Femei de succes în istoria sociologiei interbelice la Universtatea din București

„Sunt tristă că nu sunt și eu băiat”. Femei de succes în  istoria sociologiei interbelice la Universtatea din București[1]

 

Theodora-Eliza VĂCĂRESCU

extras din Alma mater în derivă Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice,  coord. de Irina Nastasă-Matei și Zoltán Rostás, Eikon, Cluj-NApoca, 2016.

 

Au fost multe [femei în monografii]. N-a fost nici una strălucită, dar erau foarte utile pe teren. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la Cornova. (…) Erau bune anchetatoare de teren. Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu aveau o viziune, o concepţie sau o problemă. Doar executanţi. Le spuneai: fă cutare, şi făceau. Nu? Foarte bine. Utile. Henri H. Stahl[2]

… şi după ce s-au căsătorit, ce crezi? Paula a devenit un fel de secretară, îi bătea la maşină toate textele, îi făcea toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui. El a folosit-o total pentru lucrările lui. Marcela Focşa[3]

 

INTRODUCERE

Între 1926 şi 1936 s-au desfăşurat mai multe campanii de monografie sociologică în câteva sate de pe teritoriul României[4]. Campaniile monografice au adunat zeci de studenţi şi studente, cercetători şi cercetătoare care au investigat viaţa rurală folosind un sistem teoretic integrat şi metode şi instrumente de cercetare multidisciplinare. Aceste activităţi s-au desfăşurat în cadrul a diverse organizaţii de cercetare sociologică, reformă şi intervenţie socială înfiinţate sau conduse de profesorul Dimitrie Gusti şi sunt cunoscute sub denumirea generală de „Şcoala sociologică de la Bucureşti”, strâns legată de Universitatea din Bucureşti. La toate aceste activităţi au colaborat foarte multe femei. Participarea masivă şi activă a femeilor la activităţi intelectuale, de cercetare şi intervenţie socială colective este cel puţin neobişnuită pentru anii ‘20 şi ‘30 în România şi în lume, iar, până de curând[5], nu a fost remarcată ca atare şi, cu atât mai puţin, investigată.

În acest articol explorez implicarea masivă a femeilor în cercetarea sociologică de teren, urmărindu-le contribuţiile şi traseul profesional, şi ofer posibile  răspunsuri la întrebări precum: Ce combinaţie de factori sociali, economici şi politici, dar şi personali a produs implicarea atât de multor femei în campaniile monografice gustiene? Ce mecanisme disciplinare şi instituţionale şi ce strategii personale au produs atât includerea, cât şi, ulterior, excluderea femeilor şi delimitarea unor zone profesionale definite ca „potrivite” pentru femei? Cum au fost influenţate vieţile şi traiectoriile profesionale şi personale ale acestor femei de implicarea lor în activităţile organizaţiilor gustiene? Investigația mea asupra muncii şi contribuţiilor femeilor şi asupra consecinţelor acestora, pe de o parte, pentru ştiinţele, reformele şi intervenţiile sociale şi, pe de altă parte, pentru traiectoriile profesionale ale femeilor implicate, porneşte de la ipoteza existenţei unei combinaţii de mecanisme disciplinare şi instituţionale, necesităţi sociale şi politice, şi strategii personale.

Pentru a răspunde la întrebările de mai sus, utilizez în primul rând surse „personale”, precum interviuri de istorie orală realizate cu unele/ii dintre participantele şi participanţii la activităţile de cercetare sociologică şi de intervenţie socială, corespondenţa unora dintre monografişti/ste şi câteva memorii şi fragmente de jurnale ale câtorva dintre persoanele implicate în Şcoala gustiană. Convorbirile realizate de Zoltán Rostás cu Henri H. Stahl şi cu prima generaţie de monografiştiste[6] formează nucleul documentar al  cercetării  mele.  Folosesc, de  asemenea, studii, articole şi cronici publicate în revistele ştiinţifice şi de comunicare organizaţională şi propagandă editate de instituţiile în care au fost implicaţi/te membrii şi membrele Şcolii sociologice de la Bucureşti, şi documente de arhivă. Ca metodă principală de cercetare, utilizez analiza documentară şi de discurs, în primul rând din perspectivă de gen şi cu o abordare integrativă. Astfel, în investigaţia mea fac constant referire, pe de o parte, la activităţile, contribuţiile, (ne)recunoaşterea şi traseele profesionale ale femeilor şi bărbaţilor care au făcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti şi, acolo unde este posibil, la implicarea femeilor în întreprinderi de cercetare şi schimbare socială din alte ţări. Pe de altă parte, acord atenţie şi integrez atât diversele demersuri de cercetare şi intervenţie socială gustiene, cât şi participarea femeilor la acestea în contextul social, cultural şi politic al României din prima jumătate a secolului al XX-lea, inclusiv prin investigarea şi includerea lor în contextul mişcărilor femeilor şi feministe cu caracter amplu, activ şi vizibil în perioada ante şi interbelică în teritoriile locuite de români.

 

CONTEXTE SOCIALE ŞI ASOCIAŢIONALE

La începutul anilor 1920, proporţia studentelor care urmau cursuri universitare în România era de 17%[7], însă numărul lor a crescut continuu, ajungând între jumătatea şi sfârşitul deceniului al treilea să se dubleze: de la 5101 studente în anul academic 1924-1925 (22,79%), în 1929-1930 urmau cursuri universitare şi şcoli speciale 10.400 de studente (27,86%)[8]. La jumătatea anilor ‘30 ai secolului trecut numărul studentelor rămăsese relativ ridicat, reprezentând puţin peste un sfert din numărul total al persoanelor înscrise, adică 9922 de studente dintr-un total de 37.771[9]. În cadrul Universităţii din Bucureşti, în anul 1930-1931, studentele reprezentau 28,1% din persoanele înscrise, cele mai multe urmând cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, unde erau majoritare, formând 58,5% din corpul studenţesc şi constituind aproape 40% din totalul femeilor care frecventau cursurile acestei universităţi[10]. De fapt, preponderenţa studentelor în cadrul Facultăţii de Filosofie şi Litere nu este o caracteristică a anilor ‘30, studentele fiind încă de la începutul anilor ‘20 mai numeroase decât studenţii, proporţia lor menţinându-se constant între 55-65%[11].

Superioritatea numerică a studentelor care frecventau cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere este justificată, pe de o parte, de transformările survenite la nivelul contextelor economice şi sociale, care au antrenat un mare număr de femei, preponderent din clasa mijlocie urbană, să-şi caute ocupaţii lucrative în afara familiei şi, pe de altă parte, de configuraţia specifică a rolurilor de gen, care atribuia femeilor activităţi în zonele îngrijirii, asistenţei sociale şi educaţiei. Aşadar, rezultatul acestor schimbări sociale, demarate la sfârşitul secolului al XIX-lea în provinciile locuite de români şi accentuate mai ales după primul război mondial, a fost creşterea numărului femeilor care urmau studii superioare, mai ales în domeniile care le-ar fi putut permite pătrunderea în zone profesionale plătite, predominantă fiind cea a profesoratului. Bineînţeles, acestea sunt numai orientările generale caracteristice epocii, care nu justifică decât parţial implicarea femeilor în demersurile de cercetare şi intervenţie socială. Prin urmare, explicaţiile participării femeilor la investigaţiile de teren trebuie căutate la intersecţia studiilor realizate de femei înaintea lui Gusti — fie individual, fie în cadrul unor asociaţii înfiinţate şi conduse de femei —, a necesităţilor de cercetare relevate în timpul primelor două campanii monografice şi, nu în ultimul rând, a aspiraţiilor ştiinţifice şi dorinţelor personale ale studentelor. Voi semnala mai departe existenţa unor practici de cercetare socială desfăşurată de femei încă de la începutul secolului şi voi puncta câteva posibile motivaţii de dinamică a cercetării de grup şi opţiuni personale care au dus la implicarea unor studente în campaniile de monografie sociologică.

Implicarea femeilor în realizarea de studii asupra condiţiilor de viaţă şi de muncă ale populaţiei sărace din România, mai ales ale femeilor şi ale copiilor, şi în activităţi de educare şi asistenţă socială a reprezentat o constantă începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intensificându-se în primii ani ai secolului al XX-lea. Această dominantă a asociaţiilor femeilor şi feministe, pe de o parte, arată că includerea unor studente şi cercetătoare în demersurile gustiene nu s-a produs într-un vacuum şi că exista o istorie a studiilor sociale realizate de femei şi, pe de altă parte, susţine ipoteza preluării sau măcar a cunoaşterii şi integrării de către Dimitrie Gusti a unor tematici de cercetare şi a unor obiective şi strategii de intervenţie socială — cel puţin în zonele familiei, ale vieţii şi muncilor femeilor, creşterii copiilor, industriei casnice — iniţiate şi practicate de organizaţiile femeilor şi feministe.

Activităţile de cercetare a vieţii sociale desfăşurate de participanţii şi participantele la campaniile de monografie sociologică au făcut parte, de la început, dintr-un vast proiect de schimbare socială, în care construcţia naţională ocupa un loc important. Aşadar, ele reprezentau fundamentarea ştiinţifică, pe baza unor studii aplicate pe teren, a unui set de activităţi şi intervenţii sociale care aveau drept scop ameliorarea condiţiilor de muncă şi de viaţă în primul rând ale populaţiei satelor şi într-o măsură mai redusă şi ale celei urbane, mai ales de la sfârşitul anilor 1920. Din punct de vedere conceptual şi organizaţional, preocupările de cercetare şi de intervenţie socială ale instituţiilor create şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au fost influenţate, pe de o parte, de activităţi şi organizaţii similare din alte ţări. Pe de altă parte, au fost determinate de contextul social, economic şi politic din România şi s-au inspirat şi din demersuri de schimbare socială existente în teritoriile locuite de români. În cadrul acestor din urmă demersuri, consider că asociaţiile femeilor şi feministe ocupă un loc important, aspect care până acum nu a fost remarcat şi discutat în exegezele asupra Şcolii sociologice de la Bucureşti.

Chiar dacă lipsesc din discursul istoriografic dominant, multitudinea organizaţiilor femeilor şi feministe şi implicarea lor activă şi vizibilă în dezbaterile publice şi activităţile de asistenţă socială şi filantropice de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului trecut au reprezentat o constantă. Astfel, pe lângă demersurile emancipatoare, de schimbare a statutului juridic şi politic al femeilor din România, sutele de asociaţii ale femeilor aveau ca obiectiv fundamental îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă, în principal ale femeilor şi copiilor din mediul rural şi urban[12]. Nu este aici suficient spaţiu pentru a studia îndeaproape legăturile dintre activităţile acestor organizaţii şi demersurile de cercetare şi schimbare socială realizate de la jumătatea anilor 1920 şi în anii 1930 de grupul larg de persoane condus de Gusti, dar cred că este importantă punctarea câtorva repere care să arate zonele de suprapunere a obiectivelor propuse şi a strategiilor utilizate în vederea realizării lor atât de asociaţiile femeilor, cât şi de instituţiile gustiene.

Asociaţiile femeilor şi feministe au urmărit studierea în vederea găsirii unor mijloace de îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă ale femeilor. Cel puţin de la începutul secolului trecut au existat asociaţii ale femeilor care nu numai că au avut ca scop ameliorarea condiţiilor de viaţă ale femeilor din clasele de jos prin diverse mijloace, dar care şi-au fundamentat necesitatea demersurilor şi au înscris în programul lor de activităţi cercetarea diverselor aspecte ale vieţii şi muncii femeilor. Un exemplu este cel al Asociaţiei femeilor române „Sprijinul”, creată în anul 1900 la Bucureşti, la iniţiativa unui grup de femei condus de Ecaterina Arbore. Această organizaţie arată tipul de conştiinţă socială şi de orientare acţională a unora dintre femeile intelectuale din România înainte de primul război mondial. Acţiunile Asociaţiei femeilor române „Sprijinul” între 1900 şi 1913 au fost numeroase şi cu acoperire largă. S-au organizat conferinţe populare periodice susţinute în şcoli primare din cartierele de periferie ale Bucureştiului, pe teme de igienă, puericultură, educaţia copiilor, dreptul juridic al femeilor, ştiinţe naturale etc., care includeau uneori şi concerte populare şi beneficiau de un public numeros. Din 1901, Asociaţia „Sprijinul” a luat în antrepriză lucrările de confecţie şi rufărie de la Primăria Capitalei şi apoi de la Serviciul Sanitar General pentru a le oferi locuri de muncă membrelor lucrătoare ale organizaţiei. În 1902 s-a deschis o şcoală pentru fete, cu secţiunile croitorie şi lenjerie, pe lângă care au funcţionat ateliere organizate pe principiul cooperaţiei, în 1903 s-au înfiinţat cursuri duminicale pentru adulte (de alfabetizare şi profesionale), în 1904 a fost înfiinţată o şcoală de infirmiere, iar în 1910 un internat pentru elevele acestei şcoli. Pe lângă aceste iniţiative, s-au efectuat şi studii asupra condiţiilor de viaţă şi muncă ale femeilor. Un exemplu este studiul Ecaterinei Arbore, Industria şi sănătatea lucrătoarelor, publicat în 1907, în care aceasta investighează în mod preponderent munca femeilor angajate în industrie şi arată condiţiile grele de muncă ale femeilor şi exploatarea muncii lor într-o măsură mai mare decât în cazul bărbaţilor.

Există deja studii care atestă preponderenţa asociaţiilor iniţiate şi conduse de femei în domeniul asistenţei şi ocrotirii sociale (cunoscute, mai ales în secolul al XIX-lea, în România şi în alte ţări europene şi sub denumirea de „filantropice” şi „de binefacere”) în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului al XX-lea[13]. Voi menţiona numai faptul că, potrivit Indicatorului instituţiilor de asistenţă socială publică şi privată din România pe 1924, din cele 629 de instituţii sociale înregistrate, 50 aparţineau statului, restul constituind iniţiative particulare, marea majoritate fiind patronate de femei[14].

Interesele, scopurile şi mijloacele acestor asociaţii ale femeilor au coincis în bună măsură şi a existat chiar o colaborare instituţională recunoscută şi susţinută între Institutul Social Român, prin  Secţia  de  studii  feminine,  Seminarul  de  sociologie  de  la Universitatea din Bucureşti şi Asociaţia Creştină a Femeilor Române în înfiinţarea şi organizarea activităţii didactice a Şcolii Superioare de Asistenţă Socială[15], începând din toamna anului 1929. Însă au existat diverse alte asociaţii ale femeilor ale căror scopuri, strategii şi activităţi realizate la începutul anilor 1920 s-au regăsit la mijlocul anilor 1930 în iniţiativele sociale gustiene. De pildă, există similarităţi remarcabile între demersurile de asistenţă şi ocrotire socială practicate de Asociaţia Cercurilor de Gospodine şi activităţile de intervenţie socială proiectate şi parţial realizate de Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol” prin echipele studenţeşti voluntare şi legea Serviciului Social. Înfiinţată în 3 aprilie 1920 la Bucureşti, la iniţiativa Valentinei Focşa, Asociaţia Cercurilor de  Gospodine  reprezenta,  în  cuvintele iniţiatoarei, o „probă manifestă a modului cum înţeleg femeile să colaboreze — în această epocă de frământare — la noua aşezare a neamului nostru” şi „o operă ce şi-a pus ca ţintă ridicarea vieţii satelor şi mahalalelor noastre prin infiltrarea necesităţii unui trai mai bun”. Este relevantă concepţia asociaţiei asupra mijloacelor de „ridicare” a vieţii „omului claselor de jos”, ale cărei dominante se regăsesc, desigur mult mai elaborate şi sistematizate, şi în proiectul gustian de intervenţie socială[16]. Activităţile practic-demonstrative, abordarea într-o manieră integrativă a tuturor aspectelor vieţii sociale săteşti, ca şi ideea realizării unor „gospodării model” apar şi în proiectele de intervenţie socială dezvoltate de Gusti. În plus, Asociaţia Cercurilor de Gospodine s-a ocupat, aşa cum vor face şi echipele  studenţeşti  un  deceniu  şi  jumătate  mai  târziu,  şi  de promovarea industriilor casnice, prin crearea de cooperative, propuneri de sindicalizare a producţiei şi a desfacerii, expoziţii cu vânzare etc.

O altă zonă de suprapunere a activităţilor organizaţiilor femeilor şi a demersurilor reformiste şi intervenţioniste gustiene este cea a „serviciului social”, chiar dacă acesta era conceput parţial diferit de către activistele sociale şi feministe. Ca urmare a rezultatelor pozitive obţinute în activităţile de asistenţă şi ocrotire socială ale multor alte asociaţii ale femeilor pe parcursul a peste jumătate de secol, la mijlocul anilor 1930 au apărut câteva propuneri de introducere a serviciului social obligatoriu pentru femei, pe modelul serviciului militar pentru bărbaţi. Un exemplu este proiectul de organizare a asistenţei sociale în oraşul Constanţa, realizat de  preşedinta filialei Constanţa a Asociaţiei pentru Emanciparea Civilă şi Politică a Femeii Române, Maria Dimitriu-Castano, în 1934. Dimitriu-Castano propunea legiferarea obligativităţii unor acte în vederea încheierii căsătoriilor, printre care figurau şi adeverinţa satisfacerii serviciului social de un an şi de absolvire a unui curs menajer şi de puericultură de către viitoarea soţie, alături de certificatul care atesta îndeplinirea serviciului militar de către viitorul soţ[17]. Şi alte organizaţii pentru emanciparea femeilor şi feministe au făcut propuneri similare, precum, în 1935, Gruparea Femeilor Române, a cărei preşedintă era Alexandrina Cantacuzin[18], şi apelul trimis primului ministru în 1936, prin care Consiliul Naţional al Femeilor  Române, Gruparea Femeilor Române şi Asociaţia „Solidaritatea” au cerut o lege care să prevadă serviciu social obligatoriu pentru femei ca echivalent al celui militar obligatoriu pentru bărbaţi[19].

Bineînţeles, prin aceste demersuri de introducere a unui serviciu social obligatoriu pentru femei, mişcările de emancipare a femeilor încercau să construiască şi să susţină — pe baza contribuţiilor femeilor faţă de societate în domeniile de activitate deja recunoscute şi în consonanţă cu rolurile de gen prescrise de discursul ideologic naţional-patriarhal al vremii — participarea femeilor la consolidarea statului naţional şi, deci, drepturile lor politice egale cu ale bărbaţilor. Indiferent, însă, de scopurile specifice urmărite de organizaţiile femeilor şi feministe în propunerile făcute, este evident că ideea unui serviciu social, chiar dacă diferită într-o oarecare măsură de cea promovată de Dimitrie Gusti la sfârşitul aceluiaşi deceniu, a existat cu cel puţin cinci ani înainte şi, mai mult, se adresa exclusiv femeilor. Nu trebuie, aşadar, să fie interpretată ca o noutate absolută obligativitatea prevăzută în legea Serviciului Social din octombrie 1938 care includea toate absolventele de studii superioare, alături de absolvenţi, „pentru munca de ridicare a satelor şi oraşelor”[20].

 

STRATEGII DE MUNCĂ ÎN „COLABORARE”

La primele două ieşiri pe teren ale Şcolii sociologice de la Bucureşti (la Goicea Mare în 1925 şi la Ruşeţu în 1926) nu au participat studente, însă, începând de la cea de a treia (la Nerej în vara anului 1927), prezenţa monografistelor a devenit o constantă şi a fost substanţială. Cea de a treia campanie, desfăşurată în vara lui 1927 în satul Nerej (Vrancea) este prima la care au luat parte  femei: nouă studente şi o asistentă de cercetare dintr-un total de 41 de participanţi şi participante, ceea ce înseamnă că femeile  au reprezentat un sfert din numărul total[21]. În anul următor cercetările monografice s-au desfăşurat în satul Fundul Moldovei (Bucovina), iar echipa a cuprins 60 de persoane, dintre care 17 femei. Este important de subliniat faptul că s-a format o echipă care se ocupa de „problema femeii” şi altele care investigau gospodăria, industria casnică şi familia. Din sursele pe care le-am identificat, în afară de organizaţiile feministe sau pentru femei, aceasta este prima încercare de investigare a vieţii femeilor cu acest scop asumat, declarat şi cu metode ştiinţifice. Desigur, celelalte tematici, deşi parţial în sfera privată, au mai fost investigate, însă de această dată lucrul se făcea într-o echipă multidisciplinară, în cadrul unui efort structurat şi colectiv, cu instrumente şi teorii ştiinţifice. Mai mult, la aceste cercetări au participat femei şi cel puţin una dintre ele a coordonat munca unei echipe. La cea de a cincea campanie monografică, la Drăguş (Făgăraş) în 1929, au luat parte peste 80 de persoane, dintre care cel puţin 17 studente şi cercetătoare. Următoarele două campanii monografice s-au desfăşurat la Runcu (Gorj) în 1930 şi la Cornova (Orhei, Basarabia) în 1931. La Runcu au fost peste 60 de monografişti/ste, dintre care 20 studente şi cercetătoare. La campania de la Cornova au participat 55 de persoane, dintre care 14 femei[22].

Este evident, aşadar, că simplul fapt al frecventării cursurilor universitare de către studente nu explică implicarea lor în activităţile de cercetare aplicată, întrucât şi în anul 1924-1925 existau studente la Facultatea de Filosofie şi Litere, ba, mai mult, erau studente care au participat la lucrările Seminarului de sociologie în care s-a pregătit prima ieşire în teren. De pildă, procesele verbale ale şedinţelor seminariale din 1925 sunt realizate şi semnate de studenta A. Suciu, iar, potrivit unui proces verbal din 8 ianuarie 1925, din comitetul format în cadrul Seminarului făceau parte patru studente şi opt studenţi[23]. Neimplicarea studentelor în primele două ieşiri de cercetare pe teren poate fi justificată atât prin standardele diferite de moralitate pentru bărbaţi şi femei, cât şi prin percepţiile asupra condiţiilor insalubre şi lipsa confortului, specifice vieţii în mediul rural. De exemplu, primul asistent al lui Dimitrie Gusti, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, menţionează chiar reticenţa profesorului de a trăi câteva zile în sat: „lui Gusti îi era frică să nu-l mănânce păduchii la ţară. (…) O săptămână ne-am luptat cu el, las-că nu-i chiar aşa!”[24]. Totuşi, fără a respinge integral aceste argumente, cred că ele nu justifică decât parţial şi superficial dinamica de gen a grupului monografic.

La nivelul practicilor de organizare a cercetării de grup, se poate avansa ipoteza conform căreia echipele formate exclusiv din cercetători bărbaţi au întâmpinat dificultăţi în investigarea unora dintre fenomenele, situaţiile şi instituţiile din viaţa satului şi au realizat că acestea ar putea fi abordate mai uşor şi mai eficient de către cercetătoare. În plus, aceste zone ale vieţii sociale, chiar dacă erau integrate în sistemul conceptual dezvoltat de Dimitrie Gusti, este posibil să fi părut mult mai puţin importante şi, deci, cu o atractivitate scăzută pentru cercetătorii bărbaţi, care s-au îndreptat spre tematici considerate „serioase” şi care beneficiau de legitimitate ştiinţifică recunoscută. Henri H. Stahl, fără a recunoaşte în mod explicit greutăţile cercetătorilor în strângerea de materiale despre unele aspecte ale vieţii sociale rurale, articulează fără echivoc percepţiile generale asupra diferenţelor de gen în stabilirea temelor de cercetare: „[Xenia Costa-Foru] [e]ra licenţiată în sociologie. (…) Nu avea o problemă, venise să vadă despre ce este vorba. Eu cred că am infectat-o cu ideea familiei. Că nu era nimeni să se ocupe de treaba asta. După părerea mea, e o problemă care se potriveşte foarte bine pentru o socioloagă, mai bine decât pentru un sociolog. Şi i-am spus: fă problema asta. Ai să studiezi familia”[25].

Pe lângă „îndrumarea” studentelor spre anumite arii de cercetare, fie mai greu de investigat de către bărbaţi, fie neinteresante pentru ei, tot din convorbirile cu Henri H. Stahl se poate identifica un alt tip de necesitate funcţională resimţită în munca în colectiv pe teren, în care componenta de gen joacă un rol important. Potrivit sistemului teoretic şi metodologic gustian, viaţa socială a satului trebuia documentată în totalitatea manifestărilor şi a funcţionării ei, aşa încât era nevoie de un volum foarte mare de muncă pentru a strânge cantitatea mare de date şi informaţii necesare redactării monografiilor. Având în vedere, pe de o parte, percepţiile de gen, conform cărora femeile erau mai potrivite pentru o activitate minuţioasă, dar repetitivă şi puţin creativă şi, pe de altă parte, aşteptările şi rolurile de gen care defineau femeile ca mai puţin competitive şi aspiraţiile şi oportunităţile lor profesionale ca diferite şi inferioare în comparaţie cu cele ale bărbaţilor, se poate susţine ipoteza utilizării muncii femeilor în folosul avansării atât a scopurilor de cercetare ştiinţifică, cât şi a carierelor unora dintre monografişti. Această componentă de gen a muncii „în colaborare” este candid exprimată de Stahl în mai multe locuri în cadrul explorării orale a activităţilor Şcolii sociologice de la Bucureşti, realizate de Zoltán Rostás:

„Au fost multe [femei în monografii]. S-a lucrat bine cu ele. Eu am lucrat în mod sistematic cu fete. M-am înţeles foarte bine cu ele. (…) N-a fost nici una strălucită, dar erau foarte utile pe teren. Făceau treaba cum trebuia. Bine. (…) Păi, la un moment dat în monografii, am întrebuinţat studente de la şcoala de asistenţă socială. (…) Şi acest grup de fete avea o experienţă deosebită în a face anchete sociologice. Le-am folosit şi noi, le-am folosit în campania de la Cornova, le-a folosit şi Sabin Manuilă în campaniile lui de la Fibiş. (…) Erau bune anchetatoare de teren. Însă în materie de sociologie, fără îndoială că nu aveau o viziune, o concepţie sau o problemă. Doar executanţi. Le spuneai: fă cutare, şi  făceau. Nu? Foarte bine. Utile. (…) Mai întâi că se poate lucra în echipe multiple numai aşa, fiind multe situaţii în care nu poţi să fii prezent ca observator peste tot — lucrurile se petrec în diverse locuri, cu diverse personaje şi, atunci când sunt mai mulţi, tu te ţii de ăla, tu de ăla, tu de ăla… Pe urmă strângi la un loc tot ce s-a adunat. Ai nevoie de personajele acestea de a doua mână”[26].

Marcela Focşa, participantă la cercetările monografice începând cu campania de la Fundul Moldovei, din 1928, remarcă şi ea acest aspect al muncii de „asistenţă” de cercetare în beneficiul altora: „Zizi [Elisabeta Constante] la Fundul Moldovei a făcut ce făceam şi eu. Ne-a pus să facem statistici, făceam statistică, ne-a pus să facem fişe de familii, făceam fişe. La Fundul Moldovei asta făceam. Ce ne puneau să facem, făceam”[27]. Lena Constante povesteşte că îl cunoştea pe Mac Constantinescu de la şcoala de arte şi el „m-a cooptat în secţia lui, să fac còpii, fişe”[28]. Exista, aşadar, o ierarhie de gen bine stabilită în distribuţia muncii şi a contribuţiilor,   în   care   dimensiunea   „folosirii”   femeilor,    a „întrebuinţării” studentelor în cercetare „doar ca executanţi” este izbitor de evidentă, iar poziţia lor, de „personaje de mâna a doua”, nu constituia un subtext nearticulat deschis, ci o circumscriere manifest afirmată şi practicată. Se pot intui efectele acestui tip de relaţii de grup şi aşteptări de gen care, în combinaţie cu absenţa aproape totală a modelelor de succes profesional recunoscut al femeilor în cercetarea ştiinţifică, au contribuit la acceptarea de către studente a locului inferior desemnat lor şi, în cazul multora dintre ele, la renunţarea la o carieră ştiinţifică. Aşadar, munca în colectiv şi colaborarea dintre membrii/ele Şcolii sociologice de la Bucureşti, idealizate în textele şi discuţiile interbelice şi în exegezele ulterioare, pot fi contestate din perspectivă de gen, aşa cum voi susţine şi dezvolta mai jos.

 

GENUL ÎN SOCIO–ISTORIA ŞTIINŢELOR

Munca şi contribuţiile femeilor la producţiile ştiinţifice — publicaţii, conferinţe, expoziţii etc. — ale Şcolii sociologice de la Bucureşti nu vor putea fi niciodată stabilite cu certitudine. Acest lucru ţine, pe de o parte, de caracteristicile tipului de muncă în comun şi este specifică, în general, colaborării ştiinţifice în cadrul unui grup extins de cercetare. Pe de altă parte, nu poate fi ignorată preponderenţa covârşitoare a volumelor şi a articolelor semnate de bărbaţi şi a carierelor şi poziţiilor ştiinţifice, administrative şi politice pe care mulţi dintre monografişti le-au avut, cel puţin până în 1948, ca şi recuperarea şi valorizarea lor în urma reabilitării sociologiei, de la mijlocul anilor ‘60 ai secolului trecut. Astfel, din perspectiva studiilor de gen şi a istoriei femeilor — mai ales a teoriilor şi a constatărilor din zonele istoriei şi sociologiei ştiinţei, dar şi a istoriei literare feministe —, devine necesară interogarea fundamentelor, mecanismelor şi a strategiilor care au produs evacuarea femeilor şi a contribuţiilor lor din ştiinţele sociale, dar şi din alte domenii atât de diverse precum chimie, istorie, medicină, fizică, astronomie, literatură etc.

În această parte a articolului voi discuta contribuţiile recunoscute prin publicare ale cercetătoarelor care au făcut parte din Şcoala sociologică de la Bucureşti, voi explora câteva dintre mecanismele şi strategiile care au condus la marginalizarea sau chiar îndepărtarea lor din poziţii care ar fi putut reprezenta o concurenţă pentru colegii lor de cercetare, şi voi include aceste fenomene în cadrul mai larg al dinamicii ştiinţifice disciplinare şi instituţionale.

Există o literatură vastă care tratează dinamica de gen a ştiinţei. Studiile de istorie a ştiinţelor şi istoriile disciplinelor, inclusiv istoria artei şi istoria literaturii şi, în general, discursul public de până în anii ‘70 ai secolului trecut nu au fost sensibile la dimensiunea de gen şi, cu atât mai puţin, nu au interogat critic quasi-absenţa femeilor din ştiinţă, artă, literatură. Odată cu valul al doilea al feminismului global, din ce în ce mai multe studii de istorie, istorie socială, sociologie, filosofie din perspectiva femeilor şi feministă au redescoperit şi recuperat, pe de o parte, participarea şi contribuţiile femeilor la diverse ştiinţe şi, pe de altă parte, au avansat ipoteze, teorii şi modele justificatoare pentru fenomene de excludere, ştergere şi deturnare a muncii şi a contribuţiilor femeilor. Voi prezenta pe scurt cele mai importante teorii şi studii recuperatoare din istoria şi sociologia ştiinţelor, mai ales pe acelea care pot oferi o înţelegere mai nuanţată şi mai complexă a fenomenului aparent paradoxal de cooptare şi înlăturare a cercetătoarelor din Şcoala sociologică de la Bucureşti.

De la începutul anilor 1980 au apărut nenumărate studii care au demonstrat cum categoria genului influenţează participarea, poziţia şi recunoaşterea în ştiinţe. Femeile au participat la producerea de cunoaştere în diverse ştiinţe, însă s-au plasat cel mai adesea pe poziţii inferioare, în zone disciplinare şi instituţionale care beneficiau de prestigiu redus, iar gratificaţiile şi recunoaşterea ştiinţifică nu numai că au fost într-o măsură radical inferioară celor ale oamenilor de ştiinţă bărbaţi, dar adesea au fost deturnate, iar contribuţiilor lor au fost asumate de bărbaţi[29].

Într-un studiu devenit celebru, asupra cercetătoarelor cu studii doctorale din Statele Unite ale Americii de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în anii 1940, Margaret Rossiter a identificat două tipuri de segregare de gen în ştiinţă: cea ierarhică, care limitează accesul cercetătoarelor la nivele profesionale inferioare, şi cea teritorială, care împiedică intrarea femeilor în anumite discipline sau specializări din cadrul unei anumite discipline[30]. Rossiter consideră că aceste fenomene au apărut ca urmare a trei factori: creşterea numărului de femei cu pregătire ştiinţifică postuniversitară, opoziţia puternică faţă de pătrunderea lor în zone ocupaţionale ştiinţifice tradiţionale, precum cele universitare şi guvernamentale, şi schimbările structurale din cadrul ştiinţelor, prin care s-au creat domenii şi roluri noi, în care componenta de gen era strict circumscrisă. Bineînţeles, argumentul lui Rossiter subliniază dimensiunea economică a acestor fenomene şi arată felul în care, pentru a-şi menţine supremaţia în structurile instituţionale şi disciplinare de prestigiu, cercetătorii bărbaţi au utilizat discursul conservator care sublinia „abilităţile speciale” şi „talentele unice” ale femeilor în anumite tipuri de muncă pentru a delimita strict activităţile şi domeniile la care aveau acces. Astfel, în această perioadă, femeile cu pregătire ştiinţifică avansată au fost fie îndrumate spre spaţii instituţionale cu prestigiu scăzut şi, deci, cu resurse reduse, cum erau colegiile pentru femei, fie au fost îndreptate  spre  spaţii  disciplinare  nou  create  şi  definite  ca „feminine”, în care femeile îşi puteau utiliza „abilităţile speciale”, precum departamentele de „economie gospodărească” (home economics) şi de „administrarea serviciului social” (social service administration), ori erau acceptate ca asistente de cercetare sau bibliotecare specializate, adică pe poziţii foarte slab plătite, care presupuneau o muncă minuţioasă, repetitivă şi necreativă şi care, desigur, nu ofereau posibilitatea avansării[31].

Un alt fenomen relevat în multe studii referitoare la diverse domenii ştiinţifice şi literare constă în nerecunoaşterea, eliminarea şi chiar deturnarea muncii şi a contribuţiilor femeilor de către bărbaţi. Margaret Rossiter a documentat acest fenomen în diverse domenii ştiinţifice şi l-a denumit, pe modelul efectului Matthew, sesizat de sociologul Robert K. Merton[32], „efectul Matilda”, după una dintre primele istorice[33] a mişcărilor femeilor, Matilda Joslyn Gage. Rossiter susţine că, în general, prin „efectul Matthew” se face referire mai ales la prima parte din citatul biblic, care postulează îmbogăţirea celor care sunt deja bogaţi, şi se trece cu vederea a doua parte, cea prin care se remarcă sărăcirea celor deja săraci[34]. În această a doua parte a fenomenului localizează Rossiter funcţionarea genizată a mecanismelor de recunoaştere, recompensare şi valorizare ştiinţifică, relevând şi criticând dinamica de gen a nerecunoaşterii şi chiar a ştergerii din memoria publică a contribuţiilor femeilor la cunoaşterea ştiinţifică[35].

Rossiter consideră că este important de relevat faptul că în cadrul structurii sociale care influenţează recunoaşterea contribuţiilor şi atribuirea recompenselor ştiinţifice, cea de gen ocupă un loc fundamental. Istorica ilustrează distribuţia profund inegală a recunoaşterii şi a recompenselor cu exemple variate, atât din punct de vedere istoric, cât şi din cel al domeniilor. Mecanismele şi strategiile de excludere şi/sau circumscriere ocupaţională a femeilor în ştiinţe ţin atât de dinamica instituţională şi disciplinară, cât şi de distribuirea resurselor şi localizarea intereselor sociale, economice şi politice. Din perspectiva acestui subiect de cercetare, fenomenele evidenţiate şi teoriile furnizate de studiile istorice şi sociologice asupra implicării femeilor în ştiinţe şi în activităţile de schimbare socială sunt utile din cel puţin două perspective. Pe de o parte, demonstrează că implicarea femeilor atât în cercetarea socială, cât şi în demersurile reformatoare nu este specifică exclusiv României, ci se încadrează într-un complex de procese sociale, economice şi istorice globale, asociate mai ales industrializării şi urbanizării, de mişcări de schimbare şi ameliorare socială şi de proiecte de definire şi construcţie naţională. Investigarea tuturor acestor procese şi mişcări (şi) din perspectivă de gen poate releva aspecte esenţiale, până acum neobservate sau subestimate, contribuind la o înţelegere mai nuanţată nu numai a relaţiilor inegale dintre femei şi bărbaţi şi la problematizarea şi destabilizarea ierarhiilor şi a inegalităţilor de gen, ci şi a fenomenelor şi a proceselor sociale în a căror producere şi semnificare categoria genului reprezintă o axă fundamentală. Pe de altă parte, întrucât există similarităţi între fenomenele şi procesele din alte zone geo-politice şi cele din România interbelică, studiile şi teoriile prezentate pot oferi lămuriri şi interpretări suplimentare, bineînţeles, adaptate la contextul istoric, social şi politic din România interbelică.

 

MECANISME INSTITUŢIONALE ŞI DISCIPLINARE

Am furnizat în secţiunea de mai sus argumente care susţin ipoteza cooptării studentelor în cercetările monografice ca urmare a realizării atât a existenţei unor aspecte ale vieţii sociale rurale care ar putea fi mai eficient studiate de femei, cât şi a necesităţii unui număr mare de persoane care să strângă date de teren, dar care să nu aibă neapărat aspiraţii de valorizare a lor în nume propriu. Aceste tendinţe, însă, nu trebuie înţelese ca unidirecţionale, iar femeile nu trebuie considerate doar ca un grup de manevră, uniform şi pasiv, asupra căruia şi-a impus voinţa un alt grup, cel al cercetătorilor bărbaţi, bine structurat şi cu un plan precis – o astfel de abordare ar fi simplistă şi reductivă. Aşa cum voi arăta mai departe, au existat cercetătoare care au refuzat rolul de auxiliare ce le fusese desemnat şi care au încercat atât să abordeze tematici asupra cărora lucrau şi bărbaţi, cât  şi să-şi construiască o  carieră ştiinţifică. Astfel, voi încerca să relev în continuare în ce măsură au reuşit aceste lucruri, care au fost strategiile personale utilizate de femei pentru promovarea şi recunoaşterea muncii lor şi cum au funcţionat mecanismele instituţionale care le-au redus substanţial şansele de afirmare   şi   posibilitatea   dobândirii   unor   poziţii   cu   prestigiu profesional, validare valorică şi autoritate ştiinţifică.

Dinamica de gen a grupului monografist trebuie integrată în contextul mai larg al conceptualizării rolurilor bărbaţilor şi femeilor în viaţa socială, al antecedentelor implicării femeilor în ştiinţă în general şi în cercetarea socială în particular — aşa cum am arătat mai sus — şi nu în ultimul rând al definirii ştiinţelor sociale şi al locului femeilor în instituţionalizarea domeniului. Aşadar, evacuarea femeilor din cercetarea sociologică trebuie pusă în legătură cu mecanismele de profesionalizare şi instituţionalizare ale disciplinei. În general, graniţele zonelor ştiinţifice în proces de formare, care nu beneficiază încă nici de recunoaştere şi legitimitate academică şi deci nici de fonduri şi oportunităţi de carieră, sunt mult mai permeabile. În această fază ambiguă — mai îndelungată sau mai scurtă, în funcţie de mulţi alţi factori, precum condiţiile sociale, culturale şi politice — femeile pot pătrunde şi lucra alături de bărbaţi în număr destul de mare, însă, în general, ca voluntare şi de multe ori pe poziţii subordonate. Odată cu recunoaşterea instituţională a zonei respective ca disciplină de sine stătătoare — fenomen care atrage după sine atât fonduri şi oportunităţi profesionale, cât şi o selecţie mai riguroasă, dar nu neapărat obiectivă —, femeile pătrund mai greu, iar cele deja implicate rămân pe poziţii subalterne sau este creată o sub-disciplină definită ca „potrivită” pentru femei, spre care sunt orientate acestea şi care ocupă un loc marginal şi din punctul de vedere al prestigiului, şi din cel al resurselor economice disponibile.

Pentru a susţine aceste ipoteze şi pentru a ilustra mecanismele şi strategiile care au produs atât participarea, cât şi îndepărtarea sau ghettoizarea femeilor în cadrul Şcolii sociologice de la Bucureşti, voi discuta câteva aspecte ale muncii colective desfăşurate în grupul de cercetare, voi prezenta pe scurt publicaţiile cercetătoarelor în revistele şcolii şi în volume şi voi oferi câteva repere ale traseelor profesionale şi personale ale participantelor la cercetarea sociologică şi munca socială gustiană. În final voi înfăţişa trei cazuri care susţin, în mod diferit, ipoteza nerecunoaşterii contribuţiilor  femeilor  şi  a  preluării  şi  deturnării  muncii  şi  a aporturilor acestora în folosul şi pentru recunoaşterea ştiinţifică a cercetătorilor bărbaţi.

Din investigarea parcursurilor educaţionale, de cercetare şi profesionale ale femeilor care au fost implicate, la un moment dat, în activităţile Şcolii sociologice de la Bucureşti se pot distinge – generalizând şi urmărind similitudinile în detrimentul caracteristicilor diferenţiatoare – trei categorii de participante. Bineînţeles, există nenumărate diferenţe ştiinţifice şi de interese profesionale între membrele pe care le consider ca aparţinând unei categorii, însă consider că în dinamica grupului foarte larg şi flexibil care a alcătuit, în diverse momente, Şcoala sociologică de la Bucureşti, echivalenţele de poziţie şi prestigiu, ca şi congruenţele de traseu educaţional şi profesional specifice femeilor din fiecare categorie pot aduce informaţii relevante şi justificări pertinente pentru relaţia specifică dintre producerea de cunoaştere ştiinţifică şi producerea ideilor şi aranjamentelor ierarhice de gen.

Prima categorie este constituită de cea a profesionistelor mature, cu studii universitare sau postuniversitare finalizate şi/sau rezultate şi statut profesionale deja confirmate, nu neapărat – sau nu în mod special – în zona ştiinţelor sociale. Astfel de exemple le includ pe Calypso Botez (1880–?), licenţiată în istorie şi filosofie, cunoscută activistă pentru drepturile femeilor, preşedinta mai multor asociaţii ale femeilor şi feministe (precum prestigiosul Consiliu Naţional al Femeilor Române), cercetătoare a condiţiilor de viaţă ale femeilor şi reformatoare socială[36]; Floria Capsali (1900–1982), care a urmat cursuri  la Academia de Teatru şi la Conservatorul  din Bucureşti şi nouă ani de studii la Paris, a fost coregrafă, maestră de balet, profesoară a întregului corp de balet, primă dansatoare a Operei Române, recunoscută pentru contribuţiile ei înnoitoare în baletul şi dansul românesc[37]; Margareta Sterian (1897–1992), cu studii de artă la Bucureşti şi Paris, pictoriţă, scriitoare şi traducătoare; Maria Cotescu (1896–?), una dintre primele arhitecte din România, care a realizat, printre altele, Atelierele Griviţa şi Căminul Studenţesc din Câmpulung Moldovenesc[38]; Dr. Elena Roşca; Drd. Carmen Anghelide. Despre ultimele două nu am găsit decât foarte puţine informaţii, de pildă în convorbirile lui Zoltán Rostás cu Henri H. Stahl, despre Carmen Anghelide cel din urmă spune că era o practiciană foarte bună, care s-a ocupat de cercetări şi consultaţii medicale şi despre care comentează că era „cumsecade femeie, serioasă, bună şi la treabă, în cercetări, dar mai ales la teren. Ea n-a făcut decât acţiune medicală propriu-zisă. Consultaţii şi evidenţe, ce rezultă statistic din consultaţiile date”[39]. Aceste cercetătoare, activiste sociale, artiste şi medice[40], au făcut parte din Institutul Social Român şi, cu excepţia lui Calypso Botez, au participat cel puţin la una dintre campaniile de monografie sociologică, producând  opere plastice, coregrafice sau  publicând studii în revistele Şcolii gustiene. Implicarea în activităţile Institutului Social Român şi/sau în mişcarea monografică a reprezentat o componentă importantă în economia vieţii lor profesionale, aşa cum o atestă, de exemplu în cazul Floriei Capsali, partenerul artistic şi biograful Mitiţă Dumitrescu:

„Un moment deosebit în activitatea Floriei s-a petrecut în 1927, an în care a făcut parte din echipele monografice ale Universităţii din Bucureşti conduse de eminentul profesor sociolog Dimitrie Gusti. Împreună cu o seamă de oameni valoroşi, ce se specializau în domeniile respective, printre care Constantin Brăiloiu, George Breazul, profesorul Rainer, sculptorul Mac Constantinescu şi alţii, Floria Capsali, cu o rară minuţiozitate şi multă răbdare, a cules material folcloric în legătură cu dansul nostru popular, amplificându-şi şi desăvârşindu-şi astfel cunoştinţele ce aveau să-i  servească mai  târziu în montările baletelor româneşti”[41].

Capsali, pe lângă utilizarea elementelor de dans popular din Drăguş şi Fundul Moldovei în piesele pe care le-a pus în scenă şi jucat, a publicat şi un studiu în Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială, în care a descris tipuri de dans din acest sat şi a analizat diversele relaţii şi influenţe din cadrul lor – la nivel incipient, ca o propunere de studiu mai aprofundat[42]. Şi pentru Margareta Sterian vara petrecută în satul Drăguş a reprezentat un moment important în cariera artistică şi s-a concretizat în realizarea unor lucrări inspirate din viaţa satului, şase portrete fiind incluse în expoziţia organizată în decembrie 1929 de Seminarul de sociologie din cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în decembrie 1929 – ianuarie 1930 Sterian a avut prima expoziţie personală la Bucureşti, în care a inclus peisaje din viaţa satului şi ciclul de portrete „Copii din Drăguş”[43]. Calypso Botez, deşi nu a luat parte la cercetările monografice, a fost membră fondatoare a Institutului Social Român – în care a avut o prezenţă activă, inclusiv prin conferinţe în care a susţinut drepturi civile şi politice pentru femei, prin conducerea Secţiei feminine din cadrul acestuia – şi vocea feministă fundamentată ştiinţific şi teoretic în revista Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială[44].

Aşadar, vieţile profesionale ale acestor femei au fost influenţate într-o oarecare măsură de participarea în activităţile Seminarului de sociologie şi ale Institutului Social Român, însă acestea nu au reprezentat motorul sau principalul spaţiu acţional şi profesional al carierelor lor. Fiecare a avut şi alte zone de activitate şi interes în care s-a implicat cu mai mult sau mai puţin succes, iar demersurile gustiene au constituit numai momente punctuale  – chiar dacă importante pentru unele dintre ele — în traseul lor profesional.

A doua categorie este cea a cercetătoarelor sociale formate, precum Veturia Manuilă şi Christina Galitzi, care în momentul intrării în grupul Şcolii gustiene îşi terminaseră deja studiile universitare şi doctorale în România şi în străinătate. Christina Galitzi (1899–?) şi-a făcut studiile masterale şi doctorale în Statele Unite ale Americii, unde a urmat cursuri şi a colaborat cu profesori precum Samuel McCune Lindsay, R.E. Chaddock, A.A. Tenney, Robert MacIver, F.H. Giddings, H.P. Fairchild[45]. În 1929 Galitzi a publicat teza ei de doctorat, A Study of Assimilation Among  the  Romanians  of  the  United  States,  în  cadrul  seriei

„Studies in History, Economics and Public Law” a editurii Columbia University Press din New York, în care a realizat o analiză detaliată şi foarte bine documentată, sociologică şi istorică, a câtorva comunităţi de români de pe teritoriul Statelor Unite[46]. De la mijlocul anilor 1930 a început să publice studii, articole şi recenzii în revistele Şcolii gustiene, era membră a Institutului Social Român şi preda în cadrul Şcolii Superioare de Asistenţă Socială de la Bucureşti. În publicaţiile ei s-a ocupat preponderent cu prezentarea instituţionalizării, organizării şi rolului ştiinţelor sociale, asistenţei sociale, serviciului social şi politicilor de intervenţie socială din Statele Unite, Chile, Bulgaria. Galitzi a scris despre apariţiile Şcolii sociologice de la Bucureşti în cercetările americane şi a făcut mai multe propuneri de organizare a unei facultăţi de ştiinţe sociale în România, inspirată de cele din Statele Unite[47]. Este interesant că Galitzi cunoştea şi scria despre istoria implicării femeilor şi a asociaţiilor femeilor din România în munca de asistenţă şi ocrotire socială — de exemplu, într-un articol apărut în revista Asistenţa socială şi care a constituit şi conferinţa ei la Congresul Internaţional Feminin de la Berlin din octombrie 1941, Christina Galitzi (Brătescu) face o scurtă istorie a asociaţiilor femeilor cu activităţi de asistenţă şi ameliorare socială şi arată preponderenţa masivă a iniţiativelor private ale acestor femei şi organizaţii[48]. În 1938-1939, când se pregătea cel de-al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care urma să aibă loc la Bucureşti la începutul lunii septembrie 1939, Christina Galitzi a lucrat ca secretară a comitetului de organizare al evenimentului[49].

Veturia Manuilă (1896–1986) a urmat studii universitare la Cluj (licenţă în ştiinţe), Budapesta (medicină umană), Baltimore (asistenţă socială la Universitatea Johns Hopkins) şi a avut stagii de specializare la Paris, Londra, Berlin, Bruxelles, Dresda, Viena[50]. În 1929 Manuilă a avut un rol important în înfiinţarea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, în colaborare cu Asociaţia Creştină a Femeilor Române, Facultatea de Filosofie şi Litere din cadrul Universităţii din Bucureşti şi Institutul Social Român, şi a fost directoarea acestei instituţii în primii cinci ani de activitate[51]. A participat sporadic la campaniile monografice, însă multe dintre studentele şi câteva dintre profesoarele de la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială au fost active şi au contribuit semnificativ la cercetările monografice de teren. Manuilă a publicat multe studii şi articole, în special asupra organizării asistenţei sociale în România, cercetări despre diverse probleme sociale, mai ales specifice mediului urban, propuneri de organizare a sistemului penitenciar şi de re-educare a minorilor etc. în revistele Sociologie românească şi Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, dar în număr mult mai mare în revistele Asistenţa socială, a cărei directoare a fost, şi Revista de igienă socială. Abordarea diverselor fenomene sociale pe care le tratează Manuilă este vădit influenţată de igienă socială şi eugenie, în formele în care au fost introduse şi profesate de Iuliu Moldovan[52]. Astfel, în conceptualizarea atât a scopurilor şi a organizării asistenţei şi ocrotirii sociale, a activităţilor de re-educare   a   grupurilor   sociale   pe   care   ea   le   considera „periculoase” şi de „apărare a populaţiei de contaminarea şi influenţa acestor elemente disgenice, antisociale”[53], cât şi a rolurilor femeilor în familie şi societate, Manuilă susţine puncte de vedere teoretice şi metodologice şi politici de intervenţie în care rasa, biologicul şi necesităţile naţiunii ocupă un loc fundamental. Această orientare ştiinţifică şi ideologică a directoarei Şcolii Superioare de Asistenţă Socială a influenţat profund programa academică, pregătirea studentelor şi rezultatele muncii lor de cercetare şi asistenţă socială. În multe articole publicate de Veturia Manuilă şi de alte profesoare şi studente din cadrul Şcolii de Asistenţă este evidentă definirea conservator-tradiţională a rolului femeii ca reproducătoare şi educatoare a naţiunii.

După cum se poate observa, Christina Galitzi şi Veturia Manuilă au avut un parcurs ştiinţific şi profesional doar parţial dependent de Şcoala sociologică de la Bucureşti. Ele au dobândit cunoştinţele teoretice şi metodologice, şi-au obţinut diplomele academice şi, deci, s-au format ca femei de ştiinţă în alte universităţi din România şi din alte ţări. La revenirea în ţară, Institutul Social Român şi Seminarul de sociologie de la Universitatea din Bucureşti au constituit punctele de intrare în viaţa ştiinţifică şi profesională. Veturiei Manuilă i s-a oferit posibilitatea să realizeze ceea ce urmărea: plecase la stagiul de pregătire în social work din Statele Unite printr-o bursă Rockefeller, la recomandarea lui Iuliu Moldovan, pentru a pune bazele instituţionale ale unui sistem sanitar care includea asistenţa socială, în conformitate cu proiectul de sănătate publică şi doctrina biopolitică promovate de Moldovan[54] şi profesate în anumite departamente ale unor universităţi din Statele Unite ale Americii. Astfel, intersectarea intereselor lui Manuilă cu necesităţile Şcolii sociologice de la Bucureşti a fost una fericită, întrucât cea din urmă, pe de o parte, urmărea extinderea activităţilor şi asupra zonei urbane şi, pe de altă parte, este probabil să fi avut în vedere canalizarea unora dintre colaboratoare într-o zonă care să corespundă într-o oarecare măsură pregătirii lor ştiinţifice, dar, mai ales, rolurilor de gen. Înfiinţarea Şcolii Superioare de Asistenţă Socială trebuie înţeleasă, desigur, ca deschidere a unor oportunităţi profesionale pentru membrele şi pentru unii dintre membrii Şcolii sociologice de la Bucureşti (întrucât în cadrul ei au predat, la un moment dat, de pildă, şi Henri H. Stahl, Mircea Vulcănescu, Sabin Manuilă, Emanoil Bucuţa etc.). Însă nu poate fi ignorat faptul că singurul spaţiu academic în care au dobândit poziţii profesionale membrele Şcolii gustiene a fost această şcoală, definită ca zonă ştiinţifică şi acţională specific „feminină” şi în mod vădit cu un prestigiu inferior Facultăţii de Filosofie şi Litere, de pildă.

A treia categorie de participante la activităţile gustiene este cea mai numeroasă şi este constituită din studente, fie că este vorba despre cele care urmau cursurile Facultăţii de Filosofie şi Litere, ale Şcolii Superioare de Asistenţă Socială, fie ale altor instituţii. Cele mai multe frecventau întâlnirile Seminarului de Sociologie şi au participat în număr din ce în ce mai mare la campaniile de monografie sociologică între 1927 şi 1936. O listă neexhaustivă a categoriei studentelor le include pe: D. Alexandrescu, Aurelia Balaban, Ecaterina Botez, Ecaterina Burbea, Maria Călineţ, Eugenia Constantinescu, Xenia Costa-Foru, Elisabeta Constante, Lena Constante, Ştefania Cristescu, J. Cristofovici, Maria Dărmănescu, Marcela Focşa, F. Gafencu, Maria Gafton, Livia Gavăţ, Elvira Georgescu, Caliopi Ghinopol, Paula Gusty, Olga Hreniuc, Aurelia Ifrim, Dochia Ioanovici, V. Kletchin, Elena Lărgeanu, Filofteia Lepădatu, Rodica Luţia, Madaraz, Jana Manolescu, B. Miclescu, Maria Negreanu, Orghidan, Domnica Păun, Maria Pisculungeanu, Simona Popescu, Steliana Popescu, Natalia Raisky, Angela Rădulescu, Eliza Retezeanu, Viorica Sassu, Stamate, Eugenia Topacevschi[55].

Aceste tinere se aflau în perioada formării ştiinţifice, aşa încât încadrarea în cercetările de teren – mai ales pentru acelea care au lucrat mai mulţi ani în monografii – a reprezentat un punct nodal al traseului lor educaţional şi profesional. Chiar dacă este probabil ca multe dintre ele să nu fi avut aspiraţii ştiinţifice, este însă cert, din studiile, interviurile şi documentele pe care le-am consultat, că unele studente (apoi licenţiate, pe urmă doctorande şi doctore[56]) aveau atât aspiraţii ştiinţifice, cât şi pregătirea teoretică şi metodologică să le îndeplinească. Realizarea lor însă nu s-a produs decât în foarte puţine cazuri, şi numai parţial. Astfel, Xenia Costa-Foru, Ştefania Cristescu, Elisabeta Constante, Lena Constante, Marcela Focşa, Paula Gusty, Natalia Raisky, Domnica Păun, Dochia Ioanovici, Maria Negreanu, Maria Dărmănescu sunt numai câteva dintre femeile care au intrat în Şcoala sociologică de la Bucureşti ca studente, care au lucrat în cadrul majorităţii campaniilor monografice, care au publicat studii, însă care nu au beneficiat de aceleaşi oportunităţi de carieră şi de recunoaştere precum colegii lor bărbaţi. Parcursul unora dintre ele şi mecanismele şi strategiile de excludere şi/sau de deturnare a muncii lor ştiinţifice de către colaboratorii lor bărbaţi vor fi discutate în paginile următoare.

 

CONTRIBUŢII ŞI (NE)RECUNOAŞTERE

Câteva dintre cercetătoarele menţionate mai sus, din categoria studente, au fost încadrate în Şcoala Superioară de Asistenţă Socială. Un astfel de exemplu este Xenia Costa-Foru (1902–1983), despre care se poate spune că a dobândit o poziţie profesională de prestigiu şi recunoaşterea maximă disponibilă pentru femeile din şcoala gustiană întrucât a devenit, din 1935, directoarea acestei instituţii[57]. Xenia Costa-Foru este cercetătoarea care a beneficiat de cea mai mare vizibilitate şi recunoaştere în cadrul Şcolii gustiene. Tema ei principală de cercetare a fost familia, despre care a publicat două studii în revistele gustiene, mai multe în revista Asistenţa Socială şi în alte publicaţii, un volum de autoare, şi asupra căreia şi-a făcut şi susţinut doctoratul cu Dimitrie Gusti[58].   Costa-Foru   a   participat   la   campaniile   monografice începând din 1927, cu cea de la Nerej, unde deja începuse să se ocupe de familie, de viaţa şi munca femeilor, de creşterea copiilor etc. În grupul care lucra pe aceste probleme erau şi alte studente, însă Costa-Foru s-a impus destul de repede drept conducătoare a grupului, lucru pe care cel puţin de la Fundul Moldovei (1929) îl recunoaşte şi îl menţionează de mai multe ori unul dintre cei mai apropiaţi şi îndelungaţi colaboratori ai profesorului Gusti şi conducătorul unora dintre demersurile monografice:

„Cine erau de fapt aceşti «bătrâni» care îşi asumau vina hotărârii luate? Încă de la Fundul Moldovei începuse o grupare a câtorva dintre «veteranii» campaniilor care lucraseră mai cu spor şi aveau mai multă experienţă şi tragere de inimă. Potrivit unui gând, care ajunsese pentru mine o «idee fixă», am sugerat (desigur în glumă) că nu numai satele devălmaşe pot «umbla pe bătrâni», ci se cade ca şi monografiştii să facă la fel. După discuţii multiple, am căzut de acord în joacă, să ne organizăm în forme «umblătoare pe patru bătrâni», aceştia fiind Vulcănescu, D.C. Georgescu, Xenia Costa-Foru şi subsemnatul. (…) Fiecare avea la rândul nostru  un grup de «descendenţi», «fii» şi «nepoţi» în ordinea sosirii lor în muncile monografice, totul putând fi deci reprezentat grafic în forma unei «spiţe de neam», cei patru «bătrâni» considerându-se drept «fraţi»”[59].

În mod similar, mai departe, Henri H. Stahl insistă asupra rolului important  al  Xeniei Costa-Foru  nu  numai în munca  de cercetare, dar şi în cea de organizare şi coordonare a cercetării unei întregi problematici din viaţa satului, aceea a familiei şi, în general, tot  ce  reprezintă  viaţă  socială  rurală  din  perspectiva  femeilor:

„Drept puternice «personalităţi» mai pot fi consideraţi şi alţi câţiva dintre «monografişti», precum de pildă Xenia Costa-Foru, în jurul căreia  gravitau  toţi  cei  preocupaţi  nu  numai  de  problemele «familiei», ci şi  de întreaga viaţă socială a satului,  văzută din punctul de vedere al femeii”[60]. Rolul important al Xeniei Costa-Foru reiese şi dintr-un caiet manuscris, în care au fost înregistrate, sub forma unor procese verbale, discuţiile din cadrul întâlnirilor între coordonatorii și coordonatoarele echipelor care lucrau pe diverse probleme în timpul monografiei de la Runcu, din vara anului 1930[61]. Două aspecte sunt relevante în această organizare informală a grupurilor de lucru din cadrul larg al cercetărilor sociologice de teren.

Primul este legat de caracterul privat al acestor constatări „ierarhice” în cadrul monografiilor. Stahl nu vorbeşte despre importanţa Xeniei Costa-Foru, pe care o consideră egală cu cea a celorlalţi trei membri marcanţi ai Şcolii gustiene – Mircea Vulcănescu, D.C. Georgescu şi el însuşi – decât în publicaţii cu caracter relativ privat, de tipul memoriilor şi al interviurilor de istorie orală. Deşi pomeneşte această organizare a „legăturil[or] [i]erarhice stabilite între toţi monografiştii pe schema unei răzăşii «umblătoare pe patru bătrâni»”[62] şi în studiul ştiinţific panoramic despre monografiile sociologice, publicat în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială în numărul omagial realizat la aniversarea a 25 de ani de activitate academică a lui Dimitrie Gusti, Stahl nu spune care sunt aceste relaţii „ierarhice” şi cine sunt cei patru „bătrâni”.

Al doilea aspect este cel al redării discursive în registru ludic a acestei recunoaşteri a importanţei şi a contribuţiilor în cercetarea şi organizarea muncii de teren de către Xenia Costa-Foru, Stahl insistând asupra dimensiunii de joc, chiar dacă îi era  şi  lui  evidentă  „realitatea”  atât  a  utilităţii  sistemului  de organizare a muncii de cercetare, cât şi a contribuţiilor importante ale celor patru coordonatori: „Era, desigur, o joacă amuzantă, dar şi un sistem de organizare a muncii şi de «şcoală» făcută de fiecare dintre  «bătrâni»  cu  ucenicii  săi”[63].  Dacă  în  cazul  celorlalţi „bătrâni” recunoaşterea importanţei lor în economia cercetărilor monografice şi, mai larg, a producerii de cunoaştere sociologică s-a realizat pe multe alte căi, în spaţiul academic şi în demersurile publice de vizibilizare şi „propagandă” ştiinţifică a sistemului de cercetare monografic, şi deci nu le era necesară sublinierea suplimentară a lui Stahl, în cazul Xeniei Costa-Foru, care nu beneficia nici pe departe de aceeaşi recunoaştere a aporturilor ştiinţifice şi organizatorice, abţinerea  poate fi înţeleasă şi ca o modalitate de a-i diminua rolul, plasând comentariile valorizatoare într-o cheie privată şi ludică. Această limitare a vizibilităţii şi a recunoaşterii şi chiar asumare a aporturilor Xeniei Costa-Foru de către alţi membri ai campaniilor de cercetare este susţinută şi de alte eludări ale muncii ei.

Aşa cum am precizat deja, Henri H. Stahl susţine în mai multe locuri că el este cel care a îndrumat-o spre această temă, pentru că nu era nimeni care să se ocupe de ea şi, mai ales, pentru că „se potriveşte foarte bine pentru o socioloagă, mai bine decât pentru un sociolog”[64]. Însă aspectul „potrivirii” problematicii familiei pentru o socioloagă nu l-a împiedicat pe Alexandru Claudian, în 1929, să conferenţieze în cadrul Institutului Social Român pe subiectul „Problema socialului şi a familiei în cercetarea monografică”[65], în ciuda faptului că Xenia Costa-Foru era cea care a studiat familia şi a coordonat grupul de cercetare asupra acestei teme şi la Nerej, şi la Fundul Moldovei, în timp ce Alexandru Claudian nu participase decât la campania de la Fundul Moldovei, iar  aria  lui  de  specializare  şi  interes  ştiinţific  nu  era  defel  în sociologia familiei. Nici însuşi Stahl nu a fost împiedicat de caracterul „potrivit pentru o socioloagă” al tematicii să semneze împreună cu Costa-Foru un articol despre familia nerejeană[66].

Toate aceste doar aparent „amănunte” ale dinamicii muncii ştiinţifice şi ale distribuţiei vizibilităţii şi a recompenselor formează o imagine genizată a Şcolii sociologice de la Bucureşti, adică a inegalităţilor între femei şi bărbaţi în posibilităţile de afirmare, recunoaştere ştiinţifică şi carieră profesională. Suntem, aşadar, în faţa, pe de  o  parte,  a  unor  „urme”  ale  recunoaşterii muncii  şi meritelor femeilor în momentul desfăşurării monografiilor — deci contemporan cu activitatea — şi, din surse „private”, ale certificării Xeniei Costa-Foru drept „puternică personalitate”, şi ale plasării ei la acelaşi nivel de importanţă şi autoritate cu Mircea Vulcănescu, D.C. Georgescu şi Henri H. Stahl. Pe de altă parte, se poate observa ştergerea ei din  „canon” sau, cel mult, plasarea într-o poziţie marginală de către demersurile de realizare a unor istorii ale sociologiei, de către autori precum Traian Herseni, Ovidiu Bădina sau Marin Diaconu, pentru care contributorii merituoşi ai Şcolii gustiene sunt exclusiv bărbaţii. Această eliminare a unor contribuţii ale cercetătoarelor din istoria disciplinei, precum unele dintre cele ale Xeniei Costa-Foru, se poate încadra şi poate susţine existenţa fenomenului identificat de istorica americană Margaret Rossiter sub denumirea de „efectul Matilda”, despre care am discutat mai sus.

În acelaşi timp însă, activităţile de cercetare ale femeilor în cadrul Şcolii gustiene arată importanţa participării acestora, chiar dacă ea trebuie căutată uneori în alte locuri decât publicaţiile oficiale ale şcolii şi poziţiile profesionale dobândite de membrii şi membrele acesteia. Poate unul dintre cele mai importante dimensiuni şi rezultate ale implicării femeilor în cercetări este tocmai mecanismul care le-a marginalizat pe cele mai multe dintre acestea: aducerea în atenţia ştiinţifică a unor zone ale vieţii sociale considerate până atunci ca „naturale”, deci neschimbătoare şi nemeritând consideraţie exploratorie, precum familia, gospodăria, vieţile şi muncile femeilor, creşterea copiilor. Chiar dacă aceste zone, printr-un proces circular de asociere a lor cu femeile şi de investigare în mod preponderent de către ele, au ocupat o poziţie relativ periferică în economia disciplinei, faptul că au fost totuşi incluse în sistemul sociologic teoretic şi în demersurile de cercetare sociologică de teren cu instrumente ştiinţifice reprezintă un merit al femeilor cel puţin în aceeaşi măsură în care îi este atribuit lui Dimitrie Gusti meritul de a le fi cuprins în viziunea lui asupra vieţii sociale.

Elisabeta Constante (1906–1979) a fost şi ea încadrată în Şcoala Superioară de Asistenţă Socială, dar pe o poziţie inferioară, lucrând ca secretară a acestei instituţii timp de aproape două decenii. Din declaraţia Lenei Constante este evident faptul că poziţia administrativă pe care a ocupat-o sora ei nu reprezenta aspiraţia profesională a Elisabetei Constante şi că aceasta a acceptat-o pentru a avea un loc de muncă plătit, dar pregătirea şi aspiraţiile ei ştiinţifice depăşeau sfera muncii secretariale, spre care fusese orientată şi pe care a desfăşurat-o o lungă perioadă:

„În ultimul timp, sora mea găsise o slujbă de secretară la noua Şcoală de Asistenţă Socială care se înfiinţa şi a cărei Directoare era Dna MANUILĂ. LIZI [Elisabeta Constante] fusese recomandată de GUSTI. A funcţionat mulţi ani, ca secretară,  cu toate că între timp îşi luase licenţa şi diploma. Dar nu a parvenit să fie numită profesoară decât în 1947! Cu toate multiplele promisiuni făcute de Dna MANUILĂ, care avea mult mai mare nevoie de ea ca secretară, care se ocupa şi de cămin, şi de cantină. Azi sora mea este conferenţiar universitar”[67].

Multe alte cercetătoare au lucrat la un moment dat, la începutul carierei profesionale, în cadrul Institutului de Statistică, la prelucrarea datelor recensământului, ca simple „calculatoare” (acea ocupaţie de computers identificată şi în studiile asupra implicării femeilor în ştiinţe în Statele Unite la începutul secolului trecut). Majoritatea însă au ajuns să lucreze în cele din urmă ca profesoare de liceu în diverse oraşe, precum Ştefania Cristescu, Maria Dărmănescu, Elvira Georgescu, Paula Gusty, Maria Negreanu. Cea din urmă a fost şi secretara Căminului „Spiru Haret”, dar este interesant că a terminat un doctorat în istorie cu Nicolae Iorga, l-a publicat sub formă de volum, însă nu a putut pătrunde în sistemul universitar nici în sociologie, nici în istorie. Henri H. Stahl îi povesteşte lui Zoltán Rostás că Elvirei Georgescu şi Mariei Negreanu „le-a dat” el „o temă foarte bună”, aceea de a studia obiceiul pământului de la Nerej prin Regulamentul Organic, dar nici una „n-a făcut absolut nimica”. Doar de la Negreanu „au rămas nişte fişe pe care le scrisese despre Regulamentul Organic” dar, spune Stahl, „ceea ce nu mă interesa, aveam Regulamentul Organic în original, n-aveam nevoie de fişele ei”[68]. Este evident că ceea ce „le-a dat” Stahl de lucru celor două tinere nu era neapărat interesul lor de cercetare, dar, mai ales, nu era în folosul şi spre realizarea unor studii proprii, ci constituia documentarea pentru tema lui de cercetare şi era spre utilizarea şi beneficiul lui.

Aspiraţiile ştiinţifice şi profesionale ale tinerelor cercetătoare în formare şi respingerea de către unele dintre ele a rolurilor inferioare care li se desemnau reies atât din mărturiile lor în momentul participării la monografii (cum voi arăta mai jos), cât şi din relatările şi observaţiile unora dintre cercetătorii bărbaţi – chiar dacă aceste aspiraţii sunt circumscrise şi înţelese radical diferit de femeile însele faţă de colegii lor. Astfel, în convorbirea cu Rostás, care, la remarca lui Stahl că studentele nu au „dat” nimic din ce le-a cerut el, întreabă dacă nu cumva acestea s-au implicat în monografii ca o modalitate de petrecere a vacanţei sau ca o excursie, Stahl neagă această ipoteză şi marchează existenţa unor „ambiţii” în cazul celor mai multe dintre participante. Mai mult,  Stahl  le  consideră  „rateuri”  pe  acelea  care  au  refuzat tematicile şi rolurile indicate de el şi justifică „evadarea” lor din cercetarea sociologică – pe care o vede ca pe o decizie potrivită pentru femei – prin faptul că, oricum, se pregăteau pentru a deveni profesoare de liceu:

„Nu prea era excursie, că era destul de dură viaţa acolo. (…) Nici pentru ele. Că toate ar fi avut ambiţia să facă ceva. Şi le dădeai anumite lucruri de făcut. Puteai să le întrebuinţezi pentru a face anumite recensăminte, pentru anumite lucrări de rutină. Dar, alea sunt rateuri, totuşi, că n-a ieşit nici unul cu o viziune. E aşa de greu ca oamenii să fie creatori în domeniul ştiinţelor sociale! Nu poate orişicine. Încearcă mulţi, dar nu reuşesc. Majoritatea care aveau ceva în capul lor au evadat  din sociologie spre altceva. Pe urmă majoritatea s-au pregătit pentru a deveni profesoare de liceu. (…) Şi au ajuns profesoare foarte bune. Miţi Dărmănescu de care vorbeam adineaurea, pare-se că a fost o profesoară foarte bună. Elvira Georgescu de asemenea, după câte am aflat, a fost o profesoară foarte bună. Ştia, învăţase atâta sociologie cât să poată preda bine, frumos în liceu. Atâta tot”[69].

Nu este, aşadar, de mirare nici că cele două studente n-au lucrat „absolut nimic”, nici că Stahl a fost nemulţumit de prestaţia lor: este foarte probabil ca ele să fi realizat dimensiunea de muncă „voluntară” în folosul altuia şi să se fi îndreptat spre zone ştiinţifice şi profesionale care să le ofere măcar parţial beneficii – Negreanu spre un doctorat în istorie, Georgescu spre profesorat la nivel de liceu. Acesta este doar un exemplu de înţelegere a muncii femeilor în cercetarea sociologică de teren, a „îndrumărilor” pe care cercetătorii bărbaţi care conduceau monografiile le ofereau colegelor lor, a refuzurilor unora dintre studente de a le fi exploatată munca şi a interpretării acestor refuzuri de către unul dintre coordonatorii cercetărilor. Exemplul nu trebuie însă înţeles ca o chestiune personală – nici ca „ghinion” individual al celor două studente, nici ca tendinţă individuală de exploatare a muncii altora din partea lui Stahl. Este vorba despre constelaţia de roluri şi idei de gen, deci despre înţelesurile sociale şi politice ale diferenţelor dintre femei şi bărbaţi, care ofereau modele valorice şi oportunităţi inegale cercetătoarelor şi cercetătorilor şi care permiteau utilizarea muncii femeilor în beneficiul şi pentru avansarea ştiinţifică a bărbaţilor.

 

STRATEGII DE EXCLUDERE A CERCETĂTOARELOR ŞI DE DETURNARE A MUNCII LOR

În ultima parte a acestui articol voi prezenta pe scurt, pe lângă experienţele de includere şi, ulterior, îndepărtare ale Xeniei Costa-Foru, alte două cazuri care ilustrează în mod diferit dinamica de gen a ştiinţei şi sprijină ipoteza excluderii cercetătoarelor şi a preluării muncii lor pentru avansarea carierelor cercetătorilor. Primul caz la care mă refer reprezintă poate refuzul cel mai nedrept de care s-a lovit o cercetătoare din cadrul Şcolii gustiene în încercările repetate de a lucra alături de colegii ei în faza redactărilor finale asupra tematicilor pentru care strânsese material şi se specializase. Ștefania Cristescu (1908–1978) a publicat studii, articole şi recenzii în revistele Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială şi Sociologie românească[70] şi un volum despre gospodărie în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş[71], fiind, dintre participantele la campaniile monografice de până în 1940, cercetătoarea care a publicat cel mai mult în revistele Şcolii gustiene. Aşa cum am menţionat deja, Cristescu a absolvit studiile de licenţă în filosofie şi filologie modernă în 1930, apoi a urmat studii doctorale în sociologie şi filologie la Universitatea din Bucureşti între 1930–1936. Între 1932 şi 1934 a avut şi o bursă de studii la Paris, unde a urmat cursuri de lingvistică, etnografie şi sociologie cu C. Bouglé, J. Vendryès, M. Cohen, M. Mauss, Rivet Maunier, Marx etc.[72] şi a obţinut o diplomă cu menţiunea „foarte bine” acordată de Institutul de Etnologie de la Sorbona[73]. Cristescu a fost una dintre cele mai asidue participante la campaniile monografice, fiind prezentă la toate, cu începere din 1929, de la Drăguş. Zona ei principală de interes a fost constituită de practicile magice, preponderent cele ale femeilor, majoritatea publicaţiilor fiind de descriere şi analiză a acestora, dintr-o perspectivă complexă, care îmbină  elemente  teoretice şi metodologice din sociologie, etnologie şi lingvistică.

Aparent cel puţin, Ştefaniei Cristescu i-au fost recunoscute meritele şi calităţile de cercetătoare, aşa cum reiese din mai multe comentarii ale colegilor ei monografişti intervievaţi de Zoltán Rostás. De pildă, Henri H. Stahl o considera „foarte pricepută în meseria ei”, „o folcloristă tipicară, foarte harnică” şi remarca faptul că „[a] muncit bine şi a şi publicat lucruri foarte interesante”. În acelaşi timp însă, acestor calităţi legate de pricepere, minuţiozitate şi hărnicie le este adăugată dimensiunea „cuminţeniei” – „[e]ra o fată cuminte”[74] –, această combinaţie specifică de atribute încadrându-se în normele şi rolurile tradiţionale de gen şi arătând modelul acceptat şi valorizat de societate în  general şi de comunitatea ştiinţifică în particular. Acest aspect este subliniat comparativ, prin comentariile lui Stahl referitoare la Lena Constante, de pildă, care nu se încadra în aşteptările de gen impuse. Astfel, în cazul lui Constante, Stahl subliniază caracterul „veninos” şi „limba ascuţită” a acesteia[75], întrucât, prin temperamentul independent, voluntar şi relativ autoritar, a contestat rolurile prescrise şi a fost evaluată diferit şi chiar „penalizată” de grupul gustian.

În ciuda recunoaşterii muncii ei, Cristescu a avut un parcurs ştiinţific în care au alternat momente de includere în grupul privilegiat, dar şi nenumărate etape în care s-a încercat eliminarea ei din procesul de redactare şi preluare a materialului strâns şi a tematicii asupra căreia lucra de un grup de cercetători care urmăreau ascensiunea profesională personală. Materialele disponibile în cazul Ştefaniei Cristescu furnizează posibilitatea documentării în amănunt a mecanismelor şi a strategiilor de excludere a femeilor şi de deturnare a muncii lor şi ar merita un studiu separat. Aici însă voi ilustra, prin câteva fragmente de scrisori, una dintre încercările de îndepărtare a Ștefaniei Cristescu din grupul care se ocupa de redactarea tematicii „spiritual” şi percepţia ei asupra acestui fenomen.

Este important de subliniat faptul că, pe de o parte, din corespondenţa Ştefaniei Cristescu, aceasta nu pare să perceapă tentativele de eliminare a ei de către colegii de monografie din perspectiva  relaţiilor   de    putere    şi    autoritate    dintre femei şi bărbaţi şi a inegalităţilor de gen, ci, mai curând, le înţelege personal sau, cel mult, ca o reflecţie a relaţiilor de putere dintre grupurile „concurente” din cadrul  şcolii.  Astfel,  în  general, din     corespondenţa     ei     reiese     o     construcţie     identitară neimpregnată de conştiinţa diferenţelor de gen debilitante. Cristescu, chiar dacă se percepe şi îşi defineşte rolurile sociale şi personale în mod diferit de cele ale lui Anton Golopenţia, urmăreşte, cel puţin în anii 1929-1935, o carieră ştiinţifică. Nu neapărat din ambiţie (deşi aceasta nu poate fi exclusă cu totul), ci pentru că ea consideră că munca ei de cercetare este valoroasă şi crede – la început – că această caracteristică este suficientă. Pe de altă parte, ea este foarte conştientă de nedreptatea căreia pare că îi va cădea victimă şi refuză să accepte excluderea, insistând să-şi redacteze propriul material, chiar cu riscul ca acesta să dubleze textele  grupului  care  urmăreşte  să  preia  întreaga  tematică  a „spiritualului”. În scrisoarea din 19 august 1933, trimisă lui Anton Golopenţia din campania de redactare care se desfăşura la Făgăraş, Ştefania Cristescu redă pe larg conflictul în care se afla cu grupul care voia să-şi asume redactarea tematicii la care ea lucrase de mai multă vreme şi pentru care strânsese material, pe care acum colegii ei voiau să-l folosească pentru propriile texte:

„Eu mi-am constituit dosarul de anul trecut pe baza ultimului plan al Spiritualului propus în Cornova de Ionică. În consecinţă, am lucrat în aşa fel încât să nu intru câtuşi de puţin în domeniul obiceiurilor de coloratură principial religioasă, pe care le lucra Acesta însă voieşte să lucreze anul acesta numai cu Ionică şi Iosif. Ionică ar urma să redacteze reprezentările magico-religioase, iar Bernea practicile mag[ico]-relig[ioase]. Deci, câte o jumătate din dosarul constituit de mine ar urma să treacă la unul şi la celălalt. Bernea a sosit dim[ineaţa] aici, a luat – probabil – lista informatorilor mei şi la teren a cules încă o dată materialul meu. Aşa spune cel puţin, pentru că material nu arată”[76].

Cristescu îi explică lui Golopenţia nedreptatea situaţiei în care este pusă, pe care o caracterizează drept „[i]njustă pentru mine”, întrucât ea a lucrat pe baza planului iniţial, în care urma să colaboreze cu ceilalţi şi să redacteze partea legată de „reprezentări şi practici magice”. Reacţiile Ştefaniei Cristescu sunt contradictorii, lucru de care este conştientă. Iniţial a vrut să părăsească campania de redactare, dar atât nedreptatea excluderii ei şi a utilizării materialului strâns de ea de către grupul de colegi, cât şi importanţa pe care o acordă cercetărilor monografice au determinat-o să rămână şi să caute o soluţie.

O variantă pe care scrie că ar fi acceptat-o este cea a colaborării în redactare, însă „Bernea a refuzat net orice colaborare, spunând că redactare se poate face mult mai bine de unul singur (deşi sunt trei sau cel puţin doi), spunând că e prima lui lucrare serioasă ştiinţifică”. Astfel, ea evidenţiază ambiţiile profesionale ale acestuia şi, mai departe, notează oportunismul colegului de cercetare şi încercarea acestuia de a o înlătura pentru a profita el de o tematică atractivă: „Bernea găseşte că e una din problemele frumoase de redactat şi că trebuie s-o facă el. Mie mi-a ţipat că trebuie să lucrez la Folclor sau la Lingvistică”. Această a doua variantă este luată în calcul, însă Cristescu nu crede că poate realiza strângerea unui nou material, pentru o altă temă: „Să încep da capo, singură şi enervată cum sunt, o altă muncă la teren – nu pot. Pentru mine o culegere e un lucru mai grav şi mai serios decât o redactare”. Cristescu ia în considerare şi elaborarea textului propriu, chiar dacă l-ar dubla pe cel al colegilor, însă se teme că acest lucru ar fi inutil: „Mi se pare că voi redacta degeaba şi monografia va publica ceea ce vor lucra Bernea – Ionică”. Conclude că este „cum nu se poate mai încurcată” şi că „[l]ipsită cum mă văd în această monografie de o problemă a mea la care am lucrat şi care mă interesează, nu-mi rămâne decât să redactez aceeaşi problemă pe materialul din Cornova, pentru ca materialul din Drăguş să nu rişte a fi redactat de două ori”[77]. Ceea ce, de altfel, se va întâmpla, întrucât printre publicaţiile din revistele Şcolii  gustiene  nu  figurează  nici  un  studiu  semnat  de  Ştefania Cristescu care să trateze practicile magice din Drăguş[78]. Acest exemplu – unul printre multele existente în bogata corespondenţă editată de Sanda Golopenţia – susţine ipoteza înlăturării cercetătoarelor şi a folosirii muncii lor monografice de către unii dintre colegi.

Ştefania Cristescu n-a renunţat însă la aspiraţiile ştiinţifice – cel puţin nu definitiv. În 1935, însă, demoralizată de atmosfera conflictuală provocată, printre altele, de ambiţiile profesionale ale unora dintre monografişti, a dat examenul de capacitate pentru a putea ocupa un post în învăţământul secundar. În acelaşi timp a lucrat la mai multe articole şi a fost bibliotecara Seminarului de sociologie, etică şi politică din cadrul Universităţii din Bucureşti, pentru a reuşi să se întreţină. Totuşi, în 1936 a acceptat un post de profesoară într-un liceu din Caransebeş, unde a rămas doi ani, până a fost rechemată pentru a colabora la redactările în vederea publicării unei serii de studii pregătite pentru al XIV-lea Congres Internaţional de Sociologie, care trebuia să aibă loc la Bucureşti în 1939. Din toamna anului 1938 a lucrat la Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, ca profesoară detaşată din învăţământul secundar, şi a ocupat, din primăvara lui 1939, poziţia de Şefă a cercetărilor pentru manifestările spirituale la Direcţia Cercetărilor din cadrul Institutului de Cercetări Sociale al României.

Traseul profesional şi ştiinţific al Ştefaniei  Cristescu ilustrează atât mecanismele de înlăturare a cercetătoarelor concurente şi strategiile de folosire a muncii lor în vederea avansării şi dobândirii de recunoaştere şi prestigiu de către colegii de cercetare, cât şi demersurile active şi repetate şi aspiraţiile ştiinţifice ale unora dintre cercetătoare de a-şi desfăşura munca şi de a fi incluse în grupurile de redactare şi valorificare a cercetărilor lor.

O cu totul altă modalitate de folosire a muncii femeilor este exemplificată de munca de „secretariat” ştiinţific benevol prestată de Paula Gusty în beneficiul soţului ei, Traian Herseni. Paula Gusty (1907–2005) a participat la campaniile monografice cu începere din 1929, de la Drăguş, şi a publicat foarte puţin[79], iar în cercetările de teren a făcut parte iniţial din echipa de artă plastică, apoi s-a ocupat de industria casnică, adică de muncile femeilor. Mai târziu a lucrat ca profesoară de liceu, întâi la Ploieşti, apoi la Bucureşti[80]. În 1932 Paula Gusty s-a căsătorit cu Traian Herseni şi, după propria mărturisire, a început să „bată la maşină” pentru soţul ei „la câteva luni după ce ne-am căsătorit. Primul lucru a fost să cumpărăm o maşină de scris, şi atunci băteam articolele”[81]. Întrebată de Rostás despre specificul cercetărilor de la Şanţ în comparaţie cu celelalte monografii, mai ales din perspectiva muncii ei de cercetare, Paula Gusty îi răspunde: „– Nu, eu n-am mai fost în echipă la Şanţ./ – Aţi fost numai în vizită?/ – Am fost ca dactilografa lui bărbatu-meu./ – Lucraţi şi acolo?/ – Da. Da. Mai trebuia câte o…”[82].

Din relatarea Paulei Gusty nu reiese că ea s-ar fi opus acestui tip de exploatare, însă este cert că îi erau cunoscute reacţiile şi opiniile prietenelor ei apropiate, dintre care făcea parte şi Marcela Focşa, care îşi articula foarte deschis şi vehement dezaprobarea. De pildă, în convorbirile cu Rostás, Focşa aminteşte de mai multe ori faptul că erau „foarte furioase pe el, pentru că o ţinea pe Paula sub obroc”, că aceasta „era secretara lui, dactilografa lui, toată ziua lucra pentru el”, că Herseni „[a] muncit-o pe biata Paula”[83] şi că „a folosit-o total pentru lucrările lui”[84]. Marcela Focşa nu este numai extrem de critică faţă de folosirea prietenei ei de către soţ, ci este şi conştientă de relaţia de putere şi dominare, pe de o parte, şi de supunere, pe de alta, specifică acestui cuplu. Mai mult, ea consideră că Traian Herseni nu a ales-o întâmplător pe Paula Gusty pentru a-i deveni soţie şi dactilografă, ci a intuit calităţile acesteia, caracterul „docil”, „supus” şi posibilitatea ca ea să fie dispusă să-l „slujească”:

„Şi cât a umblat el după Paula… Era extraordinar, avea aşa un instinct de conservare. Dintre toate fetele câte eram acolo, Paula era cea mai… nu docilă, propriu-zis, cea mai feminină. Adică genul acela de femeie care e în stare să servească, să ajute, să-şi slujească, cum zic preoţii, bărbatul ei până la moarte. Şi el a dibuit-o, pe ea i-au căzut ochii, şi până nu s-a căsătorit cu ea, nu s-a lăsat. A avut aşa o perseverenţă, şi venea şi la mine, şi mă ruga să vorbesc cu Paula, şi s-o întreb, de ce nu-l vrea, şi nu ştiu ce… Şi nu-i plăcea lui Paula, nu-i plăcea, ce să facă dacă nu-i plăcea… Ei, şi până la sfârşit s-a îndrăgostit de el, şi s-au căsătorit. Da, aşa… şi după ce s-au căsătorit, ce crezi? Paula a devenit un fel de secretară, îi bătea la maşină toate textele, îi făcea toată treaba asta, bucătăria asta a lucrărilor lui”[85].

Acest ultim exemplu arată existenţa unui tip de muncă invizibilă desfăşurată de femei şi care nu poate fi documentată decât din surse alternative, precum istoria orală, corespondenţa, jurnalele personale. Ea nu se reduce, desigur, la simpla transcriere a textelor scrise de bărbaţi, ci implică, de cele mai multe ori, un tip de asistenţă de cercetare, incluzând investigarea bibliografică, verificarea datelor, catalogarea informaţiilor, traducerea etc., aşa cum reiese şi din convorbirea lui Zoltán Rostás cu Paula Gusty[86]. Desigur, asistenţa de cercetare este o practică general răspândită, care asigură posibilitatea şi fecunditatea producerii de cunoaştere. Însă, aşa cum au arătat studii istorice şi sociologice privind  participarea femeilor la întreprinderile ştiinţifice, ea este genizată în ambele forme de desfăşurare, atât în cea oficială, cât şi în cea neoficială. În cazurile în care  este  încadrată  în  structuri  instituţionale  este  o  ocupaţie „feminizată” şi, deci, lipsită de prestigiu, cu oportunităţi de avansare şi   de   recunoaştere   profesională   mult   limitate.   Însă   cazurile „neoficiale”, în care femeile prestează muncă voluntară, neplătită şi complet invizibilă pentru prieteni sau membrii familiei, constituie situaţii de exploatare şi marchează relaţiile de putere şi inegalitatea dintre femei şi bărbaţi.

 

CONCLUZII

Prima parte a titlului acestui articol este extras dintr-o scrisoare[87] a cercetătoarei Ştefania Cristescu şi ilustrează puternic şi trist greutăţile întâmpinate de multe femei în încercările lor de a produce cunoaştere şi de a le fi recunoscute rezultatele muncii. Aşa cum am arătat în acest articol, mecanismele instituţionale şi strategiile personale de excludere a femeilor din grupul oamenilor de ştiinţă care au dobândit legitimitate prin publicaţii şi au avut acces la poziţii academice importante sunt extrem de variate şi ţin de rolurile, aşteptările şi modelele de gen ale vremii. Însă ele nu sunt în nici un caz specifice exclusiv Şcolii  sociologice  de la Bucureşti şi  nici perioadei interbelice. Studii recente arată dificultăţile crescute pe care le întâmpină femeile din prezent, în România şi în lume, de a accede la o carieră de cercetare şi/sau universitară în comparaţie cu omologii lor bărbaţi. O simplă privire aruncată pe holurile de la parter ale Universităţii din Bucureşti, recent îmbogăţite cu zeci de imagini înrămate, va releva prezenţa absenţa totală a femeilor din panteonul ştiinţelor.

Proiectul societal la care adera şi pe care îl susţinea Dimitrie Gusti a cuprins, de-a lungul celor aproape trei decenii de activitate, o constelaţie flexibilă de idei şi aranjamente de gen. Diversele organizaţii înfiinţate şi/sau conduse de Dimitrie Gusti au inclus, de la început, participarea femeilor. Implicarea studentelor şi a cercetătoarelor în campaniile de monografie sociologică, crearea Secţiei feminine în cadrul Institutului Social Român, participarea studentelor la echipele studenţeşti voluntare şi obligativitatea prestării de muncă socială şi culturală de către absolventele de studii superioare arată existenţa unui set de activităţi pe care le pot îndeplini sau pe care chiar trebuie să le desfăşoare femeile. Aparent, s-ar putea crede că ne aflăm în faţa unei deschideri de gen totale şi fără precedent în istoria provinciilor locuite de români şi poate chiar în istoria europeană şi nord-americană.

O investigare a contextului social, cultural şi economic al finalului de secol XIX şi al primelor decenii ale secolului trecut, mai ales asupra unei zone care nu figurează însă în discursul istoric dominant din România, scoate la iveală informaţii care contribuie la dez-excepţionalizarea demersurilor gustiene din perspectivă de gen. Mai mult decât atât, arată că unele aspecte ale demersurilor de cercetare gustiene şi unele activităţi de reformă şi intervenţie socială proiectate şi parţial implementate sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti au mai fost practicate şi înainte, în special începând cu primul deceniu al secolului al XX-lea, de către asociaţiile femeilor şi feministe. Este posibil ca lui Gusti nu numai să-i fi fost cunoscute scopurile, mijloacele propuse pentru îndeplinirea lor şi activităţile acestor asociaţii ale femeilor şi feministe din perioada ante- şi interbelică, ci chiar să le fi considerat utile pe unele dintre ele şi să le fi integrat în proiectul lui de reformare a societăţii pe baza cunoaşterii ei ştiinţifice prin mijloace de observare şi interpretare directe şi multidisciplinare.

Astfel, implicarea femeilor în cercetările sociologice desfăşurate din 1927 în satele din România devine explicabilă şi prin existenţa unor cercetări sociale anterioare, realizate de femei, în special asupra unor aspecte precum familia, gospodăria, vieţile şi muncile femeilor, creşterea copiilor, industria casnică, arta populară etc. De asemenea, nu trebuie neglijată ipoteza realizării dificultăţilor şi a ineficienţei cercetătorilor bărbaţi în colectarea informaţiilor din anumite zone ale vieţii sociale, ca şi necesitatea unui mare număr de anchetatori/oare sociali/e care să strângă date pe teren, în conformitate cu sistemul teoretic şi metodologic gustian, care prevedea o investigare completă a tuturor componentelor vieţii sociale rurale. În acelaşi timp şi la fel de important, motivaţiile sociale şi economice, precum şi aspiraţiile personale şi ştiinţifice ale studentelor şi cercetătoarelor care au participat la campaniile monografice constituie argumente pentru o interpretare a implicării lor ca agente active în modelarea atât a vieţilor lor profesionale, cât şi a cercetărilor desfăşurate.

Studiile istorice şi sociologice asupra participării femeilor în ştiinţă în general şi în ştiinţele sociale în particular, ca şi la activităţi reformiste, în diverse momente istorice şi contexte geo-politice, aduc perspective noi şi ipoteze explicative asupra fenomenelor aparent paradoxale de includere şi excludere a femeilor din producerea de cunoaştere sociologică şi, ulterior, eliminarea contribuţiilor lor din istoria disciplinei. Astfel, poate fi identificată o combinaţie de mecanisme instituţionale şi disciplinare, interese economice şi politice, necesităţi funcţionale şi sociale şi strategii individuale care au produs, pe de o parte, cooptarea femeilor în producerea de cunoaştere şi recunoaşterea lor parţială şi în contexte mai curând informale, dar eliminarea lor sau diminuarea valorii muncii lor în contexte instituţionale şi publice şi, pe de altă parte, relegarea celor mai multe dintre ele în zone disciplinare şi profesionale definite drept „feminine” şi considerate „potrivite pentru femei”, precum asistenţa socială.

Studierea unor zone ale vieţii sociale, precum familia, gospodăria, viaţa şi munca femeilor de către cercetătoarele care au participat la monografiile sociologice interbelice nu a constituit o noutate. Noutatea Şcolii sociologice de la Bucureşti rezidă, pe de o parte, în faptul că femeile care au studiat aceste tematici erau încadrate în structuri de cercetare recunoscute şi, pe de altă parte, în includerea acestor aspecte în cadrul unui sistem teoretic şi metodologic şi, deci, legitimarea lor – chiar dacă marginală – ca tematici care merită atenţia şi interesul pentru cercetarea ştiinţifică.

 

NOTE:

[1] O formă restrânsă a acestui articol a apărut în revista Secolul 21, nr. 1-6, 2012, p. 80-122.

[2] Interviu cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 86-87 (subl. n.).

[3] Interviu cu Marcela Focşa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 187.

[4] Prima serie de campanii monografice a avut loc în următoarele sate: Goicea Mare (Dolj, 1925), Ruşeţu (Brăila, 1926), Nerej (Vrancea, 1927), Fundul-Moldovei (Bucovina, 1928), Drăguş (Făgăraş, Bucovina, 1929), Runcu (Gorj, 1930), Cornova (Orhei, Basarabia, 1931) (Cf. Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1138-1160). A doua serie de campanii monografice, dintre care primele două sunt aici importante, s-a desfăşurat în satele: Şanţ (Năsăud, 1935 şi 1936), Drăguş (Ţara Făgăraşului), Nerej (Ţara Vrancei), Plasa Dâmbovnic (1939), dincolo de râul Bug (1943) (Cf. Zoltán Rostás, Parcurs întrerupt. Discipoli din anii ‘30 ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2006, p. 7-11).

[5] Theodora-Eliza Văcărescu, „Contexte de gen: Roluri, drepturi şi mişcări ale

femeilor din România la sfârşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea”, în Sociologie românească, an XII, nr. 1-2, 2014, p. 92-118; Theodora-Eliza Văcărescu, „Din sursele de inspiraţie ale lui Dimitrie Gusti: Asociaţiile femeilor şi feministe ca (posibile) precursoare ale monografiilor şi activităţilor de intervenţie socială gustiene”, în Revista Transilvania, vol. 9, nr. 11-12, 2012, p. 14-25; Theodora-Eliza Văcărescu, „Colaboratoarele înlăturate. Femei în cercetarea sociologică și intervenția socială în România interbelică”, în Secolul 21, nr. 1-6, 2012, p. 80-122; Theodora-Eliza Văcărescu, „Coopter et écarter. Les femmes dans la recherche sociologique et l’intervention sociale dans la Roumanie de l’entre-deux-guerres”, în Les Études Sociales. Révue publiée par la Société d’économie et de sciences sociales, nr. 153-154, 2011, p. 109-142; Zoltán Rostás şi Theodora-Eliza Văcărescu, „Participarea feminină în echipele regale studenţeşti: 1934-1939. Ipoteze de lucru”, în Petru Iluţ, Laura Nistor şi Traian Rotaru (coord.), România socială. Drumul schimbării şi al integrării europene, vol. II, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2005, p. 357-368.

[6] Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti,

Paideia, 2000; Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003.

[7] Roman Cresin, „Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 644. Cifrele redate se referă la numărul înscrierilor la facultăţi, nu la numărul de studenţi/te, o persoană putând să fie înscrisă la mai multe facultăţi.

[8] Pentru  un  studiu  detaliat  al  traseului  spre  educaţie,  inclusiv  superioară,  al

femeilor din provinciile locuite de români şi, ulterior, din România, vezi Theodora-Eliza Văcărescu, „Educaţia femeilor în provinciile locuite de români şi în România între anii 1880 şi 1930. Studiu de caz: Universitatea din Bucureşti”, în Zoltán Rostás (coord.), Ionuţ Butoi, Dragoş Sdrobiş şi Theodora-Eliza Văcărescu, Universitatea interbelică a sociologilor gustieni, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014, p. 135-161.

[9] Ovidiu Bozgan, „Apogeul Universităţii din Bucureşti”, în Adina Berciu-Drăghicescu şi Ovidiu Bozgan, O istorie a Universităţii din Bucureşti, 1864–2004, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2004, p. 173.

[10] Roman Cresin, „Anchetă sociologică asupra vieţii studenţeşti”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 646.

[11] Ibidem, p. 647.

[12] Câteva dintre studiile, volumele colective şi colecţiile de documente care au arătat importanţa şi vizibilitatea mişcărilor femeilor şi feministe din a doua parte a secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea sunt: Calypso Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1-3, aprilie-octombrie 1920, p. 25-84; Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an IV, nr. 2, 1923, p. 218-224; Paraschiva Câncea, Mişcarea pentru emanciparea femeii în România 1848-1948, Bucureşti, Editura Politică, 1976; Ştefania Mihăilescu, Emanciparea femeii române. Antologie de texte. Vol. I, 1815–1918 şi Vol. II, 1919–1948, Bucureşti, Editura Ecumenică, 2001 şi 2004; Ştefania Mihăilescu, „Istoria feminismului politic românesc (1815–2000)”, în Otilia Dragomir şi Mihaela Miroiu (ed.), Lexicon feminist, Iaşi, Polirom, 2002, p. 198-227; Maria Bucur şi Mihaela Miroiu (ed.), Patriarhat şi emancipare în istoria gândirii politice româneşti, Iaşi, Polirom, 2002; Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002; Alin Ciupală, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea, Bucureşti, Ed. Meridiane, 2003; Mihaela Miroiu, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Iaşi, Polirom, 2004; Ionela Băluţă, La bourgeoise respectable. Réflexion sur la construction d’une identité féminine dans la seconde moitié du XIXe siècle roumain, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008.

[13] Pentru alte ţări europene, mai ales „vestice”, vezi Gisela Bock, Women in European History, Oxford & Malden, Blackwell Publishers Ltd., 2002; Rachel G. Fuchs şi Victoria E. Thompson, Women in Nineteenth-Century Europe, Basingstoke & New York, Palgrave Macmillan, 2005. Pentru România vezi L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938; Roxana Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino”, în Sabine Hering şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female Pioneers and Their Influence on the Development of International Social Organizations,  Opladen,  Leske  &  Budrich,  2003,  p.  35-44;  Crina  Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi modernizare socială în România interbelică. Activitatea şi iniţiativele Asociaţiei Cercurilor de Gospodine în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului”, în Ghizela Cosma  şi Virgiliu Ţârău (coord.), Condiţia femeii în România în secolul XX. Studii de caz, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 11-37; Ionela Băluţă, Du foyer au forum. Pour un sociogenèse du féminisme roumaine au XIXe siècle, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2014.

[14] Indicator al Instituţiilor de asistenţă publică şi privată din România pe 1924, Bucureşti, Ministerul Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Direcţia Generală a Asistenţei Sociale, 1925, p. 6. Ca urmare a problemelor de aplicare a legii persoanelor juridice, este foarte probabil ca numărul instituţiilor particulare să fi fost mai mare.

[15] Şcoala Superioară de Asistenţă Socială „Principesa Ileana” a fost înfiinţată în toamna anului 1929 şi a marcat instituţionalizarea preocupărilor de cercetare şi intervenţie socială în spaţiul urban ale Şcolii sociologice de la Bucureşti. Şcoala de Asistenţă este prima instituţie la crearea căreia a contribuit grupul de persoane din jurul lui Dimitrie Gusti şi care a avut ca obiect principal educaţia, cercetarea şi intervenţia socială în zonele urbane (Xenia Costa-Foru  Andreescu,  „Dimitrie Gusti şi concepţia asistenţei sociale ca ramură de sociologie concretă”, în Henri H. Stahl (coord.), Dimitrie Gusti. Studii critice, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 338-346).

[16] Valentina Focşa, „Asociaţia Cercurilor de Gospodine”, în Acţiunea feministă, nr. 50-51, decembrie 1921 – ianuarie 1922.

[17] Ziarul nostru, nr. 9-10, octombrie-noiembrie 1934; şi nr. 4, aprilie 1935, citate în Crina Diaconu, „Aspecte privind rolul femeilor în procesul de reformare şi modernizare socială în România interbelică. Activitatea şi iniţiativele Asociaţiei Cercurilor de Gospodine în domeniul ocrotirii şi asistenţei mamei şi copilului”, în Ghizela Cosma şi Virgiliu Ţârău, Op. cit., Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p. 20.

[18] „Dare  de  seamă  asupra  lucrărilor  Congresului  Grupării  Femeilor  Române (Craiova, 9-10 noiembrie 1935). Comisia de igienă”, în Graiul Femeii, nr. 1, 1935, citat în Crina Diaconu, art. cit., 2002, p. 21.

[19] Roxana Cheşchebec, „Nationalism, Feminism and Social Work in Interwar Romania. The Activities of Princess Alexandrina Cantacuzino”, în Sabine Hering şi Berteke Waaldijk (ed.), History of Social Work in Europe (1900-1960). Female Pioneers and Their Influence on the Development of International Social Organizations, Opladen, Leske & Budrich, 2003, p. 43.

[20] „Legea  pentru  înfiinţarea  Serviciului  Social”  reprodusă  în  Dimitrie  Gusti,

Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii (vol. II), Bucureşti, Fundaţia Culturală Regală „Principele Carol”, 1939, p. 263.

[21] Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, vol. XIV, 1936, p. 1146.

[22] Cifrele de participare la campaniile de la Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova  sunt  preluate  din  studiul  lui  Henri  H.  Stahl,  „Şcoala  monografiei

sociologice”,  în Arhiva  pentru  Ştiinţă  şi  Reformă  Socială,  an  XIV,  1936,  p. 1149-1158.

[23] Ibidem, p. 1138.

[24] Interviu cu Gheorghe Vlădescu-Răcoasa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă. Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 367-368.

[25] Interviu cu Henri H. Stahl în Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 245-246.

[26] Ibidem, p. 86-87 (subl. n.).

[27] Interviu   cu  Marcela   Focşa  în   Zoltán   Rostás,   Sala  luminoasă.   Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, p. 128.

[28] Interviu cu Lena Constante în Ibidem, p. 81.

[29] Vezi, de exemplu, Barbara Sicherman şi Carol Hurd Green (ed.), Notable American Women:  The  Modern  Period, Cambridge,  MA,  Harvard  University Press, 1980; Margaret Alic, Hypatia’s Heritage: A History of Women in Science from Antiquity through the Nineteenth Century, Boston, MA, Beacon Press, 1986; Marilyn Bailey Ogilvie (ed.), Women in Science: A Biographical Dictionary with Annotated Bibliography. Antiquity through the Nineteenth Century, Cambridge, MA, MIT Press, 1986.

[30] Margaret W. Rossiter, Women Scientists in America: Struggles and Strategies to 1940, Baltimore, MD, Johns Hopkins University Press, 1982, p. 29-50.

[31] Ibidem, p. 5-72. Vezi şi Margaret Rossiter, „«Women’s Work» in Science, 1880-1910”, în Isis, vol. 71, nr. 3, 1980, p. 381-398.

[32] Robert K. Merton, „The Matthew Effect in Science. The Reward and Communication Systems of Science Considered”, în Science, vol. 159, nr. 3810, ianuarie 1968, p. 56-63.

[33] Termenul aparține autoarei.

[34] „Pentru că celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are, se va lua şi ce are!” (Matei 25:29).

[35] Margaret W. Rossiter, „The Matthew Matilda Effect in Science”, în Social Studies of Science, vol. 23, nr. 2, mai 1993, p. 325-341.

[36] Vezi Ştefania Mihăilescu, Din istoria feminismului românesc. Antologie de texte (1838-1929), Iaşi, Polirom, 2002, p. 204, 217-219, 225.

[37] Mitiţă Dumitrescu, Amintiri despre Floria Capsali, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1985, p. 7-8, 28.

[38] International Archive of Women in Architecture, Special Collections Newman Library, Baza de date pentru Virginia Maria Alexandrescu Haret; catalog accesibil online    la    adresa:    http://lumiere.lib.vt.edu/iawa_db/view_all.php3?person_pk

=1250&region=&table=bio&cSel= (ultima accesare 15 iunie 2015).

[39] Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 271.

[40] Termenul aparține autoarei.

[41] Mitiţă Dumitrescu, Amintiri despre Floria Capsali, Bucureşti, Ed. Muzicală, 1985, p. 18.

[42] Floria Capsali, „Jocurile din comuna Fundul Moldovei (Bucovina)”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4, 1932, p. 413-427.

[43] „Margareta Sterian”, în The YIVO Encyclopedia of Jews in Eastern Europe, accesibil    online    la    adresa:    http://www.yivoencyclopedia.org/article.aspx/ Sterian_Margareta (ultima accesare 18 iunie 2015).

[44] Vezi „Proces-Verbal [al adunării constitutive a] Institutul[ui] social românesc”, în „Buletinul Asociaţiei pentru Studiul şi Reforma Socială”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an I, nr. 4, ianuarie 1920, p. 865; „Secţia de studii feminine”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an IV, nr. 3-4, 1927, p. 525-527; şi studiile Calypso Botez, „Problema feminismului – O sistematizare a elementelor ei”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an II, nr. 1-3, aprilie- octombrie 1920, p. 25-84; Calypso Botez, „Mişcarea feministă”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an IV, nr. 2, 1923, p. 218-224; Calypso Botez,

„Drepturile femeii în Constituţia viitoare”, în Noua Constituţie a României. 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, Bucureşti, Tipografia Culturală Naţională, 1923, p. 76-87.

[45] Sanda Golopenţia, „Începutul imigrației românești în Statele Unite: Christina Galitzi”, în Sanda Golopenţia, Emigranţii Carter, Bucureşti, Ed. Paideia, 2008, p.

147; Christina Galitzi, „Sociologia americană şi rolul ei în organizarea Statelor Unite”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 56-61.

[46] Sanda Golopenţia, „Începutul imigrației românești în Statele Unite: Christina Galitzi”, p. 147.

[47] Vezi Christine Galitzi, „L’orientation nouvelle de l’éducation américaine”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII, nr. 1-4, 1936, p. 172-179; Christina Galitzi, „Sugestii pentru organizarea unei facultăţi de ştiinţe sociale de tip american în România”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 4-10; Christina Galitzi, „Sociologia americană şi rolul ei în organizarea Statelor Unite”, în Sociologie românească, an III, nr. 1-3, ianuarie-martie 1938, p. 56-61; Christina Galitzi, „Serviciul Social în Chile”, în Sociologie românească, an IV, nr. 1-3, ianuarie-martie 1939, p. 24-30; Christina Galitzi-Brătescu, „Plasa model economico-socială din Bulgaria”, în Sociologie românească, an IV, nr. 7-12, iulie-decembrie 1942, p. 611-612.

[48] Dr. Cristina Brătescu, „Contribuţia femeii române la desvoltarea personalului tehnic în cadrul Asistenţei Sociale şi al Ocrotirei”, în Asistenţa socială. Buletinul Asociaţiei pentru progresul asistenţei sociale, vol. XI, nr. 1, 1943, p. 44-49.

[49] Vezi Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor

sociologice”, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 370; Zoltán Rostás, „L’histoire d’un congrès qui n’a pas eu lieu: le XIV Congrès international de sociologie (Bucarest, 1939)”, în Les Études Sociales. Revue publiée par la Société d’économie et de sciences sociales, nr. 151-152, 2011, p. 195-212.

[50] Ştefan Costea (coord.), Sociologi români. Mică enciclopedie, Bucureşti, Ed. Expert, 2001, p. 308.

[51] Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la

mouvement d’assistance sociale roumaine”, în L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 7-15.

[52] Vezi sublinierea apartenenţei la şcoala lui Iuliu Moldovan în Veturia Manuilă,

„Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la mouvement d’assistance sociale roumaine”, în L’Assistance Sociale en Roumanie, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1938, p. 7-10.

[53] Veturia Manuilă, „Asistenţa socială ca factor de politică socială”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 962.

[54] Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la mouvement d’assistance sociale roumaine”, p. 7-9.

[55] Conform listelor furnizate în articolul lui Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1146-1162.

[56] Termenul aparține autoarei.

[57] Vezi Veturia Manuilă, „Le Rôle de l’École Supérieure d’Assistance Sociale dans la mouvement d’assistance sociale roumaine”, p. 14.

[58] Vezi Xenia Costa-Foru şi Henri H. Stahl, „Caracterul devălmaş al familiei nerejene”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4, 1932, p. 447-462; Xenia Costa-Foru, „Quelques aspects de la vie familiale en Roumanie”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII, 1936, p. 112–118; şi volumul Xeniei Costa-Foru, Cercetarea monografică a familiei. Contribuţie metodologică, Bucureşti, Fundaţia Regele Mihai I, 1945.

[59] Henri H. Stahl, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 132.

[60] Ibidem, p. 143

[61] Serviciul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în continuare S.A.N.I.C.), Fond

697, Fundaţiile Culturale Regale Centrala, dos. 19, 1923: „Monografia satului Runcu din judeţul Gorj”, de exemplu f. 82-88.

[62] Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1164.

[63] Idem, Amintiri şi gânduri din vechea şcoală a „monografiilor sociologice”, p. 132.

[64]  Convorbire  cu  Henri  H.  Stahl  în  Zoltán  Rostás,  Monografia  ca  utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 245-246.

[65] Vezi redarea rezultatelor cu vizibilitate publică ale campaniei de la Fundul

Moldovei în Henri H. Stahl, „Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru

Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1150-1151.

[66] Vezi Xenia Costa-Foru şi Henri H. Stahl, art. cit.

[67] Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (ACNSAS), Fond Penal, dos. P218 (anchetă Pătrăşcanu Lucreţiu), vol. 64, declaraţia Lenei Constante, nedatată (probabil ianuarie 1950), manuscris, f. 13.

[68] Convorbire  cu  Henri  H.  Stahl  în  Zoltán  Rostás,  Monografia  ca  utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 247.

[69] Ibidem, p. 249.

[70] Vezi articolele: Ştefania Cristescu, „Practica magică a descântatului de «strâns» în satul Cornova”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an X, nr. 1-4, 1932, p. 371-380; Stefania Cristesco, „L’agent magique dans le village de Cornova (Bessarabie)”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIII, 1936, p. 119-137; Ştefania Cristescu, „Frecvenţa formulei magice în satul Cornova”, în Sociologie românească, an I, nr. 4, aprilie 1936, p. 11-18; Ştefania Cristescu, „Chestionarul pentru studiul credinţelor, practicelor şi agenţilor magici în satul românesc”, în Sociologie românească, an I, nr. 4, aprilie 1936, p. 36-38; Ştefania Cristescu, „Cum descântă «de întors» Ana Dănilă din satul Şanţ”, în Sociologie  românească,  an  I,  nr.  5,  mai  1936,  p.  36-39;  Ştefania  Cristescu, „Dialectologia geografică, morfologia culturală şi ştiinţa neamului în Germania”, în Sociologie românească, an I, nr. 6, iunie 1936, p. 28-33; Ştefania Cristescu, „Primul congres internaţional de folclor”, în Sociologie românească, an III, nr. 7-9, iulie-septembrie 1938, p. 383-388.

[71] Ştefania Cristescu-Golopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale

femeilor din Drăguş (Făgăraş), Bucureşti, Institutul de Ştiinţe Sociale al României, 1940.

[72] Vezi scrisorile adresate de Ştefania Cristescu lui Anton Golopenţia între 27 noiembrie  1932  şi  21  iulie  1934,  reproduse  în  Anton  Golopenţia,  Rapsodia

epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932-1950), vol. II (ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010, p. 76-266.

[73] Vezi reproducerea diplomei în Sanda Golopenţia, „Cuvânt înainte”, în Ştefania

Cristescu-Golopenţia, Gospodăria în credinţele şi riturile magice ale femeilor din Drăguş (Făgăraş), Bucureşti, Ed. Paideia, 2002, p. 6-7.

[74] Convorbire  cu  Henri  H.  Stahl  în  Zoltán  Rostás,  Monografia  ca  utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000, p. 303.

[75] Ibidem, p. 270.

[76] Anton Golopenţia, Rapsodia epistolară. Scrisori primite şi trimise de Anton Golopenţia (1932–1950), vol. II (ediţie îngrijită de Sanda Golopenţia şi Ruxandra Guţu Pelazza), Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2010, p. 176.

[77] Ibidem, p. 176-179.

[78] Apare, însă, în 1940, volumul Ștefaniei Cristescu-Golopenția, citat mai sus.

[79] Paula Herseni, „Plan de cercetare a industriei casnice”, în D. Gusti şi T. Herseni (sub direcţia), Îndrumări pentru monografiile sociologice, Bucureşti, Biblioteca Institutului Social Român, 1940 (reeditată la Editura Universităţii din Bucureşti în 2002), p. 183-194. Vezi şi prezentarea Paulei Gusty, în cadrul comunicărilor Institutului Social Român în 13 aprilie 1932, „Industria casnică” (Henri H. Stahl,

„Şcoala monografiei sociologice”, în Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială, an XIV, 1936, p. 1160).

[80] Interviu cu Marcela Focşa în Zoltán Rostás, Sala luminoasă, p. 187.

[81] Interviu cu Paula (Gusty) Herseni în Ibidem, p. 215.

[82] Ibidem, p. 216 (Paula Gusty lasă neterminată această explicaţie).

[83] Interviu cu Marcela Focşa în Ibidem, p. 137-138.

[84] Ibidem, p. 187.

[85] Ibidem, p. 186-187.

[86] Interviu cu Paula (Gusty) Herseni în Ibidem, p. 214-215.

[87] Scrisoare a Ştefaniei Cristescu adresată lui Anton Golopenţia, 28 august 1933, reprodusă în Anton Golopenţia, Op. cit., p. 183.