Epocalismul interbelic sau despre un mit bipolar

Epocalismul interbelic sau despre un mit bipolar

Ionuț Butoi

Extras din Vintilă Mihăilescu (coord.), De ce este România astfel? Avatarurile excepționalismului românesc, Polirom, 2017, pp. 199-210

„Când pasiunile trecutului se amestecă cu prejudecățile prezentului, realitatea umană este redusă la o imagine în alb și negru.” (Marc Bloch)

„A pune întrebări înseamnă a rupe vraja.” (Neil Postman)

În discursul cultural românesc, sintagmele „perioada interbelică”, „interbelicul românesc” și toate celelalte derivate sunt printre cele mai încărcate de sens din familia denumirilor lingvistice ale trecutului nostru recent. Iar acest sens este departe de a fi consensual ci, dimpotrivă, este puternic disputat, lucru care poate explica, de altfel, rezonanța sintagmei. Nicio altă perioadă din istoria contemporană nu conține încărcături de sens într-atât de divergente. Pașoptismul, unirea principatelor, aducerea domnitorului străin, comunismul, sunt intervale istorice semnificate prin termeni fie neutri, fie implicit pozitivanți sau, cum e cazul comunismului, negativizanți. În cazul acestor intervale, divergențele de abordare istoriografică, fără a lipsi, se manifestă însă într-o zonă a dezbaterilor specialiștilor, fără a tensiona spațiul public și reprezentările sociale. Relevantă, în acest sens, este și propunerea de titlu prin care am fost invitat să particip la Colocviul și volumul dedicat temei excepționalismului românesc: epocalismul interbelic.[1] Aproape un oximoron, dacă ne gândim la sensul propriu al cuvintelor din expresie, din mai multe motive.

Epocal poate fi un eveniment, o domnie precizată, o personalitate. Mai rar poate fi un interval istoric atât de divers în etapele sale și în personajele marcante cum a fost interbelicul românesc epocal, sau, dacă este, atunci care-i factorul determinant care-l face astfel? Și, mai ales, care este explicația pentru care avem, noi, această percepție amplificată, hiperbolizată, asupra perioadei? Ce ne face să o proiectăm în tonuri epocale pe pereții minților noastre?  Pentru că asistăm la un paradox al memoriei istorice: un interval cronologic de durată scurtă (două decenii în istorie e foarte puțin), marcat de provizorat, lucru ce reiese chiar din denumirea sa (interbelic, adică perioada dintre cele două evenimente care au marcat secolul XX – primul și al doilea război mondial), aparent neconsumat, suferă de un gigantism al reprezentărilor istoriografice și al reprezentărilor sociale. Există, desigur, explicații: între cele două războaie, a avut loc formarea României Mari, dar și destrămarea acesteia, ambele în urma unor cataclisme geopolitice; în interbelic s-au afirmat, pe plan cultural, personalități care au căpătat, ulterior, talie europeană sau mondială, dominând preocupările intelectualilor din ultimele decenii; s-au traversat crize economice, sociale și politice de structură; au avut loc asasinate politice și s-au format mișcări totalitare. În acest sens, epocalismul interbelic se subsumează excepționalismului, definit de Vintilă Mihăilescu drept abatere de la normă, în două sensuri: ca durată istorică, fiind o perioadă distinct de încărcată de semnificații în raport cu restul istoriei României moderne, iar teleologic, ca o perioadă care fie a însemnat o culme de civilizație și cultură românească, fie un tenebros eșec fascist. Niciunul din intervalele istorice apropiate nu suscită mai mult decât interbelicul „maniheismul „conflictului interpretărilor” normative”, în termenii lui Mihăilescu, despre ce a fost și, prin urmare, ce ar trebui să fie cu România.

Prin urmare, faptul că interbelicul ne „bântuie” astăzi nu este, în sine, un fapt excepțional, care să fie abordat de pe pozițiile lamentării de tipul „ca la noi la nimenea”, ci este un fenomen care trebuie înțeles. Un fenomen de graniță, într-un anume fel, care pendulează între temă istoriografică și mit. Suntem prinși în această tensiune în care oscilăm între o abordare istoriografică, ce presupune abordare critică, verificare a premiselor, punere în context, și o abordare mitologică, în care reproducem structuri narative, scheme mentale reductive care predefinesc obiectul cunoașterii.

Consider că, în cazul „epocalismului interbelic”, avem de-a face cu atitudini bipolare care se revendică de la același mit: interbelicul ca epocă excepțională, extraordinară, a istoriei recente. Un mit bipolar, altfel spus, în care avem laolaltă, pe de o parte, interbelicul ca perioadă de maxim progres civilizațional și cultural, de culme a realizărilor „idealurilor naționale”, a „tinerei generații”, a Micului Paris și a vieții efervescente a „Bucureștiului de altădată” și, pe de altă parte, interbelicul ca perioadă a psihozelor și extremismelor naționaliste, a corupției endemice și a lichelismului politicianist, a antisemitismului visceral, general și unic în Europa. Propunerea de față este o discuție critică a acestor reprezentări care include: a) încercare de periodizare a tendințelor istoriografiei recente; b) trăsăturile comune ale atitudinilor bipolare ale „epocalismului interbelic”; c) câteva cauze ale mitului interbelicului românesc; d) propuneri de „dezvrăjire” – este posibil un altfel de interbelic?

Propunere de periodizare. Tipologii

Periodizarea de față se referă la deceniile post-comuniste și este, evident, convențională. Reperele ei sunt legate de apariții editoriale care sunt reprezentative pentru curente din viața cultural-academică, deci au o greutate ceva mai mare decât simpla contribuție bibliografică. Nu atât separarea cronologică este importantă aici, cât distingerea unor atitudini diferite și a importanței pe care acestea o exercită asupra discursului dominant despre interbelicul românesc. Astfel:

Perioada de aur a mitului pozitiv al interbelicului (aproximativ 1990-1998). Explicații s-au mai dat în această privință: imediat după 1989, în căutarea unui reper prin care să fie înțeles atât comunismul, cât și obiectivul aspirațional al unei societăți în căutare de redefinire, interbelicul a răsărit în conștiința colectivă ca acea perioadă de maximă dezvoltare economică, de democrație și de excelență culturală. Narațiunea acestui mit este simplă: România se afla înscrisă într-o traiectorie ascendentă reușită, remarcabilă, de sincronizare cu Occidentul, traiectorie întreruptă brusc și brutal de intrarea sub sfera dominației sovietice și prin instaurarea comunismului. Pe plan cultural, într-un mod indirect, acest mit pozitiv a fost întreținut de reeditările sau publicările operelor „clasicilor” Cioran, Noica și Eliade, îndeosebi la recent înființata editură Humanitas (fosta Editură Politică). Pentru cine își mai amintește, interesul față de autorii interbelici menționați era intens pentru tinerii liceeni și studenți ai primilor ani post-comuniști. Practic, interbelicii erau „la modă” (și, în numeroase privințe, au și rămas, însă pentru alte categorii de „consumatori” culturali, mult mai de „nișă”). Fenomenul merită menționat, pentru că nu a avut continuitate, fiind, probabil, o ultimă tresărire a unui mediu cultural în care a primat cartea tipărită pentru noile generații.

Demitizarea interbelicului (1998-prezent). E greu de situat sau originat nașterea mitului negativ al interbelicului, însă valul demitizant creat de lucrarea istoricului Lucian Boia poate fi luat drept reper. Cu toate că lucrarea lui Boia despre miturile istoriografiei române, publicată, la prima ediție, la aceeași editură Humanitas (1997) nu a avut de-a face direct cu interbelicul românesc, a inaugurat un anume tip de atitudine persistentă până în zilele noastre.[2] Autori-reper pentru acest tip de atitudine sunt Alexandra Lavastine (1998, 2004) sau Marta Petreu (1999, 2009, 2011). Mitul negativ este oglindirea doriană perfectă a precedentului. Axat obsesiv pe aceeași „generație de la 1927”, culpabilizator, focalizează asupra unui „trecut infam” si „uitat”, asupra cadavrului din debara: angajamentul fascist al tinerilor interbelici, mai ales al „titanilor culturii românești”, respectiv Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica. Asistăm la o operație dublu reductivă: tinerii interbelici și, de fapt, mai toată istoria perioadei se reduce la generația de la 1927, adică cei câțiva discipoli ai lui Nae Ionescu (devenit „diavolul” istoriei recente), iar deriva ideologică legionară a acestora este esența României interbelice, singura cheie de lectură a acestui interval istoric. În cadrul acesta apar, însă, și monografii care arată că, inclusiv din această perspectivă, e loc și de abordări care nuanțează și merg către contextele biografice smnificative (vezi monografia amplă a lui Florin Țurcanu despre Eliade, 2006).

Revizitarea interbelicului (prezent). Este o atitudine căreia îi găsesc antecedentele în interviurile de istorie orală ale lui Zoltán Rostás cu Henri H. Stahl (2000). Dialogurile cu întemeietorul sociologiei istorice de la noi indicau existența unui „altfel de interbelic”, atât ca abordare (intenția explicită de renunțare la maniheisme, căutarea nuanțelor, valorizarea contextelor), cât și ca „actori” și „teren” de cercetare. Astfel, pe lângă „clasicii” interbelici amintiți, apar Dimitrie Gusti și Școala Sociologică de la București, dar și problematica vieții sociale interbelice. Același Zoltán Rostás a căutat, de altfel, mai recent, să explice hegemonia „generației 1927” prin mecanismele specifice ale reabilitării interbelicului (2011): „În aceste condiţii, după decembrie 1989, nu mi s-a mai părut surprinzător că mai multe edituri şi-au făcut un titlu de glorie din publicarea şi republicarea operelor generaţiei ’27, a celor atît de eficient apăraţi de secţia de propagandă în anii ’80. Iar opera gustiştilor – lipsiţi de susţinere instituţională – a rămas în anii ’90 (cu excepţia filozofului Mircea Vulcănescu) o chestiune personală a Sandei Golopenţia şi a lui Paul Stahl. Prin urmare, maniheismul a fost şi a rămas „selectiv“ după ’89. Un „anumit“ interbelic reabilitat în comunismul ceauşist a fost promovat şi în epoca postdecembristă.” Revizitarea interbelicului prin propunerea unor noi abordări și subiecți de cercetare nu se reduce, nicidecum, la cercetările legate de Școala Gustiană. De fapt, acestea rămân, mai degrabă, de nișă, în ciuda evocării unui „altfel de interbelic” și a faptului că, prin intermediul lor, este accesată, de fapt, nu doar istoria unei Școli de sociologie, ci istoria socială României interbelice. La nivel mai general, un exemplu de abordare diferită a intervalului istoric regăsim în istoria socio-economică a lui Bogdan Murgescu (2011) sau în propunerea de istorie conceptuală încercată de Neumann și Heinen (2010).

Enumerarea unor titluri și autori în această secțiune a textului are rolul de a exemplifica atitudini și nu de a face o trecere în revistă a „literaturii de specialitate”. Discursul despre interbelic rămâne tributar, încă, într-o mare măsură, primelor două tipuri de raportare la interbelic: fie cel canonic și canonizant, fie cel demitizant și demonizant. Suntem, încă, sub hegemonia epocalismului. Cum arată, mai exact, acesta?

Epocalismul bipolar: o descriere

Dincolo de conținuturile și accentele diametral opuse, atitudinile bipolare legate de epocalismul interbelic au câteva trăsături comune. Caracterizarea de aici este mai degrabă formală, ținând de pre-judecățile care fac posibile articularea celor două modalități de înțelegere a interbelicului. Schema mentală de mai jos spune, așadar, mult mai multe despre noi, despre preocupările, obsesiile și agendele noastre decât despre interbelic. Așadar:

Reducționismul cultural-ideologic. Interbelicul românesc este circumscris, ca obiect de cunoaștere, în dimensiunea ideologiilor și a culturii înțeleasă ca sferă de producție specializată (mai puțin ca mentalitate). Mai frust exprimat, contează ce au scris subiecții istoriei în cauză. Și, mai ales, scriitura lor receptă, oficială, nu cea de sertar sau variantele alternative ale textelor publicate. Un fel de sola scriptura profan, care face ca mediul, dinamica și motivațiile acțiunilor sau traseelor biografice, adică un întreg conținut socio-cultural semnificativ să dispară. Istoria se reduce la o indexare a ideilor și „operelor” publicate, precum și a hermeneuticilor pe un text de-contextualizat. Indexarea, dacă e vorba despre mitul pozitiv, constă în rezumări sau parafrazări ale diverselor texte considerate, astfel, reprezentative pentru perioada interbelică; dacă e vorba despre o abordare demitizantă, constă într-o încadrare ideologică a (deseori) acelorași producții, unele „naționaliste”, altele „democrate”. Prezumția implicită a acestui reducționism ține de idealism: istoria este făcută de idei.

Răul definit exclusiv ideologic. Acest tip de reducționism se manifestă, în ceea ce privește explicația apariției și manifestării răului în istorie, prin reducerea sa la substratul ideologic sau la o opțiune de „valori”. Discuția este complexă și, desigur, ideologia joacă un rol foarte important în justificarea abuzurilor, crimelor exercitate auspra persoanelor și colectivităților, însă o ridicare a acesteia la rangul de unic factor al tragediilor istorice este, prin unilaterialitate, o falsificare a explicației istorice cu efecte perverse. Chiar mai mult: este o falsificare a condiției umane, care este îndeajuns de complexă astfel încât discuția despre rău să fie cu final deschis pe terenul științelor sociale.[3] Dacă cedarea persoanei umane la sugestia răului ar fi reductibilă la factorul ideologic, atunci lucrurile ar fi simple, iar remediile ar consta într-o corectă educație politică. De altfel, acesta este un mit răspândit în zilele noastre și, deseori, toată discuția contemporană despre rău pare că este o discuție despre „fascism”, „comunism” și „liberalism” sau „democrație”. O astfel de viziune regăsim, spre exemplu, la Adorno, care, după al doilea război mondial, a propus un profil al personalității autoritare care poate explica succesul social al fascismului (Adorno, 1950). Adeziunea la etnocentrism, la antisemitism, la viziuni antidemocratice, dar și atitudinea față de sex sau părinți au fost folosite pentru a construi un fel de profil al potențialului susținător al ideologiilor autoritare, extremiste, care ar arăta ca un bigot plin de prejudecăți. Este o manieră foarte populară, până în zilele noastre, de a împărți societatea în „buni” și „răi”, pe baza unor criterii tot mai largi în definirea „bigotismului”. Ideea că cineva este ferit de rău dacă aderă la „valorile” civilizației occidentale este, însă, un mit, o prejudecată. Și oamenii „buni” pot ceda tentației răului, și susținătorii „valorilor” occidentale pot deveni perpetuatorii unor acte inumane. Este una din lecțiile pe care psihologia socială experimentală le-a dat în secolul trecut. Simpla părere că ne aflăm de partea celor buni, în tabara corectă, este ceea ce Zimbardo considera ca fiind un „mit al invulnerabilității” la rău care are efectul contrar: ne face să fim neglijenți față de „forțele situaționale” care ne pot determina să acționăm inuman sau chiar criminal (Zimbardo, 2008: 211).[4] Același psiholog, care a fost folosit ca expert în procesul torționarilor-gardieni de la închisoarea Abu Ghraib (Irak), atrăgea atenția asupra prejudecății, răspândite în societățile individualiste, conform căreia predispozițiile personale atârnă mai greu decât circumstanțele sociale, de context (idem, 212).[5]

Hipermoralismul arogant și judecata de valoare în istorie: Atitudinea de „autoacuzare ostentativă și nerușinată”, care constă într-o „agresivitate îndreptată împotriva compatrioților”, a fost numită de Kodalle „hipermoralism arogant” (apud Ricoeur, 2001: 575). Contextul discuției este unul sensibil: cum anume poate fi judecată culpabilitatea colectivă pentru fenomenul holocaustului, dacă restrângem problematica la cel de-al doilea război mondial, sau, dacă lărgim orizontul, cum ne putem raporta, în general, la chestiunea culpabilității în cazul unor catastrofe naționale? Ostentația (auto)-acuzării colective, sub-categorie a excepționalismului românesc, se întâlnește inclusiv în scrierile istorice cele mai recente și, uneori, alături de investigații factuale realmente valoroase. A scrie istorie cu adulație sau cu ură, chiar și când e vorba despre monstruozități, a eticheta aproape în stil pamfletar, jurnalistic, actorii istoriei, oricât de negativ sau controversat sau doar neelucidat a fost rolul lor, este un procedeu straniu și străin scriiturii istorice. Lucrul este cu atât mai valabil atunci când avem de-a face cu situații incerte, neclare, și contravine „meșteșugului” istoricului, așa cum îl vedea M. Bloch: „Suntem într-atât de siguri pe noi înșine și pe vremurile în care trăim astfel încât să-i împărțim pe înaintași în drepți și damnați?” (Bloch, 1953: 140; tr.m.). Întemeietorul istoriei sociale deplângea folosirea facilă, precipitată, a judecăților de valoare în opera istorică, precum și folosirea acestora în locul explicației. Cât de ușor este, observa acesta, să scrii pentru sau împotriva cuiva, în loc să încerci să-l înțelegi, cât de ușor este să iei partea unora sau altora în loc să încerci să înțelegi cauzele de substrat ale marilor drame (idem: 141).

Referențialul restrâns și comun. O întreagă literatură despre interbelic se învârte în jurul acelorași personalități și gazete. Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, „tânăra generație interbelică”, sintagmă preluată ca atare în majoritatea scrierilor de astăzi, „Cuvântul”, „Gândirea”, „Criterion” și, dacă cercetarea tinde să fie mai de „specialitate”, atunci se extinde și la ceva publicații apărute sporadic sau la gazetele avangardiștilor. De aici își extrag citatele și cei care cultivă admirația față de eseistica tinerilor interbelici, și cei care încearcă să facă tipuri ideale (ortodoxism, etnocrație etc.) pe care le extind, apoi, la nivelul întregii culturi interbelice. Acest lucru are drept consecință nu doar o rediscutare a acelorași teze, a aceluiași corpus de date, dar chiar falsificarea hermeneutică a acestuia, pentru că, de fapt, asistăm la o reproducere a unor scheme de interpretare. În plus, impresia este că toată istoria și toate explicațiile posibile legate de trecutul României interbelice se află în câteva gazete și câțiva autori.

Fascinația pentru „misticismul” investit politic. O notă comună care face ca dimensiunea mitică să se manifeste pregnant în abordările bipolare ale interbelicului este dată de fascinația cu care sunt tratate subiectele. Cauzată îndeosebi de caracterul de religii seculare prins de mișcările totalitare din perioadă, fascinația constă, totodată, într-o suprainvestire a efectelor și importanței reale a unor personalități și a manifestărilor spectaculoase ale vremii. Un exemplu este succesul de care se bucură metafora „rinocerizării” în explicarea legonarizării reprezentanților „tinerei generații interbelice”. Cu certe valențe euristice și împărtășită chiar de unii dintre membrii respectivei generații (Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu), radicalizarea ca efect al contagiunii este o explicație cel puțin parțială, care, dacă e transformată în unică explicație, ocultează cauzele sociale mai ample.

Folosirea unui limbaj mitologic. Măsura fascinației este dată și de limbajul specific epocalismului. Predomină termeni puternic conotativi, cum ar fi „Răul întruchipat”, „diavolul și ucenicul său”, „teroarea istoriei”… Când sprâncenele unei figuri publice universitare interbelice devin element relevant în înțelegerea unei epoci, ne aflăm în plină ficțiune istorică.

Surse ale mitului epocalismului interbelic

Fascinația pentru interbelic și câteva din personalitățile sale, precum și bipolaritatea atitudinilor, care oscilează între „dragoste” și ”ură”, între adulație și oprobiu, are câteva surse dintre care propun o discuție asupra următoarelor:

O generație „occupy”. Tindem și astăzi să scriem despre „tânăra generație interbelică” și mentorii acesteia fără distanță critică, fără a ne raporta, adică, la această sintagmă și la semnificația ei ca la un construct socio-cultural deliberat, ci ca la un dat istoric, natural. Lucrul este o dovadă vie a faptului că tinerii intelectuali bucureșteni au avut o strategie foarte reușită de ocupare a opiniei publice. O spune chiar unul dintre ei, Anton Golopenția: „”Generație tânără” au devenit numai acele grupuri din tineret care au ajuns să ocupe în mare măsură opinia publică. Adică literații și garda.” (Golopenția, 2015: 66). Prin „literați” sau „eseiști” Golopenția, sociolog la Școala lui Gusti, înțelegea, în principal, gruparea din jurul lui Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, dar și intelectuali de orientare politică diferită, ca Petru Comarnescu. Mai important este, însă, faptul că unul din acei tineri a avut îndeajuns de mult spirit critic încât să nu se raporteze la fenomenul „tinerilor” ca la unul spontan, sau, mai degrabă, istorist, ci ca la un rezultat al strategiilor de afirmare prin „ocuparea” spațiului public – respectiv, a gazetelor mari ale vremii. Astfel, el distingea mai multe grupări, cu agende diferite, și, de asemenea, mai multe categorii sociale, dintre care unele absente total din ceea ce semnifica termenul de „tânără generație”. Tinerii din orașele mijlocii, târgoveții, muncitorii, țăranii, nu erau mai puțin „tineri interbelici” decât „tânăra generație”, însă ei nu aveau o voce, pentru că nu „ocupaseră” vreo gazetă sau, măcar, vreo cafenea centrală din București. Așa se face că, prin „tineri” interbelici înțelegem, până astăzi, micile grupuri de intelectuali bucureșteni, spectaculoși, ce-i drept, în traseu biografic și publicistică, și, cel mult, atunci când generalizăm, studenții perioadei. Strategia de afirmare publică a acestor grupări a fost atât de eficientă, încât simbolistica lor este reprodusa ca atare, ca ceva ce ține de „realitate” și „factual”, inclusiv în zilele noastre. Le preluăm, pe negândite, agenda. În mare parte, vedem interbelicul prin ochii acestor tineri frumoși și liberi fără să luăm o suficientă distanță critică. Astfel se explică și reducerea interbelicului la problema ideologică, supraestimarea rolului unor personaje ca Nae Ionescu, fixarea pe „generația 27” ca referință relevantă[6], preocuparea tipic intelectuală față de devierea legionară a unor „vedete” ca Mircea Eliade (de ce nu ar fi mai relevantă o discuție despre cât, cum și de ce atrăgea mișcarea legionară un târgoveț sau un țăran tânăr?). În realitate, acestea erau conversațiile „tinerei generații interbelice” (și încă acele conversații de gazetă), pe care le confundăm cu conversația de ansamblu a întregii societăți interbelice.

Memorii colective traumatiza(n)te și concurente. Cea mai serioasă și mai dificil de depășit cauză a raportării noastre mitice și bipolare la interbelic este existența memoriilor colective traumatizate și concurente, totodată. Evenimentele tragice ale istoriei recente, asasinatele și violențele interbelice, războiul mondial, holocaustul, au produs răni adânci care operează în registrul memoriei-repetiție, actul/eveniment din trecut fiind departe de a fi evocat la nivel simbolic, ci retrăit cu întreaga sa încărcătura emoțională și în registrul cognitiv captiv nenorocirii suferite (Ricoeur, 2001: 101). În schimb, memoria-amintire funcționează în registrul unei memorii critice, care permite o distanță terapeutică față de evenimente. Trecerea de la memoria-repetiție la memoria-amintire se face printr-un travaliu complicat ale cărui condiții lipsesc cu desăvârșire în lumea noastră postcomunistă. Există atâtea lumi ale supraviețuitorilor care au dat glas experiențelor traumatice oarecum în paralel, pe fondul unei lipse de instituționalizare a memoriei colective. Mă refer la memorialistica supraviețuitorilor din închisorile comuniste, de a celor din exil și a supraviețuitorilor holocaustului antonescian și nazist. Etapele de instituționalizare mai recentă  a memoriei colective merg exact în sensul accentuării dimensiunii traumatice și a adâncirii clivajelor, în loc să meargă în sensul distanțării critice.[7] Un exemplu este „scandalul” recent legat de Mircea Vulcănescu. În mod absolut firesc și legitim, pentru fiicele sale arestul, sentința și condamnarea acestuia drept „criminal de război” sunt trăite – încă și astăzi, când doamnele se apropie de vârste venerabile – ca o profundă nedreptate, reactualizată prin discursul ce consideră că Vulcănescu nu ar trebui să aibă un loc în memoria publică[8].

Pentru un urmaș al evreilor tiranizați și uciși de regimul Antonescu, în schimb, reconsiderarea lui Vulcănescu drept „criminal de război” poate fi un simplu act de dreptate istorică față de un membru al guvernului Antonescu.[9] Dincolo de supraviețuitori sau urmași ai acestora, în spațiul public asistăm la crearea unor clivaje și a unor discursuri militante de o parte și alta a baricadelor. Oare așa vom ajuta la normalizarea și asumarea critică a trecutului nostru?

Priorități (geo)politice. Interesul academic este structurat, printre altele, și de prioritățile puterii politice, dar, într-un sens mult mai larg, de relațiile de putere din societate, de raportul dintre dominați și dominanți. Nu implic, prin acest lucru, o subordonare directă, grosieră, a științei de către putere, sau o relație de vasalitate directă între decidentul politic și scolastic, ci ma refer la ideea foucauldiană conform căreia nu știm pur și simplu, ci știm într-un anume fel, într-un anumit regim al cunoașterii, care niciodată nu este neutru, ci este încastrat în practicile de putere și în structura socială. În acest sens, istoria (dar și istoriografia) este o construcție socială a trecutului, o reprezentare ca putere (Bond&Gilliam, 1994). Este limpede că ne bântuie obsesia modernizării și occidentalizării țării noastre, obiectiv la care ne raportăm, de cele mai multe ori, ca la o exigență metaistorică, de care ar depinde, într-un fel, mântuirea noastră. Acest obiectiv nu este, însă, o abstracțiune inocentă, ci unul în funcție de care se distribuie capital simbolic, social și economic. Privirile noastre diacronice sunt încărcate cu mizele prezentului. Reconstruim trecutul în funcție de mizele de putere din prezent. Interestul prioritar îndreptat către fenomene ce țin de extremism, antisemitism, eugenism, naționalism, etc. se explică mai degrabă prin obsesiile și angoasele, dar și interesele elitelor dominante din prezent, care își face o carte de vizită atrăgătoare exploatând o astfel de resursă simbolică. Efectul pervers este că, toate aceste teme, valide în sine, odată abordate cu astfel de motivații, ajung să fie distorsionate, voluntar sau nu, și pot produce efectul înșelător al unor unice „specificități naționale”, ale unor excepționalisme negative. Deseori, în reconstruirea trecutului interbelic, părem a fi candidații preferați pentru câștigarea titlului de cea mai antisemită și cea mai fascistă națiune est-europeană. Explică, oare, astfel de exerciții simpliste de indexare ceea ce s-a întâmplat în istoria recentă? Ne ajută, oare, la altceva decât la o „corectă” poziționare în câmpul științific european, o astfel de abordare? Nu cumva, procedând astfel, trecem cu vederea cauzele, dacă nu mai profunde, atunci pur și simplu celelalte cauze relevante ale producerii dramelor istorice în această parte de lume?

Blocaje mentale/culturale. Aspirația elitelor autohtone către europenizare și occidentalizare poate duce la inhibarea spiritului critic cu privire la efectele modernității (și, astfel, chiar la sabotarea involuntară a obiectivului). Astfel, „răul” nu poate proveni din factori ce țin de modernizarea în sine, ci ține doar de cultura și istoria locală. În domeniul științelor sociale de la noi, teza dependenței de cale a avut succes tocmai în această variantă reducționistă: eșecul modernizării se explică prin existența valorilor și practicilor locale străine de „spiritul capitalismului”. Asistăm la un refuzul obstinat al ideii că modernizarea este și un proces traumatic, dislocant, dizolvant, riscant, nu doar o cale bătută cu plăcile de marmură ale „civilizației”.

„Dezvrăjirea” interbelicului – este posibilă?

O parte din răspuns se află, deja, conținut în punctele prezentate succint mai sus. Nu e nevoie de un proces inițiatic pentru a intra în vreun tărâm inabordabil profanilor, ci de un exercițiu simplu de conștientizare a prejudecăților noastre și de dobândire a unei distanțe critice față de atașamentele noastre profunde. Gândirea mitică nu este o gândire needucată, ci una care ia drept „naturală” o reprezentare socială. În cazul de față, este vorba despre reprezentarea interbelicului în lumea culturală, o reprezentare care suferă de epocalism și bipolaritate și care are ca rezultat, ca orice  excepționalism, după cum spune Vintilă Mihăilescu, o „Românie (interbelică –n.m.) (relativ) necunoscută”.

O posibilă evitare a tautologicului mit al epocalismului interbelic poate fi încercată prin mai multe căi. Spre exemplu, prin aprofundarea altor dimensiuni ale interbelicului românesc, dincolo de palierul ideilor politice și ale sferei culturale: socialul și economicul. Cum ar fi să se facă o cercetare a „tinerei generații” interbelice nu din perspectiva opțiunilor lor ideologice, ci a originii lor sociale? Sau cum ar fi să fie cercetate condițiile sociale ale producției publicistice ale aceleiași „tinere generații”? O valorificare a socialului interbelic ar mai însemna, de asemenea, o analiză dusă la nivelul mediu, cel dintre instituții/tipare și microsocial, anume resorturile, mecanismele, patternurile, rețelele sociale care fac conjuncția între palierul cultural/ideologic cu cel al acțiunii și motivației individuale, se poate dovedi deosebit de fertilă.[10] De asemenea, valorificarea contextului, cu multiplele sale niveluri, precum și a nuanțelor, foarte necesare pentru o lume atât de fragmentată și accidentată ca cea a interbelicului, pot ajuta la evitarea unor concluzii simpliste și, în cele din urmă, false.

Lărgirea tabloului se poate face și extensiv, nu doar în profunzime. Astfel, pentru a înțelege adecvat interbelicul românesc, sunt necesare atât abordări comparative, cât și perspective structurale care plasează România interbelică în tendințele generale ale Europei. Nu înțelegem mare lucru din importanța reală a eugenismului românesc, spre exemplu, dacă nu plasăm fenomenul în practicile generale eugeniste din interbelic – inclusiv cele din societățile occidental-liberale – și în comparație cu dezvoltările curentelor similare regionale. Privit în sine, izolat, fenomenul tinde să fie perceput ca încă o dovadă a excepționalismului negativ românesc, ca prelungire fatală a obsesiilor etnocratice interbelice, încă o oroare adăugată galeriei monștrilor estici. Cât privește perspectiva structurală, ea poate ajuta la o mai justă cântărire a factorilor relevanți. O astfel de privire ne îndeamnă, de pildă, să căutăm explicația înclinației spre protecționism a elitelor politice românești din a doua jumătate a anilor 1930 nu atât în prevalența naționalismului economic ca ideologie, cât în reacția de recul față de protecționismul agrar al țărilor occidentale, introdus după marea criză, în urma căruia vechi piețe de desfacere au devenit inaccesibile. Rezultatul acestor transformări de structură a fost înglobarea României în sfera economică a Germaniei. Or eu cred că aceste tendințe au cântărit mult mai mult în pastișarea, iar apoi copierea modelului nazist ca model politic autohton decât articolele de gazetă ale unui Nae Ionescu sau broșurelele doctrinare ale unui Nichifor Crainic.

Bibliografie

Adorno, Theodor; Frenkel-Brunsivik Else, Levinson Daniel și Nevitt Sanford R. (1950), THE AUTHORITARIAN PERSONALITY, Harper and Brothers;

Ancel, Jean (2008), Distrugerea economică a a evreilor români, Ed. Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România ”Elie Wiesel”;

Bloch, Marc (1953), The Historian’s Craft, New York, Random House;

Boia, Lucian (1997), Istorie și mit în conștiința românească, București, Ed. Humanitas;

Boia, Lucian (2011), Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, București, Ed. Humanitas;

Bond, George C. și Gilliam Angela (1994), Social Construction of the Past: Representation as Power, London & New York, Routledge;

Butoi, Ionuț (2013), „Peter Schöttler sau un posibil răspuns la întrebarea: ce se mai poate spune nou despre ceva despre care „se știe” totul? Realism știinţific, „canonizare” și demitizare””, în Sfera Politicii, nr. 175;

Butoi, Ionuț (2014), „Cele două Românii – originea și contextul unei formule controversate”, în Sociologie Românească, nr. nr. 1-2;

Butoi, Ionuț (2015), Mircea Vulcănescu. O microistorie a interbelicului românesc, București, Ed. Eikon;

Crăcană, Iulian (2015), Dreptul în slujba puterii. Justiția în regimul comunist din România. 1944-1958, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului;

Florian, Alexandru (2014), ”Mircea Vulcănescu şi memoria publică”, în Revista 22. Articol consultat online la adresa: http://revista22.ro/44107/.html

Golopenția, Anton (2015), Îndreptar pentru tineret, Ed. Enciclopedică;

Laignel-Lavastine, Alexandra (1998), Filozofie și nationalism. Paradoxul Noica, București, Ed. Humanitas;

Laignel-Lavastine, Alexandra (2004), Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului, Editura EST-Samuel Tastet Éditeur;

Mezdrea, Dora (2013), Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității. Volumul V: Mircea Vulcănescu, Cluj-Napoca, Ed. Eikon;

Murgescu, Bogdan (2011), România și Europa. Acumularea decalajelor economice, Iași, Ed. Polirom;

Neumman, Victor și Heinen Armin (coord.) (2010), Istoria României prin concepte. Perspective alternative asupra limbajelor politice, Iași, Ed. Polirom;

Petreu, Marta (1999), Cioran sau un trecut deocheat, Iași, Ed. Polirom;

Petreu, Marta (2009), Diavolul si ucenicul sau: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iași, Ed. Polirom;

Petreu, Marta (2011), De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească, Iași, Ed. Polirom;

Ricoeur, Paul (2001), Memoria, istoria, uitarea, Timișoara, Ed. Amarcord;

Rostas Zoltan și Stahl, Henri H. (2000), Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia;

Rostas Zoltan (2011), ” Cînd s-a dat drumul la peisaj? Reflecţii răzleţe despre trecutul din prezent”, în Observator cultural, nr. 588;

Țurcanu, Florin (2006), Mircea Eliade; Prizonierul istoriei, București, Ed. Humanitas;

Vulcănescu, Ioana Mărgărita (2013), Memorii – Jurnal, vol. 1, București, Ed. Vitruviu;

Zimbardo, Phillip (2008), THE LUCIFER EFFECT. Understanding How Good People Turn Evil, New York, Random House;

NOTE*

[1] Sintagma de ”epocalism interbelic” aparține lui Vintilă Mihăilescu.

[2] Supoziție confirmată chiar de Boia care, prin cartea Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 și 1950, apărută la Humanitas în 2011 (prima ediție), oferă un exemplu de demitizare aplicată pe „tânăra generație interbelică”. Am oferit o critică a acestui model istoriografic în studiul „Cele două Românii – originea și contextul unei formule controversate” (Butoi, 2014).

[3] Aș readuce aminte de acest pasaj din Pavilionul canceroșilor în care eroul principal vizitează o grădină zoologică unde dă peste o cușcă de maimuță goală. Animalul fusese orbit de un vizitator: „pe un anunț scris în grabă și prins în pioneze de plăcuță, se spunea: ”Maimuțica ce trăia aici a orbit din cauza cruzimii absurde a unuia dintre vizitatori. Un om rău a zvârlit niște tutun în ochii lui maccacus-rehsus.” Abia acum îi pică fisa lui Oleg! Până acum se plimbase cu un zâmbet atotștiutor, dar acum îi venea să țipe, să urle, în așa fel încât să-l audă toată grădina zoologică – de parcă i-ar fi presărat cineva tutun în ochi. De ce?!… Păi, uite-așa, de ce nu?… Pur și simplu… de ce? Cele scrise impresionau mai ales prin simplitatea lor copilărească. Despre necunoscutul care plecase nepedepsit, nu se spunea că fusese inuman. Nu se spunea despre el că-i agent al imperialismului american. Nu se spunea despre el decât atât: că era rău. Și asta uluia: ce motiv avea el să fie, pur și simplu, fără niciun motiv, rău?” (Soljenițin, 2009 II: 238-239). Într-o societate puternic ideologizată ca URSS, orice act care contravenea regimului puterii era clasat automat prin etichete puternic conotative. Acest lucru prezintă „beneficiul” că dă o explicație facilă a răului și scutește de prea multele costuri psihologice și cognitive care apar atunci când cineva încearcă să înțeleagă mai profund despre ce e vorba. Însă, în ultimă instanță, reducționismul ideologic nu face altceva decât să obtureze natura răului uman, lucru care are consecințe și asupra prevenirii acestuia. Cenzura ideologică, practicată în diferite forme, este justificată tocmai printr-o astfel de concepție asupra cauzelor răului.

[4] Iată o concepție mai realistă asupra naturii umane decât cea împărtășită de „idealiștii” vremurilor noi: „orice faptă, pe care orice ființă umană a comis-o vreodată, oricât de oribilă, este posibilă pentru oricare dintre noi – în funcție de circumstanțele situaționale corecte sau greșite. Această cunoaștere nu scuză răul; mai degrabă îl democratizează, împărțind vina sa între actori obișnuiți, mai degrabă decât să-l declare proprietatea exclusivă a devianților și despoților – a Lor, nu și a Noastră” (tr.m.).  (Zimbardo, 2008: 211).

[5] Zimbardo a testat scala F a personalității autoritare construite, inițial, de Adorno, în celebrul său experiment de la Standford atât asupra „gradienilor”, cât și asupra „prizonierilor” (Zimbardo, 2008: 198). Nu a găsit diferențe semnificative, iar scala F nu este un factor explicativ semnificativ în ceea ce privește comportamentul abuziv al „gardienilor” (adică aceștia nu aveau înclinații autoritare sau concepții mai „fasciste” decât „prizonierii”). Indicele a fost semnificativ, în schimb, în ceea ce privește capacitatea de adaptare a „prizonierilor” la mediul „carceral” artificial construit de Zimbardo – cei care au avut scoruri mai mari la scala F au rezistat mai mult în cadrul experimentului.

[6] Am încercat să arăt că nici măcar la nivelul „tinerei generații interbelice” lucrurile nu pot fi reduse la „generația 27”, pentru că există mai multe grupuri și tendințe (Butoi, 2015).

[7] Un exemplu este Legea 217/2015, conform căreia condamnările date de o justiție deja puternic politizată sunt valide și conforme statului de drept. Cu alte cuvinte, se încearcă rezolvarea prin lege, adică prin coerciție, a unor situații istorice și trasee biografice înainte de clarificarea prin dialog, pe baze de documentare științifică și dialog, sine ira et studio, a trecutului traumatic. Pentru a da doar un exemplu, în ceea ce privește justiția din perioada comunistă, prima lucrare istorică ce tratează prima perioadă, inclusiv cea a condamnării criminalilor de război, a apărut abia în 2015, aparținând tânărului istoric Iuliu Crăcană (2015). Precizez, pentru a nu exista ambiguități, că nu mă refer, în critica mea, la penalizarea negaționismului (negarea holocaustului românesc) sau la obiectivele de principiu ale acestei legi.

[8] Un exemplu este dat de Alexandru Florian, în articolul „Mircea Vulcănescu şi memoria publică” (Florian, 2014). Dintre inexactitățile care nu arată altceva decât că e necesară documentarea mult mai consistentă asupra cazului înainte de a ne exprima cu privire la statutul lui Vulcănescu prin raportare la memoria publică, menționez doar două. Una din ele, atribuirea unei atitudini antisemite lui Mircea Vulcănescu pe baza unor citate din stenogramele Consiliului de Miniștri antonescian. Chiar dacă am considera valide inferențele, bazate pe stenograme, pe care Florian le face pe baza lor asupra rolului jucat de Vulcănescu în legislația anti-evreiască, tabloul este cel puțin incomplet. Astfel, există mărturii considerabile asupra rolului pozitiv jucat de Vulcănescu în cel puțin doua contexte puternic antisemite: unul din ele, violențele studențești din anii 1920, iar celălalt, în timpul guvernării legionare. Doi evrei, Reichman-Șomuz și rabinul Alexandru Șafran menționează ajutorul dat de Vulcănescu evreilor (Butoi, 2015: 118-119; 280). Istoricul Jean Ancel însuși, citat chiar de Florian, menționează, de asemenea, într-o notă de subsol: „Trebuie spus că Vulcănescu nu a fost în niciun fel antisemit” (Ancel, 2008: 25). A doua inexactitate este invocarea unei stenograme care ar arăta că Vulcănescu ar fi favorizat soluția ghetoizării populației evreiești. Or, acea stenogramă a fost folosită chiar în procesul subsecretarilor de stat, iar tribunalul a considerat valide explicațiile date de Vulcănescu (ajutat, în speță, și de H.H. Stahl, care a explicat tribunalului, ca martor, ce este o stenogramă; vezi Mezdrea, 2013), de vreme ce, în sentința bazată pe legea 312/1945, nu sunt reținute faptele elaborării sau inițierii de acte și legislație antisemite. Mircea Vulcănescu arăta, în apărarea sa, că nu a susținut niciodată ghetoizarea, ci propunerile sale vizau posibilitatea, pentru evrei, de a putea munci în profesiile lor, iar nu la muncile obligatorii publice (idem, 457).

[9] Ca un fel de ironie macabră a istoriei, acest lucru se întâmplă celui care a avut, drept ultime cuvinte înainte de moarte, îndemnul ”să nu ne răzbunați”. Dincolo de aura mitică a acestui îndemn, el are rădăcini în microuniversul familial al lui Vulcănescu și era o atitudine împărtășită de membrii acesteia față de sarabanda de răzbunări prin asasinate și reprimări la care asistaseră în ultimii ani interbelici (Vulcănescu, 2013: 532).

[10] Este ceea ce încearcă grupul ”Cooperativa G” (http://www.cooperativag.ro/), din care fac parte – accesarea unui „altfel de interbelic”. A se vedea Zoltán Rostás (2011). Vezi și Butoi, 2013, discuția despre realism științific versus demitizare.

*Notele de subsol lipsesc din ediția publicată la Polirom.