Germenii autodistrugerii? Intruziuni ale capitalismului în societatea socialistă multilateral dezvoltată

Germenii autodistrugerii? Intruziuni ale capitalismului în societatea socialistă multilateral dezvoltată

Emanuel Copilaș, Revista Timpul, august 2016

Zoltán Rostás, Antonio Momoc (coord.), Bișnițari, descurcăreți, supraviețuitori, București, Curtea Veche, 2013

Renunțând la filosofia economică liberală, bazată pe raportul dintre cerere și ofertă și pe stabilirea prețurilor în consecință, regimurile socialiste „reale” au utilizat ca principal etalon al producției și distribuției de bunuri planificarea. Dar deoarece natura umană tinde în permanență către maximizarea libertății, concretizată, în plan economic, prin forme de asociere și de organizarea spontane, capabile de a răspunde cerințelor unui mecanism economico-social impersonal, piața liberă (sau „mâna invizibilă”, pentru a utiliza celebra expresie a lui Adam Smith) – planificarea nu poate funcționa și este condamnată aprioric la eșec. Dimensiunea ireductibilă a libertății noastre în calitate de homo oeconomicus o reprezintă fluctuațiile neîngrădite ale prețurilor conform raportului dintre cerere și ofertă; orice încearcă să perturbe acest raport, susține economistul austriac Friedrich von Hayek, reprezintă un atac direct asupra libertății și implicit a naturii umane. Statul devine astfel principalul suspect care amenință dezvoltarea firească a pieței libere.

Genul acesta de analize sunt specifice discursului științific produs în Occident în perioada Războiului Rece pentru a „înțelege”, termen a cărui semantică implică la modul constitutiv subordonarea, sistemul politic rival, alcătuit din statele membre ale așa numitului „lagăr socialist”. Deși deloc neglijabil, acest discurs a devenit realmente hegemonic de abia după căderea comunismului. Pedagogia pieței libere și a societății civile, pe care Rusia și statele est-europene și-au însușit-o cu un exces de zel care nu a diminuat pentru multă vreme mefiența Occidentului în posibilitatea (total nefondată) a revenirii vechilor regimuri – nu reprezenta altceva decât disciplinarea noii periferii pe coordonatele capitalismului victorios, îmbătat de iluzia propriei sale universalități sub forma „sfârșitului istoriei”.

De abia după criza economică din 2008-2009 au început să fie luate în calcul tot mai mult criticile la adresa discursului hegemonic, denumit între timp neoliberalism. De abia acum s-a observat, pe scară largă, că niciun sistem politico-economic nu este universal valabil, oricât de mult încearcă să-și camufleze particularitatea, interesele specifice anumitor categorii sociale, sub mantia retorică a unei valabilități generale incontestabile. De abia acum a devenit posibilă înțelegerea profundă a caracterului utopic al pieței libere, cu nimic mai prejos din acest punct de vedere decât societatea comunistă lipsită de diviziunile de clasă.

Criza a impulsionat recuperarea unor gânditori complecși și originali, marginalizați pe nedrept de mainstreamul academic, politic și economic. Unul dintre aceștia este Karl Polanyi, care a susținut încă din anii 1940 că orice tip de relație economică implică, sub o formă sau alta statul: acesta poate să negocieze cu actorii economici privați măsuri care să îi avantajeze și pe cetățeni, sau doar măsuri în favoarea marelui capital. Polanyi a mai argumentat convingător în direcția piețelor ca forme spontane de asociere umană, ale căror origini se pierd în negura istoriei. Este imposibil să ignorăm beneficiile piețelor sau să le eliminăm integral, iar prezenta carte demonstrează din plin acest lucru. Fiind însă bazate pe obținerea profitului, piețele devin nocive atunci când ajung să se substituie societății ca atare. Nu putem vorbi de societate de piață. Cei doi termeni sunt pur și simplu incompatibili, deoarece un agent economic privat nu poate și nici nu dorește asumarea unor politici publice și a unor cheltuieli tipice statelor; dimpotrivă, își dorește să beneficieze de pe urma serviciilor și a legilor existente în cadrul unui stat. Piețele nu pot guverna, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece nu sunt interesate de binele public, de prioritățile societății per ansamblu, ci doar de sporirea și reinvestirea capitalului. Sau de depozitarea acestuia în paradisuri fiscale, departe de societățile în care a fost produs și de pretențiile legitime ale respectivelor societăți în raport cu plusvaloarea creată, pretenții concretizate prin intermediul taxelor și a impozitelor.

De ce acest lung excurs teoretic? Pentru a argumenta, pe urmele lui Polanyi, că un sistem economic nu poate fi nici planificat, nici bazat pe legile concurenței în mod exhaustiv. Poate doar să încline într-o direcție sau alta. Cartea coordonată de profesorii Zoltán Rostás și Antonio Momoc demonstrează din plin acest lucru. Lucrarea este alcătuită din interviuri cu diferiți „bișnițari”, „descurcăreți” și „supraviețuitori” din perioada ceaușistă, cu toții exponenți ai capitalismului reprimat care, departe de a înceta să existe, asigura de fapt supraviețuirea sistemului, mai ales în anii 1980, prin intermediul așa numitei piețe negre. Numai că aceste practici au contribuit enorm la erodarea și la decredibilizarea sistemului, concomitent cu menținerea acestuia pe linia de plutire. Pe cale de consecință, capitalismul reprimat existent înainte de 1989 a întreținut cu regimul o relație paradoxală: i-a asigurat supraviețuirea, prevenind acutizarea penuriei de alimente și cronicizarea tensiunilor sociale, dar în același timp i-a săpat mormântul, transmițând permanent mesajul (distorsionat ideologic) al unui Occident prosper, idealizat, perfect.

Prima categorie, bișnițarii, este alcătuită din reprezentanți ai comerțului clandestin, organizat în jurul măcelăriilor, aprozarelor sau a depozitelor de alimente. Descurcăreții sunt cei care intermediau, de obicei, între bișnițari și clienți, între ofertă și cerere, iar descurcăreții sunt pur și simplu persoane care au fost prinse intermitent în acest proces dar nu au trăit sau nu și-au asigurat beneficii considerabile de pe urma lui. Părerile tuturor celor intervievați asupra regimului sunt împărțite. Sunt evidențiate în primul rând carențele comunismului, cenzura, tensiunea permanentă și, în ultimii ani, penuria acută a produselor de bază. Dar toate acestea sunt puse de cele mai multe ori în balanță cu avantajele regimului pentru oamenii obișnuiți: stabilitate, predictibilitate, posibilitatea unei vieți relativ decente dn punct de vedere material cu prețul neimplicării politice autentice, adică a suprimării capacităților critice: „Gândește-te un pic”, îi spune Marian Mârza intervievatoarei Nicoleta Apostol, „la ansamblul societății, că pe atunci omul nu avea grija zilei de mâine, nu se sinucideau din cauza datoriilor, omul știa că, dacă a prins un loc de muncă, dacă nu fură, nu omoară și nu mai știu ce, iese la pensie liniștit. Acum, tu nu știi dacă ai ce pune pe masă. Răul care a rămas în urmă a fost într-adevăr mare, deși anumite elemente erau deja implementate în societatea românească fără să fie nevoie de comuniști, cum ar fi nepotismul sau mita. Iar stabilitatea nu e de ici, de colo, pe când azi nu avem așa ceva. Nu știm când și cu cât se va scumpi pâinea și nu știm când ne-am putea pierde slujba” (pp. 314-315). Sau: „Toți își amintesc de cartelele pentru alimente, de Ceaușescu care ne-a pus la economie pentru că a vrut să plătească datoriile statului, toți au în fața ochilor alimentarele și cozile pentru orice, dar nimeni nu își mai amintește de anii ’70, când practic a fost risipă de orice. S-a trăit extraordinar de bine în acea vreme” (p. 314).

Mai departe, pentru a înțelege natura fenomenului, trebuie menționată distincția avansată de către istoricul francez Fernand Braudel între capitalism și piață liberă. Bazată pe concurența dintre micii întreprinzători, într-un context legislativ adecvat, piața liberă este o construcție fragilă, fiind amenințată mai devreme sau mai târziu de capitalism, de interesele monopoliste, nu concurențiale, ale marilor jucători economici. Păstrând retorica pieței libere, aceștia o golesc de substanță și îi scot din ecuație pe micii producători. Niciun sistem economic nu este bazat integral pe capitalism sau pe piață liberă, ci pe o combinație dintre acestea două, la care se adaugă componente ale economiei premoderne, bazată pe troc și, desigur, implicarea statului.

Consider că în România comunistă am avut de-a face cu elemente reprimate de capitalism, nu de piață liberă, deoarece protagoniștii comerțului ilicit aveau zone bine delimitate în care operau: prin niște reguli nescrise, ofertei nu îi era permis să se extindă în funcție de cererea omniprezentă, nici în funcție de propriile capacități, fiind condiționată de raporturi de putere acoperite politic. Ajunși foarte puternici, unii bișnițari, care beneficiau de protecția directă a Securității, la rândul ei implicată masiv în comerțul clandestin, încercau să limiteze anvergura operațiunilor concurenței, pentru a se extinde. Datorită cererii enorme, nu putea fi vorba de scoaterea totală din joc a comercianților mai mici, aceștia reușind aproape de fiecare dată să se replieze, asigurându-și astfel supraviețuirea.

Ceea ce nu s-a înțeles în comunism, și nu se înțelege nici în capitalismul dezlănțuit contemporan, este că nimeni nu poate fi producător fără a fi și consumator, în primul caz, respectiv consumator fără a fi producător, în al doilea caz. Ambele dimensiuni trebuie luate în calcul, chiar dacă se înclină în mod invariabil fie spre una, fie spre cealaltă. Știm de la Marx că orice sistem social conține germenii propriei sale distrugeri. Comunismul a conținut, a tolerat și chiar a încurajat tacit germenii capitaliști ai propriei sale distrugeri. Să nu avem impresia că prezentul sistem social nu procedează la fel, că nu este limitat în timp și spațiu și că nu este subminat de contradicțiile sale specifice. Până la urmă, așa cum spunea Hegel, numai schimbarea este permanentă. Schimbarea ca revoltă a rațiunii: „Ceea ce îi nemulțumește pe oameni din punct de vedere moral (este însă vorba de o nemulțumire care e în oarecare măsură spre binele lor) este faptul că prezentul nu corespunde scopurilor pe care ei le socotesc drepte și bune (îndeosebi în ce privește orânduielile actuale ale statului); ei opun existenței reale ceea ce consideră că ar trebui să fie adecvat naturii lucrurilor. Aici nu interesul particular, nu pasiunea își cer satisfacerea, ci rațiunea, dreptul, libertatea; înarmată cu acest titlu, revendicarea de mai sus își înalță cu mândrie capul, fiind îndreptățită nu numai la nemulțumire, dar chiar la revoltă față de starea în care se află lumea” (G.W.F. Hegel, Prelegeri de filozofie a istoriei, București, Humanitas, 1997, p. 36).