„Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]

Sursa foto: http://www.geh.org/

„Era o flaşnetă în mijlocul lacului”

ELISABETA GOGA

extras din Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, Iaşi, Polirom, 2002

–   Dacă mă pui să ţin un discurs, să ştii că nu sunt capabilă!

–   Nu, doamne fereşte, asta nu! Ceea ce aţi spus despre câţi locuitori erau la Bucureşti…

–  500 de mii de locuitori erau atunci în Bucureşti, înainte de primul război. Viaţa era foarte uşoară pentru toată lumea. Numai cei care într-adevăr…sau beţivi sau leneşi sau aşa, trăiau aşa, mai în mizerie. Dar restul lumii, oricine putea să-şi facă o… cum să vă spui…

–  O existenţă.

–  O existenţă destul de bună. De exemplu casele mai bune, aşa, unde servitorimea era aşa, de exemplu la noi, fiecare cap de servitor avea o jumătate de kilogram de carne pe zi, o pâine de un kilogram pe zi, condimente şi tot ce rămânea de la masă de la stăpâni. Fiindcă totdeauna rămânea, şi era totdeauna aşa, că dacă-ţi veneau 2-3 persoane la ora mesei, puteai să le ţii la masă foarte uşor, că era mâncare.

–  Şi oamenii se vizitau probabil?

–  A, da, nu numai că se vizitau, dar erau case care aveau o zi de primire. De exemplu, generalul Manu avea zi de primire marţi. Doamna Petre Carp avea zi de primire vineri. Diferite persoane aveau zi de primire. Spunea sora mea că era la generalul Manu, şi se serveau ceşti de ceai. Şi s-au servit 80 de ceşti de ceai în ziua aceea.

–  Nu trebuia să se anunţe nimeni atunci, în ziua aceea?

–  Nu, nu, nu. Se ştia, era totul preparat, erau diferite, aşa, pesmeţi, prăjituri, sanvişuri, ceai, bine înţeles, şi cred, câteodată era porto sau marasquin pentru domni, dacă voiau. Pe urmă era enorm de multă servitorime. Era totdeauna un fecior, şi câteodată încă doi sau teri pe lângă. Era o cameristă, erau fete în casă, era bucătar sau bucătăreasă. În general, foarte des bucătari ţigani, care erau foarte buni bucătari. Rândaşi. Rândaşul era omul care mergea cu bucătăreasa la piaţă, şi care îi ducea greutăţile. Fiindcă, /către fiica ei/ nu ai carnetul ăla aşa, de la bunică-mea în care erau socotelile zilnice? Vezi dacă-i aici la vedere. Ca să vedeţi zilnic ce costa masa. Carnea era 60 de bani kg., muşchiul era 1 leu 20, zahărul 1 leu 20 kg., untul mi se pare că la fel, kg. Pentru 1 leu aveai 20 de ouă, pentru 1 leu /râde/ la grădinărie aveai 100 de ardei graşi. Un pepene era 25 de bani, dar asta era leu-aur. Leul românesc trecea prima. Pentru 100 de lei româneşti aveai 105 franci elveţieni. În general erau mulţi servitori care de fapt nu aveau prea mult de lucru, fiindcă erau mulţi.

–  De unde proveneau aceşti servitori?

–  În general din Ardeal, erau transilvăneni care…A, uite, stai să vezi, uite socotelile, şi e şi data. Trebuie să vă spui câţi erau. Erau 10 stăpâni şi 10 servitori. La bunica mea, doamna Cornescu. Bunica mea a fost măritată întâi cu bunicul meu, Alexandru Florescu, care-l vedeţi acolo, e pictat de el, să ştii, că avea mare talent, care era frate cu generalul Florescu, ăla cu războiul din 77. Ei, şi astea sunt cheltuielile zilnice. Te rog să vezi tot ce se cumpăra.

–  Carne, pui, mielu’, salată, vin, zarzavaturi, unt – 1 leu 50, cartofi, zahăr…e vorba de bani.

–  E vorba de bani, toată socoteala e de 22 lei şi 15 bani.

–  Fantastic! Ce putere avea leul. Mi-a povestit cineva, un bucureştean cu vreo zece ani mai tânăr ca Dvs., că în copilăria lui dacă avea un leu se simţea atât de bogat…

–  Era leu de aur. Era ceva extraordinar. Aveam o rudă îndepărtată care stătea în Moldova, o doamnă Balş, născută Florescu, şi venea din când în când la Bucureşti şi stătea la hotel.

–  Era soţia inginerului Balş?

–  O, nu, mult mai în vârstă, cred că acum ar fi avut 150 de ani sau aşa ceva /râde/, era bătrână atunci când eu eram copil. Şi mama mea mi-a spus, du-te la tante Constance Balş, şi o să-ţi dea un pol de aur. Cred că aveam 10 ani sau 11. Pentru mine 1 leu era o avere, dar un pol de aur era ceva extraordinar. Şi ne-am dus la Hotel Splendid parcă îi spunea, care era vizavi de Athénée Palace, colţul ăla care mai târziu s-a dărâmat, dar nu mai era hotel atunci.

–  Practic în faţa Cinei a fost, am nişte vederi vechi…

–  Da, acolo a fost, hotel Splendid, a fost dărâmat imediat după război, a fost unul din locurile pe care le-au dărâmat nemţii. Când au plecat. Locuiau acolo. Odăile de la hotelurile astea vechi erau foarte mari. Şi tante Constance Balş era aşa. Cât soba. Avea o fustă de moire negru şi un matiné de mătase roz, plin cu dantele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget, şi coafura era aşa. Era aicia un conci, dar nu un conci ascuţit, aşa, ca o plăcintă, dar mare, aşa, şi aici avea colţuri. În fiecare colţ era o bijuterie cu o piatră de altă culoare. Eu eram cu guvernanta mea, englezoaică, am crezut că mor ca să mă împiedic să râd. Şi, în fine, mi-a oferit bomboane de la Capşa, şi după aia ne-a dat polul. Şi după ce am stat cât trebuia să stau ca să fiu politicoasă, am plecat. Puşcă m-am dus la Alcalay. Alcalay era colţ cu Bulevardul. Calea Victoriei. Unde-i hotel Bulevardul, jos era librăria Alcalay. Unde e poliţia şi unde era legaţia rusească. Era o casă foarte frumoasă. Eu ştiu că acolo… primul meu bal a fost acolo, la legaţia rusească. La Alcalay afară de cărţi, de toate, şi germane şi franceze, în toate limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bine înţeles mi-am cumpărat un leagăn. Era aşa o scândură foarte groasă, cât palma mea, cu nişte frânghii mari şi costa suma enormă de 16 lei. Am cumpărat o carte, m-am dus alături la cofetărie, am cumpărat de 1 leu 5 prăjituri, şi m-am întors fără pol, dar fericită acasă /râde/.

–  Dar erau banii Dvs.!

–  Sigur.

–  De unde provine denumirea de pol?

–  Napoleon, probabil. Se spunea, un Napoleon de aur, o monedă de aur care avea chipul lui Napoleon. De acolo vine, un pol. 20 de lei.

–  Şi astăzi se spune, dar eu înţeleg imediat că 25 trebuie să dau nu 20!

–  Dar, ce cumpărai pentru un pol. Un costum tailleur de exemplu, de lână, nu din cele mai bune, nici din cele mai mari case, dar un costum tailleur.

–  Înseamnă că o familie putea să mănânce la restaurant din 20 de lei.

–  O, splendid. Îmi aduc aminte, când am fost în Elveţia, eram eu şi cu mama şi sora mea, şi am mâncat foarte bine cu 2 franci.

–  Probabil că şi veniturile erau astfel încât nu trebuia să ai mii de lei.

–  Nu, nu, să vă spui eu, o familie, nu bogată, putea să trăiască foarte bine, să aibă între 3 şi 5 servitori, să aibă în fiecare zi o mâncare bună, servitorii la fel, vilegiatura nu era o problemă, îmbrăcămintea nu era o problemă. Nu te duceai la case mari, dar te îmbrăcai decent. Învăţătura copiilor nu era o problemă, putea să aibă profesori particulari foarte uşor. Toate lucrurile astea, cum să vă spui, uzuale, nu prezentau probleme.

–  Cineva mi-a povestit că bucureştenii nu erau aşa cum i-am cunoscut eu în ultimii 15 ani, totdeauna nervoşi, agitaţi, că Bucureştiul a fost un oraş foarte liniştit.

–  Da, şi să vă spui ce era. Aproape toate casele aveau grădini. Când au ocupat nemţii Bucureştii în ’16, au spus die Gartenstadt, oraşul grădinilor. Şi era o viaţă patriarhală. De exemplu, la bunica mea în fiecare seară toată familia se întrunea şi stăteam până târziu. De la o anumită vârstă, bineînţeles, nu ca copii. Dar mama mea, mătuşile mele, unchii mei, prietenii familiei, toată lumea. La 10 se servea dulceaţă şi la 11 ceai cu cozonac, totdeauna, în fiecare seară.

–  Înseamnă că după masa de seară.

–  După masa de seară. Pe urmă erau foarte multe primiri, baluri, serate, serate muzicale. Pe urmă, doamnele în general din societate se ocupau de binefaceri. Aveau societăţi pentru ajutorul a fel de fel de copii, de familii…

–  De văduve…

–  Da, era societatea Ogorul, pe care a înfiinţat-o mama mea, dar se ocupa doamna Ferichidi, care are bustul ei, care era foarte bună şi miloasă şi generoasă. Pentru ajutorarea familiilor sărace. Era Leagănul Sfânta Ecaterina, care există încă, pentru copiii părăsiţi, era Micile Maternităţi, înfiinţate de doamna Greceanu, pentru ca femeile lăuze să aibă o naştere civilizată, cu doctor, cu moaşă, cu stat în spital. Era Scufiţa, care făcea îmbrăcăminte pentru copiii născuţi în închisori.

–  Eu am auzit de o societate Tibişoiu.

–  Tibişoiu. Ştiţi ce e? Primul copil care a fost găsit părăsit îl chema Tibişoi, aşa că societatea, era doamna Brăiloiu care era preşedinta societăţii Tibişoiu, tot aşa s-a ocupat de copiii săraci. Era Micile Lucrătoare a doamnei Manu, Smaranda Manu, tot aşa pentru ajutorarea familiilor. Era Furnica, fondată de bunica mea, doamna Cornescu, care dădea de lucru iarna ţărăncilor. Era Albina, fondată de doamna Brătianu, Eliza Brătianu născută Ştirbei, acelaşi lucru, dădea ţărăncilor să lucreze iarna.

–  Lucru de mână?

–  Splendide, erau lucruri splendide.

–  Li se dădea şi modelul?

–  Nu, era modelul după iile ţărăneşti. Doamna Filipescu la ea la moşie tot aşa, dădea de lucru. Dacă venea cu lucrul murdar, le plătea lucrul, dar ardea lucrul faţă de celelalte.

–  A doua oară nu mai venea aşa.

–  A doua oară nu /râde/. De plătit, plătea, dar ardea lucrul, şi asta, se înţelege, le umilea grozav, şi nu mai veneau. Era, cum să vă spui de calitatea unui minister, era societatea, Profilaxia Tuberculoşilor, a doamnei Balş născută Ştirbei. Era ceva nemaipomenită. Avea sanatoriu la Techirghiol, avea aicea tot aşa, preventoriu, la Filaret… Era extraordinar. Pe urmă era Crucea Roşie. Era Principe Mircea a Doamnei Brătianu, a lui Vintilă Brătianu, tot aşa, de mare anvergură. Pe urmă era asta, a femeilor, făcută de Lili Fălcoianu, pentru a ajuta femeile din punct de vedere… de exemplu femeile care nu se pricepeau la diferitele legi, era o avocată care le îndruma e ajuta, etc. Nu mai ţin minte cum îi spunea societăţii. Şi avea sediul pe chei. Şi era societatea doamnei Hurmuzescu, care posta la Gara de Nord o persoană de încredere, şi când veneau tinere care puteau să cadă în mâini proaste, le îndruma, şi avea un cămin pentru ele, şi le hospitaliza. Şi după aceea sau le căuta de lucru, sau erau studente care veneau aicea… Fiindcă lucruri groaznice se puteau întâmpla. Erau şi căminele, care în general erau particulare. Erau societăţi de binefacere, care aveau şi azile.

–  După cum aţi înşirat aceste nume de femei care se ocupau cu binefaceri s-ar părea că aici nu se oglindea politica de partid a bărbaţilor.

–  Depinde, depinde. De exemplu era Partidul Conservator, care la cuţite cu Partidul Liberal. În societate, femeile fiind din aceeaşi rang social, se vedeau, dar poate că nu se vizitau. Se vedeau la alţii, ştiţi? Stăteau de vorbă, etc., dar…

–  Nu aţi pomenit de doamna Cantacuzino.

–  Care?

–  Soţia Nababului.

–  A, la Grande Catherine, ea era o femeie foarte serioasă. Să n-o confundaţi cu nora ei, Didina Cantacuzino. Era o femeie… era născută Băleanu, foarte corectă, bună. Ea şi un grup de cucoane, printre care doamna Mandrea, care era nepoata lui Bălcescu, doamna Adina Olănescu, nepoata ei, doamna care a murit într-un accident de drum de fier, era născută Ghica, şi au înfiinţat nişte cursuri pentru fete, după cursurile de la Paris. Unde aveau cei mai buni profesori, nu erai obligat să treci examene, însă erau cursuri ca de liceu, ţinuţi de foarte buni profesori. Era Suchianu ăl bătrân la română, era Sava Ştefănescu la ştiinţele naturale, era Bachelin, francez, la literatura franceză şi Escoufier la limba franceză.

–  Istorie cine preda?

–  Profesorul Floru.

–  Iorga nu?

–  Nu, nu, cred că Iorga n-ar fi catadicsit să facă aşa ceva.

–  Pentru cine erau aceste cursuri?

–  Pentru domnişoare, pentru fete, orişicare fete. Şi erau foarte ieftine, era mi se pare câteva sute de lei pe an, dar aveai cei mai buni profesori la toate materiile. Panaitescu la matematică, Colorian la fizico-chimice, în fine, la toate era câte un profesor eminent.

–  Unde se ţineau aceste cursuri?

–  Era pe Edgar Quinet, lângă Capşa, la etaj.

–  Nu la Ateneu?

–  A început la Ateneu, în două săli de la Ateneu, şi pe urmă în Edgar Quinet. Iar după război se ţinea la doamna Cantacuzino acasă, acolo eu n-am fost.

–  În  palatul nou?

–  În palatul nou, da. Eu n-am fost, dar au fost verele mele, şi un grup întreg. Escoufier nu mai era, că plecase la război, şi a murit în război, era numai Bachelin. Şi fata doamnei Mandrea, nu ştiu dacă aţi citit, că a fost un interviu, are 100 de ani.

–  Da, ştiu, o cunosc.

–  O cunoşti? Ei, eu am cunoscut-o când eram tânără, dar n-am mai văzut-o… Şi aţi fost la dânsa?

–  Da, da.

–  Şi cum e?

–  Acum e răcită puţin, însă foarte bine, 101 ani are, în septembrie anul trecut a împlinit 100 de ani.

–  Şi cine se ocupă de ea?

–  Fiică-sa care e arhitectă, căsătorită Constantinescu.

–  Dar ce vârstă are fiica?

–  Peste 60, pensionară. Şi are o fiică studentă.

–  Tea este asta, nu? Nu Tea o cheamă?

–  Nu, Mimi, Maria.

–  Atunci e Maria. Şi cu un an mai mare era doamna Radu.

–  Doamna Constantinescu are o fiică studentă la Metalurgie, foarte drăguţă.

–  Şi astea erau drăguţe, fetele Mandrea.

–  Dar nu aţi fost în aceeaşi societate cu ele.

–  Erau mult mai mari.

–  Cu 5-6 ani.

–  Ei, pe vremea aia conta, acuma nu mai contează, dar atuncia conta. Eu eram încă la şcoală, şi ele erau, ieşeau în lume.

–  Eu de obicei încep aceste interviuri cu familia, cu părinţii…

–  Tata al meu era ofiţer, a făcut războiul din ’77, era fratele lui Alexandru Odobescu, scriitorul.

–  Frate mai mic.

–  Mult mai mic. Şi eu eram mult mai mică decât fraţii mei, între cel mai tânăr şi mine erau 17 ani. Mama mea era născută Florescu, era fiica acestuia. Bunicul meu Odobescu a făcut luptele încontra lui Napoleon în armata rusească. A fost Borodino şi la Waterloo, şi

avea printre alte decoraţii ruseşti avea medalia comemorativă Luarea Parisului, şi avea şi faimosul Mişar Ispicar turcesc, că a fost în misiune la sultan. Însă înainte să meargă, ştii că era obiceiul să săruţi pantoful sultanului. Şi bunicul meu a spus că pentru nimica în lume, cel mult pantoful unei femei frumoase, dar al sultanului nu. Şi n-a fost obligat să-l sărute, că nu l-ar fi sărutat.

–  Adică se ştia că n-are să-l sărute…

–  Da, şi atunci sultanul nu i-a întins piciorul.

–  Când aţi început şcoala deja aţi fost la Bucureşti?

–  La şcoală n-am fost, dar am fost totdeauna în Bucureşti. Am învăţat clasele primare acasă. Am avut profesor acasă, unul de franceză, am avut o doamnă de germană, una de pian, şi una de română. Şi pe urmă, de la 14 ani am fost la aceste cursuri ale femeilor române. Dar totuşi aveam lecţii de engleză, şi de, cum să spun, şi de desen, dar făceam şi piele, lucrare de mână.

–  Artizanat.

–  Da, nu numai piele, şi metal. Erau foi de metal subţiri, şi lucrai pe metal. Erau profesoare, era una elveţiană şi una englezoaică.

–  Cu care aţi început?

–  Ca să vă spui drept, eu niciodată n-am ştiut cum am citit pe româneşte. Eu nu-mi aduc aminte să fi învăţat să citesc pe româneşte. Pe franţuzeşte, mama mă ţinea pe genunchi, îmi citea şi eu urmăream cu ochii, şi aşa am învăţat şi franţuzeşte. Numai germana, că aveam o guvernantă germană…

–  De unde?

–  Din Ardeal, era săsoaică.

–  A fost prima dată la Dvs., sau a mai fost pe la alte case?

–  Sora ei fusese întâi, o chema Minna Geschtalter, şi o iubeam foarte mult. Şi mulţi ani după, ea s-a plasat ca să câştige, că voia să intre la diaconese. Şi-i trebuia o mică zestre, şi de-aia s-a angajat. Şi după 30 de ani am regăsit-o în sanatorium la Sibiu, la doctorul Süssmann, şi am întrebat acolo, ştiam că e diaconesă, dar nu mai ştiam unde, ce, şi am întrebat dacă se ştie ceva despre Minna Geschtalter. Mi s-a răspuns, sigur că da, este Oberschwester la noi. Şi atunci a venit să mă vadă, foarte încântată, şi eu la un moment dat i-am spus că n-am uitat-o niciodată, că am iubit-o aşa de mult. Şi ea mi-a spus, înţelegeţi germana, nu-i aşa, Sie waren so ein dankbares Kind, erai aşa un copil mulţumitor. Eu ştiam că eram răsfăţată şi insuportabilă, şi am spus, de ce, cum? Şi mi-a spus, nu eraţi niciodată bolnavă /râde/.

–  După cea de germană cine a mai urmat?

–  Englezoaica.

–  Până la ce vârstă?

–  La 11 ani. Englezoaica. Foarte… Nu, prima englezoaică era foarte bătrână, era irlandeză şi avea totdeauna, cum să spun eu, pe franţuzeşte, saute d’humeur, când era bine dispusă, când era sumbră. Şi mirosea a eter. Dar, nimeni nu-şi închipuia că putea să existe pe vremea aia droguri. Şi când am citit un roman irlandez, am văzut că în Irlanda se bea, sau se mirosea sau nu ştiu ce, eter. Şi atuncia abia mi-am dat seama că ea fiind irlandeză,  probabil că avea acest obicei. O carte, nu ştiu dacă în Trinity este, mi se pare în Trinity. Şi pe urmă am avut una care am iubit-o foarte mult, care a stat 2 ani şi a plecat, fiindcă o fostă elevă a ei, care era foarte grav bolnavă şi ştia că n-o să trăiască, a rugat-o să vie să stea cu ea, şi că îi va face o pensie. Şi ea fiind o femeie deja în vârstă, s-a dus. Şi am regretat foarte mult. Şi după ea am avut una, Miss Foxway, care dădea şi lecţii de desen, de arte frumoase şi de engleză, bineînţeles. Până pe la 17 ani, aşa.

–  Pe ce filieră, prin ce sistem veneau aceste guvernante de franceză, de engleză?

–  Păi asta, aşa era, toată lumea avea, toată lumea avea. La un moment dat englezoaicele erau foarte la modă, încât se aduceau nurse englezoaice.

–  Ruxandra Goga (R.G.) – Mamă dragă, dacă n-ar fi decât Maria Grand care după aia s-a căsătorit cu C. A. Rosetti. Ea a fost guvernanta bunicului meu Odobescu.

–  Da, da, aşa era în toate ţările, nu numai la noi.

–  R.G. – Erau multe fete de astea de familie care…

–  Şi pe urmă femeile atunci nu aveau alte debuşeuri, ştiţi, nu aveau. Aşa că se plasau în familii, şi câştigau.

–  Dar cum veneau aici, erau agenţii?

–  A, era şi aşa, era de exemplu o germană care avea un fel de agenţie. Nu, în general aşa se făcea.

–  R.G. – Câteodată era şi o familie care mergea acolo şi o aducea înapoi.

–  Toată lumea avea.

–  R.G. – Era foarte curent. Şi noi am avut guvernante.

–  Nemţoaice voi aţi avut.

–  Deci le-aţi avut până la 17 ani.

–  Da, şi pe urmă nu ieşeam singură.

–  Numai cu ele.

–  Numai cu ele, da.

–  Şi unde ieşeaţi?

–  A, la plimbare. Făceam plimbare la şosea, în fiecare zi două ore plimbare. Şi mergeam la patinaj la Cişmigiu, duminica.

–  Numai duminica?

–  Da, în celelalte zile învăţam, duminică şi în timpul vacanţei de Crăciun mergeam în fiecare zi. Şi era o flaşnetă în mijlocul lacului care cânta fel de fel de arii. Şi veneau totdeauna copiii Prinţului Ferdinand. Carol, Elisabeta, Maria veneau aşa, cum mergeam şi noi, nu era nici o deosebire. Erau şi ei cu guvernanta lor, care stătea afară şi ei erau pe gheaţă şi patinau cu noi.

–  Orchestră sau fanfară militară n-a fost?

–  Nu, era o flaşnetă. Nu era fanfară! /râde/

–  Cineva mi-a povestit că mai înainte a fost şi fanfară.

–  Se poate, mai devreme, dar cât am fost, mi-aduc aminte numai de flaşneta aia.

–  În ce perioade se făceau plimbările la şosea?

–  Tot mereu, afară de vară, când mergeam la Sinaia, totdeauna. Şi acolo făceam excursii, sau călare sau pe jos, cu rucsacul în spate pe jos, dar şi călare. Că erau doi ţărani care aveau cai de munte pe care-i închiriau. Era Ionică Chiorul şi Gheorghe Cârnu. Caii lui Ionică Chiorul erau mai buni decât ai lui Gheorghe Cârnu.

–  Înseamnă că a trebuit să învăţaţi să călăriţi.

–  A, toată lumea călărea. Eu nu am învăţat, sora mea a învăţat, fiindcă tata al meu a făcut şcoala de la Paris la Saumur, a făcut faimoasa şcoală militară de cavalerie. Şi sora mea călărea admirabil, şi călărea în fiecare zi cu prinţesa Maria, care şi ea călărea.

–  De unde aveau caii?

–  A, tata al meu cumpărase nişte cai de la Viena, doi cai de rasă, care unul îl chema Figaro, pe care sora mea îl încăleca, şi care chiar atunci i-a cumpărat a fost un concurs şi amândoi caii au câştigat.

–  La cursele de cai mergeaţi?

–  Foarte rar, da, foarte rar.

–  De ce, nu v-au plăcut?

–  Nu. Dar… am mers, dar nu era… era şi scump, trebuia să te duci cu trăsura, că era foarte departe hipodromul, şi nu mă pasionau aşa de mult cursele de cai. Şi calul tatălui meu îl chema Gusti. Şi era un cal puternic, că tata al meu era un om foarte zdravăn, aşa, şi era un cal foarte frumos.

–  În afară de plimbările la şosea şi patinaj, în perioada asta când eraţi domnişoară, ce distracţii aţi mai avut?

–  Erau petreceri, invitaţii la unii şi la alţii. Erau mici baluri, şi erau şi lecţii de dans. Era la Niculae Filipescu, care avea printre alţi copii două fete de generaţia mea, erau lecţiile de dans.

–  Cu cine?

–  Cu domnul Schmidt, care mai dădea şi lecţii, mi se pare că tot ăla, la şcoala germană, de gimnastică. Unde mergeam cu pasiune.

–  La şcoala germană de la Luterană?

–  De la Luterană. Mergeam de două ori pe săptămână la gimnastică. Şi aia îmi plăcea grozav.

–  La Turnverein?

–  La Turnverein, da. Exact. Pe urmă a fost şi la Palat, la Cotroceni, tot aşa, tot cu domnul Schmidt, aşa că tot acolo am învăţat să dansăm.

–  Vă aduceţi aminte ce dansuri aţi învăţat?

–  Era, stai, cum îi spunea la polca aia absurdă? Schottischvorn(?). Pe urmă era Pas de patineur. Te ţineai aşa, parcă patinai. Era cadril, era lancieri, era vals. Mai târziu s-a introdus  tangoul /râde/.

–  După primul război sau chiar înainte?

–  Chiar înainte de primul război, şi era prohibit.

–  De ce?

–  Se considera că nu e convenabil. Şi atuncia, într-o zi eram la Cotroceni, şi am spus, nu eu, dar nu ştiu care, a spus pianistului să cânte un tango şi am început să dansăm tango. Şi  prinţul Ferdinand tot a întrebat ce-i aia, i s-a spus alt dans, dar el n-a crezut şi /râde/ a oprit. Da!

–  R.G. – Şi valsul a fost prohibit mult timp.

–  Tango şi one-stepp, iarăşi.

–  La Palat aţi fost la bal?

–  Foarte des.

–  Prima dată când aţi fost?

–  Nu mai ţiu minte. La Palat la prinţ, nu la rege. La rege era o dată pe an, la 1 ianuarie. Unde poftea şi negustori, toată lumea. Şi, o dată am fost acolo. Era foarte plicticos.

–  Da? De ce?

–  Era solemn, aşa, şi era foarte multă lume şi era plicticos. Dar la Cotroceni era foarte amuzant.

–  De ce?

–  Eram între noi, nu era cu o groază de lume şi cu persoane mari, eram numai tineretul. Şi era amuzant.

–  R.G. – Şi la Sinaia mergeai totdeauna la regina Elisabeta…

–  A, la muzică. Adică, te poftea, cum să vă spui, te poftea aşa, pe sezon. Vreai să te duci, te duceai, nu vreai, nu te duceai. Şi de la 6 la 8 era o muzică splendidă. Fiindcă Enescu era mosafirul lor, şi stătea la Peleş. Era Dinicu, care era şef de orchestră şi foarte bun violoncelist. Era secretarul reginei Elisabeta, Dall’Oss foarte bun violonist, şi avea un glas de bariton foarte frumos, cânta lieduri admirabil. Şi de la 6 la 8 se făcea muzică. Foarte des tineretul era reţinut la masă.

–  Asta a fost o masă serioasă sau numai aşa…

–  Oh, enormă era masa. Noi eram la coada mesii. În mijlocul mesii adusese o, cum să vă spun, de la Peleş, era un bazin şi mereu apă, înconjurat de plante verzi. Dar era un bazin care mereu curgea.

–  Şi fireşte masa nu se servea oricum, avea un ritual.

–  Bineînţeles.

–  Vreţi să-mi povestiţi cum se desfăşura?

–  Nu mai ţin minte aşa… În toate cazurile regina şi regele erau serviţi primii. Şi pe urmă mosafirii după importanţa lor.

–  Cam ce serveau?

–  A, erau ca şi la noi, să nu crezi că erau altfel, numai că erau foarte multe feluri, ştii. Dar, altfel, era o supă, cel puţin două antreuri, era o friptură cu nu ştiu ce, era legume iarăşi cu nu ştiu ce garnitură, erau prăjituri, erau fructe, era de toate. Şi erau foarte mulţi valeţi care serveau, cel puţin 8.

–  La câte persoane?

–  Erau foarte mulţi.

–  Adică, un valet câte persoane trebuia să servească?

–  Asta nu ştiu, asta n-aş putea spune.

–  Există şi aici nişte reguli.

–  Sigur că da. Există regulile de prioritate, da. Erau persoane care erau servite primele. Altfel de reguli nu ştiu. Şi era foarte multă lume, fiindcă era regele, regina, erau damele de onoare, erau aghiotanţii, erau invitaţii şi tineretul. Şi tineretul era vreo 10-12 persoane.

–  De fapt tot ce aţi spus se referă la lumea aristocraţiei, nu a fost burghezie aici…

–  Ba da, era, erau toţi intelectualii, profesori universitari, şi toţi şi pe urmă… de exemplu, când eu mă plimbam prin pădure şi îl întâlneam pe Carol I singur, care se plimba şi el. Toată lumea avea posibilitatea să se plimbe în faţa Peleşului, în faţa Palatului. Câteodată era şi familia regală în parc, îi salutai, ei răspundeau, şi gata. Şi era ca de aicia la capătul mesei…

–  În ce limbă îl salutaţi pe rege?

–  Regele, româneşte, numai româneşte. Cu accent german, dar numai româneşte.

–  Dar Dvs. În ce limbă îl salutaţi?

–  Păi, eu făceam o reverenţă. Reginei noi tinerii îi sărutam şi mâna. Dar ea era foarte bună, şi foarte generoasă. Şi totdeauna căuta să facă plăcere.

–  După Carol şi ea a murit, cu vreo doi ani mai târziu.

–  Mai târziu, da. Ea s-a retras.

–  De ce, nu se împăca cu Maria?

–  Ba da, era mult prea bine crescută ca să aibă diferende şi discuţii. Se împăca.

–  Aş vrea să revenim la perioada din copilărie. La sărbători.

–  A, bine, era ziua numelui care se sărbătorea totdeauna, era Crăciunul, era anul nou, când atuncia mergeai şi la persoanele în vârstă din familie sau prieteni în vârstă, ne duceam, ne plictiseam groaznic /râde/. Toţi mergeam la fraţii bunicii mele, mergeam la diferite personalităţi bătrâne, era groaznic! Şi de Paşti la fel.

–  Care a fost în familia Dvs. cea mai mare sărbătoare?

–  La Paşti.

–  Cineva mi-a povestit că Elisabeta avea obiceiul ca la Paşti să invite copiii.

–  A, da, cum de nu. Am fost odată când eram mică, şi în grădina Palatului am găsit numai ouă roşii, ouă ordinare, obişnuite. Şi pe urmă, când am mers, că ne-a oferit nu ceai, ciocolată caldă, atunci ne-a făcut cadou de nu ştiu câte ouă de ciocolată, ou de zahăr, ou de lemn, cu fel de fel de lucruri înăuntru. Însă în grădină am găsit numai ouă roşii obişnuite. Şi am avut şi un scamator, un spectacol de scamatorie.

–  Asta aici în Bucureşti sau la Sinaia?

–  La Bucureşti. Ei mergeau numai vara la Sinaia. Şi vara veneau toate personalităţile europene. Carol I era foarte respectat şi apreciat. De altfel dacă aţi citi memoriile lui Bülow aţi vedea asta. Şi regina Victoria îl respecta foarte mult, şi veneau. Aşa am văzut pe cancelarul Austriei, cum îl chema… Berchtold, cancelarul Austriei, cu nevasta a fost, am văzut regina Olandei, regina mamă, Emma, mama Wilhelminei, şi regina Bulgariei, am uitat cum o cheamă. Şi regina lucra ce se numea frivolité, un fel de navetă. Şi făcea din mătase gri şi se spunea că e pentru biata regină a Bulgariei, că bărbatul ei nu-i dă să-şi cumpere toalete /râde/.

–  A fost o lume veselă! Se făceau bancuri pe seama reginei…

–  Nu erau bancuri, era adevărat, sigur că da. Şi a făcut tot aşa, din fir de aur pentru biserica de la Sinaia aşa o, cum să spui, un patrafir, nu era un patrafir… un fel de acoperământ. La care au lucrat diferite cucoane, tot aşa, cu naveta, şi pe urmă i-a dat la fiecare o navetă de aur. Cu cifra ei.

–  R.G. – Şi să ştii că a făcut şi pentru Curtea de Argeş, şi mai există încă, am văzut eu acolo.

–  Da, a făcut o enluminură, o evanghelie, mi se pare.

–  R.G. – Da, cu miniaturi.

–  Dar trebuie să spui că ei primeau cum ar fi primit orişice persoană, nu făceau pe suveranii, deloc. Nici regele, nici regina. Te primeau, era extrem de politicoşi, foarte gentili şi te primeau aşa, te simţeai foarte bine, nu erau cu nasul pe sus sau… cum era, de exemplu, la curtea Rusiei. Veneau marii duci. Şi a venit unul din marii duci, şi i-au spus sorii mele, erau la Cotroceni la o recepţie, aduceţi-mi un pahar cu apă. Şi sora mea /râde/ a spus, aduceţi-vi-l singur. Şi a fost revoltat şi a spus prinţesei Maria această fată ar trebui dată afară de la Curte. Şi prinţesa Maria a spus nu, că aicia nu e ca în Rusia. Aicia se consideră egali cu noi.

–  Am plecat de la sărbătorirea Paştilor. Acasă la Dvs. Cum se desfăşura o zi de Paşti?

–  Mai întâi se dădea la servitori, şi la Paşti şi la anul nou, cadouri, în general îmbrăcăminte, stofe de rochii, cozonaci bineînţeles, pască…

–  Pască? Credeam că numai la evrei este pască.

–  Nu, nu pască evreiască, era un cozonac cu un fel de cremă din brânză proaspătă, albă, cu ouă, cu stafide, asta e pască. Şi în general mergeam la biserică, mergeam mai întâi să ne spovedim. Pe urmă mergeam vinerea să trecem sub masă. Aia, înţelegi, provoca nişte râsete teribile între noi, copiii. Ştii cum treceam sub masă în biserică. Pe urmă noaptea la Înviere, când am fost mai mari, mergeam. Şi pe urmă, mergeam la bunica mea unde se servea un supeu.

–  Asta a fost obligatoriu, să treceţi a doua zi şi pe la bunica, nu?

–  Da, sigur că da.

–  Dar îmi dau seama că pe bunica o iubeaţi, acolo nu vă plictiseaţi.

–  O, da, mai întâi că era foarte interesantă şi foarte plăcută, şi pe urmă eram toţi apropiaţi, o familie foarte unită. Aşa era obiceiul. În toate familiile era aşa.

–  Şi onomastica?

–  Şi ziua de naştere se sărbătorea, dar mai mult la copii.

–  Şi la părinţi?

–  Onomastica da, dar ziua de naştere numai la copii se ţinea.

–  La onomastică veneau musafiri?

–  A, da, da, da, veneau, se telefona, veneau… Dar, de exemplu, la bunica mea, era foarte prietenă cu cumnata ei, nevasta generalului Manu. Şi la ea, şi la cealaltă exista telefon. Nu-şi telefonau niciodată. Mătuşa mea, doamna Manu trimitea pe vizitiul ei Niculae cu un bileţel la bunica mea. Iar bunica mea trimitea pe vizitiul ei, care era ungur, Pavel, la cumnata ei cu un bileţel, care era în general Draga mea… (schimb de bandă) …Ca conversaţie mă plictiseşte la telefon, dar sunt persoane care fac conversaţie la telefon.

–  R.G. – Mai erau şi balurile costumate.

–  Aşa se spunea, nu bal mascat?

–  Baluri costumate, da, în general, după franceză bal costumé.

–  Ce costume erau preferate?

–  Depindea. De exemplu /râde/, a fost la doamna Irina Ghica, fata Nababului, care locuia în palatul Cantacuzino, dar la etajul de sus, un bal galben. Dar costumele trebuia să fie de hârtie. Şi o doamnă s-a costumat în lanternă japoneză, ştiţi, de hârtie, aşa, plisată şi cu motive. Sora mea a fost în vie toamna, strugurii şi cu frunzele galbene. Didina Cantacuzino, Alexandrina Cantacuzino a fost în ceea ce se numeşte pe franţuzeşte cocotte, făcută din hârtie, se făcea şi pentru copii, ca o găină, galbenă şi trăgând după ea o serie mică de cocote galbene, s-a numit le péril jaune. Pericolul galben.

–  Aţi fost acolo?

–  Nu, nu, aveam doar 12 ani sau aşa ceva.

–  Deci vi s-a povestit.

–  Da, mi s-a povestit, sigur.

–  Şi Dvs. aţi fost la vreun asemenea bal?

–  Când am fost mică, am fost la Niculae Filipescu, acolo, la un bal costumat, am fost în Myosotis. În „nu mă uita”. Şi de vreo două ori am fost în costum din secolul al XVIII-lea, şi pe urmă odată am fost în costum de papagal, din hârtie, şi ce-am mai fost? Da, şi o dată în costum Second Empire, iarăşi.

–  Şi mai târziu, când aţi avut peste 17 ani?

–  A, bine, la 18 ani am fost la primul meu bal, la legaţia Rusiei.

–  De ce tocmai acolo?

–  Aşa s-a nimerit.

–  Deci asta a fost în 1910?

–  Da,  era De Guise îl chema pe ministru, avea un fiu care a murit săracul destul de tânăr, şi era doamna foarte frumoasă, şi era foarte frumos balul, şi foarte amuzant. M-am amuzat foarte bine. Şi foarte multă lume dădea baluri, foarte mulţi.

–  Balurile astea se ţineau mai mult iarna, nu?

–  Numai iarna.

–  Cam la câte baluri mergeaţi într-o lună?

–  La două-trei, dar erau care mergeau mai des, da.

–  Era vreo diferenţă între aceste baluri?

–  Erau unele unde te amuzai foarte bine, unele unde te amuzai mai puţin bine, depindea. Dar pe urmă, era doamna Constanţa Cantacuzino, sora doctorului Cantacuzino, Jean Cantacuzino, care a făcut instituţia aia, care în fiecare vineri, dar toată viaţa, avea o serată muzicală şi erau foarte mulţi amatori buni. Foarte buni. Era Niculae Cantacuzino, Cantacuzino din Moldova, care cânta foarte bine din violoncel, şi avea un glas de bas foarte frumos. Era Cita Davila, care avea un glas de tenor foarte frumos, era doamna Saint John, născută Ciolac, care atunci avea o voce de concert, o voce splendidă era, şi cânta. Era Zozo Mavrocordat, avea o voce de contralto foarte frumoasă. Era Lieschen Băicoianu, care şi ea avea o voce, dar o voce mai mică. Pe urmă, pianiste erau, Constanţa Cantacuzino era o pianistă bună, Marie Nicole Darvari era o foarte bună pianistă, născută Bibescu. Era mătuşa mea, vara mamei mele, Caterina Ghica, foarte bună pianistă, fata ei cânta din vioară, iarăşi, foarte bine, era Lex Catargi, care era un mare pianist şi compozitor.

–  Se cântau lieduri?

–  Lieduri, lieduri, bineînţeles de Schumann, de Schubert, de ăsta, comment s’appelle-t-il, nu-mi vine în minte, ei… tot un compozitor german, mai recent decât Schumann… Hugo Wolf. Hugo Wolf, da. Şi franţuzeşti se cântau.

–  Arii din opere nu?

–  Nu, afară de doamna Saint John, care ar fi avut o voce de operă, n-aveau voci chiar de operă.

–  Eu credeam  că se făcea doar muzică de cameră…

–  Bine, era şi societatea de muzică, înfiinţată de Ion Ghica. Care a înfiinţat societatea… cum îi spuneau… filarmonica, şi era Demetre Ghica, fiul lui Ghica, care era preşedintele. Şi dădeau un concert în fiecare an la Liedertafel, mi-aduc aminte.

–  Asta e sala nemţilor.

–  Da, în sala nemţilor. Foarte des închiria Liedertafel, de exemplu, pentru Societatea de dansuri româneşti. La Liedertafel, era de două ori pe lună. Noi îi spuneam Liederteufel /râde/.

–  Un domn, german, mi-a povestit despre Liedertafel şi despre Turnverein.

–  A, da, era şi Turnverein, e adevărat.

–  Nemţii aveau o mulţime de asemenea societăţi.

–  Da, aveau foarte multe.

–  Au avut o colonie puternică.

–  Da, regele Carol aducea foarte mulţi specialişti nemţi, ingineri, care pe urmă au rămas aicea, şi au devenit români cu timpul.

–  Cei pe care îi cunosc au fost medici, farmacişti, ingineri foarte mulţi au fost, constructori foarte mulţi. Şi nemţi şi elveţieni. Bucureştiul mi se pare că a fost destul de pestriţ.

–  În ce sens?

–  Sub raport etnic.

–  Ruxandra Goga – Nu, nu găsesc., fiindcă vă spun, pe vremea aia nu. Erau mulţi, evident greci, dar nu cum era la Brăila de exemplu, sau la Galaţi, sau în alte oraşe, erau, evident şi nemţi veniţi, dar nu atât aş zice, din Ardeal saşi, cât din Austria, din Germania aduşi de regele Carol, erau mulţi aromâni, macedoneni.

–  Deja atunci au fost mulţi? Înainte de primul război?

–  R.G. -Da, sigur. O, dar totdeauna, de mult adică, foarte mulţi macedoneni veniţi aici din secolul al XVII-lea, foarte mulţi, şi care făceau parte dintre comercianţi. Dacă aţi văzut hanurile – majoritatea sunt macedoneni sau atuncia ardeleni sub influenţa germană, majoritatea însă erau macedoneni, foarte mulţi, greci.

–  Greci mai ales. Era o ţară foarte bogată, şi puteau  foarte bine să trăiască foarte bine aici.

–  R.G. – Şi bineînţeles , întotdeauna au fost şi ţigani, dar nu ca acum.

–  Nu? Sau acum se văd mai bine?

–  R.G. – Nu, nu erau, erau enclave, ca să zicem aşa, şi acolo erau, dar nu erau răspândiţi în tot oraşul.

–  Cine?

–  R.G. – Ţiganii.

–  A, ţiganii, nu, nu erau, mai întâi că erau ăştia nomazi, care acuma nu mai sunt nomazi. Dar după mine ţiganii sunt un pericol.

–  Familia Dvs. unde a avut moşia?

–  Lângă Bucureşti. Au fost trei moşii: Catane, Dragomireştii din Vale şi Zurbaua. Şi pe urmă a  mai fost în altă parte, dar destul de aproape de Bucureşti, Călăreţi, Ialomiţa. Dar noi am avut numai Zurbaua. O soră de-a tatălui meu, care era măritată cu un francez, a avut Dragomireşti. Catane s-a vândut, şi Călăreţi, a vândut tata al meu.

–  Vă duceaţi des la moşie?

–  După primul război mondial am stat mult mai mult la moşie decât înainte.

–  Dar înainte, ca domnişoară vă duceaţi?

–  Mergeam, doar aşa, în plimbare. Era foarte aproape de Bucureşti, se putea chiar merge pe jos până acolo, erau vreo 15 km. Era la 7 km de Chitila, foarte aproape. Şi după război a fost un tramvai până la Chitila, şi de acolo erau 7 km, se putea merge pe jos foarte bine. Într-o oră.

–  R.G. – Nu, fiindcă mama, în copilăria ei şi în tinereţea ei, se mergea la Sinaia, asta era la modă.

–  Asta era, da, moda.

–  La alte staţiuni nu mergeaţi?

–  Am fost la Câmpulung-Muscel, dar în altele nu.

–  A fost staţiune pe vremea aceea?

–  Da, Muscelul, da. Şi mulţi tuberculoşi mergeau acolo… E foarte frumos acolo. Eu, dacă aş fi fost statul făceam din Câmpulung ce s-a făcut din Sighişoara, că s-a păstrat, nu-i aşa… Ar fi trebuit Câmpulung păstrat la fel. Fiindcă, ca gen românesc, era tipic.

–  Oraş de munte.

–  Da, oraş de munte cu casele alea cu pridvor, totdeauna cu flori.

–  Şi călătorii în străinătate când aţi început să faceţi.

–  La 14 ani, când am fost la Viena. Şi de la Viena am fost la Stuttgart la un pension, ca să mai reînvăţ germana, pe care o uitasem. Şi am fost un an atunci… asta a fost prima mea călătorie. A doua a fost în Elveţia, în anul războiului, în ’14, unde am stat toată vara, până în toamnă. Pe urmă, când m-am măritat am fost în Franţa.

–  După război?

–  După război. Pe urmă am fost iarăşi într-o excursie foarte frumoasă cu cumnatul meu şi cu bărbatul meu, am fost cu maşina până la Karlsbad şi pe acolo, a fost Marienbad, Franzenbad, şi pe urmă am trecut prin Germania, pe la Augsburg, pe la Egers, la frontieră, şi ne-am oprit la Nürenberg, unde am stat, am fost la Rotenburg. Şi pe urmă am fost de vreo 3 sau 4 ori în Italia, şi în Africa italienească, în Libia. Până la Tunis am fost. Atunci se făceau foarte abordabile excursii, erau societăţi de excursii şi plăteai, de exemplu hotelul l-am plătit de aici în lei, ne dădeau bon de hotel pentru Italia, şi plăteam aici în lei. Asta era foarte avantajos.

–  Probabil cu vaporul v-aţi dus.

–  Da, cu vaporul, am fost întâi în Sicilia, am fost la Malta, am fost unde au fost luptele faimoase la Bengazi, pe urmă de acolo cu maşina am fost în interior, am fost la Tripoli, până la Tunis, pe urmă s-a întors vaporul în Italia. La Paris am fost în voiaj de nuntă şi, acum 7 ani, am fost iarăşi la Paris.

–  Cum vi s-a părut după atâţia ani, schimbat total?

–  Schimbat /râde/, de exemplu, când am fost în ’20, pe Champs Élysées pomii erau… acuma era o pădure, palatul Élysée nu-l mai vedeai de pomi. Atuncia se vedea foarte bine.

–  R.G. – Dar Parisul nu-i schimbat…afară de oameni, care nu mai sunt aceiaşi.

–  Era plin de negri şi de arabi strada, era groaznic.

–  Vai, e ora 7. /se aduce cafea/ E singurul lucru pe care nu-l pot refuza.

–  Eu, spui drept, eu beau două cafele pe zi, la masă.

–  Spuneţi-mi, la acele serate sau în zilele de primiri nu se servea cafea?

–  Nu, ceai.

–  Când a intrat moda cu cafeaua?

–  După fiecare masă se bea cafea. După dejun şi după masa de seară, atunci se servea cafea. Dar după război, eu cred din pricina nervilor, se bea cafea aşa…

–  Dar au fost cafenele şi înainte de război.

–  Da, acolo se bea cafea, bere…

–  Care au fost mai faimoase, înainte de primul război?

–  Ca să vă spui drept, nu ştiu, fiindcă nu le frecventam /râde/, aşa că nu ştiu.

–  Nu era voie, nici cu guvernanta nu puteaţi să mergeţi?

–  Nu, doamne fereşte! În cafenele nu intram. La Capşa mergeam, la cofetării da, la cafenele nu.

–  Diferenţa dintre cafenea şi cofetărie…

–  Păi, în cofetărie erau bomboane şi prăjituri.

–  Nici cafea nu a fost acolo?

–  Nu, adică poate să fi fost cafea cu lapte, dar ciocolată era, ceai.

–  Şi cum se spunea atunci la cafeaua neagră?

–  Cafea turcească.

–  Nu se spunea „şvarţ”?

–  „Şvarţ” era cealaltă cafea. Şvarţul este cafea făcută nu cum se face cafeaua turcească pe care o pun apa, pun zahărul şi cafeaua şi le fierb împreună, ci şvarţul era cafea care era opărită. Puneai într-o cafetieră specială, şi se punea în afară de cafea ceea ce se numea Frankcafea, adică cicoare. Şi „Marghiloman”, era o cafea cu rom. O cafea în care se punea rom. Ca şi cum „gâteau Bibescu” era piure de castane cu frişcă. Fiindcă un cofetar în Franţa, sau un bucătar a făcut prima oară această prăjitură pentru unul din Bibeşti, nu ştiu care, şi îi spunea gâteau Bibescu.

–  Dar după ce v-aţi căsătorit puteaţi merge cu soţul la cafenea, nu?

–  A, da, dar mergeam mai mult la restaurant, la Capşa şi la Continental.

–  Care a fost Continental?

–  Unde-i hotelul Continental, vizavi de Teatrul Naţional.

–  Tot Continental s-a numit şi pe vremuri?

–  Da. Continental, şi era Andrei Cernea, care fusese groom la doamna fosta Ghica, nevasta lui Alexandru Ghica şi care acolo a învăţat, că ea era extraordinar de bună menajeră, acolo a învăţat el să gătească. Şi era un om foarte cinstit, foarte muncitor şi a deschis restaurantul acela care era extraordinar de bun.

–  La Hotel de France nu era restaurant?

–  Nu ştiu…

–  R.G. – Mama n-a apucat restaurantul acolo, nu, fratele ei da, ţin minte că ne spunea de asta, dar fraţii mamei erau mult mai în vârstă decât ea. Dar ei, îmi aduc aminte că îmi vorbeau de Hotel de France.

–  Unde era Hotel de France?

–  Vizavi de Lipscani, pe Calea Victoriei, lângă miliţia capitalei.

–  Da, da, da… Da, era o viaţă foarte uşoară, foarte uşor de trăit.

–  Locuinţa Dvs. unde a fost?

–  Am stat pe Polonă, vizavi de legaţia Canadei, acolo am stat ani de zile, şi pe urmă cum aveam teren aici, pe Floreasca, date de bunica, am clădit o casă lângă Dinamo, care a fost dărâmată. Şi e blocul ăla enorm, lângă Dinamo, sunt doi plopi care erau la noi în grădină, şi care sunt acuma în Dinamo.

–  R.G. – Toată partea asta era moşia străbunicii noastre, inclusiv lacul Floreasca. Lacul Floreasca, şi unde e Dinamo acuma era groapa de nisip.

–  A, da, ce e Dinamo era groapa de nisip.

–  Înseamnă că Bucureştiul pe partea aceea nici n-a fost clădit pe vremea aceea.

–  Nu, deloc nu era clădit.

–  Dar de la Polonă până acolo, pe jos, nu este mai mult de o jumătate de oră.

–  Ce, o jumătate de oră, îl făceam în 10 minute /râde/… acum îmi ia o jumătate de oră, atunci făceam 10 minute.

–  Nu-mi dau seama, că nu prea umblu pe jos, şi numai pe jos se poate cunoaşte un oraş.

–  A, un oraş numai pe jos. De aia cunosc eu aşa de bine Veneţia, fiindcă acolo nu poţi merge decât pe jos. Şi atunci pot să fiu ghid în Veneţia. Da, canalele erau cât masa aceasta, şi treceau ăştia cu gondolele, nu ştiu cum treceau fără să se lovească, nici odată n-am înţeles.

–  Practicau asta din copilărie, şi le-a intrat în reflex.

–  Absolut.

(…)

–  Bărbatul meu şi cumnatul meu ştiau ungureşte, mai cu seamă cumnatul meu. L-a tradus pe Petőfi şi era foarte prieten cu Ady Endre.

–  R.G. – N-am auzit pe nimeni vorbind atât de frumos ungureşte ca pe unchiul meu

Octavian vorbind cu contele Teleki. Amândoi vorbeau aşa de frumos… m-a frapat că era într-adevăr o limbă maghiară care n-avea nimic cu ce se auzea în mod obişnuit, fiindcă pe cine auzeai vorbind, oameni simpli în general, ori ţărani, ori oameni simpli, şi nu era acelaşi lucru. Ei vorbeau ca nişte intelectuali.

–  Octavian Goga a făcut cea mai bună traducere din Tragedia omului de Madách, dintre toate traducerile în foarte multe limbi.

–  R.G. – Da, absolut extraordinară.

(…)

–  Veturia Goga ştia ungureşte?

–  Foarte bine, şi nemţeşte foarte bine.

–  Nemţeşte am auzit-o vorbind, am fost o dată acolo, castelul era în renovare, muncitorii îi spuneau doamna prim-ministru.

–  R.G. – Da, da, era foarte energică. Vorbea perfect ungureşte, cum vorbeau în general vechii ardeleni, unii mai bine, alţii mai prost, dar vorbeau.

–  Pătura intelectuală toată vorbea ungureşte. Ţăranii nu vorbeau.

(….)

–  Socrul meu, exasperat, spunea, iar eşti în genunchi în faţa muntencei tale. /râde/

–  R.G. – Da, dar era de o frumuseţe extraordinară.

–  Ea era extraordinar de frumoasă.

–  Cum se numea această familie?

–  Szentkereszti.

–  Şi aveau castelul acela de la Árkos?

–  Da.

–  E Casa Agronomului acum, şi e foarte bine întreţinut.

–  Da, e întreţinut? Foarte bine, că e groaznic cum astea s-au distrus.

–  S-a făcut un semi-hotel.

–  R.G. – Am auzit că şi la Sântamaria Orlea, la Kendeffy tot aşa este hotel.

–  Am auzit că erau de origine română, Cândea, ca şi Bornemissza.

–  Erau mari familii în Ardeal de origine română.

–  R.G. – Da, fostul meu bărbat avea titlul de nobilime dat de regii Ungariei, el fiind nu numai român, dar român moldovean. Trăise acolo, luptase acolo şi-i dăduse titlu…

–  Feudalismul avea un internaţionalism specific. Dacă jura credinţă unui rege, nu conta…

–  R.G. – Mai erau şi titluri onorifice şi decoraţiuni care se dădeau automat, şi chestii de genul ăsta.

–  Da. Am cunoscut, tot la Sinaia, la mătuşa mea, pe contele Andrássy, care era un om politic foarte…

–  R.G. – Ministru de externe era.

–  Şi fata lui s-a măritat cu Károlyi, ăla care s-a dat cu Béla Kun.

–  Ea trăieşte şi acum, Katinka Andrássy.

–  Aşa, Kitty îi spunea.

–  Da, trăieşte.

–  Ei, nu mai spune!

–  Şi şi-a scris memoriile. Este la Budapesta.

–  A, da?

–  Şi trebuie să spun, nu s-a dat cu Béla Kun, ci Béla Kun l-a dat jos.

–  Şi n-a fost asasinat?

–  Károlyi nu, Tisza a fost asasinat. După venirea lui Béla Kun Károlyi a demisionat şi împreună cu Katinka a plecat în exil. Pe urmă între ’45 şi ’48 a devenit ambasadorul Ungariei la Paris.

–  Ei, nu! Şi memoriile nu sunt traduse cumva?

–  Nu ştiu, n-am auzit să se fi tradus.

–  În nici o limbă? Că dacă ar fi tradus în germană sau în franceză m-ar interesa. Cu ei a fost aşa. La Sinaia nu mai era o odaie, nici în hotel, nici la particulari, nicăieri, şi mătuşa mea Szentkereszty, care era soră cu mătuşa mea Catherine Ghica, care avea o vilă la Sinaia, cea mai mare din Sinaia, a rugat-o să-i primească pe Andrássy la ea. Şi a venit el cu nevasta, care trebuie să fi fost o splendoare. Foarte înaltă, foarte frumoasă, şi cu fata asta. Fata cât putea să aibă? Vreo 17 ani. Deci, trebuie să aibă vreo 90 de ani.

–  Da. Acum s-a făcut film despre viaţa lor.

–  A, da?

–  Şi ea a apucat să vadă filmul despre ei.

–  Ei, nu! Ca să vezi! Da de ce?

–  Ei au avut un rol pozitiv în viaţa Ungariei.

–  Da? De ce?

–  Károlyi a fost un nobil democrat.

–  Da, dar eu credeam că toată nobilimea trebuie să fi urât pe Károlyi.

–  Păi, nu l-au simpatizat…El şi-a dat demisia şi a plecat singur în exil, cu tot guvernul lui.

–  A, da?

–  Sigur. Şi ministrul naţionalităţilor, Jászi, despre care sigur aţi auzit, a plecat cu el.

–  Da, sigur că da. Când am ocupat Budapesta în ’19, bărbatul meu a fost la Budapesta. Şi a fost să vadă închisorile, şi a fost aşa de îngrozit. Erau comuniştii închişi acolo. Şi a fost

aşa de îngrozit că a eliberat pe Oszkár Jászi, care fusese ministrul cultelor mi se pare. A fost eliberat de bărbatul meu. Şi nevasta lui scria cărţi, şi ilustra cărţi de copii. Şi i-a dat o carte cu dedicaţie. Şi a mai eliberat încă pe cineva, pe câţiva, fiindcă el era foarte bun la suflet şi era îngrozit de felul cum erau închişi /râde/ nenorociţii ăştia de comunişti. Dar nobilimea ungară a adresat o scrisoare de mulţumire lui Brătianu, că i-a salvat de comunişti.

–  Pe domnul Ion Clopoţel îl cunoaşteţi?

–  R.G. – Nu, mama nu l-a cunoscut, el era bănăţean.

–  Nu, e braşovean, însă a început ziaristica la Goldiş, la Arad.

–  R.G. – Da? Eu ştiam că acolo a apărut el, şi de aceea credeam că era bănăţean.

–  El mi-a povestit foarte mult despre Jászi Oszkár.

–  L-am văzut şi eu odată, a venit la Bucureşti, şi l-am cunoscut pe Jászi. Era înalt, asta ştiu.

(…pauză pe bandă)

– … aşa cum erau junimiştii între conservatori, radicali.

–  Un om foarte cult, civilizat. Şi a mai ajutat încă pe unul, care avea doi băieţei, mi se pare, mici, pe care a cunoscut, pe nevasta, tot la doamna Jászi.

–  Aveţi cartea aceea cu dedicaţia lui Lesznai Anna?

–  Cum să nu. E o carte mare, e aici în bibliotecă. E acolo, jos.

–  R.G. – Ştiu, dar este très compliqué.

–  Este foarte complicat, că avem prea multe cărţi, ştii, dacă vrei să te uiţi… care ne scot din casă. Mă întreb în blocurile astea noi două lucruri, unde ar pune un pian, dacă e cineva muzicant /râde/ şi unde pune o bibliotecă… sunt celule, nu sunt odăi. Absolut!

–  R.G. – Uite cartea, e nemţeşte, dar e dedicată în ungureşte, dumnezeu ştie ce scrie.

–  A, chiar, dumneata să ne traduci.

–  Emlékül a legjobb „porkolábnak”; hálás rabja: Lesznai Anna, 1919. augusztus 25-én.

–  Ce înseamnă?

–  E foarte frumos: amintire de la un deţinut recunoscător, celui mai bun temnicer, temnicer între ghilimele, Ana Lesznai.

–  Da, asta era nevasta lui.

–  Da, e cunoscută…

–  Da? De ce, pentru literatură? Şi ilustraţiile sunt făcute de ea.

–  R.G. – Cred că era un lucru extraordinar de modern pentru epoca aceea. E o carte foarte frumoasă.

–  E o carte pentru copii.

–  Domnului Goga îi este dedicată.

–  R.G. – Da, lui tata.

–  Dar aveţi un profil sută la sută Goga.

–  R.G. – Da? Găsiţi? Nu semăn cu unchiul meu Octavian.

–  Ba da, din profil.

–  R.G. – Nu, doamne fereşte, deloc, el era blond cu ochii albaştri.

–  Uite, portretul bărbatului meu e acolo, era înalt de tot, şi brun. Da. Bărbatul meu avea 1 metru 92! Dar cartea e frumoasă, nu? Am început aşa. Cum am cunoscut-o. Ea avea o voce splendidă, cu adevărat splendidă, cu registru de la contralto până la soprană. Şi a venit la Sinaia, şi a cântat la Peleş, la regina Elisabeta. Sora mea era acolo. Şi sora mea fiind foarte bună româncă, s-a gândit s-o poftească la noi, să dea un concert la Bucureşti, ca să poată merge la Paris să se perfecţioneze în canto. Asta era cred cam prin 1910 sau… nu mai ţiu minte exact. Şi a venit, şi ne-a fost foarte simpatică la toţi. Şi a fost la Paris, a dat un concert care a avut mare succes, fiindcă într-adevăr avea un glas splendid, şi pe urmă m-a invitat la Sibiu. A fost foarte agreabil la Sibiu, şi am cunoscut pe Stadtpfarrerul catolic, care era /râde/ foarte tânăr şi foarte curtezan, şi eu eram şi eu foarte tânără şi tresnită să văd un preot catolic care flirta /râde/…

–  Într-un oraş luteran!

–  Da. Şi a fost o şedere foarte plăcută. Pe urmă am mai văzut-o, că a mai fost prin Bucureşti, şi prin ea l-am cunoscut-o pe Octavian. Pe urmă, după ce s-a măritat cu Octavian, am văzut cum era caracterul ei, şi nu mi-a plăcut. Şi inutil să vă spui că soacra mea a fost foarte necăjită şi foarte amărâtă de căsătoria asta.

–  R.G. – Avea merite într-un anumit sens.

–  A păstrat memoria poetului.

–  Da.

–  A luptat pentru memoria lui.

–  R.G. – A luptat e un fel de a zice, fiindcă trebuie  să recunoaştem că numele lui era încă extraordinar de respectat peste tot. Nici măcar, cum să spun… mai întâi Groza a fost cel care într-adevăr s-a luptat, şi a reeditat poeziile lui şi tot, şi pe urmă poporul îi păstra încă o amintire extraordinară. Asta eu am văzut-o, aşa, absolut întâmplător, de nenumărate ori. Şi acum câţiva ani, când a fost centenarul naşterii lui, şi noi am făcut o slujbă religioasă, am fost încremeniţi să vedem că la biserică au venit peste 300 de persoane, numai în Bucureşti, aşa.

–  Necunoscute! Şi au venit… aveam un singur preot, şi au venit vreo opt preoţi. Da, absolut gratuit. Nici unul n-a vrut să primească banii, nici cel pe care l-am angajat. N-a vrut. Şi atuncia, totuşi, am lăsat banii pentru biserică. Şi a vorbit foarte frumos, şi preotul şi încă doi.

–  Poetul Goga este cel care a rămas în memoria oamenilor.

–  Evident, era un foarte mare poet, de ce să nu recunoaştem lucrul ăsta. Absolut.

–  Poezia lui a intrat în conştiinţa oamenilor… aproape ca folclor.

–  R.G. – Da, ca folclor. Ţin minte şi acuma, când nu era voie să-l reciţi sau să-l cânţi în public, ţin minte că vărul meu odată i-a spus unui lăutar, zice, cânţi poeziile lui Goga? Ştiu, zice, dar n-am voie. Dar, zice, poţi să-mi cânţi „De ce m-aţi dus de lângă voi?”. Sigur că da /râde/. Îl considera folclor. Aşa că din punctul ăsta de vedere aşa e. Şi românii din America i-au păstrat o amintire extraordinară.

–  Şi era fermecător, trebuie să vă spui. Conversaţia lui era o plăcere, ştii, să stea de vorbă şi aşa, şi glumeţ. Era foarte, foarte, foarte interesant. Şi glumeţ, şi interesant, şi de toate.

 

(…)

–  Îl chema István… care făcea… Nagy István. Şi am avut două tablouri, care a trebuit să le vindem din nefericire. Muzeul le-a cumpărat. Şi l-am cunoscut la Octavian, la Ciucea, am dejunat cu el. Cred că el habar n-avea cine eram, eram şi cu bărbatul meu, şi a făcut şi într-o jumătate de oră, făcea cu pasteluri portretul Veturiei. Era un bun pictor.

–  Ruxandra Goga– Mi se pare că la Târgu-Mureş are un muzeu.

–  Are, la Târgu-Mureş, la Biblioteca Teleki.

–  El era din Transilvania sau din Ungaria? Din ce oraş?

–  Din Transilvania. Mi se pare la Cluj a trăit, nu la Târgu-Mureş… Cred că v-am reţinut foarte mult. Nu sunteţi obosită?

–  Nu, nu mă obosesc niciodată. Trebuie să vă spui un lucru, că e totdeauna agreabil în viaţa asta monotonă să ai o diversiune. Şi aţi fost o diversiune /râde/. Chiar agreabilă.

–  Eu aş vrea să mai repet aceste „diversiuni”.

–  Da, să vă dau numărul de telefon…

Vezi si:

• Zoltán Rostás: THE PARALLEL BUCHAREST OF THE 1980s. The recollections of a preserver of memories
• Feţele nevăzute ale Capitalei