Există un curent monografist în cadrul tinerei generaţii interbelice?
Ionut Butoi
Sociologie Romaneasca, nr. 2/2012
Abstract: In this article I will seek to bring to the fore a current which, until now, escaped the attention of those who study the problem of the young interwar generation: the monographist current or the one inspired by the Sociological School founded by Dimitrie Gusti. The question is to what extent such current can be identified. This research will provide just a few clues on a possible answer, not a full-fledged investigation. Also, this research is not one on the history of sociological ideas, being framed within the social history approaches of the Gustian School inspired by Zoltan Rostás. I show in this paper that the monographist current is originated in the early twenties of the interwar period, as an alternative to the radical student’s movement witch later will be dominated by the legionaries. The main feature of the monographists is their non-ideological and analytical approach of the realities of the time, as opposed to the highly ideological and radical legionaries, and their action-oriented stance, as opposed to the theoretical „essayists”(Eliade, Cioran, Noica). The monographist current is also much more institutionalized, being a public extension of the Gustian School, not merely a cultural or a political fashion. An important notice is that the Gustian monography as such begins with the youth problem of the interwar Romania, before it will return to the villages.
Keywords: Young Interwar Generation; Legionarism; Gustian School; Monography.
Cuvinte-cheie: curent monografist; tânăra generaţie interbelică; legionarism; şcoala gustiană.
În cercetările mai recente asupra curentelor şi opţiunilor politice ale tinerei generaţii interbelice, clasificările sunt făcute în funcţie de orientarea sau apartenenţa acestora la curente extremiste, în principal de dreapta, dar şi de stânga, sau la curente naţionaliste versus democratice (Petreu, 2011; Boia, 2011). Chiar dacă există nuanţări importante, clasificările sunt făcute mai degrabă dintr-o perspectivă retrospectivă care, deseori, scapă din vedere diversitatea de semnificaţii şi contexte ale interbelicului sau chiar modul în care membrii tinerei generaţii percepeau afilierea la curentele ideologice ale vremii.
În articolul de faţă voi căuta să aduc în prim-plan un curent care a scăpat până acum atenţiei celor ce studiază problematica tinerei generaţii interbelice: curentul monografist sau curentul inspirat de Şcoala sociologică de la Bucureşti fondată de Dimitrie Gusti. Întrebarea este în ce măsură poate fi identificat un astfel de curent. Cercetarea va oferi doar câteva indicii asupra unui posibil răspuns, nefiind locul aici pentru o investigaţie exhaustivă. De asemenea, cercetarea nu este una de tipul istoriei ideilor sociologiei, ci se încadrează în demersurile istoriei sociale a Şcolii gustiene inspirate de Zoltan Rostás.
Curente, orientări, mode
Dacă se poate spune ceva despre tânăra generaţie interbelică, fără prea mare teamă de a greşi, este faptul că era pe atât de diversă pe câţi membri cuprindea. Volatilitatea orientărilor ideologice, trecerea bruscă dintr-o tabără într-alta, dorinţa de originalitate sau de afirmare, fie academică, fie politică, fragmentarea culturală a perioadei interbelice şi frământarea generală a epocii sunt câteva explicaţii pentru caracterul deosebit de eteroclit al acestei generaţii. Totuşi, au ajuns să fie un lucru comun momentul-cheie al generaţiei, Criterion, precum şi rolul jucat de profesorul Nae Ionescu, drept repere care încadrează unele curente majoritare.
De la bun început, atunci când se pune problema identificării unui curent monografist, există o diferenţiere majoră faţă de celelalte orientări ale tinerilor interbelici: existenţa unei Şcoli de sociologie. Dacă alte orientări ale vremii ţin de simpatia faţă de mişcări politice, ideologii, personalităţi, în cazul de faţă termenul de curent are semnificaţii precis circumscrise: este vorba despre un set de idei, concepte, concepţii normative şi metodologice, stil aparte şi expresii simbolice care sunt inspirate, în principal de fondatorul Şcolii şi sunt împărtăşite de membrii acesteia (Bulmer, 1984). Aşadar, este vorba despre un curent bine conturat în mediul academic care poate avea influenţă inclusiv în spaţiul dezba- terilor publice sau politice. Există exemple celebre de şcoli academice care au depăşit, prin influenţa exercitată, mediul strict universitar, pentru a influenţa dezbaterile de idei din viaţa publică a societăţilor lor: Şcoala de la Chicago (cea de economie), Şcoala de la Frankfurt etc.
Înainte de a prezenta indiciile existente cu privire la această problemă, o scurtă digresiune despre influenţa exercitată de Nae Ionescu. Aceasta pare să fie mult mai pregnantă, la nivel public, decât cea a monografiştilor, atât prin numele sonore care sunt asimilate „năismului” (Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu), cât şi 
printr-o anume spectaculozitate a prestaţiei sale de la Cuvântul. Beneficiind, astfel, de o tribună publică de largă audienţă, implicat în jocuri politice şi, ulterior, apropiat de mişcarea legionară, Nae Ionescu a fost identificat atât de „ucenicii” săi, cât şi de observatorii interbelicului drept principalul inspirator al tinerei generaţii. Mircea Eliade compară influenţa sa cu cea exercitată de Mihai Eminescu pe vremea sa (Ionescu, 1990, 434), iar Mircea Vulcănescu cu cea a lui Titu Maiorescu (Vulcănescu, 2005a, 682). De asemenea, istoricii sau criticii care se ocupă de perioada interbelică îl identifică drept principal responsabil pentru „deriva” naţionalist-ortodoxistă echivalată cu legionarismul tinerilor interbelici.
Dincolo de faptul că o astfel de viziune este simplistă pe conţinut, se pune problema ce anume a inspirat Nae Ionescu? O şcoală de gândire, un curent în rândul tinerei generaţii, o modă intelectuală? Nu se poate spune că Nae Ionescu a întemeiat o Şcoală filosofică similară Şcolii de sociologie gustiene, care a fost o adevărată organizaţie, având, aşadar, o dimensiune instituţională clară (Rostás, 2005). În ciuda faptului că unii autori vorbesc despre „Şcoala filosofică Nae Ionescu” şi identifică discipoli sau filiaţii duhovniceşti (Mezdrea, 2005), absenţa acestei dimensiuni instituţionale, dar şi lipsa unui fundament comun doctrinar al „discipolilor săi”, cu excepţia unor elemente simbolice – experienţă, autenticitate, trăire, ortodoxie, enumeră Eliade (Ionescu, 1990, 431), noţiuni destul de generice şi relative –, fac din Nae Ionescu mai puţin un generator de Şcoală cât de orientări şi mode intelectuale. Această observaţie nu contestă influenţa exercitată de profesor şi amploarea ei, ci doar încearcă să îi definească natura şi modul de manifestare.
Un alt element care este ignorat în descrierile istorice ale tinerei generaţii este timpul. De regulă, atenţia este concentrată pe evoluţiile publiciste ale tinerei generaţii de la sfârşitul deceniului trei şi începutul deceniului patru interbelice, însă istoria tinerei generaţii începe din 1922: anul în care au izbucnit primele tulburări antisemite în centrele universitare şi cel în care studenţii asecerişti de la seminarul lui Gusti înfiinţau Opera de Ajutorare Studenţească (ODAS).
„Seminariştii” în faţa agitaţiilor studenţeşti
Prin urmare, un prim indiciu cu privire la un posibil curent monografic în rândul tinerilor interbelici aflăm încă din 1922, strâns legat de prima criză care a zguduit atunci universităţile româneşti şi opinia publică: este vorba despre agitaţiile studenţeşti antisemite care au găsit drept principală revendicare numerus clausus (Heinen, 2006, 107) şi care vor sta la baza mişcării studenţeşti în cadrul căreia un rol tot mai important vor juca legionarii. Pe atunci, Gusti ţinea Seminarul de Sociologie[1] în cadrul căruia o prezenţă importantă era dată de membrii unei mici organizaţii studenţeşti, Asociaţia Studenţilor Creştini Români (ASCR), printre care se aflau şi tineri ca Mircea Vulcănescu şi Paul Sterian.
Gusti se implică în agitaţiile de atunci în stilul său: îşi mobilizează studenţii pentru a începe o cercetare sociologică a fenomenului care să stea la baza unui program de acţiune şi reformă. Cercetarea trebuia dusă prin monitorizarea presei, prin lecturi bibliografice şi apoi prin organizarea unei anchete în rândurile studenţilor. Vulcănescu menţionează în mai multe locuri această iniţiativă la care a participat direct şi în care rolul principal l-a jucat ASCR-ul, dând detalii mai clare în scrierea Dimitrie Gusti – Profesorul (Vulcănescu, 2005b, 1024-1030).
Programul de reformă a vieţii universitare cuprindea o serie de propuneri privind modul de organizare al seminariilor, cursurilor, al relaţiilor dintre profesori şi studenţi, încurajarea „supremaţiei elementului naţional” (un fel de discriminare pozitivă, spre deosebire de ideea numerus clausus), înfiinţarea unor oficii de informare (Seminarul pentru sociologie, etică şi politică, 1924, 175). „Seminariştii” nu au mai reuşit însă să ducă la sfârşit ancheta sociologică, deşi au finalizat o primă formă a chestionarului. Proiectul a fost reluat în 1930, cu un chestionar reformat care pornea de la cel din 1923, ocazie cu care a fost realizat studiul Ancheta sociologică asupra vieţii studenţeşti (Cresin, 1936).
Ceea ce au realizat Gusti şi studenţii săi a fost însă ODAS sau Opera de Ajutorare Studenţească, prin care se reuşeşte distribuirea unor burse studenţilor săraci, ajutorarea 
cu cărţi, abonamente, informaţii (Buletinul ASCR, 1924). De altfel, pe lângă ODAS va fi înfiinţat şi primul Oficiu Universitar, specializat în oferirea de informaţii utile studenţilor despre cursurile universitare, posibilitatea studiilor în străinătate, caza- rea, cantinele studenţeşti şi unele servicii medicale, editând şi o primă Călăuză a studentului în 1927 (Vulcănescu, 2005b, 1029).
Ceea ce contează este că ideea lui Gusti de a aborda altfel tulburările studenţeşti a găsit ecou în rândurile unor tineri studenţi care nu se regăseau în mişcarea antisemită şi care, delimitându-se de violenţele acesteia (Vulcănescu, 2004, 164), căuta o cale alternativă de redresare a problemelor reale ce marcau viaţa studenţească. Este întru totul sugestivă şi percepţia pe care unul din marii monografişti, H. H. Stahl, o are cu privire la legătura directă între Seminarul lui Gusti şi problematica tinerei generaţii, în rememorările sale orale:
„Imediat după război, Congresul studenţesc, unde a luat parte activă Zelea-Codreanu, a fost la Cluj, în anii ’20. Am fost prezent acolo. Şi pe urmă s-a continuat. Pe urmă au fost tulburările acestea. Gusti a făcut o anchetă a vieţii studenţeşti şi a hotărât să creeze acest centru de ajutorare, unde evident veneau foarte mulţi studenţi. Deci, era legătura cu seminarul de sociologie, gata făcut. Era în acelaşi imobil, în acelaşi loc” (Rostás, 2000, 20).
De altfel, Stahl ia cunoştinţă cu seminarul lui Gusti în acest moment în care deja „era un loc de adunare a tot ce avea mai bun la vremea aceea tineretul” (Rostás, 2000, 19). Printre membrii marcanţi ai acestor tineri era Mircea Vulcănescu, deja menţionat, care a fost, dintre „bătrânii monografişti”, primul colaborator apropiat al profesorului. Ne permite însă acest moment al evoluţiei Şcolii sociologice să afirmăm că a contribuit la formarea unui curent monografic în rândul tinerei generaţii, mai ales că iniţiativa lui Gusti nu are legătură cu ceea ce a fost, mai târziu, denumit ca monografie? Consider că răspunsul este pozitiv din următoarele motive:
– fără să fie vorba despre monografie, este, totuşi, prima manifestare a concepţiei sociologice a profesorului Gusti într-o chestiune socială arzătoare a timpului;
– este un „produs” clar identificabil (şi revendicat ca atare) al Seminarului de sociologie al profesorului;
– această influenţă a profesorului se exercită într-un mod similar în care se va face simţită în campaniile monografice: la nivelul concepţiei formale a proiectului, a organizării şi mobilizării tineretului, care se implică fără a-şi însuşi integral doctrina teoretică sociologică şi etică a profesorului.
De altfel, patina „sociologică” a tinerilor de la seminarul lui Gusti se face resimţită şi în ASCR şi chiar ajunge să deranjeze atunci când, în debutul anilor ’30, sub influenţa tot mai mare a lui Costin Deleanu, are loc o delimitare de prima generaţie a asociaţiei. Într-o dare de seamă, printre alte critici, Deleanu ironizează „filosofia şi sociologia pe care o practicam noi”, referindu-se la prima etapă din istoria ASCR (Buletinul ASCR, 1931), iar Vulcănescu, la care aluziile sunt destul de transparente, foarte afectat de această atitudine, ţine să lămurească lucrurile printr-o analiză intitulată Poziţia spirituală a întâiului ASCR (1931). Deşi Deleanu revendica o influenţă masivă (asumată de altfel şi de Vulcănescu) a lui Nae Ionescu, la mijloc nu avem un conflict între tineri gustişti şi tineri năişti, câtă vreme atât Vulcănescu, cât şi Paul Sterian erau apropiaţi de ambii profesori, ci, mai degrabă, un conflict între generaţia mai „bătrână” a tinerei generaţii şi noii veniţi, care asumau atitudini ideologizate, puţin dispuse stilului „cărturăresc” al primilor.
Monografiştii: model pentru tineri
Următoarele indicii privitoare la conştiinţa unei identităţi „monografiste” a unor membri ai tinerei generaţii le găsim chiar în anii de efervescenţă ai acesteia. La începutul anilor ’30, tânăra generaţie caută tot mai intens forme de manifestare aparte în spaţiul public, cercurile Gruparea Intelectuală şi Forum anticipând experienţa inedită şi cunoscută a Criterionului. Criterion s-a vrut a fi un model de dezbatere în care să se regăsească toate orientările politice şi culturale ale tinerei generaţii şi chiar unul care să depăşească opoziţia tineri-bătrâni. În rândurile membrilor proeminenţi ai acestor grupări îi regăsim pe Vulcănescu şi Sterian, care deja participaseră la primele campanii monografice ale lui Gusti, primul fiind, de altfel, unul din liderii marcanţi ai grupului de „adepţi” ai lui Gusti.
Acelaşi Vulcănescu, ce are pasiunea disocierilor şi clasificărilor orientărilor diferite ale tinerei generaţii, într-o celebră conferinţă al cărei conţinut a fost tipărit, ulterior, într-o broşură, Tendinţele tinerei generaţii în domeniul social şi economic (1934), face trimitere la „tineretul românesc grupat în jurul şcoalei de sociologie, de sub conducerea dlui prof. Gusti”, care lucra „de aproape 10 ani la cunoaşterea amănunţită a realităţii româneşti prin metoda minuţioasă şi exactă a cercetărilor monografice” (Vulcănescu, 2005a, 697). În acest loc, Vulcănescu părăseşte poziţia de observator al tendinţelor tinerei generaţii pentru a adopta postura de promotor al unei direcţii pe care o consideră normativă: aceea de apropiere a tinerilor de sat, mai precis de „cultura satelor”, aşadar nu pentru a îi educa pe ţărani, ci pentru a învăţa acea cultură tradiţională[2]. Acelaşi imperativ al întoarcerii la sat al tinerilor este reluat ca îndemn de Vulcănescu şi în singurul său articol scris în publicaţiile mişcării studenţeşti extremiste: este vorba de articolul Misiunea culturală a studenţimei româneşti, publicată în Cuvântul Studenţesc (1935). Accentul ruralizant al lui Vulcănescu[3] nu era foarte agreat de dreapta legionară a tinerei generaţii şi nici de cea progresist-umanistă (e cunoscută polemica dintre Vulcănescu şi Petru Comarnescu pe tema celor două Românii); modul în care el se raportează la satul românesc, văzut ca o lume socială în sine, îl apropie destul de mult de H. H. Stahl.
O manifestare mai clară a identităţii curentului monografist se produce însă odată cu colaborarea lui Vulcănescu, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, H. H. Stahl şi, într-o primă fază, a grupului de monografişti care va forma, ulterior, dizidenţa legionară de la Rânduiala, la publicaţia Dreapta. Foaie de cultură, informaţie şi luptă, legată tot de „Centrul Studenţesc”, adică de mişcarea studenţească radicală care, în mare parte, era dominată de legionari. Dungaciu o consideră „tribună a tinerilor gustineni” (Dungaciu, 2008, 73), dar 
ea nu poate fi considerată astfel decât într-o primă fază, ulterior ajungându-se la concluzia că „nu reprezinta viziunea monografiştilor” (Rostás, 2011, 697). Însă în Dreapta îşi scrie Vulcănescu, de pildă, câteva din articolele sale cele mai reprezentative („În ceasul al unsprezecelea”, „Cele două Românii” etc.). Cert este că tinerii monografişti erau în căutarea unei publicaţii care să le asigure posibilitatea de a interveni în dezbaterile publice de pe poziţiile unui curent comun, chiar dacă opţiunile individuale erau destul de diverse.
Scrisorile lui Anton Golopenţia constituie o mărturie bună pentru această căutare; Brutus Coste îi scria în octombrie 1934 astfel:
„Primul lucru de făcut ar fi scoaterea unei reviste. Dar Vulcănescu şi-a dăruit toată disponibilitatea de entuziasm revistei Criterion, iar Bernea şi Amzăr îşi scot revista Rânduiala. Rămâne Dreapta. Dar, aşa cum apare ea acum, slujeşte vreunei cauze?” (Golopenţia, 2004).
Anton Golopenţia militează intens pe lângă ceilalţi monografişti pentru o revistă proprie:
„Oricare ar fi, noi cei 4-5 câţi suntem mai legaţi, trebuie să facem ceva. (…) Aştept să văd ce se întâmplă cu Dreapta. Rămâne, iese un ziar al mono- grafiei” (Golopenţia, 2004, 403).
Şi, tot el, în octombrie 1934, îi scrie lui H. H. Stahl astfel:
„Trebuie scos un ziar pentru tineri, o altă Dreaptă (cu alt nume), care să-i cu- prindă pe toţi cei care ar scrie într-un Gând şi faptă. Şi trebuie ca acest ziar să iasă aşa de bun cum n-a mai fost tipăritură româ- nească (Golopenţia, 1999, 321).
Golopenţia se gândise, într-adevăr, la o revistă a monografiştilor care să aibă o audienţă mai extinsă şi accesibilă unui public mai larg, care să aibă numele Anteu. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi apărarea realităţii româneşti. „Anteu”, gigantul mitologic care îşi păstra puterea doar dacă rămânea cu picioarele pe pământ, a fost pentru principalii monografişti o simbolizare a principiului metodologic al primatului realităţii sociale faţă de teorie în cercetarea sociologică. Vulcănescu foloseşte şi el mitul în acest sens (Diaconu, 2001, 106), iar H. H. Stahl îl reia inclusiv într-o scriere târzie, Eseuri critice (Stahl, 1983, 15). Ideea lui Golopenţia este susţinută, aşadar, de cei doi monografişti, iar proiectul a mers până la identificarea, de către Mac Constantinescu, a unei vignete cu „moşul Anteu” (Golopenţia, 2004, 311). Proiectul suferă o modificare în privinţa titlului, considerat de Vulcănescu prea „tăios” şi schimbat în Gând şi faptă. Revistă lunară pentru înfăţişarea şi îndrumarea realităţii româneşti, dar, în cele din urmă, nu se mai concretizează din lipsă de fonduri (Golopenţia, 2010, 614).
De altfel, corespondenţa întreţinută de Golopenţia cu Brustus Coste, Petru Comarnescu, H. H. Stahl şi alţii constituie o „probă” în plus pentru a dovedi că exista conştiinţa unei diferenţe importante între monografişti şi celelalte orientări ale tinerei generaţii. Golopenţia face distincţia clară între „monografişti”, „eseişti” şi „gardişti”. Doar primii ar fi fost capabili să propună un „îndreptar chibzuit” pentru „aducerea la românie a tineretului” (Golopenţia, 2004, 17). „Eseiştii”, termen prin care erau catalogaţi în principal discipolii lui Nae Ionescu (Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mihail Sebastian) formau mai degrabă un fenomen literar, pasiv din punct de vedere social şi suspectat a nu avea influenţă asupra maselor largi de tineri, iar „gardiştii” sau legionarii reprezentau alternativa problematică a unei „tehnici de conspiraţie şi agitaţie politică” (Golopenţia, 1999, 278).
Din seria evenimentelor care au dus la dizolvarea oricărei tentative de creare a unei practici de dezbatere şi manifestare comună a tinerei generaţii trebuie menţionat şi unul care a implicat, într-un anume mod, pe gustişti. Este vorba despre atacurile înverşunate declanşate în cotidianul Credinţa de Zaharia Stancu, asistat de Sandu Tudor, împotriva profesorului Dimitrie Gusti şi a monografiştilor apropiaţi acestuia. Atacul s-a extins şi asupra Criterionului şi a altor reprezentanţi ai tinerei generaţii care nu aveau legătură directă cu Gusti, dar cei care au fost supuşi calomniilor au fost mai ales „adepţii” profesorului (Stancu, 1934). Pentru cei implicaţi, scandalul a lăsat urme adânci, aşa cum reiese din mărturiile epistolare şi memorialistice lăsate de Petru Comarnescu (Comarnescu, 2003, 137-138), Mircea Vulcănescu fiind unul dintre cei mai afectaţi (e celebru incidentul violent pe care l-a avut cu Sandu Tudor). Şocul a fost puternic şi, de obicei, incidentul este trecut în mod nejustificat la capitolul „anecdotice” ale interbelicului, deşi constituie una din cauzele importante ale destrămării coeziunii membrilor tinerei generaţii. Sandu Tudor era vechi amic cu Vulcănescu, încă de pe vremea ASCR-ului; cel din urmă este dezamăgit şi de lipsa de reacţie a celorlalţi prieteni „năişti”, Eliade evitând să intervină public pentru a-i susţine pe prietenii săi, Noica scriind în continuare pentru Credinţa în ciuda calomniilor aduse lui Gusti şi monografiştilor. Vulcănescu scrie că din cauza acestui conflict l-a evitat, o vreme, pe Nae Ionescu, care păstrase relaţiile cu Sandu Tudor (Vulcănescu, 2005a, 509-510).
Concluzii
Abordarea sociologică a tulburărilor studenţeşti şi acţiunea socială a ASCR-ului, impulsionată de Seminarul lui Gusti, conştiinţa unei apartenenţe „monografice” a principalilor discipoli ai lui Gusti, precum şi proiectul, realizat doar parţial, de a se manifesta public în această calitate pentru a reprezenta o voce alternativă în rândul tinerei generaţii, reprezintă indicii istorice care sunt suficiente, în opinia mea, pentru a răspunde pozitiv întrebării din titlu: da, a existat un curent monografic în cadrul tinerei generaţii. Acest „cadru” este destul de clar conturat: atât ancheta şi reforma din anii ’20, cât şi prezenţa publicistică de la Dreapta sunt manifestări ce se adresează tinerilor studenţi atraşi de mişcarea naţionalistă studenţească tot mai atrasă de legionarism. Totodată, constituirea acestui curent eşuează în a doua parte a deceniului [4], când planurile de a avea o revistă proprie de largă audienţă nu se concretizează.
Deşi gustiştii sunt mult mai bine structuraţi instituţional şi metodologic decât alte orientări ale tineretului interbelic, există diferenţe majore de formare intelectuală şi concepţie între principalii membri. Unii, ca Mircea Vulcănescu, fac parte şi din alte grupări, cum ar fi „năiştii” sau discipolii lui Nae Ionescu, sau au proiecte care depăşesc ca amploare limitele unui curent anume (cum a fost cazul cu Criterion, simpozionul şi revista). Alţii se rup de monografie, înfiinţând propria revistă care va deveni adversar ideologic al profesorului Gusti: este cazul grupului legionar de la Rânduiala. În fine, însuşi Gusti este un motiv pentru care monografiştii nu reuşesc să se constituie într-o grupare care să aibă o prezenţă constantă în spaţiul public: acesta va fi din ce în ce mai atras de activitatea echipelor culturale şi, apoi, de Serviciul Social, pentru a mai încuraja proiectele indepen- dente ale discipolilor săi. Aparent paradoxal, momentul în care Gusti capătă ocazia de a mobiliza instituţional tineretul studenţesc, cu scopul evident de a îl îndepărta de alternativa legionară, coincide cu eşecul constituirii unui curent monografist de sine stătător.
Note
[1] D. Gusti a fost profesor, timp de 10 ani (1910-1920) la Universitatea din Iaşi, îndeplinind inclusiv funcţia de decan între 1918 şi 1920. Tot proiectul gustist de cercetare sociologică a societăţii şi de fundamentare a deciziilor de reformă/intervenţie socială datează încă din această perioadă; de altfel, Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială în România este creată de Gusti la Iaşi, în 1918, alături de V. Madgearu, V. Pârvan şi Traian Bratu, iniţiativa stând la baza Institutului Social Român de la Bucureşti (Momoc, 2012, 85); revista Arhiva pentru Ştiinţe Sociale, Sociologie, Politică şi Etică este lansată tot la Iaşi. În mod similar, seminarul de la Bucureşti este precedat de seminarul ţinut de D. Gusti la Iaşi, ale cărui lucrări au fost publicate în 1915, cu titlul Din lucrările Seminarului de sociologie şi etică al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Iaşi; printre autori, studentul – pe atunci – Petre Andrei.
[2] Trebuie menţionat faptul că exemplificarea pozitivă a unui curent al tinerilor monografişti de către Vulcănescu în respectiva conferinţă este însoţită şi de accentele critice pe care acesta le aduce ideii lui Gusti de a trimite echipe de studenţi pentru „cultu- ralizarea” satelor. Dacă ideea de a trimite studenţii la sat pentru cercetare era susţinută de Vulcănescu, ideea folosirii studenţilor pentru „culturalizarea” ţăranilor era respinsă din capul locului, deoarece ar fi dus la „zdruncinarea acestei culturi” (Vulcănescu, 2005a, 698).
[3] În cadrul unor notiţe nepublicate însumate sub titlul „Opiniile politice ale tinerei generaţii. 1933”, Vulcănescu se descrie drept „ţărănist reacţionar”. Ceilalţi membri ai Şcolii sociologice sunt identificaţi astfel: Anton Golopenţia, Coste Brutus (la care se adaugă Constantin Noica) sunt ”autohtonişti de dreapta”, Traian Herseni era „ţărănist comunizant”, V. Pogoneanu „democrat s.d.r.” (?), Ernest Bernea „maurrasian”, H. H. Stahl, „social-democrat ţărănist”, Vlădescu-Răcoasa „social-democrat”, iar Octavian Neamţu „autohtonist naţionalist”. For the record, Emil Cioran este încadrat, singular, la categoria „individualişti anarhişti”. (document din Arhiva Vulcănescu).
Bibliografie
Boia, L. (2001) Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950. Bucureşti: Humanitas.
Bulmer, M. (1984) The Chicago School of Sociology: Institutionalization, Diversity, and the Rise of Sociological Research.Chicago: University of Chicago Press.
Comarnescu, P. (2003) Pagini de Jurnal, vol. I (1923-1947). Bucureşti: Noul Orfeu.
Cresin, R. (1936) Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti. Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, 633-747.
Deleanu, P. C. (1931) Noi: cuvântul unei gene- raţii aseceriste. Buletinul ASCB, VI, 1-3.
Diaconu, M. (2001) Mircea Vulcănescu. Profil spiritual. Bucureşti: Eminescu.
Dungaciu, D. (2008) Portrete şi controverse. Bucureşti: Tritonic.
Golopenţia, A. (1999) Ceasul misiunilor reale. Bucureşti: Fundaţiei Culturale Române. Golopenţia, A. (2004) Rapsodia epistolară, vol. I. Bucureşti: Albatros.
Golopenţia, A. (2010) Rapsodia epistolară, vol. II. Bucureşti: Enciclopedică.
Gusti, D. şi colab. (2011) Cornova 1931. Chişinău: Quant.
Heinen, A. (2006) Legiunea Arhanghelului Mihail. Bucureşti: Humanitas.
Ionescu, N. (1990) Roza vânturilor. Bucureşti: Roza Vânturilor.
Mezdrea, D. (2005) Nae Ionescu. Biografia, vol. IV. Brăila: Istros – Muzeul Brăilei.
Momoc, A. (2012) Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Şcoala gustiană între carlism si legionarism. Bucureşti: Curtea Veche.
Petreu, M. (2011) De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească. Iaşi: Polirom.
Seminarul de sociologie, etică şi politică (1924) Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare. Lucrat, ca proiect, de seminarul de sociologie, etică şi politică al Univer- sităţii din Bucureşti, în şedinţele din aprilie, maiu, iunie 1923, sub conducerea prof. D. Gusti. Arhiva Pentru Ştiinţă şi Reformă
Socială, V, 1-2, 174-177.
Rostás, Z. (2000) Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl (1985-1987). Bucureşti: Paideia.
Rostás, Z. (2005) Atelierul Gustian. Bucureşti: Tritonic.
Rostás, Z. (2011) Octavian Neamţu, sau valoarea devotamentului, în D. Gusti şi colab., Cornova 1931, Chişinău: Quant.
Stahl, H. H. (1983) Eseuri critice. Despre cultura populară românească. Bucureşti: Minerva.
Stancu, Z. (1934) Sociologul Sonny Boy, Credinţa, 273, 3, 28 octombrie.
Vulcănescu, M. (2004) Bunul Dumnezeu cotidian. Studii despre religie. Bucureşti: Humanitas.
Vulcănescu, M. (2005a) Opere I. Dimensiunea românească a existenţei. Bucureşti: Univers Enciclopedic.
Vulcănescu, M. (2005b) Opere II. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice. Bucureşti: Univers Enciclopedic.
Vezi si:
Lasă un răspuns