„Era un fel de chermeză. Mai şi mureau”

„Era un fel de chermeză. Mai şi mureau”

TEODORA ŞTEFAN

extras din Zoltán Rostás, Florentina Ţone, Tânăr student caut revoluţionar. Vol. 1. La început a fost frica, Ed. Curtea Veche, 2011 

Numele intervievatului: Cătălin Cuatu

Anul naşterii: 1956

Ocupaţie în decembrie 1989: profesor de educaţie fizică la şcoala din comuna Mitreni, sat Valea Roşie, judeţul Călăraşi.

Ocupaţie la data realizării interviului: profesor de educaţie fizică la Colegiul Tehnic „Petru Rareş” din Bucureşti

Unde a trăit evenimentele din 1989: la Bucureşti

Afiliat sau nu unei asociaţii de revoluţionari: afiliat Asociaţiei „21 Decembrie 1989” Bucureşti

Modalitate de contactare: prin intermediul lui Carmen Alexandrescu, vicepreşedintă a Asociaţiei „21 Decembrie 1989”

Domiciliul actual: Bucureşti

Data intervievării: 16 noiembrie 2009

Locul realizării interviului: Colegiul Tehnic „Petru Rareş” din Bucureşti, într-o anexă a sălii de sport 

Mă numesc Cătălin Cuatu, sunt profesor de educaţie fizică şi sport, în acest moment am 53 de ani…

Mulţi înainte…

…acum 20 de ani aveam 33. Şi atunci eram tot profesor de educaţie fizică şi sport, numai că eram undeva la o comună lângă Olteniţa. Tocmai intrasem în vacanţă. Pe 21 decembrie dimineaţa, ca de obicei îmi făceam crosul, jogging-crosul. Fiind profesor de sport… Şi la vârsta asta încă alerg în fiecare zi 5-6-7 kilometri. Locuiam în Floreasca în perioada respectivă şi alergam mereu pe traseul Arcul de Triumf – Casa Scânteii, făceam rondul şi mă întorceam pe Kiseleff şi pe la Palatul Victoria. Eram obişnuit cu toate posturile de pază, cu toţi securiştii care veneau zilnic pe-acolo. M-am întors în jur de ora 11.00-12.00 de la alergat, dar am observat că erau foarte mulţi care aveau probleme… Am observat că ăştia care făceau de pază – şi care-i cunoşteam deja în fiecare zi alergând pe-acolo – cei de pe Bulevardul Kiseleff erau cam speriaţi, cam agitaţi. Nu mi-am dat seama despre ce era vorba… Asta era în jur de ora 10.00-11.00. Habar n-aveam la ora aia de ce se petrecea în Bucureşti. Am ajuns acasă, am dat pe la alimentară, avea nişte bere, ne-am bucurat că nu prea era; culmea, era şi apă calda… M-am hotărât să fac o baie în jur de ora 16.00. Am dat drumu’ la cadă, m-am băgat în baie, mă şi relaxam cu ocazia asta. Şi, fiind în baie, dau drumu’ şi la radio, bineînţeles pe Europa Liberă. Şi rămân stupefiat când, la 5 fără un sfert, aud că „sunteţi informaţi că în Piaţa Universităţii nu se mai trage”. Semnalul a scăzut din intensitate, am crezut că n-am auzit bine. Am stat ce-am aşteptat, iar a revenit semnalul, în jur de ora 17.00, la fel: „Sunteţi informaţi că în Piaţa Universităţii se trage în continuare!”, de data asta. Mă, ce-o fi? E ceva… Pun mâna pe telefon, tot în baie fiind. Aveam un telefon cu fir lung pe vremea aceea, cine avea fir lung era un semn de… atunci îţi trebuia aprobare specială ca să ai un fir lung la telefon. Lucrasem în telefoane şi d-asta aveam. Şi dau telefon. Şi vorbesc ba cu unu’, ba cu altu’. Unii: „Dom’ne, am fost prin centru, dar las’ că îţi spunem noi ce s-a întâmplat”. Alţii: „Dom’ne, era multă lume pe-acolo şi a fost un miting al lui Ceauşescu”. Mă, ce să fac? Stau ce stau, se face ora 18.00, prind semnalu’ mai bun. Acelaşi lucru, o lume imensă strânsă, strânsă… „Suntem informaţi că s-a strâns foarte multă lume în Piaţa Universităţii şi că din toate colţurile Capitalei vin oameni. În acelaşi timp, suntem informaţi că la Spitalul de Urgenţă sunt foarte multe Salvări care au adus o grămadă de oameni răniţi şi omorâţi… probabil”. Mă, aud treaba asta… Am mai dat vreo două-trei telefoane, mă gândesc: „Nu se poate, trebuie să mă duc şi eu pe-acolo”. Ştiam ce se întâmplase la Timişoara, ştiam despre ce este vorba, m-am gândit: „Înseamnă că a început şi la noi. Dacă i-am văzut io de dimineaţă, când am alergat, p-ăia agitaţi pe-acolo, înseamnă că s-a întâmplat ceva. Nu se poate, tre’ să mă duc acolo să văd despre ce e vorba”. Eram foarte indignat de cele întâmplate la Timişoara şi-n acelaşi timp era şi ca o formă de protest. Deci trebuia să fiu, simţeam nevoia că trebuie să fiu acolo.

M-am îmbrăcat. Afară era cald. A fost o joi, joi a fost. Joi 21 decembrie era cald. Foarte cald pentru vremea respectivă. Şi am plecat în pantofi, mi-am luat o geacă pe mine, o geacă şi-o căciulă, o căciulă de schior. Geacă neagră şi-o căciulă de schior. Am luat-o pe jos, bineînţeles, am plecat cred că în jur de ora 19.00. Am luat-o pe Calea Floreasca, fiind chiar în Floreasca. Ţipenie de om pe străzi, nimic. La Spitalul de Urgenţă, acolo unde s-a întâmplat ceva special, nimica n-am văzut. Pe Dorobanţi la fel, nimic. Cum am ajuns la Piaţa Romană, am văzut TAB-urile. Şi soldaţii. Soldaţi din trupele Securităţii, pentru că aveau uniforme albastre şi catrinţe…, uniforme cenuşii şi catrinţe albastre. Şi unii erau chiar mai albastru îmbrăcaţi. Erau cordoane. Şi ofiţerii nu ne permiteau să intrăm pe bulevard. Ne dirijau, ne-au dirijat lângă staţia de metrou spre Pitar Moş: „Nu aveţi voie să circulaţi pe-aicea, circulaţi!”. Am văzut tancuri şi TAB-uri. La Piaţa Romană. Am luat-o pe Pitar Moş. Toate intersecţiile care dădeau în bulevard, în Magheru, erau mărginite şi păzite de subcordoanele de ofiţeri. Deci nu de soldaţi, de ofiţeri. În faţa lor, lume indignată care striga: „De ce aţi tras?”, „De ce s-a tras?”, „Noi suntem români”, „Cine v-a permis să trageţi?”. Ofiţerii nu reacţionau în niciun fel, tăceau din gură. Nu se angrenau în discuţii cu ceilalţi, erau soldaţi înarmaţi.

Am luat-o pe Pitar Moş şi-am ajuns pe Batiştei. Chiar în faţa fostei Case a Prieteniei, pe partea cealaltă a Ambasadei Americane. Înainte de Ambasada Americană. Lângă biserică am ieşit. Am luat-o aşa şi-am încercat, am văzut un cordon de ofiţeri chiar în faţă. Am încercat să intru, m-au lăsat să trec… Hopa! Se poate. În faţă la Ambasada Americană încă un cordon! Tot de ofiţeri. Şi pe stradă, lângă ambasadă, două sau mai multe camioane militare parcate. M-au lăsat să trec şi pe-acolo, fără să mă-ntrebe nimic. Auzeam deja vuietul mulţimii, se auzea un vuiet „Jos Ceauşescu!”, se-auzea. Se vedea lumea, deci se vedea în zare. În momentul în care am ieşit în stradă, am văzut maşinile de pompieri trecând. Tocmai trecea o maşină de pompieri, era în jur de 8, 8 şi-un sfert, cam aşa ceva. 20.00-20.15.

La intrarea de la metrou de pe Batiştei era încă un cordon format din USLA. Ăştia erau în combinezon negru şi bocanci. Neînarmaţi în aparenţă. M-au controlat. Am zis: „Dom’ne, pot să intru?”, şi-au zis: „Da, dar vino-ncoa’ să te controlez…”. Şi m-au controlat de sus până jos. Şi-am intrat. Înăuntru, vreo 2.000 de oameni, dintre care vreo mie, vreo 500 în faţă. Încă nu începuse baricada, încă nu începuse construirea baricadei. Vreo 500 erau în faţă la Intercontinental. Restul erau pe margini, se uitau. Toţi strigau, erau mai multe grupuleţe care strigau: „Jos Ceauşescu, jos comunismu’!”. Era un grup care era mai statornic în faţă la Braseria Corfu de lângă Intercontinental. Ăla era un grup foarte bine structurat. Cred că veniseră împreună. În jur de o sută, o sută şi ceva de oameni. Cam în acest moment a început construcţia baricadei. 20.20-20.30.

Ce s-a băgat prima oară în baricadă a fost… şi-acuma îmi vine să râd, c-a fost secvenţa aia de se filmau mese şi scaune de la Dunărea. Au fost două mese şi un scaun, dacă au ajuns pe-acolo. Dracu’ ştie, dar cum să faci baricadă din astea?! Astea au fost zvonuri. A scris în „Adevărul” treaba asta şi după aceea toţi… Eu am făcut parte şi din Comisia de verificare a afirmaţiilor celor care au fost pe 21 decembrie şi mulţi habar n-au avut, vă spun eu de pe-acuma. Deci a fost ceva nemaivăzut. Au pus şi baricada invers, au pus-o şi-n altă parte. Oameni care acum au certificat de revoluţionar. În sfârşit, au plecat de la noi, s-au dus la alte asociaţii.

Şi-a-nceput. Şi-au început întâi: gradene, bucăţi de lemn, un furtun luat de pe o maşină de pompieri care trecuse, coşuri de gunoi… Asta a fost în prima fază a baricadei. Tot ce puteau să pună, se punea în faţă, deci între intrarea la Ciclop, jos în pasajul subteran, şi colţul vizavi de intrarea în metrou de pe Batiştei. Şi se puneau acolo în faţă. Şi în faţa noastră erau patru TAB-uri, dintre care trei TAB-uri pe şase osii şi un TAB pe două osii. Nu ştiam ce-s alea, după aceea am aflat de la un prieten, erau un fel de ARO transformat, o maşină de luptă. Şi două rânduri de scutieri şi-n spate o armată de înarmaţi. Scutierii din faţă fiind neînarmaţi, cel puţin în aparenţă. Ăştia erau chiar în faţă la Sala Dalles, fix în faţa noastră. Am vorbit cu ei acolo, mi s-a spus: „Dom’ne, s-a tras mai devreme, s-a tras în plin, s-a tras într-o maşină”… Erau zvonuri confuze. Nu se ştia practic ce se întâmplase. M-am uitat prin piaţă ce se mai întâmplă. M-am dus să mă uit. Am coborât, am intrat în pasajul de la Universitate…

Întâi am văzut pe Universitate scris: „Hitler, Stalin, Mussolini – Jos tiranu’! Jos comunismu’!”, Hitler, Stalin, Mussolini, Ceauşescu – scris cu negru. Toată Universitatea era vopsită. Şi bunul nostru preşedinte, căruia i-am fost un mare şi fidel admirator, Emil Constantinescu, care a fost şi rectorul Universităţii, primul lucru pe care l-a făcut a fost ca să şteargă aceste însemnări care, de fapt, reprezentau istoria noastră. Deci a zugrăvit toată Universitatea, inclusiv urmele de gloanţe care trebuiau să reziste acolo, au dispărut. În Cehia, în Piaţa Venceslas, la Praga, şi acum există tancul care l-au ars în ’66 cehii. Pus acolo, expus ca o faptă de vitejie. La noi toată Universitatea aceea care era scrisă, şi Arhitectura, nu numai ea, care era cu tot felul de sloganuri, toate au dispărut, au fost rase. Inclusiv jos în pasaj, la WC-uri, în toate părţile, nu ştiu cine a scris, cu ruj de buze m-am gândit, cu spray-uri, nu ştiam că există aşa ceva pe-atuncea, „Jos comunismu’, jos Stalin”, o grămadă de lozinci peste tot, peste tot, peste tot.

Ce era foarte curios (subliniază) era că dinspre Piaţa Romană încoace drumu’ era blocat dinspre nord, era încă un fel de baricadă… Nu era o baricadă, era un grup de militari, care erau în faţă la statuia lui Mihai Viteazu’. De-acolo, dinspre 6 Martie, era un drum care era blocat, în schimb, tot ce însemna magistrala de jos, dinspre Cocoru’ şi dinspre Bulevardul Republicii, era liber. De acolo venea lumea. Deci două direcţii erau blocate, două erau libere. Ulterior cineva mi-a zis că ar fi fost blocate ca să nu accesăm spre Comitetul Central unde era Ceauşescu. Că asta ai văzut… Deşi mi s-a părut ciudat. În mod normal, dacă voiau să nu accesăm, dacă voiau să-i oprească, arterele de acces trebuiau întrerupte. Pe urmă am realizat, dup-aceea mi-am dat eu seama…

Am ieşit afară din pasaj, mă mai uitam pe-acolo, dau peste Dincă şi Dan Iosif, vorbeau. Aici sunt mai multe păreri, eu i-am auzit vorbind şi pe unu’ şi pe altu’. Dan Iosif când vorbea avea… aveau o portavoce cu fir care era mai completă, nu prea se găseau pe vremea aia. Pe vremea respectivă era foarte greu de găsit aşa ceva şi mă mir cum de a ajuns la Dan Iosif. Am mai auzit şi poveşti dup-aceea, dar ce am auzit eu, ce-am văzut la faţa locului este că după ce a vorbit şi ne-a zis ce avea de spus, „Jos Ceauşescu, trăiască Partidul Socialist Român în frunte cu… nu ştiu cine… un demnitar comunist care trebuia să vină în locul lui Ceauşescu”, aşa, a zis la portavoce: „Mă retrag 5 minute”.

Eu îl ştiam pe Dan Iosif din Floreasca, îl ştiam, el a fost braconier, venea prin Baru’ Perla, de acolo îl ştiam. „Dan Iuşcă”, aşa îi ziceau ăştia. Ştiam că e un tip aventuros, n-avea treabă cu legea, ş-aşa mai departe. Da’ aicia vorbea. Ce mi s-a părut curios e că l-am văzut dispărând cu portavocea aia în mână pe Batiştei, în spatele cordonului de USLA, pe-acolo a ieşit. După ani de zile l-am întrebat: „Bă, ce-ai făcut, bă? De ce ai ieşit pe-acolo? Şi de unde ţi-ai încărcat bateriile?” Şi cică: „La o baterie de camion… militar”. Cum dracu’, asta nu mai ştiu. Cum a fost el lăsat să vorbească ş-aşa mai departe. Că vreau să vă mai spun că toată piaţa era mărginită pe laturi, între Hotel Continental şi Teatrul Naţional era un cordon de soldaţi. Şi toată piaţa pe lângă cele două restaurante, Pescarul şi celălalt, Dunărea, la fel, un lanţ de soldaţi care stăteau nemişcaţi şi se uitau la ce se întâmplă. Eram practic toţi înconjuraţi de soldaţi. Până la Arhitectură. De la Arhitectură în jos nu mai erau soldaţi. Deci, şi de-o parte şi de alta. Iliescu era chiar acolo. Când l-am auzit vorbind prima oară, era la fântână, la Arhitectură. Nu erau chiar atât de mulţi oameni pe-acolo. Erau vreo 20-30. Restu’ erau în partea astalaltă, încercau să formeze baricada. Că începuse serios baricada în construcţia ei, în sensul că au început să aducă boxpaleţi. Boxpaleţi de undeva, de jos, dinspre Cocoru’ veneau. Şi făceau şi-un zgomot foarte, foarte puternic. Aici a început să se contureze baricada. Până atunci erau aşa, câteva pietre aruncate, două-trei bănci, gradene, tomberoane de gunoi. Şi-au fost două feluri de boxpaleţi. Au fost boxpaleţi din plasă, şi unii containere de mărfuri. La fel i-au adus şi ăia duduiau când veneau. Şi asta a fost prima baricadă făcută acolo. Ne-am suit pe, mulţi ne-am suit pe aceste containere şi-am început să strigăm la soldaţi. În sfârşit, strigam „Jos Ceauşescu!”, „Deşteaptă-te, române”, „Jos Ceauşescu, jos tiranul”, toate lozincile respective. Dar noi eram un grup separat. Mai era unu’ la mijloc…

În fine, la un moment dat, se cânta pe trei-patru voci. Se striga, era o babilonie întreagă. Şi nu eram chiar atât de mulţi. Mulţi se uitau numai. Ţipam, urlam, ţipam, urlam, strigam către soldaţi: „Să nu trageţi în noi!”, „Timişoara, Timişoara”. Asta ne însufleţea pe toţi „Timişoara, Timişoara”, începeam cu „Timişoara” şi nu mai conteneam. Lumea printre noi venea cu nişte ceaiuri, să ne dea ceaiuri, liste cu hai să ne înscriem într-un partid nou format acuma, daţi-vă numărul de telefon şi adresa… Nu mi-am dat-o pentru că nu ştiam la ce mă pot aştepta, deşi eram sigur că eram filmaţi. Şi am văzut oameni care ne filmau şi ne fotografiau, chiar în condiţii de noapte. Ulterior am aflat că-n trei-patru luni eram şi identificaţi. Nu era prea dezvoltată tehnologia informaţiei pe atuncea, dar oricum aveau destule aparate care să… Oricum, ne fotografiau şi ştiau, ştiau despre cine e vorba.

Cam în jur de 9 şi-un sfert, 10 aşa (n.a. – 21.15-22.00), prima maşină a ajuns în baricadă. A fost un TV alb. Mulţi au zis că a fost Salvare. Nu a fost Salvare, a fost un TV alb. N-avea niciun fel de semn distinctiv. A fost luat, dat jos şoferu’ şi împins. Deci n-a venit aşa, a fost împins practic de revoluţionari şi dus până în centrul baricadei. De fapt, a fost pus în spatele mormanului de containere si boxpaleţi. Şi-au început să se aflueze maşinile. Când ne-a dat, ni s-a dat ideea „Dom’ne, hai să venim cu maşini”. A venit după aceea un TIR care a oprit în parcarea de la Dunărea. Un TIR cu remorcă, era parcat cu faţa maşinii către Universitate. A apărut altu’ care a urcat în paralel de pe partea astalaltă, de pe Bulevard chiar, dar în sens invers, cu faţa spre Piaţa Romană. Şi nu avea remorcă. E important că din astea s-au luat mai târziu bere şi halviţă. Care s-au împărţit la revoluţionari. Au început să bea. Unii dintre ei. Au apărut alte maşini şi erau nişte Rabe mari, nişte basculante mari cu număr de Maramureş. Astea au fost parcate chiar în faţă la Intercontinental, pe colţul ăsta de la Batiştei. Acolo le-au pus. Două au venit. Ulterior, mai târziu, i-am auzit în mulţimea venită acolo pe nişte oameni vorbind cu accent ardelenesc: „Astea sunt Rabele noastre, ce-o să ne facem mâine fără ele, dar nu ne pare rău, bine că suntem aici”. Vorbind cu ăştia, am înţeles că sunt muncitori şi că sunt cazaţi la Hotel Naţional, Hotel Naţional fiind la Revoluţie şi la vremea respectivă – nu ştiu dacă mai este acuma – dar la vremea respectivă era un hotel de lux. Mă miram ce caută ăştia, simpli şoferi să stea la Hotel Naţional. Deci Rabe cu număr de Maramureş. Două au fost. De una îmi aduc aminte în mod sigur. De a doua nu mai ştiu.

Încă vreo două-trei maşini au apărut şi, în sfârşit, un transportor de muncitori care a fost pus în centrul baricadei, cu faţa spre Comitetul Central şi spatele către Intercontinental. Transportor de muncitori gen vagon. E foarte important că de pe ăsta a vorbit mai încolo Dan Iosif. Aici a început tragerea. Se formase deja baricada asta, erau maşini puternice care veneau. La un moment dat, Dan Iosif s-a suit pe acest transportor de muncitori. S-a suit în uşă, uşa fiind la spate… şi vorbea din uşă. Deasupra îi ţinea un copil portavocea, că vorbea la o portavoce cu fir, şi a început să ne zică: „Făceţi linişte, că armata vrea să ne comunice ceva! Armata vrea să ne facă un comunicat! Nu mai urlaţi!”. Era imposibil să nu mai urlăm. Şi a început ca tornada. Deci a început ca din senin, exact aşa, bubuituri-bubuituri. S-a tras cu armament greu, de fapt, s-a tras cu mitraliere de 12,5 mm de pe TAB-uri. S-a tras în sus, nu s-a tras în jos. Şi-n acelaşi timp a fost şi atacul cu grenade lacrimogene. Au aruncat grenadele. Primul nostru gând a fost să fugim. Şi am fugit. Într-adevăr îţi venea rău de la gazele alea. Alea s-au întors înapoi, că bătea vântul invers. Am mers cam până la jumătatea distanţei înspre rond şi am zis: „Dom’ne, ce facem…? Ne lăsăm aşa bătuţi? Fugim?”. Am început să strigăm: „Fugim-fugim”. Eh, în acest moment am văzut transportorul tras la nivelul solului. Venea alt transportor dinspre baricadă. Şi nu ştiu cum dracu’ veneau, pentru că erau dincolo de baricadă. Se trăgea la nivelul şoldului. Şi am văzut chiar lângă mine câţiva… 

… oameni?

… oameni… care cădeau. Mi-a rămas impresia asta, că jucam lambada cu transportoru’. Prima oară m-am gândit: „Ce-o fi? Ăştia trag cu gloanţe? Ce dracu’ fac? Sunt nebuni?”. Toată baricada era numai fum. Nu se vedea nimic dinspre baricadă. Au început să apară, din fumul ăsta, grupuri de revoluţionari, de oameni care cărau alţi revoluţionari împuşcaţi, morţi, răniţi… nimeni nu înţelegea ce dracu’ e cu ei. Mulţi dintre noi ne pitiserăm pe peluza Teatrului Naţional. Ne-am întors înapoi şi-am început să aruncăm cu tot ce se putea.

În mulţimea asta aflată acolo de vreo 2.000 de oameni, 1.000 stăteau şi priveau de pe margini. Pe undeva, e bine că au fost şi ei acolo… pentru că ei au fost în acelaşi pericol ca şi noi. Pentru simplul fapt că erai acolo, erai pasibil de pedeapsă. Cam este o distincţie. Nouă, celor de pe 21 decembrie, ni se cer o grămadă de dovezi că am fost acolo. Dar era imposibil… Cine putea să fie acolo la ora aia, să ne filmeze? Pentru că este o diferenţă foarte mare… Noi, pe 21, ştim cu cine ne-am bătut. De pe 22, ora 7 şi un sfert, când s-a tras prima oară în Bucureşti, nimeni nu se ştie cu cine s-a bătut. Deci e o situaţie care nu s-a văzut nicăieri în lume. Războiul Invizibil. Asta e diferenţa între noi, că noi ştim cu cine ne-am bătut. Noi, la Timişoara şi aicia, noi ştim cu cine ne-am bătut. Şi la Cluj. După 22 decembrie, nimeni nu ştie cu cine. E, şi asta e o treabă care mă irită foarte mult pentru că marea majoritate a victimelor au fost după perioada asta… Şi-n acelaşi timp… ceea ce este foarte prost este faptul că marea majoritate a revoluţionarilor sunt cei care aparţin zilei de 22 încolo. Nu 21, sau 20-21, sau cum au fost la Timişoara şi prin alte părţi. Ăştia sunt cei mai numeroşi. Dar hai să comentăm. În noi trăgea armata, ăia care erau, erau de la armată. În acelaşi timp, noi ne-am mai strâns pe-acolo, grupuri. Începuseră să tragă şi cei din faţă de la Intercontinental. Trăgeau în sus. Erau arme de foc automat, de Kalaşnikov. Trăgeau în sus. Ăştia de lângă ziduri nu s-au mişcat încă, pe partea astalaltă. În acest moment, au apărut sticle cu lapte bătut, cum erau pe vremuri, şi cu bere. Din TIR-urile alea. Eu nu am văzut când le-a scos din TIR-urile alea, eu am aflat ulterior că-n TIR-urile alea ar fi fost, într-unul brazi de Crăciun şi halviţă şi-n altul ar fi fost bere şi lapte bătut. Eu n-am văzut. Am văzut sticlele, dar n-am văzut când au fost scoase din TIR-urile alea.

De unde tot veneau TIR-urile astea?

TIR-urile au fost…, v-am zis că au fost de la început. A fost unu’ care a fost tras în faţă la Dunărea, cu o remorcă… şi unu’ paralel, pe partea astalaltă, pe bulevard. Au fost două TIR-uri. Unul mic şi unul mare. Unul cu remorcă şi unul fără remorcă.

Da, da, exact. Am înţeles.

Nu mai veneau. Veniseră. A mai venit o singură maşină în final. Asta puţin mai târziu. Care a spart baricada. Dar faptul că se trăgea în noi, într-un fel ne-a îndârjit. Chiar nu simţeam nimica, niciun fel de teamă. Ce puteai face? Luai de jos pietre, dădeai cu pietre să arunci în ei. În cine să arunci? Că erau dincolo de baricadă. Deci n-aveai în cine să arunci. Stăteai acolo să ţipi. N-aveai ce face. Nici n-aveai cu cine să te baţi, practic vorbind. Încă mai speram: „Doamne, ce fac ăştia? Chiar nu pleacă?”. În acelaşi timp, trăgeau în sus. Dar existau deja victime.

Ulterior am făcut parte din Comisia de Cercetare a lu’ 21 decembrie, prin luna martie am fost la medic, la Urgenţă. Şi directorul spitalului ne-a pus la dispoziţie toate intrările, catastiful cu intrări. Deci numai noaptea până a doua zi veniseră cam 85 de inşi, dintre care 70 de morţi. Veniseră, dar numai la un spital. Să nu mai vorbim şi de altele. E! Catastiful ăla a dispărut după aceea! Pentru că, oficial, au fost numai 54 de morţi pe 21 decembrie, dintre care vreo 20 şi ceva la Sala Dalles… Oficial. Ceea ce e imposibil pentru că numai la un singur spital am găsit 70 de intrări, 70 de morţi, în afară de răniţi. Răniţi au fost mult mai mulţi, vreo 200 şi ceva am găsit numai la Floreasca. Plus că au fost mulţi ca şi mine, care am fost rănit şi nu m-am dus.

Aţi fost rănit?

Am avut o rană uşoară, dar nu m-am dus să văd despre ce este vorba. Mulţi nu s-au dus, nu s-au dus pentru că le-a fost frică, că „Dom’ne, mă prind ăia şi cine ştie ce-mi fac”. Ştii, se strânseseră deja, apăruse treaba asta… Le-am zis: „Mă, nu beţi, că dacă ne îmbătăm, cine ştie ce mai facem… Poate că ăştia vor intenţionat să ne îmbătăm”. Am vociferat şi, la un moment dat, a venit ultima maşină. A intrat în baricadă. A venit din marşarier. Era un transportator, o platformă pe care era un mosor d-ăsta uriaş, o bobină uriaşă de cablu telefonic. A băgat în marşarier şi a intrat în baricadă. N-am luat parte când s-a dat foc la baricadă, nici nu ştiu cum s-a dat foc la baricadă, pentru că trebuia să ai un curaj nebun ca să te bagi acolo unde erau… Dar am înţeles că primul TIR, primul TV, ăla alb care a intrat în baricadă, ăstuia i s-a dat foc. De la alţii am auzit alte variante. În orice caz, era deja baricada în flăcări când a intrat primul tir… de foc. S-au stins luminile deasupra. S-au stins, dar totuşi erau luminile de la focul baricadei. În acelaşi timp, în colţul de la Intercontinental, unde erau Rabele alea, basculantele alea mari, au început maşinile de pompieri, au început să stropească şi baricada în flăcări, şi revoluţionarii care erau acolo. Asta în jur de 11, 11 şi ceva. Şi a fost un jet destul de lung. Ştiu că eram în pantofi şi chiar m-am udat la picioare şi asta m-a determinat să… Bine, am stat până dimineaţa, dar ăsta a fost singurul moment în care mi-a fost frig.

Şi apoi a început forţarea baricadei de către armată. Primul care a încercat să treacă, a rămas în suspans, a fost ABI-ul ăla pe două osii. Şi ăla a rămas agăţat. Efectiv, roţile nu mai făceau contact. A rămas fără echilibru. Şi i s-a dat foc şi lui. După care au trecut tancurile. Şi tancurile au venit… Primul tanc a venit exact ca o corabie pe valuri. Pac! Şi s-a oprit în faţa baricadei. A trecut de baricadă şi s-a oprit. Împreună cu alţii, am pus mâna pe el: „Hai să-l răsturnăm, ce dracu’ putem să-i facem…”. Da’ a fost aşa ca un reflex.

E! Din momentul în care au ieşit tancurile, toate flancurile, inclusiv militarii care înconjurau zidurile de la Dunărea şi Pescarul, au început să vină spre noi, să se retragă trăgând. Ăştia de pe tanc ne-au văzut şi li s-a făcut milă. Şi au demarat foarte încet, numai ca să nu ne calce. Unii primeau lovituri pe spinare. Erau poliţai care veneau şi dădeau în noi. Pe mine m-au lovit cu un bulan, dar pe alţii cu patul armei şi a fost foarte dur. Am reuşit să fug, am fugit. Şi aici s-a întâmplat ceva suspect. Pentru că în afară de baioneta respectivă – eu mă pricep cât de cât la arme –, în afară de zgomotele specifice de 12,5 de pe tancuri şi Kalaşnikov, mai erau şi încă nişte zgomote tot de împuşcături, dar mult mai subţiri, de calibru mai mic. Şi mai cădea câte unu’ dintre noi, mai cădea unu’ dintre noi. Şi-n faţa mea, în faţa TNB, că pe acolo am fugit, cu ăştia în spate, am văzut o fată, era îmbrăcată cu o canadiană albă. Şi-am văzut-o cum s-a împiedicat şi a căzut pe jos. E un WC subteran acolo. Şi era şi un pom. Şi a căzut lângă pomul ăla. Am vrut s-o ajut să se ridice. Şi am observat ditamai gaura pe spatele ei. Fusese împuşcată. M-am întors după câteva zile în locul respectiv şi m-am uitat la locul ăla. Era plin de gloanţe. Plin de lovituri de gloanţe. Am scos şi eu câteva gloanţe din el. Erau gloanţe de armă grea. Cred că de pe tanc s-a tras. Ulterior, după vreo lună de zile, nu mai era nimic acolo. Copacul ăla s-a dat dispărut. Şi copacul, şi toate gloanţele. Că erau ciuruiţi copacii ăia. A dispărut totul.

Am traversat Bulevardul Republicii, m-am dus spre Slănic. E o stradă care duce la Ministerul Agriculturii. Mulţi refugiaţi erau în partea cealaltă. M-am refugiat şi eu sub Ministerul Agriculturii şi am dat peste unii care veneau de la Cocoru’, erau şi ăia înnebuniţi. Cică: „Dom’ne, ne-au atacat şi pe acolo cu tancurile”. Ne-am ciocnit unii cu alţii. Am vrut să mă duc înapoi spre Republicii şi atunci a oprit, a trecut un tanc, încă unul şi s-a oprit. De pe el a coborât un tanchist şi a tras în direcţia noastră cinci focuri de revolver. Nimeni n-a fost împuşcat. N-a căzut nimeni dintre noi. Că după aceea am găsit împuşcat un băiat, în diagonală… un băieţel de vreo 13-14 ani. După aceea, am aflat ulterior că ăsta micu’ care a venit şi a tras în noi din plutonier a devenit generalul lui Iliescu… A făcut parte din staff-ul SPP-ului, din plutonier a ajuns general. Tot Iliescu îl cheamă. Era plutonier pe tancul ăla. Deci ăla care a tras în noi a ajuns general. Ăştia sunt generalii din ziua de azi.

Mă! Ce facem? Ce să facem? O iau prin spate şi ies în Piaţa Rosetti. Acolo era foarte multă lume. Şi-am văzut ceva ce nici acum nu pot să-mi explic. Când am ajuns în Piaţa Rosetti, că e ceasul din Piaţa Rosetti şi arăta 12 fără 5 sau nu, 12 şi un sfert, da, şi atunci am văzut în faţa mea – deci vizavi acum e o pizzerie, dar atunci era un fel de alimentară cum era pe vremea respectivă – şi am văzut pe cineva. Geamul era spart, am văzut un tip intrând înăuntru şi ieşind afară cu o ladă de 12 sticle de vin spumos. Nu, de şase sticle. Le-a pus acolo, afară, şi a plecat.

M-am dus spre hotelul Modern, spre Calea Moşilor, că au început să ne atace, au venit forţele de ordine, aşa, şi au început, ne-au atacat şi gărzile patriotice, şi soldaţii. Geamurile erau sparte la magazine, o grămadă de ţigări aruncate pe jos şi, din zece în zece metri, câte o ladă de vin spumos, scoasă ceva de genul „ia-mă şi bea-mă”. Ne-am strâns mai mult la hotel Modern, am revenit. La un moment dat, ce făceau? Veneau cu o maşină, coborau cinci-şase inşi şi săreau pe noi. În faţa mea am văzut cum un cuplu care nu avea treabă cu revoluţia sau poate erau şi cu noi, opriţi de către civili şi bătuţi, călcaţi în picioare. Daţi cu capul de pereţi. Au venit spre noi şi am intrat într-un imobil spre dreapta, pe stânga cum te duci spre Moşilor. Eu m-am dus mai sus, dar ăştia au rămas şi mai jos şi am auzit cum ţipau, cum erau luaţi, duşi jos. Am coborât, m-am trezit cu un pat în cap. M-au pus la pământ, nici nu ştiam ce-i cu mine. Abia după aceea mi-am dat seama ce mi-au făcut, nu ştiam ce s-a întâmplat. Vorbeau cu mine, eram şocat deja, eram la pământ, mi-au pus ţeava pistolului de cap şi unul a apăsat pe buton. N-a percutat, nu era încărcat. Dar eram aşa…, încât după aia am sesizat ce s-a întâmplat, atunci eram aşa…, încât nu mi-am dat seama. Am profitat de moment, ăştia credeau că sunt mort sau sunt bătut rău de tot, am făcut pe mortul în păpuşoi şi am fugit pe o stradă laterală. După 20 de minute am dat de o patrulă, un poliţai şi două gărzi patriotice. Nici n-a trebuit să mă întrebe, că şi-au dat seama de unde vin şi ce fac. M-au prins, m-au bătut bine şi mi-au dat drumul. M-am întors la hotel Modern, pe Galaţi. Simţeam nevoia să vin, nici nu-mi dădeam seama ce s-a întâmplat. Eram încă sub imperiul…, şi bătut bine şi lovit cu aia în cap, nici nu ştiam că sunt rănit. După aceea am văzut că sunt rănit la picior. Nu era cine ştie ce. A fost rană mai degrabă de baionetă sau de cuţit, decât de glonte. De glonte nu avea cum să fie. A fost superficială, dar…

Am făcut un fel de microbaricadă în faţă la Modern şi toate maşinile care veneau – începeau să vină maşinile, era cam ora 1 jumătate – 2 deja. Veneau maşini dinspre Moşilor şi îi opream: „Mă, nu mergeţi mai departe, că nu se poate, e blocat”. Veneau oameni care voiau să ne ajute, dar îi întorceam. Eram vreo 400-500 de inşi acolo, s-au apropiat scutierii de noi, au plecat înapoi. N-au mai atacat în momentul respectiv. Discutam: „Băi, ce s-a întâmplat”. În acelaşi timp, lângă noi, la un magazin, ţiganii dădeau iama să fure. Toate vitrinele de pe Republicii erau sparte. Ţigări erau pe jos o grămadă. Am luat şi eu vreo trei-patru pachete de ţigări, că nu aveam, nu de alta. Şi, bineînţeles, nelipsitele Vin spumos de 17 lei 50. Sau de 21, nu mai ţin minte exact. Le-am zis: „Bă, nu mai beţi că, după aia, o să zică că eram beţi şi c-am făcut şi am dres”. Pe ţiganii pe care i-am prins acolo la furat i-am luat noi la bătaie. Se auzeau răpăieli din centru, încă se mai trăgea, se mai oprea, se mai trăgea şi pe la 4.00 m-a lovit un…, eram şi epuizat, şi bătut bine, şi m-a luat frigul. Plecasem în pantofi, geacă, pulover şi căciulă. Am constatat acasă, când am ajuns, că în căciulă aveam patru găuri de gloanţe, iar în geacă, asta era mai mare, mai bufantă, încă două găuri în lateral. Căciula era din-aia de schior. N-am crezut prima oară. N-am ajuns până acasă. De aici, când am plecat, am mai avut un episod, pe Salcâmilor, lângă Biserica Salcâmilor, unde am dat peste altă patrulă. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar ştiu că am dat în ei, au dat şi ei în mine şi m-am trezit cu un Kalaşnikov în mână. Nu mai ţin minte episodul respectiv. Ştiu că ei au fugit şi am aruncat Kalaşnikovul, că mă gândeam că dacă mă văd ăştia cine ştie ce o să zică… L-am aruncat în curtea bisericii de pe Salcâmilor. Ulterior mi s-a confirmat că acolo era un punct USLA, un comandament USLA. Generalul Voinea mi-a spus că acolo erau patrule când mi-a dat o declaraţie. Că cică era normal să fie, că acolo era unul din sediile lor. Şi m-am întors pe drumul spre Floreasca. Multe baraje. Veneau grupuri de câte cinci-şase inşi, ne-au lăsat în pace, nu ne-au zis nimica. Pe Barbu Văcărescu, m-am dus la un prieten, Cezar Răducanu, acum e în Franţa, fost sportiv şi el. M-a văzut şi mi-a zis: „Vezi, bă, că eşti rănit… Ce ai la picior?” Curgea sânge, m-am uitat, sângera, dar nu ştiam de ce. M-a dus la un prieten doctor. Ăla mi-a zis că era la un milimetru de artera femurală şi mort eram dacă ajungea până acolo. Mi-a zis că a fost mai mult ca sigur baionetă sau glonţ.

Nici nu m-am declarat, că eu nu am simţit atunci. Eu nu sunt menţionat la Revoluţie ca rănit. Prietenul ăsta m-a cusut. Nu m-am declarat, că nu credeam că sunt cine ştie ce. Şi nici nu mă aşteptam să fie mai încolo treaba cu revoluţionarii şi toate treburile astea. Şi am stat cu ăsta şi am ascultat România Liberă. M-am dus la el la 5.00 dimineaţa, am băut un kil de ţuică. Eu în viaţa mea nu băusem aşa ceva, nici acum nu beau. Am băut…, nici nu l-am simţit. Efectiv eram…, tot ce fusese în ziua respectivă…, şi ăsta era speriat, deşi nu fusese cu mine. Când am plecat, l-am sunat: „Bă, nu vii cu mine?”. Mi-a zis că nu vine, că-i e frică. Coleg de lot cu mine. M-am dus acasă. Am ajuns pe la 6.00 dimineaţa. Am dat drumul la televizor pe la 11.00 după ce am dormit un pic. Am apucat treaba aia cu „generalul Milea s-a sinucis” şi, după aceea, l-am văzut pe Dinescu. Dinescu ţipa acolo că a căzut tiranul, că pe ici şi pe dincolo, şi am ieşit şi eu în stradă să văd ce-i. Eu mă aşteptam să vină băieţii şi să mă ia imediat. Am strigat: „S-a terminat treaba, s-a terminat!” Am stat la televizor, ne-am uitat. Apoi ne-am dus la Televiziunea Română să vedem ce se întâmplă acolo. Au apărut ăia care ziceau: „Veniţi încoace, la Televiziunea Română!. Veniţi, vai ce s-a întâmplat. A învins revoluţia, tiranul a fugit”. O auzisem pe o tipă vorbind mai devreme pe post, mulţi au vorbit neîntrebaţi, au apărut pe post nu ştiu cu ce ocazie. Tipa asta a lansat prima dată treaba cu otrăvirea. Spunea că avem nevoie de specialişti care să decontamineze castelele de apă şi reţeaua de apă. În acelaşi timp, am văzut la Televiziunea Română cum s-au împărţit arme. Au avut trei lăzi cu arme. Li s-au dat civililor. Li s-au dat Kalaşnikoave. Asta-i armă de omorât zece inşi puşi unul lângă altul. Mă uitam că aveam şi eu câteva noţiuni. Lumea era mulţumită. Mulţi veneau din Primăverii, jefuiseră pe-acolo. După aceea ne-am zis: „Hai să mergem şi prin centru”. În acelaşi timp se zvonea că vine o coloană de 5.000 de securişti de la Târgovişte spre Bucureşti. Când am plecat de la Televiziune, era în jur de 6.00-6.15. Apăruseră paraşutişti în dispozitiv. Ocupau dispozitivul.

Am ajuns, în sfârşit, la Caragiale. Când am ajuns la liceul Caragiale, am auzit în spate prima rafală dinspre Televiziunea Română. Am vrut să mă întorc, dar în acelaşi timp am auzit prima rafală dinspre centru. În jur de ora 19.00. Mulţi nu ştiu treaba asta, dar cred că a fost o coordonare perfectă. Împuşcăturile au început în acelaşi timp şi la Televiziune, şi în Piaţa Revoluţiei. N-am ajuns până în Piaţa Revoluţiei, m-am întors înapoi în Floreasca pentru că era aproape. Hai să vedem la televizor, împreună cu un prieten. Am stat până noaptea târziu până când am auzit că strigau ăia: „Veniţi să apăraţi Televiziunea Română”. M-am dus ca tâmpitul. Ce pot să zic eu, am ajuns pe Teheran, deja de pe Garibaldi se vedeau trasoarele şi gloanţele în direcţia mea, blocului meu. Se auzeau ca o grindină. Asta fiind în jur de 1.00 noaptea. Am ajuns acolo, nu ştiu dacă a fost pe 22 sau pe 23. Cred că era deja pe 23. Am luat-o pe Teheran. Erau deja nişte maşini în flăcări acolo. Am luat-o apoi pe partea cealaltă şi am ajuns la Televiziunea Română. Pe Dorobanţi erau cinci TAB-uri în dispozitiv, mai încolo erau încă şapte-opt tancuri care se protejau unele pe altele. În Piaţa Charles de Gaulle mai erau vreo patru-cinci tancuri, dar nici alea nu prea ştiau ce să facă. Pe Pangrati încă vreo cinci-şase tancuri. Deci o forţă care puteau să ţină cont oricui. Dar ne-a chemat pe noi, să venim noi, civilii. Trăgeau în draci. Mai cădea câte unul dintre civili sau chiar dintre ofiţeri. Nu ştim efectiv ce s-a întâmplat acolo. Chiar şi atunci stăteam şi mă gândeam: „Dom’le, dar cine trage? Cine a tras şi cine trage?”

După aia am vorbit cu nişte prieteni de acolo, de la Televiziune, şi nici ei nu ştiau cine a tras. Începeau la un moment dat „pac” şi începeam. Veneau fetele cu mâncare la băieţi, rămâneau unii în TAB cu ele, alţii făceau dragoste în TAB, se mai schimbau. Era un fel de chermeză. Mai şi mureau. Cam asta a fost în partea a doua a acestei revoluţii ciudate. Multe elemente care nu se explică. Ăla e criminalul, care i-a chemat la Televiziune pe civili să moară, când Televiziunea era apărata bine de TAB-uri. Şi, mai ales, uitaţi-vă şi acum la pozele care sunt pe internet. În Piaţa Palatului vreo treizeci de tancuri, strânse la un loc, mergeau. Păi, nu se explică… nu e nimic mai simplu pentru nişte specialişti anti-tanc, bazookari, decât nişte tancuri strânse la un loc. Nici nu aveau loc să se retragă, erau ţinte expuse. Şi asta a fost strategia de Stat Major, cine i-a pus pe ăia acolo. Cine ştie, de fapt, cine i-a pus. Multă vreme nu o să se ştie cine i-a pus pe ăia acolo. Diferenţa a fost oricum mare faţă de 21 decembrie, până când a plecat Ceauşescu. Pentru că şi aici e o treabă curioasă. Eu m-am dus acasă şi m-am culcat, dar la ora 6.00, 7.00 dimineaţa, din opt puncte ale Capitalei au pornit grupuri de oameni spre centru. Care au luat-o uşor, uşor, şi au strâns şi alţi oameni. Ei, grupurile de iniţiere, cine dracu’ le-a pus pe astea? Că la toţi ne tremura rahatu-n cur, inclusiv nouă. Puteau să vină să ne ia. Cine mai avea curaj? Au fost ăia care au fost în seara aia acolo, noi ăia am avut curajul ăsta. Nici nu bănuiam ce se va întâmpla. Dar când vedeam că se trage în plin şi cădeau lângă tine, aveai altă impresie. N-au venit dintr-un singur loc, n-au venit spontan, să se coaguleze pe drum. Au pornit grupuri de douăzeci-cincizeci de inşi din Colentina, Laromet, din toate colţurile Capitalei. Pe drum au strâns oameni şi au ajuns în centru.

Asta am aflat-o ulterior, că nu aveam de unde să ştiu la momentul respectiv, că dormeam.

Bine, şi după aia am format Asociaţia 21 decembrie, au venit minerii care, după părerea mea…, aia a fost una din cele mai mari mârşăvii, mai mare decât Revoluţia. La Mineriadă ai pus o clasă profesională împotriva altora. Muncitorii împotriva intelectualilor. Ce s-a întâmplat atunci a fost mult mai groaznic şi ne-a dat mult mai înapoi decât ne-a dat Revoluţia. Pe ăia, la Revoluţie, i-am înţeles. Erau ofiţeri, aveau jurământ, erau obligaţi să tragă. Pe ăia poţi să-i ierţi. Bine, cu condiţia să dispară şi să ne lase în pace, nu să fie promovaţi mai departe, să fie cum au ajuns acuma. Jumate din revoluţionari sunt numai ăştia. După 22 se ştia ce se va întâmpla în România. Era full de jurnalişti şi camere de filmat. Cine a fost filmat şi a băut, ăla era revoluţionar, chiar dacă ăla doar trecea pe acolo. Iar noi, de pe 21, ne-au cerut poze. Şi le-am spus: „Cine să ne facă poze?” Că dacă te prindea cu o cameră de filmat, te aresta pe loc atunci. Cine să te filmeze? De trei ori a trebuit să ne confirme acest certificat de revoluţionar pe care nici măcar nu l-am vrut. În ’92, nici nu l-am vrut, l-am refuzat. Ni l-a trimis Iliescu fără să i-l cerem. În ’96 ni l-au reconfirmat şi acum de curând, la schimbarea legii, la fel. Am stat trei ani de zile pentru ce? E vorba de principiu aici. Şi aşa nu beneficiezi de cine ştie ce. N-am indemnizaţie, pământ, la revedere, n-am de ce să-l iau. Nu s-a dat deloc, de fapt, s-a dat doar o dată şi l-au luat alţii. Am pe ITB, dar stau foarte aproape şi n-am nevoie de el. Foarte rar circul cu trenul. Nu sunt cine ştie ce avantaje mari. Toată lumea zice: „Uite, mă, le dă pământ”. Îţi dă un hectar, nu-i cine ştie ce. Îţi dă spaţiu comercial. Nu ţi-l dă, ţi-l închiriază şi ţi-l dă la un preţ mai mic. Că toţi spun că revoluţionarii au o grămadă de avantaje. 12 foi de drum dus-întors. De doi ani încoace e pentru tine şi familie, că înainte era doar pentru mine, n-aveai voie. Cine beneficiază de ele? Faci două drumuri la mare şi atât. Ce era mai bun era abonamentul pe toate mijloacele pe transport în comun. Astea sunt singurele beneficii reale. Bine, că au apărut tot felul de răniţi care au profitat şi au luat locuinţe din spaţiul locativ. Au apărut răniţi în unghii, în păr… Din cauza asta au apărut şi scandaluri la televizor.

Prezenţa lui Iliescu era cât se poate de necesară, iar noi nu puteam prelua puterea. Noi nu aveam capacitatea, nu aveam puterea, grupul de comandă ca să preia puterea. Toţi făceau parte din vechiul sistem. Şi eu făceam parte din PCR. Noi care am fost acolo n-am…, Iliescu a venit foarte bine la putere, el trebuia să vină la putere. Nu putea fi întors aşa, peste noapte. Uşor, uşor, foştii tot au fost schimbaţi. Asta e tranziţia, de fapt. Nu că mi-ar fi simpatic, dar el trebuia să vină sau cineva ca el din partid. Au fost nişte tendinţe de rupere a ţării în perioada respectivă. El a greşit foarte mult cu minerii, asta a fost treaba. A fost o treabă stalinistă, clar! Deci, nu-i reproşez ce a fost pe 21 decembrie. Nici acum nu pot să-mi dau seama din ce cauză a fost diversiunea de pe 21 cu tovarăşii. Ce a fost, ce s-a urmărit? După aia te gândeşti… s-au împuşcat între ei. S-au împuşcat între ei, au avut arme în mână, patrulau, vedeau că mişcă ceva, împuşcau. Trăgeau şi o luau pe ulei, venea populaţia, le dădea să bea. „Dă să bem”. Era Rambo. Rambo cu arma în mână, cine mai era ca el? Şi nu te joci cu asta. S-au împuşcat şi militari între ei. I-au luat de la munci şi de la porumb şi le-a dat arme şi ei habar n-aveau, i-a trimis să apere şi se băteau unii cu alţii. Habar n-aveau. Deci, nivelul nostru de pregătire al armatei era foarte, foarte scăzut. Au fost apoi evenimentele cu coloana de militari de la Securitate de la Otopeni şi aşa mai departe…

Astea-s nişte limbi ale Revoluţiei Române care trebuiesc – ca să stăm cu sufletul împăcat – trebuiesc desluşite neapărat, că altfel e foarte greu. Ţi-am zis, nu neg faptul că Iliescu era necesar, era chiar foarte necesar. Am luat-o uşor, tranziţie uşoară. Trebuia tot cu ei, că toţi erau comunişti, nu erau… câţi erau care au făcut disidenţă? Nu puteai altfel, tot cu ei… A fost o mare prostie asta, toţi daţi la o parte brusc. Nu! Că au fost oameni şi oameni. Tehnocraţii erau tehnocraţi de care aveai nevoie, politrucii erau politruci. Nu trebuiau îndepărtaţi, trebuiau lăsaţi… Oricum sunt la putere. Au avut timp să-şi facă reţele economice. Care este problema? Vin ăştia cu Arhivele Statului că dacă ai fost securist nu mai ai voie. Ce să nu mai ai voie? Nu… să se dea o iertare generală. Hai, dom’le, să-i iertăm pe toţi acuma că s-a terminat, toţi au aceleaşi drepturi. Ce vor să facă ei acum, cu aceste certificate, dacă ai fost sau nu securist, trebuia făcut până în ’95. Acum e târziu. Ce să-i faci lu’ ăla? Nu mai are voie să candideze? Atuncea trebuia făcut, dar atuncea nu se putea. Era imposibil, erai încă sub ruşi. De-abia în ’89 au plecat ruşii. Ruşii au controlat toată mişcarea asta de aici. Încă erai sub ruşi. Fără acordul ruşilor nu se întâmpla nimica. În mod sigur, s-au înţeles ruşii cu americanii şi s-a făcut revoluţia la noi. Problema este următoarea: de ce în toate celelalte ţări a fost paşnică şi la noi a fost atât de violent? Asta e toată problema. Pe 21 decembrie sau pe 16-17, ce a fost în Timişoara, Deva, Lugoj, Arad, unde se dădeau lupte puternice, acolo s-au dat înainte de 21 decembrie. De ce în alte ţări s-a putut şi la noi nu s-a putut? De ce a fost posibil? Dacă până pe 21 se justifica, după 21 nu se justifică absolut nimic. Cam asta este părerea mea.

Am o întrebare… Regretaţi vreun pic că aţi participat?

Nu. Ceea ce pot să regret este faptul că…. bine asta, cum să-ţi spun eu ţie… Îmi pare rău că n-am avut la mine un Kalaşnikov când au venit minerii. A fost prima oară în viaţa mea când am simţit nevoia să omor un om. Când am văzut la Intercontinental…, eu am mâncat bătaie în faţă la Intercontinental. Eram cu o franţuzoaică, o jurnalistă franţuzoaică. De fapt, nu era jurnalistă, venise cu Médecins sans frontières şi a adus foarte multe ajutoare: mâncare, medicamente. Şi în faţă la Intercontinental – ea a participat şi la Revoluţie – a stat acolo cu noi, a fost membru onorific al asociaţiei. Noi chiar am vorbit de la balcon, de fapt, noi am deschis cartea Revoluţiei, nu ăsta, Marian Munteanu. Marian Munteanu a venit cinci zile mai târziu, nimeni nu ştia cine este şi ce vrea şi dacă părinţii lui ştiu. Noi am început. Nică Gogoşaru a fost arestat şi duminică am blocat piaţa. Luni, 14 aprilie, parcă, nu mai ţin minte sigur. Şi acum… au venit minerii. Şi eram în faţă acolo cu franţuzoaica şi efectiv s-au luat de ea şi nişte ţărănci care erau pe acolo, că vorbeşte franţuzeşte. Am fost înconjuraţi de mineri care nici măcar nu m-au întrebat ceva. Panc! Jos la pământ. Dar aşa, fără să mă întrebe de sănătate, cum te cheamă, nici măcar nu aveam barbă ca să zic aşa, nici mustaţă. Mă băteau în cap. Şi au lovit-o şi pe ea pentru simplul considerent că vorbeşte franţuzeşte. Pe bulevard erau basculante pline de mineri care se duceau şi veneau. Pline, full de mineri. Pe jos, patrule de mineri, toţi cu sticle de ţuică în mână, cu bâte în mână, care patrulau şi o mulţime exagerată de gospodine şi de servitoare şi de femei în vârstă care strigau: „Iliescu, minerii sunt cu noi!”. Deci, ăia care pe 21 au stat ascunşi la fereală şi puţin le-a păsat, acum erau mulţumiţi că au venit minerii şi ne-au dat nouă în cap.

Şi, la un moment dat, că eram pus la pământ, apare un miner. M-am uitat la mâinile lui, să văd dacă-s noduroase, grele. Ăsta avea mâini fine, aşa ca şi mine. Unghiile făcute ca lumea. Îi explic despre ce-i vorba. Înainte fusesem la „21 decembrie”, venind spre Inter tot cu ea. N-am intrat că era bătaie, era un grup de mineri şi erau deja bătuţi. Am plecat mai departe. Deci eram foarte nervos. Şi cred că din cauza asta s-au luat de noi, că au zis că şi eu sunt dintre golani. Dar făcusem chiar parte dintre golani, că vorbisem şi de la balcon. Ce m-a şocat pe mine era faptul că făceam parte dintr-o comisie parlamentară, colaborator al lui Nicu Stăncescu, care se ocupa cu abuzuri, şi aveam legitimaţie de funcţionar parlamentar. Şi le-am arătat legitimaţia: „Uite, bă, pe mine mă luaţi?”, „A, mă scuzaţi, şefu’, să trăiţi!”. Cu ocazia asta, că i-am arătat cine sunt, i-am dat şi eu o labă peste cap că „tu dai aşa în oameni la întâmplare?”. Şi mi-a zis: „N-am ştiut şefu’, să trăiţi!”. Atunci am avut aşa un sentiment…, când vedeai lume bătută, când vedeai atâta ură. Din partea cui şi împotriva cui? Noi nu voiam altceva decât o televiziune independentă şi alegeri corecte. Era clar că va câştiga FSN. Era clar că se vor constitui ca partid, era şi obligatoriu. Era clar, era clar, că partidele au fost lăsate să se înfiinţeze pentru că aşa au vrut ei. Şi atunci conduceau serviciile secrete. Şi acum tot ele conduc. Tu te mişti liber în limitele pe care ţi le pun ei. Ei sunt alfa şi omega, ei sunt cei care hotărăsc ce e bine şi ce e rău. Cine stăpâneşte şi serviciile secrete are şi puterea. Atunci era şi mai şi. Nu se ştia care sunt informatorii. Mulţi s-au retras. I-au lăsat pe militari la vedere şi i-au scos pe ei răspunzători. Ăia n-au tras un glonte, securiştii. Un glonte n-au tras. Au predat armele frumos. Când au venit să-i ia, să-i aresteze, totul era sigilat. Nici nu s-au amestecat. Asta înseamnă să lucrezi cu mintea. I-au lăsat pe ăştia la înaintare şi au făcut ce au făcut. De asta am avut şi reculul pe care l-am avut după aceea. Puteam să rămân în Franţa, că am fost acolo de două ori. Am fost singurul român care s-a întors în România. De două ori. ’90 şi ’91. Puteam să rămân liniştit, dar hai să vedem ce să facem, să răsturnăm… Nu-mi pare rău, că tot mă simt mai bine aici decât în altă parte, deşi vorbeam franceza la perfecţie.

Nu-mi pare rău că am participat la această Revoluţie. Au fost evenimente istorice, adică rar se mai întâmplă să se schimbe un regim de guvernământ. Cu tot cu crizele care au fost generate. Am trăit, cum se spune, istorie pe pâine. Nu-mi pare rău şi nu o să-mi pară niciodată. Ceea ce-mi pare rău, nici nu poţi să reproşezi treaba asta, e că mai sunt securişti în continuare. E ceva logic. Toate statele din lume au servicii speciale. Şi noi le-am avut. A fost o singură secţie care se ocupa cu poliţia politică. Şi azi se ocupă, dar mult mai fin. Când m-am dus în Franţa m-au luat băieţii la întrebări. Mi s-a spus acolo că sunt un fascist, legionar. Şi le-am răspuns: „Voi nu aveţi în Franţa o organizaţie a legionarilor? Şi chiar voi, francezii, îi recunoaşteţi pe legionari ca pe o organizaţie anti-comunistă…” Eu, când am plecat în Franţa, se ştia că vin, că atunci nu plecai aşa uşor. M-au luat ăia în primire rapid, foarte elegant de altfel, dar ştiau ce fac şi ce vor. Foarte elegant m-au întrebat şi le-am răspuns. Ăştia au devenit ciuca bătăilor în presă, securiştii. Toţi sunt la fel. E vorba de interese politice şi economice. Cine a apucat să facă avere, ăştia trebuie luaţi şi împuşcaţi. Acuma conduc şi îşi fac treaba mai departe.

Eraţi căsătorit în timpul Revoluţiei?

Nu, eram cu soţia mea, aveam copilul. Avea 5 ani atunci. Nu, pardon, 4.

M-am căsătorit în ’92 cu ea. Eram de şase ani cu ea. Eu aveam o garsonieră, ea avea un apartament aici, în Polivalentă. Şi dacă ne căsătoream trebuia să renunţe unul, dacă te căsătoreai trebuia să vinzi o proprietate. Fiind amândoi profesori, făcând naveta la Olteniţa, garsoniera o închiriam. Dar în perioada respectivă eram certat cu ea şi m-am dus la mama în Floreasca, în apartamentul unde am crescut eu. Ea nici n-a ştiut că am fost la Revoluţie, după aia a aflat. Era în Bucureşti, dar era perioada când vreo trei luni de zile a fost silenzio stampa.

Probabil că dacă eraţi împreună nici nu vă lăsa să plecaţi…

Probabil, dar plecam oricum. Şi aici, în Polivalentă, s-a tras. A fost în tot Bucureştiul atuncea. Eu am făcut parte şi din comisia care a verificat evenimentele astea. L-am descoperit pe părintele Niţu de la biserica Colţea… una e să fii ofiţer de informaţii şi alta e să fii delator, să fii sifonar, gurist, cum se zice. El a fost sifonar. Şi dacă l-am chemat: „Părinte, sfinţia ta”, că voia să fie preşedinte la „21 decembrie” prin ’96. „Ia vino, matale, şi dă cu subsemnatul. Unde a fost baricada, dom’le? Unde ai fost tu în Piaţa Universităţii? Zi-mi unde şi la ce oră ai fost”, „Păi, am fost la ora 9.00 prima oară şi apoi la ora 11.00”, „Da? Înseamnă că ai văzut totul. Unde a fost baricada?” Că prima dată a fost la Luceafărul, era vizavi de Teatrul Naţional sau vizavi de Dunărea. N-a ştiut cum a fost pusă. „Dom’le, eu am fost…”. După aia s-a descoperit că omul a fost… Dar pe câţi nu i-a dat în gât? Mai ales că era popă şi la spovedanie îi prindea mult, vă daţi seama că asta e deja o treabă.

Şi mulţi alţii care veneau la mine. Şi le ziceam să zică unde era baricada. Pac! Nu ştiau! Din ce a fost formată? Nu mai ştii scaunele de la Dunărea? Altceva? Nimic. Câte mese au fost? Când s-a dat foc? Habar n-aveau. Ei, mulţi dintre ăştia care veneau la noi şi îi dădeam afară, s-au înscris în asociaţii. Au certificatul ăsta care de-abia acuma îţi dă o pensie, care este salariul minim pe economie. De fapt, e o îndemnizaţie şi ca să o iei trebuie să nu depăşeşti nişte venituri şi eu le depăşesc şi nu iau.

Eu am auzit aşa un zvon că nu mai plătiţi taxe dacă închiriaţi spaţii comerciale…

Nu, nu, nu. Deci cum a fost… nu plăteai impozit pe salariu, nu pe venit. Deci nu plăteai impozit. Dar, odată cu schimbarea legii finanţelor, prin ’95 şi în 2000, plătim şi astea. Iar închirierea, îl închiriai la preţul pe care ţi-l cereau ei. Când auzeau că eşti revoluţionar, ridicau şi mai scump. Deci, nu ni s-a dat nimic pe degeaba. Că unii au profitat şi au luat bucăţi de pământ chiar şi în Bucureşti şi s-au descurcat, asta-i altceva, cei care sunt la putere au beneficiat. Cum e Codrin Ştefănescu, care-l vezi că e mare…, el a fost la 21 decembrie. Eu l-am înscris în „21 decembrie”. E mare politician…, e mare…, e la fel de chel ca şi mine. E ba la PRM, ba la PSD, ba la liberali, a fost parlamentar pe la toate partidele, iar acum s-a întors înapoi la PRM. A fost la Revoluţie. Ăsta şi-a luat vreo trei-patru spaţii comerciale, după aceea le-a cumpărat. Bine, că aceste drepturi au fost făcute publice… Mulţi zic: „Mamă, revoluţionarii au o grămadă de drepturi”. Nu, în afară de abonamentul gratuit pe ITB şi pe metrou care sunt ceva concret. Aveam şi medicamente gratuite, dar acum s-au dus şi astea. Asistenţă medicală gratuită pe care oricum o aveai. Eu până acuma nu am avut nevoie de medicamente ca să le iau gratis. Până acuma nu am avut nevoie de asistenţă medicală gratuită. În teorie a existat. E un fiasco, că avem ceva drepturi. Sunt ceva drepturi, dar sunt mai mult aşa, lasă-mă să te las. O să beneficiez de această indemnizaţie când o să ies la pensie. Mai sunt vreo şapte-opt ani până atunci, aşa că stau liniştit. Nici nu mă gândesc. Că sunt colegi de-ai noştri care şi-au pierdut serviciul şi care nu muncesc şi care beneficiază de treaba asta. Oricum, beneficiau de o pensie minimă de 3.500, deci hai să spunem că cuantumul este mai mic decât ar trebui.

Dar să nu uităm că a fost un fond „Libertatea”, care a fost imens, şi nici acum nu ştim ce s-a întâmplat cu el. Care a fost investit, aducea nişte venituri şi care, multă vreme, acoperea drepturile revoluţionarilor. Această indemnizaţie a fost dată din 2004, până atuncea nu a fost indemnizaţia asta. Până atunci era spaţiu comercial, erai scutit de impozit, până în 2000. Impozitul pe salariu, nu pe venit. Că mulţi s-au bucurat că venitul e ceva, venitul e ce câştigi. Dar dacă aveai mai multe servicii, un singur salariu ţi-l scutea de taxe, iar restul plăteai. Aşa a fost înainte. Deci, nu e cine ştie ce mare…, dar asta le-au pus în valoare, doar ca să ne încingă unii pe alţii. Să ne împingă unul împotriva altuia, să vină unul şi să audă, „mamă, ce bine o duc revoluţionarii”. Eu o duc bine că muncesc. Vorba vine că o duc bine. Sunt profesor şi o duc relativ bine că aveam apartamente înainte de Revoluţie, că dacă nu aveam, acum eram vai de capul meu. Dar asta e. Eu acuma câştig vreo 15 milioane pe lună, cu doctoratul dat, soţia mea la fel. Ăştia sunt banii în care mă plimb, poate ajung la 20-24 de milioane cine ştie când. Acum ne-au schimbat şi legea, cu toate prostiile astea. Nu sunt sume mari, câştigăm ca să ne ducem viaţa de pe o zi pe alta.

Şi marea majoritate care sunt în situaţia mea de la 21 decembrie, tot la fel, au indemnizaţia asta. Ne dă ceva ca să tăcem din gură. Oricum, vrei nu vrei, că a fost lovitură de stat sau nu, noi am fost acolo când trebuia. Am făcut parte dintr-un „mis-en-scène” şi dacă tot am făcut parte, măcar să luăm ceva. Între ghilimele, că nimeni nu a vrut… Iniţial, noi am refuzat legea revoluţionarilor. A fost iniţial valabilă doar pentru răniţi şi cu intervenţia lui Dan Iosif, care a zis o treabă foarte bună la vremea respectivă în Parlament: „Răniţii ca răniţii, dar marea masă care au rămas în viaţă şi sunt sănătoşi? Numai răniţii au făcut Revoluţia?” Aşa că s-a murit de pomană. Nici acum nu înţeleg de ce secretomania asta. De fapt, eu înţeleg, probabil că sunt oameni mulţi implicaţi, oameni destul de mari, foarte implicaţi în treaba asta şi nu trebuie să se ştie ce au făcut atunci. Asta, şi alte servicii implicate…

Misterul Revoluţiei e ce a fost după 21, nu ce a fost pe 21. Că atunci e clar ce a fost. Au tras ei in noi şi noi am fugit, că asta a fost. Ne-au măcelărit. Ei declară mulţi morţi vreo 101 sau 110, ceva în genul ăsta, cifrele diferă. Dar numai şaptezeci de morţi am găsit eu într-un singur spital, în afară de două sute şi ceva de răniţi. Şi, în afară de asta, mulţi nu s-au dus să se declare răniţi. Mulţi au murit acasă. Ştiu cazuri de trei-patru inşi care au murit acasă. A fost frică familiei să spună, au fost luaţi imediat şi duşi, sau i-au declarat morţi de pe 23 încolo, împuşcaţi de terorişti.

Astea sunt marile probleme ale acestei Revoluţii române. S-au scris multe cărţi. Într-adevăr, era o atmosferă fantastică atuncea, erai în stare chiar să mori pentru ţară. Mulţumesc că n-am făcut treaba asta. La un moment dat stau şi mă întreb, cum spuneau romanii pe vremuri „Ubi bene, ibi patria”, unde-i bine acolo-i patria. Mie nu-mi pare rău de ce-am făcut, chiar mă bucur că am putut, totuşi e vorba şi de laşitate aici, am fost în stare să ieşim, chiar dacă a fost lovitură de stat, am ieşit când trebuia. Când a fost nevoie să fim acolo noi, am ieşit acolo. Şi de tras s-a tras în plin pe 21. Într-adevăr, dacă deschideau focul cu toate armele din dotare, nu mai rămânea nimeni în picioare, ăsta-i adevărul. Au tras selectiv, să ne împrăştie. Este şi asta o variantă şi mai mult ca sigur este o variantă plauzibilă. Cel puţin aşa cred eu. Momentul 21 seara e un moment determinant pentru noi. S-a spart buboiul care a început la Timişoara şi la Cluj aici la Bucureşti.

Că am fost folosiţi ca masă de manevră…, dar indiferent de situaţie, noi am fost acolo când trebuia. Noi am fost şi ne-am ocupat locul pe care trebuia să-l ocupăm în istorie. Dacă revoluţia pica, cine erau primii luaţi? Ăia care au fost arestaţi şi duşi la Jilava au fost bătuţi, harcea-parcea au fost făcuţi. Rupţi au fost. Ăia care au fost în spatele… când am zis de tancul ăla, când am fost să-l întoarcem, au fost prinşi, eu am scăpat, am fugit mai repede. Au fost duşi pe partea cealaltă la Universitate, la statui, puşi pe jos cu mâinile la ceafă şi bătuţi de le-a sunat apa în cap. Încărcaţi claie peste grămadă în maşini şi duşi la Jilava. Acolo bătuţi iar. Li se arătau pistoalele: „Mâine vă împuşcăm”. Şi ulterior s-a aflat faptul că erau ordine să fie împuşcaţi a doua zi. Deci, hai să ne gândim şi la treaba asta. Ce s-ar fi întâmplat dacă continuau mai departe sistemul lui Ceauşescu. Spre deosebire de 22, când plecase şi armata era cu noi. E uşor să faci Revoluţie când armata e cu noi. E foarte uşor când tancurile sunt alături de ţară şi avioanele decolează şi toţi sunt cu noi împreună. Dacă mai aveţi nevoie, oricând. Vă stau la dispoziţie.

Nu vă mai reţin. Văd că aveţi ore… Elevii deja au venit. Vă mulţumesc mult. O să vă mai caut dacă…

Când mai aveţi nevoie, sunt multe amănunte care pot fi date pentru că aia a fost o zi deosebită. Îţi rămân pe creier anumite secvenţe.

Vă mulţumesc, la revedere.

La revedere.

Din acelasi volum:

• ”In Focsani, revolutia s-a petrecut pe 22 decembrie, intre orele 13 si 18. După aceea, au pus scaunul in usa si-au inchis”
• „Îs douăzăci de ani de când mi-o luat Dumnezău mințile și am ieșit cu televizorul pe geam…“
• “Pe unii ii interesa de carne, pe unii de gloante, pe unii de libertate”
• AVERTISMENT. O contra-istoriei a Revolutiei?
• La final de „comunizm”