„Eu sunt un om comun, unul dintr-atâţia şi nu mă pot lăuda cu fapte eroice sau experienţe extraordinare”
extras din Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coordonatori), Bişniţari, descurcăreţi, supravieţuitori, Ed. Curtea Veche, 2013
Nicoleta Apostol
Fişa subiectului
Nume: Marian Mârza
Data naşterii: 1947.
Locul naşterii: Brăila.
Stare civilă: căsătorit
Ocupaţii anterioare: angajat la Oficiul de Calcul al Institutului de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare, şef departamentul achiziţii
Statut actual: director economic la o firmă de contabilitate.
Povestiţi-mi despre părinţi şi despre copilăria dumneavoastră.
Cu toate că părinţii mei s-au născut în Basarabia şi au trăit acolo o parte din viaţă, s-au cunoscut în Brăila. Tata s-a născut în Reni, în 1919, dintr-o familie de origini tătăreşti, iar mama e din Bolgrad şi s-a născut în 1921. Se numeau Ion şi Maria. Tata a venit la Brăila ca să-şi facă armata şi după a rămas aici, pentru că s-a pus bariera între România şi Basarabia. Nu mai ştiu anul, undeva prin ´40, cert e că după război a devenit definitivă. Nu ştiu cum au fost condiţiile în momentul acela, dar nu s-a mai putut întoarce. Deci tata a rămas mai mult din obligaţie sau fatalitate, zi-i cum vrei.
Mama a venit la Brăila de la 18 ani, la sora ei mai mare, după ce părinţii ei au murit. De fapt în Bolgrad au rămas două surori şi un frate: fratele a murit înecat, iar surorile au venit încet, încet, la sora mai mare din Brăila, ca să aibă grijă de ele cum ar veni. Şi aşa m-am născut eu. De la tata am luat înălţimea, ultima dată aveam parcă 1,95, iar de la mama fizionomia feţei şi părul ăsta aşa negru. Nu am avut fraţi sau surori. Mama a fost bucătăreasa la diversele cantine din oraş, iar la tata e o poveste. Cum să zic, tata nu a lucrat niciodată în câmpia muncii, cum îi zic eu, adică nu a fost încadrat în nicio structură a statului. Cât a fost mai tânăr, până prin ´48, a lucrat în restaurant ca chelner şi-apoi a fost comis-voiajor pentru oameni, aşa pe cont propriu. Activitatea pe care a făcut-o apoi toată viaţa a fost să meargă din casă în casă, vorbea cu oamenii, le lua fotografii şi le mărea în tablouri. Le făcea cam de dimensiunea ecranului televizorului, dintr-o poză oricât de mică. Nu că ar fi avut studii în sensul ăsta, atât tata cât şi mama aveau patru clase.
Cum a fost începutul şcolii?
Şcoala am făcut-o în Brăila, adică şcoala generală şi liceul. Brăila a fost un oraş foarte frumos şi cochet. Norocul Brăilei a fost că la război partea grea a fost suportată de Galaţi, care a fost distrus mult mai mult decât Brăila. Şi-apoi urbanizarea în Galaţi a fost făcută într-un mod un pic haotic, mai ales după construirea combinatului. Partea veche a Brăilei a rămas practic neatinsă, şi multă vreme oraşul şi-a păstrat izul din perioada interbelică. Astăzi nu prea, casele nu sunt îngrijite şi şi-au pierdut farmecul. Noi locuiam în partea veche a oraşului, în zona unde era abatorul, “Carantina” se numea strada, chiar pe-acolo Panait Istrati şi-a plasat acţiunea câtorva romane. Ce să zic, copilărie pe maidan cu ceilalţi băieţi. Amintirile mele din perioada copilăriei sunt cele ale unui copil lipsit de griji, că părinţii mei or fi avut griji, asta nu mai ştiu.
În a doua parte a şcolii generale mi-am făcut prieteni pe care i-am păstrat până la liceu, când după ore mergeam la Grădina Mare, la o bere şi mici. În liceu iarăşi mi-a plăcut, am fost lipsit de griji. În oraş erau cinci licee mari şi late, iar eu am făcut un liceu teoretic. Erau mai multe fete la noi, pentru că băieţii mergeau mai degrabă la liceele industriale. Nu am avut colegi rebeli în liceu şi nici mai târziu în facultate. Cum să zic, politica era departe de gândurile noastre, de după-amiezile din Grădina Mare, de serile la cinema, de discurile cu muzică.
Când aţi devenit conştient de sistemul în care trăiaţi?
Acum e uşor pentru tineri să judece, dar noi nu aveam un termen concret de comparaţie, ăsta era mediul în care ne născusem şi trăisem, era perfect normal aşa cum era. Ne trăiam viaţa pur şi simplu. Mie spre exemplu, niciunul din părinţi nu mi-a spus vreodată să nu vorbesc despre ce aud în casă. De asta eu nu prea apreciez filmele care au tematică perioada comunistă, e evident că-s făcute din perspectiva ochiului care a văzut cum e viaţa în afara comunismului. Singurul film cu adevărat bun cred că este cel al lui Mungiu; povestea umană, separată de partea istorică, e poveste valabilă în orice alt context spaţial şi temporal. Pe mine nu mă convinge nimeni că viaţa oamenilor din Irak este mai bună acum, după ce l-au dat jos de la putere pe Saddam Hussein. Foarte probabil, în război au murit mai mulţi oameni într-o săptămână, decât a omorât Saddam Hussein de-a lungul dictaturii. Un popor este exact ceea ce îşi doreşte să fie. Sau cel puţin ceea ce majoritatea îşi doreşte. Dacă irakienii şi-ar fi dorit să scape de Hussein, jumătate din treabă ar fi fost făcută fără ajutorul americanilor. E ceea ce se întâmplă acum cu Putin în Rusia, ei îl vor preşedinte pentru a treia oară, nimeni nu-i obligă, dar îi manipulează, desigur. E ceea s-a întâmplat în România în ´89: dacă toţi şi-ar fi dorit să scape de comunism şi de Ceauşescu, ar fi fost revoluţie cu adevărat şi nu o lovitură de stat. Dar românii nu credeau că se poate fără Ceauşescu pe-atunci şi nu ştiau ce-nseamnă viaţa în afara comunismului. Mă gândesc câteodată amuzat, că de nu l-ar fi împuşcat atunci pe Ceauşescu, câteva luni mai târziu am fi văzut oamenii în strada, cerându-l înapoi pe Ceauşescu.
Erau câţiva fanatici ai vremii, desigur, care citeau toate aberaţiile publicate în presa de pe-atunci şi credeau în cifrele astronomice sau în afirmaţiile groteşti ale partidului, hai să zicem 10% din români. Pe de altă parte, au fost intelectualii şi elitele care au suferit de pe urma comunismului şi au avut viaţa grea, alţi 20% din populaţie. Dar mai ales eram noi, masa, cei care nu dădeam doi bani pe vorbele partidului, dar eram prea prinşi de existenţele noastre pentru a filozofa despre cum e dincolo de comunism. Pe atunci era ca şi acum: muncă, casă, familie şi copii. Aveam prea puţin timp şi energie şi pentru altele, cum ar fi politica.
Cum aţi ajuns să fiţi student la Informatică ?
Prin clasa a opta am citit într-un almanah de ştiinţă şi tehnică despre cibernetică şi m-a atras ideea. La terminarea liceului, după bac, în sesiunea de vară m-am înscris la cibernetică şi-am picat cu brio. Ce să fac? Şi m-am gândit, dom´ne unde pot să mă duc să fac ceva asemănător? Informatica era ceva asemănător. Aveam de ales între Bucureşti, Iaşi şi Cluj. Am preferat să dau la Bucureşti, pentru că era mai aproape de casă. Şi ce-am făcut? După sesiunea din vară, îmi rămâneau două luni ca să învăţ la matematică pentru admiterea din toamnă, la informatică. Cumnatul mamei avea stupi la Lacul Sărat, mi-am luat cărţile cu mine şi stăteam toată ziua cu burta la soare, mâncam miere, pepene, peşte şi rezolvam probleme la matematică.
În toamna lui ’68 am intrat la facultatea de Matematică–Informatică, din cadrul Universităţii din Bucureşti. M-au repartizat mai întâi la cămin la facultatea de Drept. La Drept stăteam câte patru în cameră, iar camerele erau mici şi cam mucegăite. Apoi ne-au mutat în Grozăveşti, ce bine mai era acolo, împărţeam camera cu un coleg şi mirosea a curat. Curat pe atunci era asociat cu mirosul de clor şi cum să îţi zic, mai bine clor decât mucegai. Când unul din noi primea mâncare, se-aduna jumătate de palier la el în cameră şi dădeam gata pachetul care ar fi trebuit teoretic să ajungă o săptămână. Făceam cu rându’, pentru că în ziua următoare, ne mutam la altcineva în camera care primea pachet de la mama sa, şi tot aşa. Căminele nu erau mixte, desigur, dar asta era mai mult în teorie decât în practică. Intra cam cine vroia, când vroia, pentru că nici programul afişat nu îl respectam. De asta zic mereu că a fost mai mult în teorie decât în practică comunismul şi vorbesc de toate nivelele.
La facultate, doi ani au fost generali, i-am făcut la comun, 300 de studenţi per total, şi-apoi ne-am ales specializarea, matematică sau informatică, după plac. La facultate am resimţit pentru prima dată în mod negativ faptul că tatăl meu nu era încadrat în nicio unitate economică socialistă şi prin urmare nici nu era înscris în partid. Am fost penalizat pentru că tata era un mic capitalist, liber întreprinzător, să zic aşa, între ghilimele, şi-aşa nu am beneficiat de bursă.
Cum a fost studenţia dumneavoastră în Bucureşti ?
Fiind student, cel mai mult mi-a plăcut că în Bucureşti aveam mai multe posibilităţi pentru ca să-mi petrec timpul liber. Pe cine nu marchează trecerea de la un oraş mic, la un oraş mare? Facultatea ne lăsa destul timp liber şi nici eu mă înnebuneam cu învăţatul, atât cât să fie suficient. Duminica mergeam în Herăstrău şi jucam tenis de masă, prin cămin mai omoram timpul cu bridge, citeam cărţi în limba engleză, ascultam discuri şi mergeam la filme. Ce-i drept, nu ştiu cum ajungeau cărţile în engleză şi discurile cu muzică străină în ţară, dar nu ne lipseau prin cămine, circulau cu uşurinţa din mână în mână. Mergeam şi la film, aveam de ales între filme româneşti, franţuzeşti, americane, de obicei veneau cele cu cowboy şi desigur cele ruseşti. Astea erau mai plictisitoare ce-i drept, cu Nataşa şi Alioşa, bravii care se sacrificau pentru Mama Rusia. Bucureştiul era în fervoare, se construia mult pe atunci, şi totuşi era mai curat, mai liniştit şi mai puţin prăfuit. Desigur, nici atâtea maşini nu erau, mai ales că în weekend se circula cu număr cu soţ şi fără soţ. Oamenii se adaptau, astăzi s-ar isca un adevărat scandal dacă cineva ar face din nou o asemenea lege, în spirit pur ecologic. Pe atunci, circulau şi autobuzele undeva până pe la douăsprezece noaptea, iar pe timpul nopţii funcţionau mijloace de transport public. Îmi amintesc că tramvaiul 26 avea un traseu circular prin zonele semicentrale, mai era şi un autobuz, iar de la Unirii pornea un autobuz către toate cartierele din oră în oră.
Noi n-aveam grija traiului, aşa cum au mulţi studenţi din ziua de azi, care sunt nevoiţi să îşi caute un job în timpul facultăţii. Deşi trebuia să îmi plătesc cazarea la cămin şi cartela la cantină, din banii pe care mi-i trimiteau ai mei, îmi rămâneau destui bani de buzunar. Bursierii primeau cartela pentru cantină gratuit şi nici nu trebuiau să îşi plătească căminul, asta în condiţiile în care peste 90% din studenţi erau bursieri. Sistemul era avantajos chiar şi pentru cei care nu stăteau la cămin şi nu mâncau la cantină, cum s-a întâmplat în cazul soţiei mele care locuia la o mătuşă. Primeau în mână banii care ar fi trebuit să acopere cheltuielile, adică în jur de 600 de lei pe lună. În ziua de azi nu ştiu câţi părinţi îşi permit să îşi trimită copiii la facultate în alte oraşe şi mai ales în Bucureşti. Locurile la cămin sunt puţine iar chiriile exagerate. Ca să nu mai vorbim de locurile la facultăţi suplimentate de la buget.
Dumneavoastră sau colegi de facultate au avut probleme cu Securitatea?
Cum am mai spus, nici la facultate nu am avut neplăceri din cauza comunismului, singura ar putea fi faptul că nu am primit bursă. Nu am avut nici colegi care să fi avut idealuri democratice sau porniri anti-comuniste, nu am avut. Ştiu doar că la un moment dat, prin anul III, doi colegi de an au fost racolaţi de Securitate. Sau mai bine, să nu zic racolaţi, pentru că ei fiind informaticieni s-au ocupat de partea de codificare şi calcule, nu au fost ofiţeri în adevăratul sens al cuvântului. Şi să mai zic o chestie, şi prin liceu, şi prin facultate am făcut glume pe seama lui Ceauşescu şi nimeni nu a păţit vreodată ceva.
Cum se făcea informatică pe atunci?
La facultate, noi am lucrat pe un IBM pe care Universitatea îl primise printr-o donaţie, nu mai ştiu de pe unde Pe atunci nu erau calculatoarele personale, erau numai calculatoarele mari, „main-frame” le zicea. Sună hilar acum să spui că aveam doar un calculator, 150 de oameni, dar noi chiar ne făceam treaba pe el. Era mare cam cât o bibliotecă, avea o consolă de unde se comanda totul, practic tastatura de astăzi, care a rămas neschimbată, şi rezultatele veneau ca la maşina de scris, nu era cu monitor şi afişaje. Ne făceam problemele, care de fapt erau nişte programe şi le perforam pe cartele perforate. Era un dispecerat în cadrul facultăţii, unde se strângeau toate progrămioarele noastre pe cartele perforate, iar a doua zi veneau rezultatele. Acuma cinstit să fiu, pe vremea aia noţiunea de calculator personal nu prea era nicăieri în lume. Şi să nu crezi că România era depăşită în domeniul ăsta, dacă e s-o luăm istoric, în România s-a construit cam în aceeaşi perioadă cu Statele Unite primul calculatorul, numai că era analogic, nu numeric cum era cel din State. Îl făcuseră specialiştii de la Institutul de Fizică Atomică, să îi ajute pe ei la calcule.
Unde aţi fost repartizat la sfârşitul facultăţii?
După ce am terminat facultatea, am rămas în Bucureşti, că pe vremea aia se făceau repartiţii. Repartizarea se făcea în funcţie de medii şi dacă până la media ta mai rămâneau locuri doar la Cucuieţii din deal, la Cucuieţii din deal te duceai. Cum acasă, în Brăila, nu se căutau informaticieni, a fost scuza ideală ca să rămân în Bucureşti, nu de alta, dar erau vreo 60-70 de locuri de ocupat.
Care a fost prima dumneavoastră slujbă ?
M-am angajat la Institutul de Studii şi Proiectări pentru Îmbunătăţiri Funciare, la Oficiul de Calcul de acolo. În câmpul muncii nu am făcut ce am învăţat în facultate, cel mult m-a ajutat. Acolo am făcut ceea ce ar fi făcut un student de la cibernetică, adică analiză şi dezvoltare de proiecte şi programe informatice. Ca să îmi fac meseria, trebuia să ajung ori la Institutul de Matematică sau la Fabrica de Calculatoare. Ce am făcut eu, e ceea ce se face astăzi în societăţile de soft, că eu am dezvoltat softul utilizator. Noi trebuia să facem softuri pentru a rezolva problemele lor.
Atunci m-a angajat cu salariu de pornire de 1600 lei. Îmi permiteam să merg la cină la ”Lido” şi asta fără nicio ocazie specială, aşa, doar pentru că locuiam prin zonă şi eram burlac. Cum să nu îţi permiţi să mergi la restaurant şi chiar la unu’ bun, dacă cu 12 lei mâncai o friptură care dădea afară din farfurie cu tot cu garnitură.
De prin ’86 m-am angajat la Romtelecom, am fost şef la departamentul achiziţii şi am rămas angajat la ei până în 2006, când mi-am luat inima în dinţi şi am plecat de la stat. M-am angajat la firma de contabilitate a soţiei mele. Am fost autodidact şi am făcut bine c-am plecat, deşi e mai mult de muncă atunci când eşti pe cont propriu. Când m-am dus să mă angajez, mai întâi de toate m-au întrebat dacă sunt înscris în partid. Aşa cum astăzi recomandarea este extrem de valoroasă, aşa pe-atunci era să fii membru de partid. Eu mă înscrisesem încă de când lucram la Oficiul de Calcul, trebuia să faci o cerere, te verificau, te luau la purificat şi abia după îţi aprobau cererea. Dacă ţi-o aprobau. Mie îmi spuseseră că nu-s tocmai curat, tot pentru că tata nu lucrase într-o unitate economică socialistă.
E adevărat că se schimbaseră mult lucrurile în societatea românească în anii ’80?
Prin ’85, când Ceauşescu a hotărât să strângă cureaua şi mai tare, aveai bani, dar efectiv n-aveai ce să cumperi. Toţi îşi amintesc de cartelele pentru alimente, de Ceauşescu care ne-a pus la economie pentru că a vrut să plătească datoriile statului, toţi au în faţa ochilor alimentarele şi cozile pentru orice, dar nimeni nu îşi mai aminteşte de anii ’70, când practic a fost o risipă de orice. S-a trăit extraordinar de bine în acea vreme.
Se trăia mai bine înainte de ´89 sau credeţi că e mult mai bine acum ?
Trebuie întrebat mai întâi din punctul cui de vedere. Al meu personal, eu m-am simţit bine şi-atunci, mă simt bine şi-acum. Dacă măresc grupul, în sensul că nu mă mai refer la mine personal, ci mă refer la starea unui oraş, unei regiuni, a ţării în general, se schimbă situaţia. Era mai bine atunci, aproape pentru toţi. Azi în schimb, e mai degrabă rău pentru toată lumea. În ecuaţia asta vorbesc mereu despre oamenii de mijloc. Gândeşte-te un pic, la ansamblul societăţii, că pe-atunci omul nu avea grija zilei de mâine, nu se sinucideau din cauza datoriilor, omul ştia că dacă a prins un loc de muncă, dacă nu fură, nu omoară şi nu ştiu mai ce, iese la pensie liniştit. Acum tu nu ştii dacă ai ce pune pe masă. Răul care a rămas în urmă a fost într-adevăr mare, deşi anumite elemente erau deja implementate în societatea românească fără să fie nevoie de comunişti, cum ar fi nepotismul sau mita. Iar stabilitatea nu e de ici de colo, pe când azi nu avem aşa ceva. Nu ştim când şi cu cât se va scumpi pâinea şi nu ştim când ne-am putea pierde slujba. Cea mai mare bubă după părerea mea este faptul că mulţi români nu ştiu să se adapteze. Am fost lăsaţi de izbelişte, frate, a venit Revoluţia, eşti liber, descurcă-te cum poţi. Greu de făcut pentru unii care au fost obişnuiţi să primească totul de la stat. Chiar şi astăzi, mulţi români tot aşteaptă să primească ceva de la stat. Degeaba. Comunismul în schimb, avea grijă de oameni zic eu. Atunci chiar dacă nu îţi făceai treaba sută la sută, primeai salariul la sfârşitul lunii. Astăzi în schimb munceşti pe brânci şi chiar rămâi mai mult decât ar trebui la birou. Nici atunci, nici acum, eu nu am suferit de foame. Şi nici nu mi s-a întâmplat să merg în vizită la oameni şi să nu aibă ce să-mi ofere. Chiar şi când s-au introdus cartelele, nu a fost mare schimbare, era alimentara din colţ, unde oamenii se cunoşteau de ani de zile, şi acolo pe baza cartelei puteai lua ulei rafinat, raţia ta, dar exista şi uleiul nerafinat, mai maroniu şi tulbure, pe care îl puteai lua fără cartelă. Era de-ajuns să o cunoşti cât de puţin pe gestionară. Noi nu am dus lipsă şi sunt convins că mai toţi, ca şi noi, se descurcau cumva.
Cum convieţuiaţi cu figura tovarăşului Nicolae Ceauşescu?
Eu nefiind un militant şi nimeni din apropiaţii mei nu era, ne cam enerva să îl vedem aşa de des pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu apărând la televiziune, dar ignoram aspectul ăsta, trebuia să convieţuim cu el, şi gata. Nu exista frustrarea de astăzi, noi eram mulţumiţi de poziţiile la care ajunsesem şi ne descurcam cu banii. Televizorul stătea foarte bine şi închis şi cel mai bine stătea pe bulgari, unde difuzau filme. Prin ’85 ne luasem şi video, iar în ’87 primisem înştiinţare că ne fusese aprobată cererea pentru televizor color. Şi-n ziua de astăzi, dacă oamenii ar primi un salariu decent, să zicem o mie de euro, că de atât ai nevoie în România pentru a te descurca, ai vedea cum subit mulţi nu s-ar mai interesa de politică. Românul e nesatisfăcut, de asta îi urmăreşte aşa de des pe Băsescu, Tăriceanu, îi înjură pe parlamentari. De-ar avea bani şi un trai decent, ar fi mai puţine polemici politice. Românul încă aşteaptă de la stat, de asta Băsescu aşa populist cum e, a prins la oameni. Dar, hai să nu deviem.
Aţi fost un om privilegiat în perioada comunistă?
Pentru a trăi cât mai decent, recunosc, făceam şi lucruri mai puţin ortodoxe, dădeam ciubuc, ca tot omul… sau apelam la un unchi de-al nevestei mele care deţinea o funcţie importantă în primărie. Aş zice că funcţia lui şi privilegiile pe care le-a avut, nu ţin neapărat de regimul comunist. Era funcţia de-aşa natură şi sunt convins că oricine altcineva care are o funcţie cât de cât importantă în primărie, se bucură şi de mai multe privilegii şi de numeroase relaţii. El ne-a ajutat mai mult decât o dată cu laptele pentru copii, ne spunea unde se va distribui mai întâi. La nuntă ne-ajutat cu localul, nunta am făcut-o la Athenée Palace, actualul Hilton şi nu cred că eu mi-aş permite să-i fac nunta lui Dinu sau lui Mărguţa la un asemenea restaurant, deşi am o poziţie economică mult mai bună decât a părinţilor mei.
Cum a fost la Revoluţie?
Revoluţia m-a prins acasă, în papucii de casă şi-n pijamale, uitându-mă la televizor. Apoi, termenul de revoluţie e de-a dreptul impropriu. Mare parte dintre noi a trăit acel moment de maximă confuzie la televizor. E mult spus revoluţie, a fost o lovitură de stat. Nici atunci nu am fost încercat de idealuri sau de apucături revoluţionare. Am mers apoi la serviciu, i-am văzut pe oameni entuziasmaţi şi chiar am avut o discuţie cu subordonaţii mei şi am încercat să-i temperez. Le-am spus că poate va veni vremea când eu va trebui să îi concediez, să fiu nevoit să iau în calcul cât de folositoare este munca lor, dacă merită salariul primit. Sau poate chiar cu privatizarea, eu însumi nu voi mai avea ce căuta acolo.
De fapt, eu nu am crezut în schimbare de la bun început, am văzut cum au venit la putere oameni care au fost în preajma lui Ceauşescu. Nu vreau să vorbesc în numele nimănui, nu vreau să generalizez, nu vreau să mă impun şi să zic c-a fost mai bine atunci sau că-i mai bine acum. Mă refer strict la mine şi spun că o duc la fel de bine ca pe timpul lui Ceauşescu. Nu mă dau banii afară din casă, Revoluţia nici nu m-a sărăcit, nici nu m-a îmbogăţit şi dacă stau şi mă gândesc, eu câştig cam la fel, nu fac foame, iar rarele dăţi când plec din tară, tot pe la vecini dau, la bulgari, la unguri sau la cehi. O dată, în schimb, am fost la ruşi, la puţin timp după ce m-am căsătorit. A fost o excursie de nouă zile, cu trenul. Am plecat din Bucureşti, am trecut prin Chişinău, apoi prin Kiev, şi în final am ajuns la Moscova.
Oricum, ideea care-i? Nu ştiu cât de potrivit am fost pentru interviul tău. Eu sunt un om comun, unul dintr-atâţia şi nu mă pot lăuda cu fapte eroice sau experienţe extraordinare. Nici cu răul nu m-am confruntat, poate pentru că am fost mai ferit de anumite minusuri ale epocii. Spre exemplu, noi dintotdeauna am stat la casă în zona Unirii, aici fiind aproape de centru şi de Casa Poporului, nu prea se lua curentul; de frig nu am suferit că aveam sobe în casă şi nici n-am fost nevoiţi să urcăm câte opt-zece etaje înjurând de mama focului. Nu m-aş defini un comunist, aşa cum aţi spune voi tinerii. Nu am fost un susţinător al ideologiei, iar înscris în partid am fost pentru că asta era obişnuinţa. Nu sunt un nostalgic al vremurilor de-atunci, numai că eu nu văd schimbările în societatea noastră de după ’89, dar poate în timp… doar istoria se face cu paşi mici, nu?
Din volum:
- “Trebuia sa te folosesti de tot felul de tertipuri ca sa poti sa existi”
- „N-ai auzit vorba ca daca ploua la Moscova, bulgarii isi deschideau umbrela la Sofia? Asa era si la noi”
- „Castigau spagi cei de la minister de la economistii din angro, economistii din angro de la gestionarii de magazine si asa mai departe…”
- „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (II)
- „Asta era Triunghiul Bermudelor. Acolo se pierdeau marfurile si apareau banii!” (I)
- „Noi toti ne suspectam unii pe ceilalti”
- Al zecelea volum sau despre experiente de supravietuire
Despre volum:
- Bisnita in comunism: „protocapitalism” sau „antisistem”?
- Recenzie: „Bisnitari, descurcareti, supravietuitori”
- Antropologia socialismului si economia informala in Romania
- Supravietuirea prin bisnita
- Istoria orala, un demers sociologic necesar
Lasă un răspuns