sursa foto: ringincentrulvechi.ro
Feţele nevăzute ale Capitalei
Iulia Popovici, Romania Literara
Bucureştiul a făcut obiectul, mai ales după 1989, unor serii întregi de studii de arhitectură, istorie, literatură comparată, sociologie, pe lîngă reeditarea Bucureştilor de altădată de Bacalbaşa sau a multor altor cărţi cu şi despre Capitală, într-un justificat efort recuperator. S-ar putea spune astfel că volumul lui Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă din Bucureşti. Secolul XX, e o urmare mai mult sau mai puţin naturală a interesului crescut faţă de acest spaţiu, însă asta numai dacă uităm condiţiile speciale în care a fost construită cartea. Avem de-a face cu o selecţie dintr-o serie de interviuri luate de autor, pe bandă de magnetofon, la mijlocul deceniului nouă, unor persoane considerate reprezentative, fiecare, pentru unul din chipurile Bucureştiului începutului şi mijlocului secolului abia încheiat, interviuri rămase nepublicate pînă la fericita întîlnire dintre autor şi Institutul Român pentru studiul Istoriei Recente, condus de Andrei Pippidi, de altfel şi semnatarul prefeţei.
Feţele oraşului reconstituit de Zoltán Rostás ar mai putea fi cu greu găsite în Capitala zilelor noastre: aristocraţia şi burghezia de tradiţie, meşteşugarii şi comercianţii evrei, armeni, greci, servitoarele unguroaice şi guvernantele nemţoaice, aromânii şi ruşii albi, pe lîngă mai familiarele imagini – a inginerului textilist şcolit în Franţa, evreu maghiar şi comunist în ilegalitate, a studentului ungur căminist interesat de calitatea învăţămîntului şi implicat în activităţile comunităţii sale etnice, a muncitorului român ajuns pensionar pe cale de a fi scos din propria casă de către fiul adoptiv.
Unii dintre cei chestionaţi sînt de-a dreptul remarcabili – prin legăturile lor de familie (Maria Mandrea e nepoata lui Bălcescu – are 100 de ani la momentul întîlnirii cu Zoltán Rostás, Elisabeta Goga e nepoata lui Odobescu şi cumnata lui Octavian Goga, Margarita Ioana Vulcănescu e văduva lui Mircea), prin fascinantele lor poveşti (cum e cea a armeanului Cividian sau a Annei Fohreiter), prin personalitatea lor cuceritoare (ca a rusoaicei Maria Roth). Este evident că, pornit în căutarea vechilor minorităţi ale Bucureştiului, sociologul Zoltán Rostás stăpîneşte şi tehnica interviului – pe care şi-o rafinează în timp – şi metoda poveştii de viaţă/ life story/ récit de vie, ţinînd de istoria orală, undeva la întrepătrunderea dintre sociologie, psihologie, istorie, care în 1980 era doar experimentată în România pe căi neoficiale.
Foarte multe lucruri ar putea fi discutate despre aceste Chipuri ale oraşului, doar asupra unuia ne-am mai opri, şi anume uimitoarea libertate cu care aceşti oameni vorbesc despre abuzurile comuniste ale anilor ’50 şi lipsurile materiale ale comunismului anilor ’80. Discuţiile despre guvernarea Dej erau permise, avînd în vedere că fusese dezavuată chiar de noua conducere de partid, însă nu şi cele legate de dărîmarea unor cartiere bucureştene (Demostene Gramatopol fusese medic la acum dispărutul Spital Brîncovenesc), de raţionalizarea energiei sau lipsa alimentelor de bază (de care se plîng aproape toţi; Maria Roth nu mai poate face pască pentru că i-ar trebui mai multe pachete de brînză şi „se dă doar cîte unul: Dacă faci rost de brînză, eşti invitatul meu.”). E important pentru că pe de o parte avem de-a face cu persoane în vîrstă (e impresionantă longevitatea lor) trecute prin mai multe regimuri, democratice şi dictatoriale, iar pe de alta, e vorba despre ceea ce remarca şi autorul Chipurilor oraşului, o separare a sferei publicului de cea a privatului: e permisă orice critică atîta vreme cît ea nu pune în pericol ordinea socială, adică atît timp cît e privată, de unde iluzia unei oarecare libertăţi de expresie. Un document extrem de interesant din partea celui care oferise deja cititorilor minunatele dialoguri cu Henri Stahl.
Zoltán Rostás, Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, prefaţă de Andrei Pippidi, Iaşi, Polirom, 2002, 400 pag.
Lasă un răspuns