafele primenite ale Constituţiei care-l legau de mâini şi de picioare, pe viaţă”.
Cauzele anarhiei universitare ar fi mult mai largi: e vorba mai întâi de o prelungire a crizei morale a societăţii ori de un politicianism universitar care provoacă o scădere a prestigiului universitar. Apoi, urmau problemele materiale ale studenţimii, la care se adăuga o altă sursă de frustrare a studenţimii naţionaliste: problema nostrificării diplomelor străine, ieşind la iveală numeroase falsuri, mai ales din partea studenţilor „basarabeni”. Erau puse la îndoială şi diplomele universitare obţinute în Occident, „bons pour l’Orient”. De fapt, ar fi fost vorba de simptome mai vechi ale crizei universităţii; dar ceea ce se schimbase era vehemenţa revendicărilor studenţeşti. „Mişcarea a pornit prin foame. În cămine şi în cantine încăpeau puţini şi trăiau anevoie. Am fi vrut să ceară pâine mai blânzi şi mai umili, noi, cărora nu ne produce dezgust milogeala animalelor […]. Ei au preferat să-şi ceară acest drept – căci învăţătura este un drept – altfel. […] Vor fi mai puţin făţarnici de cum au fost promotorii mişcărilor studenţeşti de odinioară, atât de uşor îmblânziţi cu ademenirea unei cariere universitare ori măcar cu o sinecură politică oarecare”[11].
Cât despre momentul originar al mişcării studenţeşti, Petrescu îl mută la Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde în iulie 1922 consiliul profesoral de aici decide să crească cuantumul taxelor de frecvenţă şi de examene de la 200 de lei la 2200. Protestul studenţimii este ignorat iar gestul profesorilor de la Medicină este urmat apoi şi de Facultatea de Drept din Bucureşti care decide la rându-i creşterea taxelor universitare câteva luni mai târziu, în octombrie 1922. E drept că protestul de la Cluj din 10 decembrie 1922 a fost cel care ar fi deviat mişcarea studenţească spre o soluţie pe criterii exclusiv naţionaliste. Aici se invocă pentru prima dată, afirmă Petrescu, ideea de numerus clausus, inoculată şi de relatările presei. „Se uită astfel originea mişcării: sărăcia laboratoarelor, mizeria căminelor şi a cantinelor, urcarea taxelor; frământările universitare sunt privite de presă şi de profesori ca îndreptate numai asupra evreilor”[12]. Pe de altă parte, reacţia disproporţionată şi violentă a autorităţilor ar fi provoacat un val de simpatie faţă de această mişcare a studenţilor, opinia publică raliindu-se cauzei „studenţilor creştini”.
Incisivitatea lui Cezar Petrescu la adresa guvernării liberale (1922-1926) este vizibilă. Interpretată într-un asemenea registru, ancheta sa asupra anarhiei universitare pare a avea un puternic caracter propagandistic. Nu era ceva nou pentru el. Colaborase la Hiena, publicaţie antiliberală, la fel cum îl găsim scriind articole pentru Ţară nouă sau Voinţa. De altfel, multe dintre publicaţiile cu care colaborase erau apropiate editorial de Partidul Naţional Român al lui Iuliu Maniu şi de cel Ţărănesc al lui Ion Mihalache. Dacă mai punem la socoteală că în 1928 Cezar Petrescu este ales deputat pe listele PNŢ, putem intui şi altfel de motivaţii care au stat la baza scrierii anumitor articole. La fel ar putea fi interpretată şi colaborarea îndelungată la Curentul (1926-1936), cotidian pe care îl fondează împreună cu Pamfil Şeicaru, „şacalul” presei interbelice.
În ceea ce priveşte canonul literar, în 1929 îi sunt publicate cele două volume ale romanului Întunecare. În ciuda succesului de care se bucură acest roman, pentru mulţi critici rămânea încă un mister crezul artistic al lui Petrescu. Abia în 1932, într-o prefaţă la romanul Plecat fără adresă 1900 Petrescu dezvăluie proiectul său literar. „Romanul de faţă […] e, dacă se poate spune, cheia tuturor celorlalte romane în care năzuiesc să redau imaginea unei epoci; fie urmărind un suflet şi un destin individual într-un grup restrâns; fie sufletul şi destinul unei grupări umane, traversând epoca”[13].
Fiind „romanele unei epoci care nu trece îndărăt peste piatra de hotar a veacului: anul 1900”, proiectul balzacian al lui Petrescu urmăreşte să prezinte transformările sociale din România, al căror rezultat nu a fost chiar unul pozitiv. Drept urmare, romancierul manifestă o predilecţie pentru „dezarmaţii vieţii, pentru obsedaţi, pentru cei osândiţi capitulărilor. Ţărani sau latifundiari, intelectuali sau obscure personaje statistice, recrutate din marele anonimat – toţi apar predestinaţi unei monotone scufundări. O psihologie de învinşi. O apologie a învinşilor. Dar care alta e, oare, pecetea timpului?”[14].
Spiritul conservator al lui Petrescu, alături de orientarea sa paseist-ruralistă (în ciuda cultivării unei literaturi a oraşului), se concretizează într-o neîncredere totală în lumea modernă. În subsidiar, Petrescu e un tradiţionalist care ar vrea o reîntoarcere. „Incertitudinea este semnul timpului. Întrebaţi economiştii, financiarii, conducătorii politici, fabricanţii şi consumatorii, omul de pe stradă şi oricare din puţinii monarhi câţi au mai rămas cu o coroană. Totul s-a petrecut în mai puţin de un sfert de veac, atunci când lumea condusă de ingineri părea că mai sigur se aşează pe realităţile precise ale cifrelor. Veacul a început prin încheierea unei operaţii de inventariere a planetei şi a cunoştinţelor omeneşti, care-a durat de-a lungul întregului secol trecut. Era o epocă de plin optimism, de religie a ştiinţei, a progresului, de certitudini, de raţionalism, de morală laică, de liberalism în marş, democraţie în marş, parlamentarism în marş”[15].
La capitolul incertitudini, Cezar Petrescu prezintă şi problema şomajului intelectual. „Declasarea prin educaţie”, „cerşitorismul în haine negre” erau consecinţa firească a unui sistem de învăţământ total rupt de cerinţele societăţii şi ale economiei. Totul doar pentru înfăptuirea acelei mari „ofensive culturale” a lui Constantin Angelescu, ce ar fi trebuit să aducă fericirea şi unirea naţiunii române. „Se numărau zecile de mii de înscrişi în şcolile secundare, miile de studenţi la cutare ori cutare facultate; nici o clipă nu se ţinea socoteală că la capătul acestor numărători aştepta bilanţul sinistru al şomajului intelectual, adică al cerşitorismului în haine negre”. De aici numeroase „tinereţi ucise” şi „gardieni publici cu titluri academice [sau] două sute de candidaţi titraţi la un post de corector de noapte într-o tipografie”. Exigenţa cerea ca şcoala să se racordeze la noile schimbări ale societăţii. „Când şcoala oficială specializează elementele tinere în vederea unei anumite cariere, când îl înarmează numai pentru un fel de luptă în viaţă şi o anumită utilitate socială, această deformare profesională implică şi datoria statului de a folosi asemenea elemente la locul ce li se cuvine. Altfel şcoala este o crimă, în loc să fie o utilitate. Fabrică dezrădăcinaţi; e bulionul de cultură pentru germenii răzvrătirii viitoare”[16].
Cât despre tineretul universitar, şi acesta seamănă întru-totul moravurilor româneşti: „a căpătat o patalama şi râvneşte la alta, care să-i dea drept la un os, fie el chiar secătuit de măduvă”[17].
Era perioada crizei economice care afectase puternic o societate dependentă de veniturile provenite din exporturile agricole. Cum principala sursă de venit a economiei naţionale secătuia, la fel se întâmpla cu întreaga societate. Sunt anii în care Petrescu vroia să scrie un roman despre răscoala de la 1907, un moment care i-a marcat copilăria în mod direct. O primă parte a acestui roman trebuia să fi fost publicată în 1934. Numai că de numai doi ani de zile Liviu Rebreanu publicase Răscoala, iar tot în această perioadă Constantin Stere publica În preajma revoluţiei. „Ce mai căutam şi eu, cu un roman pe aceeaşi temă?”. Ar mai fi fost şi preocuparea lui Petrescu de a scrie o trilogie despre Mihai Eminescu. Acestea ar fi motivele pentru care abia în 1937 apare romanul 1907. „Romanul 1907 n-are concluzii… Are însă un epilog. Un epilog care se petrece în anul 1937, treizeci de ani după răscoalele din 1907. Reforma agrară e realizată. Ţăranul are pământ, are vot universal… Dar, vezi dumneata, am cutreierat nenumărate sate. Cunosc realitatea imediată din contactul direct cu această realitate, nu din bibliotecă, nici din discursuri parlamentare. Şi mi se pare că în ciuda acestor foarte strălucite reforme, ţăranul a rămas încă un element social şi politic şi economic, mai mult exploatat decât liber. Se bucură de o libertate iluzorie”[18].
Cezar Petrescu în timpul dictaturii regale (1938-1940)
Toate problemele societăţii româneşti interbelice creionate de Petrescu în articolele sale s-au dovedit simptome care, în cele din urmă, au concurat la radicalizarea mediului politic şi la irumperea violenţei în spaţiul public. Un stat incapabil să mai controleze societatea şi o mişcare legionară tot mai subversivă au grăbit sucombarea parlamentarismului românesc. În consecinţă, la 24 februarie 1938 este adoptată o nouă Constituţie, care consfinţea regimul de dictatură regală al lui Carol al II-lea. E o întreagă discuţie dacă însuşi regele Carol a fost cel care a „ajutat” la sfârşitul democraţiei şi al multipartitismului în România. Să fi fost un plan concertat, urmărit cu consecvenţă încă din 1930, din momentul Restauraţiei? Sau a fost o măsură impusă de o conjunctură internaţională tot mai nefavorabilă unui stat care beneficiase din plin de pe urma Congresului de Pace de la Paris (1919-1920)?
În ciuda acestor interogaţii, cert este că mulţi dintre cei care au propovăduit parlamentarismul nu au găsit nici o oprelişte în a se declara adepţii unui regim autocrat: Constantin Rădulescu-Motru, Constantin Giurescu, Nicolae Iorga, dar şi mai tinerii Mihail Ralea sau Petre Andrei.
Nu putea lipsi nici Cezar Petrescu. Cum era considerat un scriitor la comandă19, funcţia pe care o putea primi era aceea de gazetar al regimului. Încă din 1936 fusese „cooptat” ca secretar de stat la Ministerul Cultelor şi Artelor. Este momentul în care renunţă şi la colaborarea cu ziarul Curentul al lui Pamfil Şeicaru. Motivele invocate sunt de-a dreptul patetice, luându-i un deceniu să îşi dea seama cine era Şacalul. Iată-l ce-i scrie lui Şeicaru într-o scrisoare din ianuarie 1936: „Plec de la Curentul cu un sentiment de eliberare. Mi-e sete de aer curat, de ferestre deschise. […] Prietenia ta este nefastă aspiraţiilor creatoare. Poate e un demonism inconştient. Nu vrei să biruie măcar altul, ceea ce de mult ai ucis în tine. Îl găseşti pe [Nicolae] Roşu20 mai comod […]. Pe toate căile paralizezi, anihilezi, spurci, înglodezi aspiraţia creatorului de a da ceva pur lumii, tu care vezi în lume numai bunuri apte a fi posedate şi te interesează numai în această măsură. Nu totul pe lume se bilanţează cu un ce profit”[21]. Totuşi, nu se poate spune că Petrescu a ieşit în pierdere.
În 1938 este numit director al cotidianului România (oficios al regimului), al hebdomadarului România literară şi al mensualului La Roumanie. Reuşeşte să publice pentru o scurtă perioadă de timp şi România satelor; în schimb, deşi îi este aprobat proiectul pentru ziarul România Sport, acesta din urmă nu va mai apărea. Din această poziţie îl regăsim pe Petrescu colaborând la Enciclopedia României. Cum era vorba de un nou regim constituţional ce nutrea pretenţia de a reînnoda istoria, panegiricul se intitula Domnia regelui Carol al II-lea[22]. Subtitlurile alese pentru a cuprinde opera de transformare a României relevă chintesenţa unui regim tradiţionalist, rural, autarhic, care se vroia fondat pe forţa tineretului şi pe propovăduirea ortodoxismului[23]. Iar întregul discurs e construit ca o critică la adresa occidentalizării şi pe înfierarea „vieţii de partid” care punea în pericol însăşi fiinţa naţională.
Influenţa gândirii sămănătoriste e evidentă. E vorba de o formaţie scriitoricească prezentă în multe din romanele sale, dar pe care o repudia, considerându-se un modernist. Dimpotrivă, ruralismul său a fost o constantă a operei, a vieţii şi a gazetăriei sale. Ceea ce găseşte nealterat în întreaga societate românească nu e altceva decât satul şi ţăranul: „În perturbările de psihologie pricinuite de prea pripita şi superficiala noastră occidentalizare, în vătămarea de caractere rezultată din artificiala noastră viaţă politică, demnitatea s-a refugiat în norodul ţărănesc”[24]. Cât despre opera de ridicare a satului iniţiată de Carol al II-lea cu ajutorul lui Dimitrie Gusti şi al echipierilor regali, ar fi vorba de opera unui veritabil monarh luminat: „Un Suveran care îşi trimite echipele Sale pentru a dăscăli oamenii satului cum să-şi repare gardurile, să dureze podeţe, să cultive grădini, să deschidă ferestrele casei; cum să muncească pământul şi cum să-şi înjghebe coteţe pentru păsări; aceasta n-ar fi fost cu putinţă decât într-o ţară unde partidele se băteau pentru statul ţărănesc teoretic”[25].
Toate aceste reforme profunde erau posibile datorită unei noi educaţii şi a unui nou tineret, organizat în Straja Ţării şi chemat să contribuie la ridicarea satului printr-o nouă etică a muncii: „De la şcoala care dezrădăcina copilul din mediul său firesc, printr-o întoarcere în natură, în utilizarea educativă a realităţilor din viaţa socială, prin disciplina muncii, prin libertatea ordonată, prin dezvoltarea personalităţii şi prin folosirea tradiţiilor, a dansurilor, a sportului, a jocurilor, a cântecului, a lucrului manual, prin organizarea dirijată a spiritului de solidaritate şi prin stimularea spiritului de iniţiativă, s-a creat tineretului un ritm nou de viaţă”[26]. Tineretul va deveni clasa conducătoare a României şi va intra în istorie sub numele de „generaţia Carol al II-lea”.
Ecartul dintre propagandă şi realitate
Textul lui Cezar Petrescu abundă în elogii aduse lui Carol al II-lea. Prin funcţia pe care o deţinea în domeniul publicisticii carliste era de-a dreptul imposibil să fi avut o altfel de tonalitate. Inclus în capitolul al XII-lea al Enciclopediei, cel dedicat istoriei românilor, intervenţia lui Cezar Petrescu trebuia să reprezinte apoteoza istoriei românilor încarnată de domnia glorioasă a „Regelui Culturii, al Ţăranilor şi al Tineretului”. Constituia, totodată, o justificare a renunţării la „viaţa de partid” şi a trecerii la un regim de dictatură regală. Evident, dintre toate contribuţiile, capitolul lui Cezar Petrescu e, fără îndoială, cel mai puţin ştiinţific.
Dar, asemenea oricărui regim dictatorial, propaganda era mai mult decât un „omagiu” adus conducătorului. Funcţia ei socială era bine definită: dacă realitatea nu putea fi schimbată, cel puţin modalitatea de percepere a ei putea fi indusă. Din acest punct de vedere, regimul lui Carol al II-lea se dorea o cârmuire pentru ţărănime. Acolo mai sălăşluia ultimul strop de românitate autentică, exploatat electoral de toate partidele politice, dar niciodată cercetat ştiinţific pentru a-i găsi remediile potrivite de a-l ridica. Aici ar fi meritul regelui Carol al II-lea şi al profesorului Dimitrie Gusti care, prin investigaţiile echipelor regale studenţeşti, „pregătesc materialul documentar pe care să se reazeme orice viitoare reformă socială a satului, politica satului, culturalizarea satului”[27]. Satul românesc ca motor al dezvoltării României, prin reîntoarcerea tineretului spre rădăcinile sale fireşti. Astfel a luat naştere Oficiul de Educaţie al Tineretului Român – Straja Ţării, şi tot din acest imbold a apărut necesitatea cooptării viitoarei elite intelectuale, studenţimea, la opera de cunoaştere şi ridicare a satului. Cât despre regimul politic, sistemul „vieţii de partid” îşi dovedise incapacitatea de a rezolva problemele fundamentale ale societăţii. Românii ar fi un popor care simte şi acţionează colectiv. Regimul politic al democraţiei parlamentare, însă, s-a dovedit un mecanism de satisfacere a intereselor de partid.
Deziluzia, iar mai apoi revolta împotriva „vieţii de partid” au devenit tot mai vocale. Ţăranul „a pierdut treptat mândria votului şi încrederea în partidele destituite de propria lor incapacitate. Statistica progresivă a voturilor neexprimate în ultimele alegeri e de cea mai usturătoare elocvenţă: 830.672 voturi neexprimate în 1928; 1.111.352 voturi neexprimate în 1931; 1.401.606 voturi neexprimate (mai mult de o treime din totalul alegătorilor) în 1933. Există nefericiri fertile. Prin saţietate, partidele politice au pregătit o nouă formulă de viaţă, de vreme ce remediile vechi nu mai aveau nici un efect şi adânceau o stare haotică. Acel amurg, pe care cărturarul Nicolae Iorga îl vedea încă din 1930, lăsându-se asupra vieţii de partid, a încheiat un ciclu în seara zilei de 24 Februarie 1938, când 4.397.581 cetăţeni, peste capul partidelor, peste programele spulberate, au primit cu bună şi însufleţită învoire noua aşezare a ţării”[28].
Tentaţia istoricului de a taxa irevocabil domnia lui Carol al II-lea ca una a urzelilor „camarilei regale” şi ca una a cecităţii politice a fost multă vreme un refren autosuficient. Judecata istoricului se limita de cele mai multe ori la scadenţa unei domnii. Or, în 1940 România Mare dispărea la propriu iar regele Carol părăsea corabia la a cărei scufundare pare-se că contribuise din plin. Dar judecat din perspectiva intenţiilor sociale, culturale şi politice, regimul lui Carol a fost unul care a încercat să corecteze efectele unei dezvoltări defectuoase a României. În cel de-al doilea deceniu interbelic societatea românească era una a „contrastelor”, iar germenii unui război civil era tot mai vizibili. În această perioadă sunt asasinaţi doi premieri ai României, semn clar al unei nervozităţi politice şi sociale a lumii româneşti. Mişcarea legionară se dovedea cel mai puternic adversar al planurilor regelui. Asta dacă nu cumva tot ce a făcut regele a fost să limiteze efectele distructive ale acestei mişcări asupra tineretului. De aici lărgirea experienţei echipelor regale studenţeşti, mecanism voluntar transformat într-unul obligatoriu în 1938, prin instituţia Serviciului Social al Tineretului. Aşadar, poate că n-ar trebui judecaţi atât de aspru cei care chiar au crezut într-o schimbare autentică în februarie 1938.
Pe de altă parte, ar trebui contextualizat şi efortul „propagandistic” al lui Cezar Petrescu. E un capitol mai larg, o adevărată constantă a intelectualilor români, care se accelerează odată cu intrarea României în zodia dictaturilor şi apoi a totalitarismelor. Dezertările morale, prosternarea în faţa Puterii şi elogii elucubrante constituie o veritabilă „antologie a ruşinii” (Virgil Ierunca) pentru intelectualitatea României. Din apărători ai demnităţii umane mulţi intelectuali români au preferat să dobândească anumite demnităţi, în schimbul unor cuvinte nedemne. În comparaţie cu alţi „intelectuali”, Cezar Petrescu pare suficient de neutru. Felix Aderca a fost cel care l-a catalogat pe Carol drept „rege al culturii”. La fel procedează şi George Călinescu, Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu. Acesta din urmă e de-a dreptul „liric” (Lucian Boia): „tot ce e durere, grijă şi speranţă în noi se află înmiit în fiinţa Sa”[29]. La fel au procedat şi Tudor Arghezi, Camil Petrescu sau Petru Comarnescu. Având în vedere ce statul avea Cezar Petrescu în aparatul de propagandă al regimului lui Carol, intervenţia sa pare edulcorată. Însă, spre deosebire de cei enumeraţi mai sus (care şi-au publicat osanalele în presa vremii), Cezar Petrescu a publicat acest text într-o lucrare ştiinţifică. În schimb, în 1940, anul aniversării unei decade de Restauraţie, Cezar Petrescu nu contribuie la Zece ani de domnie ai Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea.
Posteritatea unui „omagiu”
În 1940, după abdicarea regelui Carol al II-lea, Cezar Petrescu este pus sub acuzare de noul regim naţional-legionar. Dintre toţi scriitorii, el a fost cel mai hăituit de noua putere. Pentru a scăpa de acuzaţiile aduse (cea mai puternică fiind aceea că ar fi fost demnitar al regimului lui Carol al II-lea), Petrescu înaintează un memoriu şi lui Ion Antonescu, în care afirmă că „eram scriitorul indezirabil camarilei, tocmai fiindcă aveam cuvântul răspicat la fostul suveran şi fiindcă rosteam ţării adevărul”[30].
Nimic nu se concretizează din acuzaţiile aduse. Dincolo de acest disconfort, romancierul îşi pierde şi unicul fiul, care se sinucide. Încearcă să scrie un roman al generaţiei care „s-a trădat”, publicat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, intitulat Ochii strigoiului. Pentru Petrescu, instaurarea regimului comunist nu a fost atât de dură, graţie unui proteism nu numai uman, dar şi literar. Dovadă stă caracterizarea făcută de un critic literar în 1972: „În ultimul deceniu [de viaţă], Cezar Petrescu, personalitate reprezentativă a vieţii literare contemporane, se reîntoarce spre realism; îşi revizuieşte cărţile adâncind elementele de critică socială şi le reeditează. Primeşte distincţii: ordine, medalii, este ales membru al Academiei, prezidează Comitetul naţional de pregătire al Festivalurilor mondiale ale tineretului de la Moscova şi Viena. A închis ochii pentru totdeauna în dimineaţa zilei de 9 martie 1961, în timp ce lucra la trilogia Vladim sau drumul pierdut”[31]
Note:
1. Dimitrie Gusti, Plan de acţiune pentru 1938, în Sociologie românească, an III, 1-3/1938, p. 1.
2. Ibidem.
3. Virgiliu Leonte, Lămuriri, în Enciclopedia României. Vol. I – Statul, Bucureşti, Imprimeriile Naţionale, 1938.
4. Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 74.
5. George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent), Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941, p. 683, 690.
6. Ştefan Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986, vol. I, p. 174-175.
7. Charles Maurras (1868-1952), intelectual francez antirepublican, promotor al naţionalismului, al catolicismului şi al monarhiei. Se afirmă în perioada afacerii Dreyfus din Franţa de la cumpăna secolelor XIX-XX, când se numără printre fondatorii mişcării naţionaliste Action Francaise (1899). În 1945 este condamnat de autorităţile gaulliste pentru colaboraţionism cu puterea nazistă, exclamând patetic că „c’est la revanche de Dreyfus!”. Vezi Jacques Julliard, Michel Winock (coord.), Dictionnaire des intellectuels francais, Paris, Editions du Seuil, 2009, p. 938-940.
8. Cu domnul Cezar Petrescu despre el şi despre alţii, în Rampa, an XIV, nr. 3328/25 februarie 1929, p. 1, 3.
9. Felix Aderca (editor), Mărturia unei generaţii, Bucureşti, Casa de Editură S. Ciornei, 1929, p. 263.
10. Cu domnul Cezar Petrescu despre el şi despre alţii, în loc. cit.
11. Cezar Petrescu, Studentul duşman, în Cuvântul, an I, nr. 9 din 15 noiembrie 1924, p. 1.
12. Idem, Anarhia universitară, în Cuvântul, an I, nr. 15 din 22 noiembrie 1924, p. 4.
13. Idem, Plecat fără adresă 1900, Bucureşti, Editura Naţională S. Ciornei, 1932, p. XI.
14. Ibidem, p. XIII.
15. Ibidem, p. XIV-XV.
16. Idem, Dreptul la cultură şi şomajul intelectual, în Curentul, an VII, 2 septembrie 1933, p. 1-2.
17. Idem, 8.822, în Curentul, an VII, 21 octombrie 1933, p. 1.
18. Cu domnul Cezar Petrescu despre 1907, în Rampa, an XX, nr. 5802 din 17 mai 1937, p. 1, 3.
19. În 1934, inaugurând colecţia Cartea Satului, este publicat romanul Cei trei regi scris de Cezar Petrescu. Carol al II-lea este etichetat încă de pe acum ca „rege al culturii” sau „părintele satelor şi al plugarilor”. Stilul panegiric însoţeşte întregul fir epic: „Ca să te pătrunzi de frumuseţea unei icoane te dai cu un pas îndărăt. Ca să te pătrunzi de mândreţea unei biserici te depărtezi cu zece paşi de la temelie. Şi ca să te pătrunzi de măreţia unui munte dai înapoi cu o sută ori o mie de paşi. Domnia Măriei Sale Regele Carol al II-lea e prea aproape de noi pentru a o pricepe deplin. E prea aproape de noi şi e o domnie de-abia începută. Cartea rămâne deschisă. Şi foile albe sunt încă multe, înzecit de multe la număr”. Cezar Petrescu, Cei trei regi, Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală Principele Carol, 1934, p. 178-179.
20. Nicolae Roşu (n.1903), medic, publicist şi eseist, susţinător fervent al Gărzii de Fier. Se remarcă printr-un stil xenofob şi antisemit virulent în articolele sale. În unele dintre articolele sale militează şi pentru o politică eugenică a statului român. A colaborat la Vremea, Curentul, Azi, dar şi la Axa. După 1944 va suferi rigorile justiţiei proletare pentru păcatele sale ideologice.
21. Şt. Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu op. cit., p. 137.
22. Enciclopedia României, vol. I: Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 945-970.
23. Pământul, satul, ţăranii, Opera culturală, Organizarea spirituală a tineretului, Biserica şi gospodăria.
24. Ibidem, p. 949.
25. Ibidem, p. 951.
26. Ibidem, p. 957.
27. Ibidem, p. 950.
28. Ibidem, p. 970.
29. Vezi Lucian Boia, Capcanele istoriei (elita intelectuală românească între 1930 şi 1950), Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 123-127.
30. Apud Ibidem, p. 169-170.
31. Ion Bălu, Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972, p. 22.
Bibliography:
Felix Aderca (editor), Mărturia unei generaţii / The testimony of a generationi, Bucureşti, Casa de Editură S. Ciornei, 1929.
Ion Bălu, Cezar Petrescu, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.
Lucian Boia, Capcanele istoriei (elita intelectuală românească între 1930 şi 1950) / The traps of history (Romanian intellectual elite between 1930 and 1950), Bucureşti, Editura Humanitas, 2011
George Călinescu, Istoria literaturii române (de la origini până în prezent) / The history of Romanian literature (from its origins to the present), Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1941.
Enciclopedia României, vol. I: Statul / The State, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938.
Dimitrie Gusti, Plan de acţiune pentru 1938 / Action plan for 1938, in Sociologie românească, an III, 1-3/1938.
Ştefan Ionescu (editor), Corespondenţa lui Cezar Petrescu / The Correspondence of Cezar Petrescu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986. Jacques Julliard, Michel Winock (coord.), Dictionnaire des intellectuels francais / Dictionary of French intellectuals, Paris, Editions du Seuil,
2009.
Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944 / Diary 1935-1944, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996.
Lasă un răspuns