Ernest Bernea: „Gusti nu a fost un mare savant.” [extras al interviului din Sala Luminoasa – partea a II-a]

Partea I poate fi citita aici: Ernest Bernea: „Eu eram mai putin naist decat altii” [extras al interviului din Sala Luminoasa - partea I]

*

 – Metoda mea de lucru este următoarea: după ce am trecut în revistă cronologic viaţa celui cu care fac interviul, iau pe rând actorii acestui parcurs. Pe dumneavoastră aş vrea să vă întreb pentru început despre cei din prima echipă: cum v-aţi cunoscut, ce relaţii aţi avut. Dar, deocamdată să mergem aşa, cronologic.

– Eu am să vă fac o scurtă completare la Drăguş, care are tematica lui interesantă. Sunt vreo trei lucrări importante. Este o nuntă, pe care am redactat-o eu cu Andreiaş sau cum dumnezeu îl cheamă, la care am lucrat foarte mult, pentru că a avut după înregistrarea mea vreo trei sute şaptezeci de oameni prezenţi la această nuntă. Şi am reluat-o, după ce am înregistrat-o acolo cu de-amănuntul, am reluat-o cu profesorul Ionică împreună, după ce i-am cedat eu Dealul Mohului. Şi el având maşină, eu am făcut nunta în Ţara Oltului, unde sunt vreo douăzeci şi două de sate, şi el şi-a completat materialul pe care eu i-l dădusem deja în legătură cu Dealul Mohului. Am fost chiar la Mohu şi la Avrig, acolo era un popă de vreo optzeci şi ceva de ani care se scălda, domnule, în lacurile munţilor… Eu n-am putut să stau cu picioarele în apa aia, şi el se scălda! Şi asta vream să spun, că ce era foarte important pentru mine – şi cred pentru toată echipa – a fost această nuntă, care a fost foarte mare, a cuprins mai bine de jumătate de sat. Şi fireşte, fiind angajată numeric în felul ăsta s-a întâmplat fenomenul următor, foarte util pentru cercetător: acela de a se face cât mai multe din datinile posibile. Din cauza asta lucrarea mea i-a plăcut lui Eliade, că a declarat că e cea mai bună lucrare de sociologie românească, pentru că au apărut o serie întreagă de datini, de fenomene, mai larg vorbind, în legătură cu datinile nunţii. Al doilea fenomen a fost la Dealul Mohului. Dealul Mohului l-am făcut eu în ’29 singur, şi în ’30 am fost din nou acolo, şi i l-am dat lui Ionică. I-am dat materialul cules, şi Ionică a început lucrarea el. El a lucrat destul de mult timp, nu ştiu cât, cinci, şase, şapte ani? A lucrat tot aşa…

– A mai ieşit el acolo, la Mohu şi singur, după aceea?

– Nu. Nu, la Mohu cu mine a fost. Dar a fost cu mine, întrucât eu făceam culegerea materialului pentru nuntă, urmăream motivele care circulau mai mult, şi unde erau mai puternice, unde erau mai slabe, acolo am avut o constatare extraordinară. Merită să ţi-o spun, că-i tot de la Drăguş… Am constatat că cei mai importanţi vrăjitori, magicieni ai Ţării Oltului, toţi descindeau dintr-o bătrână numită Funeriţa, din 1848. Toţi erau rude cu ea. Că se găsea într-un sat sau altul, n-avea importanţă. Dacă dădeai peste unul de ăsta care făcea vrăjitorie şi avea puteri, asta era interesant, că aşa era conceput, aşa era gândit, era socotit că trebuie văzut dacă nu are legături cu bătrâna Funeriţa. Fosta, cândva, că murise de mult. Şi, într-adevăr…

– Şi memoria ei s-a păstrat în conştiinţa colectivă?

– Da, sigur! Eu am genealogia familiei, şi genealogia familiei ei este că tot neamul lor a fost un neam de vrăjitori, deci o ereditate spirituală. Interesant lucru.  Asta am descoperit-o eu urmărind nunta, şi Ionică urmărindu-şi Dealul Mohului. Care într-adevăr a fost o lucrare foarte interesantă, şi n-am dat-o pe mână proastă, /râde/ a ieşit o lucrare de nivel occidental. A lăudat-o până şi Stahl… Minunea minunilor! Am văzut acum o scrisoare pe care a scris-o când s-a sărbătorit Drăguşul şi Ţara Oltului la Muzeul Satului, l-a citat pe Ionică, pe mine nu m-a citat. /râde/ N-am fost noi în prea bune relaţii. Şi asta în anul ’30, şi s-a reconstituit din nou, pentru că ce făcusem eu în ’29 s-a repetat în ’30, şi a fost ultima oară când s-a mai făcut…

– Nu, nu, nu, staţi puţin… După Drăguş a venit Runcu, Cornova şi pe urmă a fost iară Drăguş…

– Nu, nu, nu, nu! Am fost noi între timp!

– A, dumneavoastră cu o echipă…

– Sigur, Gusti mergea o lună, şi noi am avut două luni sau trei luni la dispoziţie.

– A, da, sigur.

– Am fost şi s-a reconstituit din nou. Lucrul a fost foarte interesant şi, domnule, parcă a fost ceva făcut! A şi dispărut după aia! S-a reconstituit complet şi a şi dispărut…  /arată fotografii/ Eu am multe! Am 370 de fotografii pentru un eventual album etnografic. Şi pentru că nu mi s-au tipărit, m-am supărat, şi nu cred că mai fac. Şi aici am extras din ele un număr de poze care au să meargă la lucrarea aia, la sfârşit, ca adaos.

– Dumneavoastră aţi făcut fotografiile?

– Jumătate. Sunt de la Gusti, sunt de la Institutul de Etnografie, de Etnologie şi…

– Berman[i] a fost acolo atunci, la Drăguş?

– A fost… /se uită la poze/ Aici mergeau… cum mergeau la câmp, înţelegi? Feciorii satului mergeau şi făceau secerişul la lanurile preotului, mai întâi se făcea la toţi oamenii înstăriţi, la toţi ăia la care nevestele erau numite „borese”, boierese, acuma le zice boneasa, dar asta este acum echivalent cu nevasta, e cu totul altceva

–  Ăsta-i faimosul buzdugan…

– Da, ăsta a fost. L-am pus la „Rânduiala”.

– Da, chiar pe copertă.

– Şi am reuşit să reconstituim foarte bine. Sigur, trebuia să ştii puţină mitologie comparată, ca s-o faci ca lumea, şi Ionică era orientat, deşi nu s-a băgat prea mult în problema asta, în mitologia comparată. Dar a făcut cu o precizie aşa, a reconstitui tot fenomenul, din toate punctele de vedere. Şi a ieşit o lucrare foarte frumoasă, am avut-o, am dat-o, şi n-o mai am /râde/. Domnule, aşa păţesc cu multe cărţi, le-am dat şi nu s-au mai întors… Deci după nuntă, ăsta a fost al doilea fenomen important. Încă un fenomen important a fost mergerea unei echipe, cu Traian Herseni şef, în Valea Cojocii, în munţii Făgăraşului, unde am studiat stânele….

– Nu în ’37?

– Nu, în ’29 am făcut asta. În ’29, da. A mai făcut parte din această echipă Livia Gavăt care era botanistă şi Manolache, care era şi el zoolog, sau nu ştiu ce era, în orice caz era naturalist, plus Herseni, plus eu. Şi fiecare, bineînţeles, aveam o anumită atribuţie acolo.

– Practic vechea temă a lui Herseni cu păstoritul a fost studiată acolo. Nu?

– Da, sigur

– Că el încă de la Nerej a început…

– Da. Eu am mers până sus, la sterpe, acolo sus, am studiat sterpele, acolo m-am băgat cu picioarele în apă, dar n-am putut să mă scald, gheaţă era apa! Îţi imaginezi că lacul Urlii, că aşa se chema lacul din Valea Cojocii unde am fost noi, şi la sterpe, astea erau cam la 1600, şi sterpele erau la 2200.

– Ce înseamnă sterpele?

– Care nu dau lapte. Alea le izolează, nu le ţine acolo. Astea, sterpele sunt  duse la înălţimi mai mari şi-n alte condiţii, mai puţin grijulii, mai cu puţină atenţie. Şi acolo a venit ursul peste mine noaptea. M-am trezit că oile brusc… am auzit aşa un zgomot puternic, şi când m-am uitat – se vedea, că era lună – oile toate, domnule, erau una peste alta, aşa, grămadă făcuseră. Bineînţeles că am ieşit cu bâtele, că oierii n-aveau voie să aibă arme…

-Nu?

– Nu. Am ieşit cu bâtele, cu ce am ieşit, şi cu câinii… Ursoaica avea pui şi era foarte periculoasă din cauza asta. Mergea, împingea puii spre vârful muntelui, şi iar se repezea către noi, iar îi împingea puţintel şi iar se repezea…

– Acolo de fapt ce aţi studiat, adică ce v-a interesat la stânele astea?

– Păi în primul rând modul de organizare al stânelor, cum sunt organizate, ce-i cu băcia, ce-i baciul, ce sunt ciobanii. Pe urmă erau o serie întreagă de datini, alea le-am făcut eu. Datinile pe care le-am găsit în legătură cu oieritul, cu stânele, şi până la sfârşit, s-a făcut şi procesul de facere a brânzei, a caşului…

– Tehnologiile populare, cum s-ar zice…

– Da. S-a făcut o cercetare destul de atentă, am stat… nu ştiu, trei zile… Nu ştiu cât am stat la stâna de jos, la aia de sus am urcat şi am şi coborât, era foarte frig sus. Asta îmi amintea de un vers al lui Blaga, când nu putea suporta liniştea prea mare, aşa de mare linişte era, pentru că nu era pom să fâşâie. Nefiind pom, nu erau gâze să bâzâie… Domnule, nefiind pomi, nefiind gâze, nu erau izvoare, era foarte sus, era bocnă de piatră. În felul ăsta, domnule, era într-adevăr o linişte care îţi amintea de Blaga, că el are un vers în sensul ăsta, că-l oboseşte liniştea… Aş mai adăuga două-trei cuvinte despre ceea ce-i plăcea lui Gusti. Avea el o slăbiciune pentru personalităţile satului. Aici am găsit trei personalităţi importante dintre care una i-a plăcut foarte tare lui Gusti, o femeie analfabetă, dar era mătuşa profesorilor Haneş[ii], care erau profesori în Bucureşti. Erau oameni cultivaţi, au publicat lucrări din istoria literaturii, şi care mă jumulea pe mine foarte tare că nu m-am căsătorit. /râde/ Asta spunea lucruri foarte interesante numai în legătură cu nunta. Orice ai fi întrebat-o, ea tot acolo ajungea. Fiecare om, cum suntem şi noi, ai pasiunile tale, te ţii de ceva într-un sector anumit, şi rămâi în el pe urmă. Altul era Traşu, asta-i o alintătură, aşa, el se chema Dumitru Sofonea, era cojocar. Ăsta era  cum sunt frizerii la Bucureşti, adică, când n-au ce face, se apucă de vorbă, şi toate poveştile din lume le afli de la frizerie! Eu când mă duc să mă bărbieresc la frizerie aflu o mulţime de lucruri… /râde/ Şi ăsta avea vreo două ajutoare, era cojocar, la cojocărit, la lucrări, şi probabil venea lume, şi stăteau de vorbă. Domnule, omul ăsta era o comoară. Ce putea să spună el în legătură cu viaţa locală, şi pământeană şi transcendentă şi mai ştiu eu cum – era foarte vorbăreţ, ca să spun aşa. Şi un al treilea, un caz unic din punctul ăsta de vedere, găsit tot pe teren, era un… Atunci am descoperit şi problema vecinătăţilor, ca lumea. Era unul Isac Stavimir, care era liber cugetător. Se ducea şi la biserică, nu-l dăduse popa afară, dar el era liber cugetător.

– El singur spunea că e liber cugetător?

– Da, da, da, păi dacă citise Schopenhauer… Ţăran care citise  Schopenhauer! Ăsta în fiecare duminică aduna vecinătatea la el, în cerdacul casei. Şi acolo puneau la cale toate lucrările care erau pe o săptămână, ce se întâmplă săptămâna viitoare, ce se întâmplă în domeniul muncii, în domeniul datinilor, dacă e o nuntă – mai vorbeşte sau la înmormântare, probleme din astea… Toate erau organizate foarte bine. Individul ăsta avea o gândire foarte personală, era un tip îndrăzneţ. Şi acum să ne întoarcem la Runcu.

– Da. În 1930.

– Eu zic că numai în Vrancea am mai găsit ce s-a găsit în Runcu. Adică, Drăguşul era un sat românesc foarte curat, ca toată Ţara Oltului, şi foarte interesant, aşa, frumos. Oamenii, toţi extraordinar de bine orientaţi, de bine dispuşi, nu am văzut aspecte tragice, dureroase, suferinţe, aşa. Ei, aici am dat, ca şi la Nereju, am dat peste lucruri de astea.

– Un sat în disoluţie a fost oarecum?

– Nu, nu. Este altceva. În timp ce la ăştia, problema cum era în Ţara Oltului se dezvolta în suprafaţă, în Nereju sau în Runcu problemele se dezvoltau în adâncime, în aşa de mare că ai să te sperii dacă îţi spun acuma. Cel mai important lucru la Runcu era prezenţa activă a moroilor.

– A cui?

– A moroilor, a strigoilor. Şi, din cauza asta, aproape toate problemele importante pe care le aveau ei de organizare erau legate de moroi. Şi din cauza asta, înmormântarea era cel mai interesant fenomen din Runcu.

– Nu nunta, cum fusese la Drăguş.

– Nu, tocmai. Vezi că e o deosebire, de asta şi erau bine dispuşi, de aceea e aşa de frumoasă nunta la Drăguş. Aicea nu! Aici e trăirea aproape în sinistru, deşi avea şi un aspect de frumuseţe, de pitoresc. Pentru că funcţiona aşa zisul brad la înmormântare. Eu am apucat acolo – şi eram cu treaba asta – o înmormântare de fecior tânăr, care nu cunoscuse femeie, avea vreo şaişpe sau şapteşpe ani. Am publicat şi în volumul ăsta care l-a batjocorit la editură, am publicat o parte din bocetele de acolo, foarte interesante. Şi se făcea brad… Şi aici, numai alegerea bradului şi purtarea lui la mormânt necesita o serie întreagă de acte rituale. La alegerea bradului pleca toată ceata de feciori în pădure la nu ştiu ce distanţă, şi tăiau nu ştiu câţi brazi până îl găseau pe „ăl jignit”, adică ăla care arăta că mortul trebuia să moară. Era prevăzut. Pe urmă este adus în sat de către ceata de feciori în cântece numai, şi pus în poartă. Brad, brad întreg, brad mare. Tot la această înmormântare apar şi zorile, celebrele zori, care au fost cercetate de Brăiloiu destul e atent. Trei, cinci sau şapte femei, dar numai fără soţ – nu ştiu, nu mai ţiu minte de ce erau fără soţ – ieşeau… Pe la ei erau încă case de astea cum vezi şi la Muzeul Satului, care erau oarecum etanşate… Dedesubt avea partea de gospodărie şi de economie, şi deasupra avea casa propriu zisă şi cerdacul acela unde ei dormeau vara. Dormeau afară. Ei, acolo pe cerdacul acela, în momentul când mijea de ziuă, nu când ieşea soarele, n-avea voie, înainte de a ieşi soarele, când se arăta propriu zis roşeaţa pe cer, atunci se cântau aceste zori. Extraordinar de frumoase, o încântare să le auzi. Şi cântau bine femeile alea, erau specializate. Pe urmă, nu mai vorbesc, ar fi multe lucruri de spus. Aici începe partea de sinistru, ştii? Duce bradul, pe o parte şi pe alta sunt feciori şi fete, îmbrăcaţi cu marame şi cu portul cel mai curat acolo. Şi înaintea bradului era taraful de lăutari care cânta cântece mort, şi după brad erau bocitoarele, şi pe urmă venea mortul. La cimitir se întâmplau o serie de acte rituale şi acolo. Dar important este altceva. Satul fiind dominat de ideea asta a moroilor, care era prezent tot  timpul. Dacă era boală, molimă – moroii, dacă era secetă – moroii, dacă era ploaie prea multă – moroii, dacă era o crimă – moroii, tot absolut, tot ce se întâmpla rău acolo era făcut de moroi. Şi atunci ei trebuia să afle, care din morţii recenţi s-au transformat în moroi sau în strigoi. Şi se ducea tot ceata de feciori cu un armăsar negru şi unul, şeful lor trecea peste mormintele proaspete şi acolo unde calul ăsta – deobicei un cal negru se cerea – calul nu voia să treacă mormântul, ăla era moroi.

– După aceea ce făceau cu mormântul respectiv? Cu mormântul nu făceau nimica?

– Cum să nu? Îl dezgropau. Sigur că da. Şi-l găseau deobicei – aşa era înţelegerea acolo a fenomenului – pe ăştia care ziceau că-s moroi, nu-i mai găsea cu faţa în sus, îi găsea cu faţa în jos. Erau nişte lucruri îngrozitor de sinistre ce făceau acolo. Îl luau de acolo şi-l duceau într-un punct foarte departe, în nişte stânci, unde-l ungeau cu gaz pe mortul ăsta transformat în moroi, şi-i dădea foc. Între timp, acasă, înainte de a pleca, la toţi morţii li se făceau nişte acte rituale interesante. Că de aia îţi spun, Nereju – Nereju, poate ai văzut fotografia aia cu moaştele de la Nereju?

– Da, sigur.

– Aia-i formidabilă, şi aia, cu spiritele rele… Numai aici am mai găsit în toată ţara… Cred că Gorjul, toată depresiunea Tismanei era foarte bogată în treburi din astea. A, da… Ce făceau? Înainte de a-l băga în copârşeu, cum zic ei la cosciug…

– Ştiţi că  ungureşte la cosciug se spune „koporsó”…

– Da? Copârşeu… are legătură… Că nu-i zic cosciug. Şi, în primul rând îl înconjoară cu cânepă împletită. Pe pământ, pe iarbă îl aşează pe mort şi-l înconjoară cu cânepă împletită. Şi această cânepă împletită este unsă cu ceva, nu ştiu cu ce, şi i se dă foc. După aia îi face alt ritual. Îi bagă o sulă în inimă. Asta preventiv, ca să nu devină moroi.

– Asta la Runcu?

– La Runcu, da. Sunt nişte lucruri extraordinare. Şi ceea ce a fost drăguţ, am luat contact cu nişte arheologi, şi mi-au spus că aceste datini par să fie din neolitic. Extraordinar de vechi toate datinile astea pe care le-am găsit cu privire la înmormântare din Gorj.

– Singur aţi lucrat, aţi observat asta, sau împreună cu mai mulţi?

– Eu am fost tot timpul. Adică am avut o situaţia… Că unii veneau şi plecau, veneau şi plecau, care mă ajutau pe mine. Eu însă, când se întâmpla un caz de ăsta, eu nu părăseam locul trei zile şi trei nopţi. Aici era partea de sacrificiu. Câte poveşti sunt, domnule… Cu femeia care visa mereu că-i vine bărbatul mort… Şi a venit bărbatul mort! Lumea spunea că-i nebună, şi pe urmă au spus că nu-i nebună, şi a scos frumuşel cizmele lui bărbatu-său cu care-l înmormântase. Uite, domnule, cizmele cu care l-am înmormântat sunt aici, în casă. De aia spun că Runcu este… Numai la Nereju am mai întâlnit aşa ceva, cazuri de aşa sinistru. Alături, fireşte, de pitorescul extraordinar, cu maramele, cu bradul, cu cântecele alea splendide, cu cântecul zorilor – foarte frumoase. Splendide!

– Dealtfel, această campanie la Runcu a fost bine organizată?

– Da, ca toate, sigur că da.

– Dar Gusti n-a fost tot timpul acolo…

– Nu, s-a dus până la Târgu Jiu, că-l tot bătea la cap un senator ţărănist, şi-l lua… /râde/ A strigat odată unul din noi: „Să nu-l mai luaţi pe profesor, domnule, de aici”, a zis cineva din grupul monografic. Şi ălalaltul: „Mă, ce vă băgaţi voi, voi ştiţi cine e ăsta? Ăsta-i un savant mare, măi!” /râde/ Asta ne-a spus nouă senatorul ăla ţărănist. Era un avocat…

– Vă aduceţi aminte, tot în perioada aceea, mi se pare la Runcu a făcut o vizită un grup de studenţi germani?

– Da. Au fost. Nu-mi aduc aminte cine i-a condus[iii]. Runcu a fost foarte tare în aceste obiceiuri, şi sistemul de credinţe foarte bogat, şi alături de această producţie foarte mare a fost cântecul. Să vezi ce cântă acolo o olteancă – e impresionant. Ai discurile alea scoase de feciorul meu? Feciorul meu care este pictor s-a apucat şi a luat pe cineva cu el… Ani de zile i-a tot bătut la cap, vreo doi-trei ani de zile, până când i-a băgat, şi a scos şase discuri. El a auzit o conferinţă a mea la problema asta la Uniunea Artiştilor Plastici. Şi l-a cucerit. A lucrat cu o fată de la institut care a făcut partea de explicaţii. Era acel Andronicescu celebru, ai auzit de el? Andronicescu la Fundul Moldovei… Vai, domnule, ăsta se supăra pe vioară, o spărgea, şi făcea alta.

– Cum?

– Se supăra pe vioară că n-a cântat bine în seara aia. Atunci se enerva şi o făcea praf. Şi a doua zi făcea alta.

– El singur îşi făcea viorile?

– El îşi făcea viorile. Domnule, dar era tipul… eu am spus, ăsta era un Enescu popular. Te întrebai, de unde scoate sunetele alea!? /arată discurile/ Se supărau specialiştii, ce caută pictorul ăsta, să facă el… Păi dacă ei sunt căscaţi şi nu făceau nimic! Şi atunci el a făcut, şi foarte bine a făcut.

– Înregistrările lui Brăiloiu, cele pe cilindri de ceară nu pot fi transpuse pe bandă?

– Sunt transpuse, sigur că da, le-au trecut pe bandă, dar nici banda nu se garantează cât va dura.

– Decenii… Douăzeci de ani categoric.

– Da? Domnule, ce-i acolo e o nebunie! Eu am ţinut două conferinţe. Şi era o fată isteaţă care am auzit pe urmă că s-a sinucis… Şi le-am spus, nu pot să vă fac ce vreţi voi. Trebuie un muzicolog, şi… Nu! Noi vrem dumneavoastră să faceţi expunerea! Ce să fac? Am luat un tehnician, şi am făcut expuneri în legătură cu diverse datini, şi exemplificam cu muzica respectivă… Un sfert de oră aplauze, în picioare sala /râde/! A fost ceva… un succes nemaipomenit. Eu mă cam jenam niţel, ce caut eu în treaba asta, că eu nu sunt muzicolog… Sigur că am auzit multe lucruri, dar una e să facă un specialist, şi alta… Deci ăsta este fenomenul cel mai important, după mine grav: moartea şi înmormântarea. Bradul, zorile şi aşa mai departe. Sunt atâtea…

– Ce explicaţie aţi găsit pentru faptul că oamenii din Runcu stăruie aşa de mult pe momentul dispariţiei, asupra morţii?

– Pentru că acolo după mine nu prea s-au schimbat lucrurile. Erau foarte vechi şi…

– Înseamnă că în altă parte tot aşa de puternice au fost, însă cu timpul au dispărut?

– Da, sigur… Multe părţi putea să fi fost, însă acolo e o combinaţie între sinistru şi pitoresc, de o rară frumuseţe, şi sinistre altele. În toată depresiunea asta a Tismanei este aşa, interesant, până la mănăstire.

– Aţi mai făcut investigaţii şi-n altă parte în zona respectivă?

– Da, tocmai asta vreau să spun acuma. Eu sunt singurul care… Că aici s-a spus un lucru inexact, că s-a spus că a fost Brăiloiu. Păi, Brăiloiu habar n-avea, el n-a ieşit deloc din sat. Brauner[iv] îi aducea cântăreţii în şcoală, şi acolo îi punea să cânte. Eu am fost însă în trei sate, şi am găsit cu aceeaşi intensitate în toate trei fenomenul. Sunt mai multe locuri care trebuie povestite, dar ne ia prea mult. Eu am fost în Dobriţa, Arcani şi în Runcu. Din Runcu am fost în Dobriţa şi-n Arcani, încă două sate din apropiere de acolo.

– În Dobriţa a fost un medic foarte interesant, Max Culcer[v]. Nu vă aduceţi aminte de el?

– Nu-l ştiu. Era numit pe post acolo?

– Da, acolo a lucrat decenii întregi.

– Interesant. Caracterul general al zonei este ăsta care ţi-am spus până acum, ţi-am dat câteva exemple. Cum se întâlneau ei şi făceau jocul la un punct numit Gârcioviţa, unde apa ieşea puternic de sub stâncă, masiv. Şi nu începea jocul de duminică până nu venea un bătrân de vreo optzeci şi ceva de ani. Ăla făcea primul joc. Albescu se numea, îl ţin minte şi acum, era un om foarte isteţ. Om cum sunt eu acuma, de vârstă acum. Şi erau foarte legaţi de semnificaţia diverselor puncte ale satului. Şcoala era şcoală, Gârcioviţa era Gârcioviţa, locul cimitirului era la cimitir, şi toate aveau semnificaţia lor foarte bine păstrate. Ce aş putea să fac, ceva cu caracter general este foarte interesant, cum mi-a povestit mie unul pe unde am fost pe acolo. El spunea că nenorocul lui a fost că ostaş, s-a dus acolo, de la Târgu Jiu. El era ostaş la Târgu Jiu şi s-a dus acolo, la Runcu. Domnule, dar ştiţi ce am păţit? M-am însurat, domnule! Şi am luat o muiere a dracului… Şi într-adevăr, o caracteristică a regiunii este abundenţa asta… Toate casele frumoase, toate interioarele frumoase, toate costumele – mai ales pe femei – splendide… Mâncau prost. Toţi, domnule, aşa erau satele astea. Nu se hrăneau ca lumea, şi făceau lux! Se ocupau de costume, aveau nişte costume splendide…

– Asta nu a fost ceva nou în mentalitatea sau în…

– Nu, nu. Se pare că aveau nişte costume vechi, costume bătrâneşti

– Foarte interesant cum diferă această civilizaţie a alimentaţiei de la o regiune la alta…

– Da, da. Făceau sacrificii la alimentaţie ca să-şi facă o maramă sau mai ştiu eu ce. Şi casele, interioarele la fel. Toate erau foarte frumoase, numai în covoare împodobite  interioarele.

– Şi în ce consta această alimentaţie proastă? De fapt ce însemna?

– Mâncau mai simplu decât în alte regiuni.

– În Drăguş se mânca ca lumea?

– Da, se mânca mai bine, sigur. Şi în toată Muntenia se mânca iarăşi bine. Dar  acolo e o regiune mai săracă, şi pentru ei conta, ce puteau face materiale în sens de îmbrăcăminte şi pentru interioarele caselor. Foarte frumoase, când intrai într-o casă îţi făcea plăcere.

– În cercetarea aceasta a fost şi Ionică?

– A fost

– Şi ceilalţi prieteni ai dumeneavoastră?

– Da, da. Uite aici /arată fotografii/, e Amzăr, Ionică şi un fost funcţionar la externe. Ăsta-i albumul vieţii mele. Uite-l pe Herseni cu nevasta… Aici e Amzăr, aici sunt cu Samarineanu. Uite Vulpescu…

– Vulpescu… Care Vulpescu?

– Mihail Vulpescu[vi] cântăreţul. Uite, asta o căutam.  Ionică, Amzăr şi ăsta-i Buznea, toţi trei sunt fotografiaţi la Runcu.

– Buznea?

– Buznea, da. Era secretar de legaţie sau aşa ceva, un băiat inteligent şi bun. În momentul ăla eu am plecat la Paris, şi plecând la Paris, am fost pus în încurcătură. Trebuia să lipsesc de la noua monografie, noua cercetare monografică…

– De la Cornova.

– De la Cornova. Care a fost foarte interesantă, care m-a lansat pe mine ca om de ştiinţă. Dacă eu nu mergeam la Cornova, nu ştiu… Făceam ceva, dar nu ştiu ce aş fi făcut. Pe când acolo, când am văzut că preoţii sunt luaţi de barbă, şi bătuţi, şi scoşi afară din biserică, fiindcă fac serviciul divin cu 13 zile mai devreme, când am văzut ţăran care a vărsat carul cu bălegar în faţa, în uşa bisericii, am zis, domnule, aici nu-i de glumă! Aici se întâmplă ceva grav. Păi, plângeau, domnule, cu hohote oamenii că s-au schimbat 13 zile alea mai înainte. Timpul revelat. Ei nu concepeau un timp astronomic. Nu dădeau doi bani pe treaba asta, nici pe patriarh, nici pe primul ministru, nici pe nimeni absolut. Timpul revelat, dat de Dumnezeu! Şi n-ai tu treabă să te bagi în alea dumnezeieşti! Şi lor li se părea că-i sfârşitul lumii. Se schimbase  calendarul.

– În ’24?

– În ’24, da.

– Şi dumneavoastră aţi fost acolo în ’31.

– Era aproape, şi începuse să fiarbă toată treaba aia. Ăsta era un sat de boierime ţărănească, şi mai aveau un lucru cu totul deosebit. Era foarte puternică prezenţa lui Ştefan cel Mare. Nici nu mi-am imaginat aşa ceva. Aici a stat Ştefan cel Mare şi a zis aşa, aici a fost un loc unde a zis aşa, aici în pădure a fost Ştefan cel Mare, în biserica asta a fost Ştefan cel Mare, peste tot era fost Ştefan cel Mare. Şi ţăranii ăştia care nu-l văzuseră, că n-aveau timp să-l vadă acu’ patru-cinci sute de ani povesteau, domnule, despre el nişte lucruri foarte interesante, trecute din gură în gură aşa, întâmplări din faptele mari ale lui Ştefan cel Mare. Foarte impresionant.

– S-a folclorizat tradiţia asta.

– Da, sigur, sigur că da. Ei credeau însă în ele, credeau tot ce spuneau.

– Am auzit  că ar fi suferit satul ăsta şi o puternică influenţă rusească, mai ales a ţarului şi imaginea ţarului şi…

– Nu… Eu n-am auzit aşa ceva. Eu am stat acolo, şi am fost şi prins în treaba asta cu calendarul acolo. Este interesant că şi acolo erau foarte interesante datinile legate de ciclul vieţii. Nu datinile legate de magie de exemplu, ci legate de ciclul vieţii: naştere, botez, nuntă, înmormântare. Astea erau foarte, foarte interesante… Eu am publicat un studiu despre botez, pentru că mi s-a părut extraordinar, nicăieri n-am găsit o bogăţie de fapte aşa de mare ca acolo, ca la Cornova. Am publicat la Ţara Bârsei, la Braşov, după ce am fost acolo. Că eu am stat cât am stat acolo, şi pe urmă am fugit din nou la Paris. Am plecat din nou şi am stat doi ani la Paris, şi pe urmă m-am dus la Freiburg. Şi oamenii au fost interesanţi, foarte, foarte interesanţi, nu erau golănaşi de ăştia, erau oameni întregi, cu convingeri foarte  ferme în faţa existenţei şi în faţă de Dumnezeu…

– Popa Zamă avea o influenţă puternică asupra satului?

– Sigur, sigur, sigur. Popa Zamă… Acuma în Ardeal chestia asta a fost fecventă. La ei era mai rară, pentru că nu era deosebire de rit, ştii, aici erau toţi ortodocşi, şi preotului îi venea mai uşor, pe când în Ardeal au intrat în conflict, pentru că au venit uniţii, au venit catolicii, au venit ortodocşii, au venit cutare, şi preotul a jucat un rol foarte important… Îţi spun acum o poveste cu Drăguş… La Drăguş se făceau nunţi de noapte. Nunţile de noapte erau fără cununie. De ce? Întrebaţi, de ce faceţi nuntă fără cununie, nuntă de noapte? – ţinea o singură noapte nunta. Nunta la ei, când eram eu acolo, ţinea cam trei zile. A fost când a ţinut şi opt zile înainte – prin anchetă ştiam treaba asta, şi a fost pe urmă, după ce m-am dus mai târziu, când am repetat vizitele în direcţia aia a scăzut la o zi, pe urmă la o jumătate de zi, şi o noapte. A variat timpul în condiţia de timp a muncii. Şi preotul din sat care a fost o mare personalitate, cu ăla nu te puteai juca, intra în ei tare de tot, şi ăla a zis aşa: „Dacă mai faceţi nuntă mică – nuntă de o noapte sau nuntă mică -, nu vă mai primesc în biserică, vă dau afară!” Ori asta pentru ţărani era o chestie foarte gravă. Au început să facă nunţile cum trebuie. Ar fi de povestit cu nunta din Drăguş foarte multe… Îţi închipui că am 370 de fotografii, care sunt o parte ale mele, şi o parte de la Institut. Păcat că neghiobii ăştia nu-şi dau seama că trebuia să facă această lucrare. Nu avem, domnule, nu există o lucrare la nivel etnografic şi ştiinţific în legătură cu vechiul sat.. Are o introducere foarte interesantă, unde facem o sinteză, şi pe urmă sunt alese câte o piesă sau două… Am pe cineva care ţine foarte tare la lucrarea asta, Răzvan Theodorescu. Ţi-am mai povestit. Lucrează la Institutul de Istorie a Artelor.

– Unde a fost Oprescu.

– Acum e unul Teodor Enescu, un om foarte citit, foarte delicat şi cultivat acest Teodor Enescu.

– Vroiam să întreb unde a scris Amzăr lucrarea despre şezătoare?

– A, la Drăguş. Este lucrarea de la Drăguş făcută de el, şi e o lucrare bună. Una singură a făcut, dar bună. El a plecat în străinătate, este în Germania din 1936, cam aşa ceva, ’35-’36. Nu s-a mai întors până acuma, gândeşte-te, e cetăţean german de nu ştiu cât timp.

– Dar el nu a plecat cu gândul să rămână acolo…

– Nu.

– A intrat în diplomaţie.

– A intrat în diplomaţie, consilier cultural mi se pare că a fost, şi a stat la Berlin un timp, şi după aia a venit răzbufnirea, şi a trebuit să fugă. A fugit şi s-a dus la München. Şi la München a făcut o greşeală el, pentru care sora mea e foc supărată, că putea să fie profesor universitar. Până la sfârşit a ajuns profesor de liceu. Că l-a invitat acolo Sextil Puşcariu[vii], cu care eu am vorbit la Bran, când era paralizat, şi mi-a spus, domnule Bernea, dacă Amzăr ar fi rămas la profesorii care l-au chemat asistent, unul Rosch, sau nu ştiu cum dumnezeu îl chema, făcea o carieră extraordinară. Era un savant autentic, un om important. El însă nu ştiu ce dumnezeu a făcut, şi a plecat la Wiesbaden. La Wiesbaden a devenit profesor de liceu, şi aşa s-a şi pensionat.

– El ce a predat acolo ca profesor?

– Filosofie şi istorie, cam aşa a predat. Domnule, era un om… nu cu un mare talent, dar un om serios şi foarte bine pregătit. Era tipul – nu degeaba a el ajuns acolo – era tipul neamţului, metodic, serios, muncitor, avea toate calităţile astea care plac nemţilor…

– Dar el este de origine din Argeş..

– Da, din Argeş.

– Aşa că nici vorbă de nemţi acolo.

– Nu, Argeşul de sud. Nu… Caracterul, factura lui a fost aşa. Este vecin cu ginerele meu. Ginerele meu e mai jos niţel. Ginerele meu e dintr-un sat, al Costeştilor. Foarte de treabă… Amzăr este din Suseni-Broşteni, ceva mai către Piteşti. Părinţii au fost daţi afară, erau bogaţi, ţăran foarte bogat, la nivel de moşier. Ţăran cu cîmaşa pe dinafară şi cu mâinile bătătorite. Avea două sute de pogoane de pământ, două sute de hectare de pădure, avea patru iepe de zburau parcă erau păsări, avea tractor, avea batoză, şi a murit la Piteşti cerşetor, aşa am auzit. Dar era ţăran…

– Ştiu de asta, fiindcă într-o cercetare condusă de Golopenţia şi Mihai Pop în plasa Dâmbovnic Dunăre a studiat procesul de îmbogăţire la ţărani.

– Cine?

– Nicolae Dunăre.

– Mă rog, nici n-am auzit de el… O să fie bucluc mare. Ce… ce-i în capul ăstora, domnule, e nemaipomenit, se poate să-ţi însuşească o lucrare, s-o semneze, şi habar n-ai! Lucrarea e a mea şi semnătura-i a lui! A luat şi bani. Şi încă patru studii pe care mi le ţin mie şaisprezece ani…

– Din ’70?

– Înainte de ’72. Şi le ţine de ce? Pentru că speră să mai speculeze din ele, să scoată material, să-şi facă alte studii. El n-a făcut în viaţa lui etnografie sau sociologie. El s-a ocupat cu portul popular, atât, nimic mai mult… Acum am pus eu pe cineva să-l cheme, să stea de vorbă cu el, să-i spună că poate voi lua măsuri împotriva lui… Ei acum… au fost două personalităţi mari la Cornova, Ion Roşca, a cărui moară era renumită pe toată regiunea, că măcina cel mai bine, cel mai mărunt şi cel mai mult. Şi oamenii spuneau că e făcător de vrăji şi ăsta. El spunea că-s nişte proşti. Ăsta-i ăla care a spus: ei, dacă făceam eu carte, domnule, ajungeam ca ăla Edilson.

– Edilson?

– Da, ajungea „Edilson”… Era inventator, domnule, asta era. Şi a mai fost unul, care era pădurar, Strătan. Nemaipomenit! Ăsta mi-a spus multe în legătură cu Ştefan cel Mare. Şi ăsta mi-a spus lucruri interesante cu mersul vremii, cu problema timpului şi cu problema spaţiului, foarte, foarte multe lucruri interesante. Aici Gusti avea dreptate: sunt personalităţi, şi în sat găseşti deodată…

– Folclorul este la urma urmei de neconceput fără personalităţi, fiindcă nu toţi sunt foarte buni informatori. Nu toţi… Nu-i suficient să fii ţăran ca să ştii…

– Eu sunt convins că folclorul, poezia de exemplu s-o luăm, este făcută de poeţi autentici! Poeţi ţărani. Eu am şi văzut cazuri. Că pe urmă poezia se duce la altul şi la altul, şi se mai transformă, asta-i altă treabă. Dar, originara –  individual! Ceea ce nu le place comuniştilor. Individual se creează! Ce creează colectivul, domnule în treaba asta. Sunt poeţi veritabili. Păi dacă se ducea… cum îl cheamă… Mogoş cu sculptorul nostru mare, Brâncuşi, dacă pleca cu Brâncuşi la Paris, ajungea şi Mogoş ca Brâncuşi, cel puţin! Dacă şi coteţul de găini, domnule, l-a împodobit, l-a sculptat, că avea nevoie de frumuseţe! Şi toate piesele, toate vasele din casă, toate blidele, toate oalele, tot, tot, tot e făcut de el! Nu mai vorbesc de…

– Dar de unde era acest Mogoş?

– Ceauru se cheamă, Gorj, tot Gorj. A, în privinţa asta sunt foarte tari! Şi porţile cele mai mari şi frumoase, în afară de Maramureş numai în Gorj mai găseşti. Foarte interesant. Şi acum încerc să fac aşa, un mic tablou – nu vreau să supăr pe nimeni…

– Mai bine să supăraţi! Fiindcă se pare că nu este o tactică bună să menajaţi pe cine nu trebuie…

– Ştiu… sunt eu mai delicat, mai ales cu ăia care n-a fost ei cu mine delicaţi. Începând cu profesorul. Dacă ar auzi, fireşte, unii care au mania asta a cultului personalităţii… Eu spun aşa. Gusti nu a fost un mare savant. Gusti a fost un mare animator şi un mare organizator. Eu nu cred în mintea savantului Gusti. Dealtfel, şi sistemul de sociologie al lui Gusti după mine 30 la sută e al lui Vulcănescu, al lui Mircea. Deci, el pentru mine rămâne marele animator şi marele organizator! Omul ăsta când simţea la seminar un student capabil… Pe mine aşa m-a luat. Am luat cuvântul de vreo două-trei ori la seminar… Mi se pare că ţi-am mai spus asta…

– Da, da…

– Mi-a spus, dumneata vino la mine la cancelarie, te rog. M-am dus la cancelarie, m-a întrebat din ce trăiesc? Trăiam pe naiba, /râde/ răbdam de foame. Unde stau? Stăteam la un văr al meu, plutonier… Mă duceam de patru ori pe zi la Universitate pe jos, el locuind la Leu, acest văr al meu! Patru drumuri pe zi făceam, două drumuri dus-întors. Ei, şi stând de vorbă cu el, m-a întrebat de unde ştiu atâta sociologie, i-am spus eu chestia de care ţi-am povestit, cu biblioteca. Ei, asta era într-adevăr calitatea lui. El când punea mâna pe unul – nu-l scăpa! Că era el de la Drept, de la Medicină sau din altă parte, el îl lua în seamă. Cei care erau dotaţi şi cei care puteau să aibă o pasiune ştiinţifică… În privinţa asta a fost un om…

– Şi nu prea greşea…

– Nu, nu. Chiar şi atunci când avea un caz, să zic aşa, mai negativ – şi ăia sunt buni. Adică e negativ de la caracterul lui, dar nu-i negativ din punctul de vedere al cercetării ştiinţifice… Aveam şi cazuri de astea.  Împrejurul lui se aflau o seamă de oameni, care erau invitaţi. Profesorul Rainer era invitat în cercetarea monografică. Profesorul Rainer a venit cu unul care a rămas până astăzi monografist, cu Milcu, el era asistent pe vremea aia – el e mai mare ca mine cu un an, doi, nu ştiu…

– Cu un an.

– Cu unu… El era asistentul lui Rainer când a venit acolo, în Fundul Moldovei. În afară de Rainer au mai fost o seamă de invitaţi. A fost profesorul Cornăţeanu[viii], care era profesor la Academia Agronomică.

– Da, profesor de economie.

– Da? Domnule, isteţ la minte, capabil. M-am dus cu el pe munte, şi îi născuse nevasta atunci, şi el aluneca mereu, şi-i era teamă că moare, şi rămâne copilul orfan! /râde/ Era foarte caraghios. Un tip simpatic. După aia a urmat problema muzicologilor. Aici a fost o mică încurcătură, pe care eu o bănuiesc, dar cred că nu pot s-o spun.

– Cum să nu?

– De ce a renunţat la Georgescu Breazul[ix] şi l-a luat pe Brăiloiu?

– Asta aş vrea să ştiu…

– Nu spun! /râde/ Se fac foc unii dacă spun chestia asta. Eu pot să vorbesc despre ei, dar nu de ce l-a preferat Gusti pe unul în faţa celuilalt. Georgescu Breazul era un om foarte cultivat, era un cărturar, mod de pregătire germană, ceea ce i-a stricat foarte mult. Era filogerman. Brăiloiu era filofrancez, nu atât de cultivat, dar era foarte bun tehnician. Eu îl socotesc pe Brăiloiu în special din punctul ăsta de vedere. Avea o tehnicitate deosebită în culegerea folclorului, şi pe urmă, după ce a stat cu noi mai mult timp – să mă ierte domnul Stahl – a luat de la noi, domnule! El dacă nu cunoştea dosarele lui Amzăr, ale lui Ionică şi ale mele, el nu apuca să facă Bocetele din Drăguş. Acolo a făcut ştiinţă şi s-a sociologizat, să zic. Până la data aia el făcea strict tehnică, tehnică de înregistrare. Ăştia deci, iacătă încă doi, erau tot invitaţi.

– Bine, dar totuşi a fost dotat Brăiloiu…

– Cum să nu! Cum să nu! Nimeni nu spune, dar ăsta era mai cărturar, Breazul. Uite acum văd că-i apare al cincilea, al şaselea volum al lui, a lucrat foarte mult. I-am cunoscut bine, şi pe Breazul, şi pe Brăiloiu. Mai târziu a apărut încă cineva, dar nu era oarecum încadrat cercului Gusti, al treilea muzician, care se cheamă Tiberiu Brediceanu[x].

– Dar asta mai târziu.

– Da, mai târziu, da. A venit şi el, cam pe la Drăguş, după Drăguş a apărut Brediceanu. Şi în special ne-a însoţit pe noi, pe mine şi pe Ionică în cercetările pe care le-am făcut pe teren. Era un om plăcut, foarte corect şi foarte bun patriot. Şi cu ăsta am cam terminat cu invitaţii.

– Foarte puţin a venit şi Alexandru Claudian[xi], dar nu ştiu dacă a făcut el ceva cercetare pe-acolo.

– A făcut ceva, dar nu ştiu dacă a rămas vreo lucrare de pe urma lui. A fost şi Alecu Claudian.

– A mai venit Vianu[xii], dar mai mult în vizită…

– Vianu la fel, dar Vianu a lăsat un plan de cercetare.

– Da? N-am ştiut că a avut intenţii de cercetare. Credeam  că doar  aşa în excursie a fost.

– Nu, nu. A făcut ceva. Vianu în special, a lăsat nişte planuri de lucru, mai ales pentru manifestările estetice, lucruri de-astea. Acum grupul, inima acestei instituţii care se cheamă… Cum să-i spunem? Era secţia de monografii sociologice din Institutul de Cercetări Sociale. Şi acolo m-a numit Gusti pe mine secretar. N-am putut nici măcar să folosesc… Cu Golopenţa am pierdut vreo trei-patru ani la pensie. Dacă eu nu-mi dădeam demisia, şi-l lăsam să fie suplinitor, aveam acest câştig.

– Dar atunci nu v-aţi gândit la asta.

– Nu… Nu-mi ardea mie de asta, când aveam douăzeci şi patru de ani sau ştiu eu cât, la pensie… Pe urmă m-a luat la el la Institut. Ei, grupul Gusti era alcătuit din grupuleţe. Cum e şi normal. Întotdeauna în societate, în orice societate, un grup dacă a depăşit numărul de 3-4 membri, gata, se formează alt grup. Oamenii nu rezistă să stea laolaltă mulţi deodată. Şi, au fost aşa, dintre gustişti mai vârstnici, şi care erau mai influenţi la Gusti, era Mircea Vulcănescu, era H.H. Stahl, era Traian Herseni şi era…

– Mitu Georgescu[xiii]?

– Mitu Georgescu, da. Nu mă gândeam la altul…

– Dar şi el a fost în nucleul ăsta de bătrâni…

– Da, sigur, este în vârstă Mitu Georgescu. Ăştia patru au fost.

– El a fost şi la Goicea Mare, în prima monografie…

– Da, m-a impresionat, a murit de cancer şi el. Şi ăştia au lucrat oarecum independent, lucrau direct cu profesorul. Pe urmă un nucleu despre care am o foarte bună părere, din care făceam parte, /râde/ era grupul profesor Ionică, D.C. Amzăr, Ernest Bernea şi Ion Samarineanu. Patru. Acesta era un grup de oameni care lucrau compact şi foarte legaţi între ei. Aş mai putea spune dintre cei care lucrau direct cu profesorul şi aveau oarecari legături cu Stahl, cu Xenia Costa-Foru, pe ea n-am spus-o, care este o femeie foarte interesantă. Şi după grupul ăsta care… vezi, fiecare, domnule, s-a orientat într-un anumit fel. Grupul nostru s-a orientat într-un fel, mai mult către bătălia politică… Gusti a fost un om foarte dibaci, lua din toate categoriile. Şi după grupul nostru, care a şi dat exemplare – afară de Samarineanu, care era un dezlânat, nu era un prost, era un om inteligent, dar era foarte dezordonat. Era psiholog, a publicat în „Rânduiala” un studiu de psihologie. După aia a venit grupul Pogoneanu.

– N-am ştiut că avea şi el grup...

– Grup, cum să nu. Grup, dar precis! Pichi Pogoneanu, Octavian Neamţu[xiv], Brutus Coste[xv], Anton Golopenţia. Tot patru, ca şi noi. Ăştia erau altfel  orientaţi. Ăştia erau filoenglezi toţi. Toţi oameni dotaţi, foarte informaţi, capabili să facă cercetare ştiinţifică. Disparaţi, eu aş fi putut să-l pun tot la cei care au lucrat direct cu Gusti, este profesorul Conea, un om foarte capabil. Un om de ţinută, un om foarte interesant. El a dovedit că bătălia de la Posada nu era acolo unde spunea Iorga şi Xenopol, ci era în altă parte, şi el a dovedit asta prin metoda geografică. Că bătălia aia nu s-a putut da nici pe Valea Prahovei, nici la Rucăr… Nu se putea produce o astfel de bătălie. Şi pe el îl putem pune în categoria oamenilor care păstrau o independenţă. Era tot un fel de discipol, dar era un om care păstra legătura direct cu profesorul. A mai fost Xenia Costa-Foru, şi ea, tot aşa, poate fi socotită între oamenii care aveau legătură directă şi era o femeie cultivată. A făcut o singură lucrare, dar foarte bună. Şi pe lângă ea au mai fost 3-4 fete, dar ele nu au format un grup, ci s-au risipit pe la diverse grupuri din grupurile ăstelalte.

– Au fost la un moment dat foarte multe fete pe acolo…

– Au fost, da… Păi a fost Miţi Dărmănescu[xvi], care avea legături mai apropiate cu Xenia Costa-Foru. A fost Marcela Focşa, care a lucrat în domeniul artei mai mult – nu? -, şi era legată şi de noi, de ăştia de la ordinea spirituală, a fost Dochia Ioanovici[xvii], care a fost ataşată chiar direct mie,  s-a ocupat de partea de magie.

– Ca şi soţia lui Golopenţia[xviii] mai târziu.

–  Ea a venit în combinaţie cu Şandru.

– Aţi început să spuneţi ceva de Stahl.

– Da. E singurul lucru pe care îl regret eu personal, când – cum e şi cazul lui Vlăduţiu, care la fel, mi-a făcut foarte mult rău şi mie şi la o mulţime de alţii – pe mine mă întristează… Oamenii răi mă întristează. Nu suport starea asta a unui om, dacă este om.

– Dar Stahl n-a avut funcţie, poziţie după ’48.

– Da… Şi ca să-ţi spun numai despre câţiva. Indiscutabil că geniul grupului a fost Mircea Vulcănescu. Şi în generaţie, în afară privit, dincolo de grupul Gusti, cred că şi Eliade, cred că şi Amzăr şi alţii – eu sunt la fel – spuneam, eu cu ăştia mă iau la luptă. Eu cu Eliade mă luam la luptă, puteam oricând  să mă iau la luptă, l-am şi bătut la tiraj, la cărţi. Eu am vreo treisprezece cărţi apărute, lumea nu ştie. Însă pe Mircea Vulcănescu nu putea să-l bată nimenea. Era exclus. Într-adevăr poţi să spui că era un tip genial! Nu este exagerat dacă spui acest lucru. Când a apărut el în viaţa asta a monografiilor sociologice, indiscutabil că din punct de vedere mai ales teoretic… Stahl era mai dotat pentru fenomenul concret, practic, şi ălalaltul era mult mai dotat din punct de vedere teoretic. Excepţional ce putea să spună, expunerea o avea extraordinară.

– Dar din păcate, n-a scris.

– Da, asta e nenorocirea. Pe urmă ăştia… Xenia Costa-Foru cum am spus, era dintr-o familie de oameni de stânga, de moderaţi socialişti, nu ştiu de ce categorie… Eu am fost şi în casa ei. Era o femeie şi cultivată, şi foarte distinsă. Ca şi Mircea Vulcănescu, că pot să îi leg din punctul ăsta de vedere, ea păstra contact apropiat de prietenie cu toţi cercetătorii lui Gusti, indiferent de grupurile alea de care ţi-am pomenit. Stahl era extrem de rezervat. Pe unii îi simpatiza, pe alţii nu putea să-i vadă. Herseni, aşa şi aşa, jumătate-jumătate. Eu am fost în relaţii foarte bune cu el. Xenia Costa-Foru a fost pentru mine o doamnă. Era o femeie care merita să fie respectată. În afară de cultură şi ca ţinută era interesantă. M-aş mai opri la Ionică, o mare personalitate, şi o mare pierdere pentru cultura românească. Un om de vastă cultură, şi un om de o puritate îngerească. Nu exagerez când spun acest lucru. Din grupul de patru el era figura superbă chiar. Şi de la el m-aş mai opri la Pogoneanu. Pogoneanu era un domn. Cum era o doamnă Xenia Costa-Foru, ăsta era un domn. Era un tip într-o dezinvoltură permanentă, un tip adorabil, înainte de a face această nenorocită boală pe care a avut-o de la patruzeci de ani, nu ştiu din ce cauză – că l-am văzut pe tată-său plângând când a povestit despre boala lui fecioru-su. Era profesor universitar, era om bătrân. Ăsta iară, am pentru el o mare consideraţie tocmai pentru ţinuta lui. Un om de o foarte frumoasă ţinută, un om cu o atitudine să zic morală. Ăştia au ieşit în afară pentru calităţile lor excepţionale din grupurile alea pe care ţi le-am amintit. Mi-a scăpat un om. Un om care a fost poate cel mai norocos. Georgică Focşa[xix]…. Omul ăsta aproape că nu conta la Gusti. Domnule, a venit momentul ’44, şi el s-a aranjat perfect. Imediat a intrat director la Muzeu, după aia a început să colinde lumea, după aia l-a făcut conferenţiar la Facultatea de Etnografie… Îţi închipui că dacă Ionică era la locul lui, dacă Eliade era la locul lui, dacă Bernea era la locul lui, era altă treabă, ştii… Era o concurenţă… E un om de treabă… N-am nimic cu el. Dar de aia îţi spun, de asta s-a întâmplat că nu l-am citat până acuma. El a rămas detaşat, aşa… Despre Conea am o părere iar foarte bună, tot aşa, şi ca om de ştiinţă, şi ca om de ţinută. Eu am lucrat cu Conea la Mehedinţi. Când am trecut de la Gusti la Mehedinţi, şi acolo eram amândoi la catedră. Fiecare făceam, fireşte o treabă diferită, dar mă aveam foarte bine cu el. Eu pe Conea l-am preţuit mult. Mie-mi spunea, mă, cum dracu’ faci tu, mă, Bernea, mă – că era mai mare ca mine cu vreo 2-3 ani – cum faci mă, de scrii aşa frumos. Era entuziasmat de modul cum scriu. /râde/ Cum scriam un articol venea la mine şi mă felicita pentru el. Era adorabil.

– El scria puţin aşa, prea emfatic, aşa… Cel puţin publicistica, e prea lirizată.

– Nu, are lucruri bune. Am câteva studii aici, foarte bune, cu dedicaţie.

– Eu am Clopotiva.

– Ai Clopotiva… Aia am vândut-o… /râde/ Aia am vândut-o. Toate trei monografiile astea le-am vândut, şi Nereju, şi Drăguşul, şi Clopotiva, din cauză că mi s-a plătit bine. Pe mine mă prinsese într-un moment când nu aveam efectiv ce mânca. Acum am primit nişte drepturi de autor care m-au salvat în mare măsură, de la cartea nouă apărută. Şi să vedem ce va face dom’ Râpeanu, că trebuie să-mi scoată o carte în curând, în cursul anului ăsta.

– Mare echilibrist!

– Domnule, vorbim româneşte: Mare mincinos! Nemaipomenit! De şase ani îmi spune… Domnule Râpeanu, dacă nu puteţi – nu puteţi! Eu retrag manuscrisele. Dar nu se poate… Ţi-am spus ce rău mi-a făcut? Că apare în planul de stat de tipărituri o lucrare de a mea, şi corespunde cu o lucrare de a mea la altcineva. Şi acela a trebuit să mă respingă, să mă amâne. Din cauza că nu mai este voie, e ordin, să mai scoţi de acelaşi autor două lucrări într-un an. Iată cât rău a putut să-mi facă minciunile lui. Ultimul studiu de aici este ăsta de aici, pe care l-am ţinut la Muzeu, „Noţiunea concretă în sociologie şi consecinţele ei metodologice”… Să vedem ce face Răzvan, am auzit că e influent. Lucrarea asta ultimă[xx] mi-a lăudat-o peste tot foarte frumos…

---