Introducere
Infăţişez, în volumul de faţă, cîteva texte în legătură cu problema „specificului naţional” românesc, unele recent scrise, altde mai vechi, dar încă inedite, şi cîteva mai de mult publicate prin reviste astăzî greu de găsit. Toate cuprind comentarii asupra uneia din temele esenţiale ale culturii noastre, cea privind viaţa rurală, folclorică, socotită de foarte mulţi ca singura păstrătoare a culturii noastre tradiţionale.
Căci in adevăr, se pare că, dacă vrem să avem certitudinea că în istoria culturilor, pe plan Universal, putem veni şi noi cu un aport valoros, nu avem altă soluţie decit să acceptăm ideea că neamul românesc există cultural în special prin făptura social-culturală a „satului”, adică a folclorului şi a etnografiei sale. Lumea oraşelor există şi îşi are şi ea propriile ei valori, care nici ele nu trebuiesc şi nici nu pot fi contestate, căci şi din rindurile urbanilor au răsărit gînditori care îşi au locul lor de cinste în istoria culturală a omenirii.
Ne putem mîndri cu faptul că nimiele lui Dimitrie Cantemir se află înscris în fastele Academiei din Berlin din veacul al XVIII-lea, că istorici ca A. D. Xenopol, Nicolae lorga, -Vasile Pârvan sau sociologi ca Dimitrie Gusti se bucură de faimă internaţională. Ne mîndrim şi cu mulţi alţii, care, în multe domenii, au fost promotori ai unor direcţii de prim rang. Ne mîndrim mai ales, pe drept cuvînt, cu faptul că gînditorii noştri au putut realiza, sau in tot cazul au dorit s-o facă, o sinteză între răsărit şi apus, aşa cum ne îndemna de atfel poziţia geografică şi mersul istoriei noastre. Dar toţi aceşti urbani, dacă ar fi fost cetăţeni ai altor naţii, crescuţi în tari străine, ar fi putut foarte bine să fie tot atît de mari savanţi, reprezentînd însă alte caractere naţionale decît cele româneşti.
Căci Oraşele noastre nu au caracter specific naţional, populaţia lor fiind amestecata, loc de adapost a cati s-au putut refugia aci, după căderea Bizanţului, dar şi loc de cucerire, prin migraţie năvălitoare, ale unor neamuri venite de la est şi de la vest. Specific românesc nu rămînea fi socotit decît satul, populaţia rurală, care, ca strat de fund, modest, tăcut, mult răbdător, dar extraordinar de tenace, a reuşit să supravieţuiască, păstrînd tradiţia unei limbi şi a unei culturi occidental latine, degradată, ruralizată, totuşi suficient de puternică încît să constituie ceea ce s-a numit „o enigmă şi un miracol al istoriei”.
Ca atare cercetătorii vieţii sociale româneşti, fie ei istorici, filozofi, geografi, psihologi, sociologi s-au rezemat pe temelia aceasta solidă a satului tradiţional, adică a masei de populaţie vorbitoare de grai neolatin. Se însscriu pe această linie „ruralistă”, curente culturale întregi, precum cea „latinistă”, „junimistă”, „sămănătoristă”, şi „poporanistă” precum şi personalităţi de seamă ca Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae lorga, Vasile Pârvan şi mulţi alţii, nu de a doua mînă, ci figuri de seamă, hotărîtoare în istoria noastră culturală.
Dezbateri purtate în jurul acestei probleme au fost multe, neexistînd gînditori în ţara noastră care să nu şi-o fi pus-o, încercînd să o caracterizeze şi să o explice. Problema era cu atît mai stringentă cu cît era legată de însăşi soarta, nu numai a culturii noastre, ci a însăşi fiinţei noastre naţionale, în ce are ea „specific” românesc, folclorul şi etnografia putînd servi drept argument în luptele sociale, atît interne cît şi externe, faţă de alte
neamuri.
Odată cu unirea ţărilor române într-un singur stat naţional, după primul război mondial, cînd problema de temei era tocmai realizarea unui stat „naţional”, creatorii noştri de cultură au avut cu atit mai mult obligaţia de a studia naţiunea lor, nu numai sub forma unei „sociologia naţiunii”, cum a preconizat-o Dimitrie Gusti, dar şi pe plan filozofic-cultural. Distingem aci doi gînditori care au avut legătură directă cu problema culturii noastre populare, care merită a fi luaţi în seamă, între ei existînd asemănări certe dar şi deosebiri fundamentale.
Asemănări, în sensul că, preocupaţi de problemele filozofice cele mai grave, au avut prilejul să-şi pună întrebări şi cu privire la fenomenul folcloric, îmbinînd cercetarea erudită cu o creaţie pur literară, fie în versuri, fie în proză, uneori amestecînd, din păcate, rigoarea cercetării ou efuziunile lirice nestăvilite.
Deosebiri în sensul că unul e preocupat de probleme de estetică, punînd accentul pe chestiunea „stilului”, celălălt urmărind elucidarea unor texte de istorie a religiilor, punînd accentul pe „sacru”. Este vorba, după cum s-a putut ghici, de Lucian Blaga şi Mircea Eliade, din care, din nefericire, numai unul mai trăieşte încă. Ii alegem pentru un dublu motiv : mai întii pentru că elaborările lor sînt de o calitate deosebită, astfel că depăşirea lor nu poate fi asigurată decat printr-o cunoaştere, amănunţită şi critică, a gîndirii lor, şi in al doilea rand şi mai ales pentru că tezele susţinute de ei au astăzi încă ecou în lumea noastră, operele lor fiind retipărite, mereu citate şi luate drept model.
Cu filozoful Lucian Blaga, încă de multă vreme, am mai purtat oarecari polemici. Cam acre, dar pe care acum le voi relua pe um ton pe care l-aş vrea mai potolit, obiectiv critic. Voi căuta să arăt că Blaga, atunci cind construieşte teoria sa a „satului-idee” şi a „apriorismelor româneşti”, continuă pe alţii, care de asemeni au încercat să descrie şi să explice caracterele specifice ale „geniului naţional”, plecand de la credinţa că pană mai
de curînd satele noastre trăiau încă într-un paradis folcloric.
De asemeni, Blaga repetă şi credinţa acestora că e suficient a fi copilărit într-un sat pentru a pătrunde în toate tainele lui, în special, adaugă dînsul, pentru că numai în timpul „copilăriei” îţi e deschisă calea judecăţilor mitologizante, devenind astfel uşoară filozofarea despre filozofia populară românească.
De asemeni mă voi ocupa de Mircea Eliade, cu care am avut o lungă şi bună prietenie, faţă de care păstrez intacte vechile mele sentimente de preţuire, dar căruia cred că i se cuvine o analiză critică, cu scopul de a i se arăta ce am fi dorit şă aflăm de la acest mare erudit şi ce totuşi nu găsim în operele lui. […]
- Cartea in PDF poate fi consultata in Arhiva Sociologica SOCIOLBUC – H.H. Stahl: Eseuri critice despre cultura populară românească. (Minerva: 1983)
Lasă un răspuns