File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu. Viață cotidiană în comunismul de tranziție (I)

File din jurnalul inedit al Mărgăritei Ioana Vulcănescu.

Viață cotidiană în comunismul de tranziție (I)

Ionuț Butoi, Convorbiri Literare, Nr. 12, decembrie 2017

O sursă neprețuită pentru a avea acces la informații cu privire la împrejurările în care s-a desfășurat procesul în urma căruia a fost condamnat Mircea Vulcănescu, dar și pentru a contempla o frescă socială a vieții cotidiene din primii ani ai comunismului, o reprezintă jurnalul Mărgăritei Ioana Vulcănescu.[1] Un obicei pe care Mărgărita l-a ținut încă din anii adolescenței, cu toate că discontinuu, iar, în unii ani, redus la simple consemnări ale întâlnirilor sau vizitelor de peste zi, jurnalul constituie un document social extrem de interesant care se întinde din primul război mondial până în anii târzii ai comunismului. O primă parte a acestui jurnal, laolaltă cu memoriile, a fost publicată, în 2013, de Editura Vitruviu.

În cele ce urmează, am extras mai multe fragmente din jurnalul inedit, nepublicat, al Mărgăritei Ioana Vulcănescu, din perioada 1946-1948. Este perioada încărcată, intensă în care are loc condamnarea din prima instanță a soțului său în lotul ”Alexandru Marcu și alții”, anume lotul subsecretarilor de stat ai guvernului Antonescu, urmată de recurs și de sentința finală și definitivă.

Documentul acoperă atât ședințele de judecată, oferind informații valoroase despre modul în care a decurs procesul, atmosfera sau starea de spirit a participanților, cât și vizitele la închisorile unde a fost deținut Vulcănescu în tot acest timp.

Dincolo de acest prim nivel de interes, putem înțelege și reconstitui micro-mediul social al Vulcăneștilor, rețeaua de relații și mecanismele de supraviețuire disponibile actorilor sociali în cauză. La acest nivel micro, sunt două cercuri sociale care se suprapun doar parțial ce se pot identifica în jurnal: cercul social al ”tinerei generații”, al monografiștilor și al colegilor de serviciu ai lui Mircea Vulcănescu și cercul social al prietenelor și cunoștințelor Mărgăritei. În primul caz, reîntâlnim frecvent, în jurnal, din rândul monografiștilor, pe Dumitru C. (Mitu) Georgescu, Anton Golopenția și Henri H. Stahl. Aceștia ajută material și financiar pe Mărgărita și fetele sale, încearcă să ajungă și la vizitele din arest (rareori li se permite, însă, accesul), iar doi dintre ei depun și mărturie în proces. Din același ”areal”, fără să fie monografist, ci mai degrabă de legăturile lui Vulcănescu cu instituțiile de cercetare și statistică, provine Nicolae Georgescu-Roegen, foarte prezent și implicat în prima parte a acestei perioade, până în momentul ”comprimării” postului său și restrângerii invariabile a resurselor disponibile. Din ”tânăra generație”, Constantin (Dinu) Noica, Dan Botta, Ionel Gherea (fiul lui Constantin Dobrogeanu Gherea) sunt prezențe constante și implicate în viața familiei. Evident, sunt și alte nume care apar în jurnal, însă am selectat personajele care sunt relevante prin frecvența apariției și gradul de implicare. De cealaltă parte, prin Mărgărita, avem acces la o lume destul de diferită față de cea menționată mai sus. Este vorba de familii boierești vechi, cea mai strânsă legătură fiind cea cu Rosetti (prin Cocutza Miclescu, ce era căsătorită cu Ionel Rosetti), Koulibine (familie de ruși în exil), Biciovski (familie de polonezi refugiați) ș.a. Ca legături (îndepărtate) de rudenie, este importantă relația cu Elena Văcărescu de la Paris, întreținută mai ales prin sora Mărgăritei, Niniche (Alexandra).

În fine, jurnalul ne oferă acces și la o lume a comunismului de tranziție. Prin comunism de tranziție înțeleg etapa preliminară, de preluare și de instalare definitivă la putere a Partidului Comunist Român în contextul prezenței militare a URSS în țară. Acest proces se resimte, evident, în viața cotidiană, nu doar prin faptul că încep procese și arestări ale oponenților politici, ci printr-o serie de schimbări la nivel de statut social, de relații sociale, de acces la resurse economice și culturale etc. Este o societate care, deja bulversată de război și de transformările anterioare, trece printr-o ”reformatare” radicală.

În ceea ce privește extrasele de mai jos, unele sunt în franceză, altele sunt în română. Am specificat de fiecare dată unde anume am tradus în franceză. În ceea ce privește textul în română, am transcris textul originar cât mai fidel, inclusiv cu formulele învechite sau exprimări care nu se mai folosesc astăzi. Am folosit intertitluri preluate din extrase și am pus scurte note biografice și explicative de fiecare dată când mi-a fost posibil. În numerele viitoare voi continua atât prezentarea de fragmente din jurnal, cât și prelucrarea lor într-o microistorie a comunismului de tranziție.

”O mare cinste”

22 noiembrie 1946 (traducere din franceză)

La 14 și jumătate: Nicu Georgescu-Roegen[2]. Îmbarcăm fetițele, pe Michette[3], pe mine, un bidon de 17 litri de petrol, un pachet mare ce are un sac plin adus de Lia Gheorghiu, și un coș cu tot felul de provizii: unt, brânză, compot, lapte, nuci, marmeladă, iaurt, orez cu lapte etc. Pe drum, mașina trepidează și ne scutură, iar compotul se scurge pe rochia Mariucăi[4] și pe paltonul Sandrei[5]. În fața închisorii (Văcărești – n.m.) Mitu[6] și Dan Botta[7] ne așteaptă. E frumos,  cerul este de un albastru adorabil și este o mare consolare să-ți poți lăsa privirea să rătăcească pe peisajul îndepărtat care ne înconjoară. Trebuie să ne aliniem în fața porții închisorii și să ne așteptăm rândul. Ne iau pe rând, familie cu familie. Doamna Rudeanu, cumnata lui Ghiolu[8], nu încetează să se plângă de condiția tristă la care am fost reduși și de faptul că trebuie să ascultăm de gardienii închisorii, lucruri care o umplu de indignare și de durere. Eu găsesc, însă, acest discurs, inutil. Astea-s vremurile, nu e nimic de făcut, iar gardienii nu-și fac decât datoria, iar eu nu acord nicio atenție faptului că trebuie să mă aliniez și să aștept pe micul trotuar din dreapta porții închisorii. Toate aceste cucoane care se plâng mi se par atât de ”out of date”. Da, înțeleg dezolarea pentru cei care sunt privați de libertate, din închisoare, dar faptul că eu trebuie să aștept, etc., nu trebuie să-mi acapareze atenția. Nu trebuie decât să ai grijă. În fine, iată-ne înăuntru. Neacșu[9] a fost promovat ”comandant”. Este tot la masa lungă de lângă poartă și ne înscrie numele și adresa într-un registru mare. Așteptăm în continuare, acum în fața vorbitorului și, în sfârșit, cineva vine și ne duce la infirmerie. Urmăm garda într-acolo. Mircea stă întins pe patul său, îmbrăcat, cu bereta pe cap. Este foarte gentil cu noi. Dar are febră de 39 grade. Tușește puțin și are un ganglion umflat. Se teme să nu fie vorba de o infecție, că are o rană la picior și a făcut baie într-un loc murdar. Sper că nu e ceva grav. Medicii nu l-au mai consultat de două zile, adică de când a început să aibă febră. Barba îi este resemnată și îți înfășoară mustățile. Își pune bereta ba pe dreapta, ba pe stânga, ba pe spate și arată, de fiecare dată, diferit. Vorbește, povestește, pune întrebări. Are poftă să mănânce tot felul de lucruri. Este fermecător. Dar se vede că e bolnav. Iar eu sunt contrariată. Ce se poate face pentru el? Ajung să mă întreb dacă nu cumva oamenii ăștia care-l țin închis  – atât de nedrept – nu vor pieirea sa; căci e o crimă să fii împiedicat să-l îngrijești. Măcar ne lasă destul timp să stăm cu el, aproape o oră. După plecarea noastră, va mânca. A citit trei cărți care l-au interesat. Una este despre energia atomică. Îmi cere o antologie de poeți englezi moderni și îmi arată o frumoasă poezie de James Joyce, Chamber Music. A dăruit sticla sa de lapte condensat unei sărmane deținute care născuse și care n-avea lapte pentru copilul său. Întotdeauna bunătatea și generozitatea sa obișnuite. Inima sa nu s-a uscat.  Nu ne poate însoți spre ieșire. (…)

27 noiembrie 1946 (traducere din franceză)

(…) Am fost să o văd pe Maria Ghiolu, la Atene Palace, unde are o cameră mică la etajul 3. Am văzut pe Baby Iordan[10], prietenul lui Mircea care a rămas un sfert de oră, apoi dna Anton Dumitriu[11] și Silvia Popp[12] au venit și ele. Am uitat sa menționez pe Ioana Popescu-Necșești. Bârfe și alte trivialități. De jos, e anunțată Cela Delavrancea-Lahovary[13]. Ioana se apropie de mine. Îmi vorbește despre Mircea și de închisoare: ”destule umilințe”. ”Ba dimpotrivă, o mare cinste”, îi răspund din scurt și curajos. (…)

3 decembrie 1946  (traducere din franceză)

(…) Vizita lui Arșavir Acterian[14] care-mi aduce 440 000 de lei de la Enciclopedie[15]. Ce rușine! Nu am mai lucrat de câteva luni! După plecarea lui Arșavir, încerc să mă odihnesc pe divan. Mă simt rău și o durere de cap îmi dă de furcă. Și mereu cu gândul la Mircea… Orice aș face, e înaintea mea, în gândul meu, în sufletul meu. Mă simt deprimată, obosită, descurajată. Am decis să merg la Pătrășcanu[16] și la Alexandrini[17], să le vorbesc despre Mircea care este bolnav. Este abia începutul iernii – ce va fi cu el mai târziu? Trebuie să-i scutur un pic. Și-au pus în minte să-l distrugă, să-l suprime? Se joacă astfel cu viața unui om? Și ce om! Și de ce? Pentru că ei știu toți că nu au nimic să-i reproșeze. Știu toți că nu poți decât să-l admiri și să-i invidiezi calitățile: inteligența, forța de muncă… Și l-au închis și nu le pasă de el și de viața sa, de sănătatea sa. Voi încerca să-i văd pe acești domni și să văd ce se poate face. Doamna Rainer[18] mi-a zis, prin telefon, că lucrurile se vor schimba în bine. Dar că nu poate să spună nimic mai mult. Au fost mai multe persoane care mi-au dat speranțe, pe când altele mi-au spus: să nu vă faceți iluzii, în următoarele luni, ani, poate, nu e nimic de sperat. (…)

”Nae Ionescu al noilor vremuri”

18 ianuarie 1947 (traducere din franceză)

(…) La șapte seara, Dinu Noica[19]. Conversație simpatică lângă foc. Mă invită la ei, joia viitoare. Fetițele se bucură mult, pentru că iubesc această familie: părinți și copii. Vorbim despre Mircea și, din acest subiect, altele se desprind. Despre Zilber[20]. Dinu Noica a văzut în ziare că Zilber a fost numit profesor de sociologie și economie politică la Facultatea de Litere unde a fost creată această catedră. Eu spun că cred că va face cursuri interesante, aducându-mi aminte de o conferință pe care a ținut-o, cu ani în urmă, la Fundațiile Regale, despre Hjalmar Schacht[21], economistul german, când a fost plin de vervă.

Dinu e de cu totul altă părere. El îl găsește pe Zilber superficial, confuz, neserios, nepregătit pentru o catedră la universitate. Regretă, de altfel, că biata universitate a ajuns, deja de ceva timp, la voia imbecililor și diletanților. Zilber nu este, desigur, un imbecil, dar până la a fi profesor universitar mai trebuie mult.

Dinu îmi povestește, de asemenea, cât a fost de contrariat că a durat așa mult ridicarea căsuței sale, undeva lângă București, ea nefiind gata nici până azi. Conta pe acest lucru pentru a se izola acolo și a lucra. Speră că Mircea va putea să o inaugureze. Căsuța are o încăpere mare și, deasupra, trei camere mansardate unde Dinu vrea să-i aducă pe prietenii săi filosofi, gânditori, care au nevoie de calm și de liniște pentru a putea lucra. (…)

29 ianuarie 1947 (traducere din franceză)

(…) Zizi Constante[22] vine la mine și mergem împreună la Facultatea de Litere unde Zilber deschide cursul său de economie politică. Pe coridorul care ne duce în Sala Titu Maiorescu, Zizi conversează cu o tânără evreică îmbrăcată într-o ținută ce se vrea elegantă, dar nu reușește să fie decât de o cochetărie afectată. Doamna respectivă, aflu mai târziu, este soția lui Lucrețiu Pătrășcanu și iat-o așezată în primul rând, lângă Mitza Rosetti. Sala este arhiplină. ”E ca la cursurile lui Nae Ionescu”, spun eu cu voce tare. ”Da, îmi întoarce Zizi grațios, este Nae Ionescu al prezentului”. Rămânem în picioare. În spatele nostru, Dr. Manuilă[23], Dinu Noica, alții. Îl contemplu în voie pe Lucrețiu Pătrășcanu care, alături de Miron Nicolescu[24], este așezat în fața mea. În sală, mulți prieteni: Mitu și Zoica[25], Gică Dumitrescu, Ricu Stahl[26], Alexandru Caribol, Holzmann[27]. Rectorul Sandu Rosetti[28] spune un cuvânt de introducere și, apoi, Zilber vorbește cu un soi de lirism. Îl evocă în treacăt pe Virgil Madgearu, face aluzie la influența germană și legionară: ”când noaptea a început să coboare peste țara noastră”, iar, apoi, cântă venirea omului nou al vremurilor noi. La ieșire, stând cu prietenii noștri, cineva mă trage de mâneca și mă strânge tare de mână. Este Zilber. Îi răspund cu un surâs, dar nu-i spun nimic. Un student, adineauri, spusese tovarășului său: ”o antenă comunistă în universitate”. Mă reîntorc cu Zizi la ea. Luăm ceaiul și conversăm. La 8 seara, mă conduce acasă. Scurtă vizită a lui Acterian. Zizi mi-a împrumutat The Voyage a lui Charles Morgan. Mor de somn. (…)

”Ca o revedere după moarte”

28 noiembrie 1947 ( transcriere din română)

Dumnezeu și Maica Domnului și Sfânta Parascheva să ne ajute! Am dormit bine și m-am trezit înainte de 6. Am făcut lui Mircea un cacao cu lapte minunat: o sticlă, plină, de 1 L. L-am pus într-un coș cu pâinea mare și bună de la Vatzica și cu alte câteva lucruri. Năică[29] ne-a făcut o vizită pe la 7 ½. Am plecat toate trele (sic) la 8, Sandra ducând coșul, Mariuca lădița, și am găsit tramul tocmai la timp. La Tribunal, ne-am rătăcit. Dl Rarinescu, tatăl Dinei, ne-a scos din încurcătură, a venit cu noi, ne-a ajutat să găsim scara ce căutam în Sala Pașilor pierduți. De acolo, ne-am orientat și am ajuns în fața sălii în care sunt ei. Lumea încearcă să intre. Ne oprește armata. Așteptăm, ne rugăm, spunem cine suntem. În sfârșit, iată-ne înăuntru. Mă dezmeticesc. Îl văd pe Mircea așezat pe ultima bancă. Ne facem semne. E îmbrăcat cu hainele bleu. Pare mai odihnit la față. Slab, slab, slab, dar nu așa impresionant ca sâmbătă. Fetițele, totuși, îl găsesc azi mai slab, pentru că îl văd mai bine, mai pe îndelete. Ne facem semne și ne râdem unul altuia. Când intră ”Curtea”, se face apelul, apoi se scoală Strihan[30] și cere ca să li se dea voie măcar să-și consulte avocații și să vorbească cu membrii familiei. Procurorul e favorabil, dar Curtea se retrage, ca să delibereze. Familiile sunt aici, și n-avem voie să ne apropiem de băncile acuzaților. Soldați cu puști ne țin la o distanță de vreo 4 metri. Stăm în picioare și îi privim pe ai noștri și aproape toți avem ochii plini de lacrimi. E ca o revedere după moarte. Ei, parcă ar fi venind după alt tărâm. Palizi, slabi, schimbați. O liniște mare, o reculegere, un fel de evlavie, emoția te strânge de gât. Dar tot putem să surâdem.

Curtea se retrage, pe noi ne dă afară, apoi, după câtva timp, ne lasă, iar, să intrăm. Acuzații au voie să vorbească cu avocații. Fiecare e întrebat să-și numească avocatul. Mircea, ca totdeauna, se singularizează. Deja, la apel, pe când toți au răspuns ”prezent”, iar Fințescu[31] ”prezinte”, Mircea a răspuns ”de față”. Toată lumea a început să râdă cu simpatie, căci toată lumea îl iubește și toți întind urechile când e vorba să spună el ceva, știind că va ieși ceva nou și neașteptat. Acum, altă surpriză: fiecare își numește avocatul sau avocații. Când ajunge la el și îl întreabă, Mircea răspunde că n-are avocat și explică că (sic) a avut pe Maestrul Ottulescu[32] și pe dl. Bărbulescu[33], dar că nu mai știe dacă vor pleda acum pentru el. Consternare. Încurcătură. Aznavorian[34] se propune. Mircea spune ”nu” și apoi tace de tot, până la sfârșit. Toți rămân nedumeriți. De altfel, procesul se amână pentru că I.C. Petrescu[35] a fost citat din greșeală la Brașov și nu l-au adus – el era la Văcărești. Se amână la 11 decembrie. Iar ne scoate din sală. Soldații ne silesc să ne retragem, dar rămân în rândul întâi cu fetițele, în jurul unui cerc mare, gol și păzit de soldați.

La un moment dat se deschid ușile și apar miniștrii, doi câte doi, salutându-ne. Mircea iese la urmă, cu privirea limpede și îndrăzneață. Își scoate bereta și ne face un salut larg și învârtit de muschetar. Când a dispărut pe coridor, ne repezim jos pe scări, și Charles[36] ne conduce afară, în fața porții, pe unde vor pleca. Vine și Michette, și, ceva mai târziu, Dna Netta[37], cu fata și cu sora ei. Așteptăm câtva. Sosește duba și, în curând, îi scoate și pe ei ca să-i îmbarce în dubă. Atunci facem noi sforțări ca să le dăm ce merinde le-am adus. Mariuca reușește să-i arunce pâinea mare dela Vatzica, pe care o prinde în brațe, apoi, cu ajutorul sorei Dnei Netta și a unui om care e printre ei, îi ajunge și sticla cu cacao în brațe. Printre gratiile dubie, cu toată împotrivirea paznicilor, sora Dnei Netta și Charles le mai trec câteva lucruri.

Michettei îi e necaz că nu i-a putut da coșul cu merinde pe care i l-a adus de acasă. Ne ducem, așadar, la Văcărești, eu ducând și lădița pe care a avut-o anul trecut la închisoare, pictată de Mariuca. Ne ducem degeaba. Portarul, paznicul, subdirectorul, cu care stăm de vorbă, rând pe rând, nu ne lasă să dăm nici de mâncare, nici rufărie. ”La vorbitor”, să cerem ”vorbitor”. Femeia care ne făcea percheziția anul trecut îmi spune că acum totul depinde de partid și că partidul e reprezentat e Dna Celac, care e mare și tare. E vremea frumoasă și destul de cald. Se deschid porțile și, spre mirarea mea, văd ieșind un coșciug lung, învelit în foiță albă. Un om slab e după el și plânge. Îl urcă într-un camion mare și pleacă. Ce trist să mori la închisoare, să nu poți vedea pe nimeni, să nu poți face nimic, spune nimic, să mori printre străini, printre oameni răi, aspri, ce nu știu decât să te dojenească, să te pedepsească… fără încetare și lipsit de mângâiere. Doamne, ferește! Dar, acum, săracul trebuie să fie fericit că s-a sfârșit chinul. Ne întoarcem. Intru la Sfânta Vineri, cu tot cu lădiță. Îmi fac rugăciunea obicinuită.

NOTE

[1] Mărgărita Ioana Vulcănescu (n. Niculescu) (1897-1987) este a doua soție a lui Mircea Vulcănescu. Membră a ASCR (Asociația Studenților Creștini Români), profesoară de sociologie și logică la Carmen Sylva, provenea dintr-o familie boierească de mare rang, chiar dacă scăpătată. O primă parte a jurnalului, combinată cu memoriile sale, a apărut, sub titlul Memorii – Jurnal. Volumul I, la Editura Vitruviu, București, 2013. Jurnalul cuprinde perioada 1932-1941. O recenzie succintă a acestui volum poate fi consultată aici: http://www.cooperativag.ro/o-aparitie-editoriala-exceptionala-memoriile-si-jurnalul-margaritei-ioana-vulcanescu/. Un interviu de istorie socială cu Mărgărita Ioana a realizat de Zoltán Rostás în Chipurile orașului. Istorii de viață în București, Polirom, 2002, disponibil online la adresa : http://www.cooperativag.ro/viata-mea-cu-mircea-fost-o-bucurie-fara-seaman-marturie-margarita-vulcanescu/

[2] Nicolae Georgescu-Roegen (1906-1994): statistician și economist, a făcut carieră în țară la Institutul Central de Statistică, iar, după 1948, emigrat în SUA, a devenit un reputat și cunoscut economist, lansând nu doar o teorie, ci un domeniu: bioeconomia (cu direcții ca economia ecologică sau descreșterea).

[3] Mihaela Vulcănescu, sora lui Mircea Vulcănescu.

[4] Ioana-Maria-Mărgărita Vulcănescu (n. 1933), fiica cea mică a lui Mircea Vulcănescu.

[5] Elisabeta-Alexandra Vulcănescu (n. 1931). Cea de-a doua fiică a lui Mircea Vulcănescu.

[6] Dumitru C. Georgescu sau Mitu pentru ceilalți monografiști, medicinist, statistician, membru al Școlii Sociologice de la București și coordonator al echipelor ”biologice”, a făcut o carieră la Institutul Central de Statistică. Un articol despre rolul său în Școala Gustiană, semnat de Florentina Țone, poate fi citit aici: http://www.cooperativag.ro/un-monografist-uitat-d-c-georgescu/

[7] Dan Botta (1907-1958): poet, eseist, traducător. A fost referent la Ministerul de Finanțe, Oficiul de Studii. Parte din gruparea Criterion, a participat la proiectul Enciclopediei României (1938-1943). În ciuda trecutului legionar, nu a suferit represalii după instaurarea comunismului.

[8] Stavri Ghiolu, inginer și profesor la Școala Politehnică, este Subsecretar de stat la Ministerul Economiei Naționale în guvernul Antonescu. Astfel, face parte din același lot ”Alexandru Marcu și alții” al demnitarilor antonescieni în care era judecat și Mircea Vulcănescu.

[9] Angajat al penitenciarului Văcărești. Mărgărita Ioana Vulcănescu face o vizită familiei lui Neacșu, de Crăciunul lui 1946, ducând diverse alimente soției sale, bolnavă și cu copii de îngrijit.

[10] Probabil Dumitru Iordan, economist care a lucrat în mai multe ocazii cu Vulcănescu.

[11] Anton Dumitriu (1905-1992): filosof, matematician, face o carieră, inclusiv politică, dar nu lipsită de convulsiuni, și după instaurarea comunismului.

[12] Soția pictorului Sabin Popp (1896-1928).

[13] Cella Delavrancea (1887-1991): pianistă, scriitoare, profesoară, fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și o figură cunoscută a vieții mondene interbelice.

[14] Arșavir Acterian (1907-1997): scriitor, memorialist, jurnalist. Membru al Asociației Studenților Creștini Români (ASCR), ulterior membru al Mișcării Legionare. Face închisoare între anii 1949-1953 și 1959-1964.

[15] Este vorba de proiectul Enciclopedia României, coordonat de Dimitrie Gusti, în care Mircea Vulcănescu a avut un rol important de jucat. Însemnările Mărgăritei Ioana despre plățile pe care le primea în anii 1946 și 1947 pentru acest proiect arată că Asociația pentru editarea Enciclopediei încă funcționa și că se preconiza, chiar și în acei ani, scoaterea volumelor încă netipărite (în special volumul V dedicat culturii). Despre Enciclopedia coordonată de Gusti se pot consulta articolele publicate în revista Transilvania, nr. 10-11/2014: http://www.cooperativag.ro/tag/enciclopedia-romaniei/

[16] Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954): politician comunist de frunte, avocat, Ministru al Justiției între 23 august 1944 și 23 februarie 1948. Pune bazele sistemului juridic comunist. Pătrășcanu nu e străin de cercul social al ”tinerei generații”, participând, ca auditor, la conferințele Criterion, unde a și intrat în dialog, chiar cu Vulcănescu, în dezbaterea despre Lenin. Este cunoscută debarcarea, arestarea și condamnarea lui de către propriul partid.

[17] Alexandru Alexandrini (1902-1981): om politic liberal, ministru de finanțe al României între 1946-1947. Ajunge și el la închisoare.

[18] Marta Trancu-Rainer, soția lui Francisc Rainer (1874-1944), proeminent medic și antropolog-biolog care a participat la campaniile monografice ale lui Dimitrie Gusti.

[19] Constantin Noica (1909-1987): filosof, membru al ”tinerei generații”. Este celebrul lotul Noica-Pillat (1958), procesul în urma căruia a fost condamnat la închisoare alături de alte nume ale culturii românești ca Dinu Pillat, Nicolae Steinhardt ș.a.

[20] Herbert Zilber (1901-1978): comunist ilegalist, prieten cu Vulcănescu din perioada stagiului militar (1923). Început de carieră promițătoare după 1945, ajungând director la Institutul de Conjunctură (instituție fondată de Virgil Madgearu) și profesor universitar. Zilber sfârșește arestat, implicat în dosarul Pătrășcanu, condamnat la moarte, eliberat în 1964.

[21] Hjalmar Schacht (1877-1970): economist german, ministru al economiei în Germania nazistă (1934-1937). Achitat la procesul de la Nuremberg.

[22] Zizi Constante, sora lui Lena Constante. Surorile au participat la campaniile monografiste ale lui Dimitrie Gusti. Lena Constante a făcut închisoare fiind implicată în dosarul Pătrășcanu.

[23] Sabin Manuilă (1894-1964): statistician, demograf, șeful Institutului Central de Statistică. Reușește să fugă în SUA în 1948.

[24] Probabil e vorba de Miron Nicolescu, matematicianul și academicianul (1903-1975).

[25] Dumitru C. Georgescu și Zoia, soția sa.

[26] Henri H. Stahl (1901-1991), sociolog, întemeietor al istoriei sociale românești, membru de frunte al Școlii Sociologice de la București.

[27] Oscar Lemnaru (n. Oscar Holtzman, 1907-1968), ziarist, scriitor, traducător.

[28] Este vorba despre Alexandru Rosetti (1895-1990), lingvist și filolog român, academician. Între 1946 și 1949 este rector al Universității București.

[29] Fiul Michettei Vulcănescu.

[30] Petre Strihan (1899-1990); avocat și profesor de drept constituțional la Academia de Înalte Studii Comerciale. Subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a făcut parte din același lot ”Alexandru Marcu și alții” de demnitari antonescieni ca Mircea Vulcănescu.

[31] Ion Fințescu (1888-1958): profesor de drept, magistrat. Ministru al Economiei Naționale în guvernarea Antonescu.

[32] Emil Ottulescu: avocat cunoscut în perioada interbelică, publicist, a pledat în procesul lotului ”Alexandru Marcu și alții”.

[33] Probabil unul din avocații din proces. Nu l-am găsit, însă, în documentele editate de Dora Mezdrea în volumul Nae Ionescu și discipolii săi în Arhiva Securității. Mircea Vulcănescu, Ed. Eikon, 2013.

[34] Hurmuz Aznavorian: avocat, om politic liberal, publicist. Critic față de regimul Antonescu, după război pledează pentru mai mulți demnitari antonescieni din lotul ”Alexandru Marcu și alții”, printre care și Mircea Vulcănescu. Au rămas de la fiica sa următoarele relatări despre acea perioadă: ”în ’46 – ’48 (Hurmuz Aznavorian) a pledat în procesul criminalilor de război, foşti miniştri antonescieni din timpul războiului, pe funcţie de tehnicieni, toţi profesori universitari, toţi alcătuind crema intelectualităţii române şi, în genere, <mobilizaţi> în acele funcţii, <nepolitic>, în acea perioadă cruntă de război. Tata intrase în proces pentru Finţescu şi Cancicov. În cazul profesorului de la Drept, Finţescu, tata a bătut monedă tare pe faptul că acest ministru (deci partizan ai războiului antisovietic) îşi dăduse demisia din guvern de 12 ori, în cele câteva luni în care funcţionase. Evident, tot lotul a fost condamnat şi, la începutul lui ’48, porneşte recursul. În ziua respectivă, la uşa de intrare în Tribunal, un control alcătuit din <băieţi buni> îi verifica pe toţi avocaţii ce vroiau să intre, dacă au plătit contribuţia la Barou. Această contribuţie era ridicolă. Majoritatea avocaţilor o plăteau odată la doi-trei ani. Au băgat mâna în buzunar să o plătească pe loc, dar <băieţii> au spus că această operaţie trebuie să se facă la sediul respectivului barou. Acolo se văruia, ca să vezi! Şi nu era prezent nici un funcţionar care să primească banii. Tata s-a pomenit a fi singurul ce plătise cotizaţia la zi, ca de obicei, şi a trebuit să îl lase să intre. Astfel, s-a pomenit în faţa întregului lot. După principiul că orice inculpat trebuie să beneficieze de un apărător, a preluat, fără să fie la curent exact, dosarele celorlalţi, pe care îi cunoştea, dar nu în amănunt. A pornit cu Finţescu, la care bineînţeles n-a mai apăsat pe chestia demisiilor, ca să nu-i pună pe ceilalţi într-o postură de inferioritate. A urmat Cancicov şi, între timp, eu eram folosită la <informaţii>. Mergeam la boxă şi notam tot ce-mi spuneau ceilalţi inculpaţi. Când a venit rândul lui Mircea Vulcănescu, cred, tata luase foc şi încerca să-l apere de acuzaţiile de <colaborator-complice> al războiului antisovietic (Vulcănescu a fost, în cele din urmă, condamnat ca făptuitor, nu drept complice, conform sentinței – n.m.). La un moment dat, procurorul îl întrerupe spunând: <Domnule avocat, dacă vreţi să ne convingeţi că acuzatul Vulcănescu n-a fost de acord cu politica criminală a lui Antonescu, de ce nu şi-a dat demisia?> Eu am încremenit. Mi se părea o întrebare la care nu există răspuns. Şedeam în spatele tatei. Îl văd cum îşi întinde mâinile la spate şi rămân cu gura căscată. Ăsta era gestul lui, bine cunoscut, de mare satisfacţie. Am crezut că am înnebunit. Dar el ştia ce nu ştiam eu. Îl văd spunând cu o voce calmă, dar autoritară: <Dar dumneavoastră, domnule procuror, care aţi judecat atâtea procese pe baza legilor din perioada lui Antonescu, de ce nu v-aţi dat demisia?> Procurorul a înţepenit şi s-a acordat o mică pauză …Au ieşit afară pe hol. Tata a fost acostat de un fost ofiţer sovietic însoţit de un translator. L-a întrebat pe tata: <Domnule avocat, cei pentru care pledaţi au fost daţi în judecată de cine?> <De către stat>, a răspuns tata. Atunci sovieticul, evident fără să vrea să-l intimideze, blând, civilizat, dar foarte mirat, l-a întrebat: <Atunci de ce mai pledaţi?> Tata s-a uitat la el cu ochii cât ceapa, acela îl privea la fel, uluiţi amândoi … Două lumi, faţă în faţă. Până la urmă, evident, toţi au fost condamnaţi. Finţescu a fost condamnat la cât făcuse detenţie. A fost eliberat imediat după proces. Ceilalţi, din câte ştiu, au murit în puşcării. Ce vrei? Rusul avea dreptate în felul lui. Când un stat comunist dă în judecată pe cineva, sentinţa e făcută dinainte. Tata nu ştia încă asta, dar chiar dacă ar fi ştiut, tot şi-ar fi dat sufletul ca oamenii aceia să-şi simtă moralul crescut, să suporte ce va urma … Exact aşa a gândit şi Dora Romcescu. Ea s-a oferit să-l apere pe tata în ’58, când nimeni nu-şi făcea iluzii în privinţa justiţiei şi când prezenţa ei la bară, în apărarea tatei, acuzat de complot împotriva siguranţei statului, îi punea cariera în primejdie. După recursul despre care am vorbit, al aşa-zişilor <criminali de război>, în primăvară, tata a fost dat afară din barou ca fiind <nedemocrat>.” Citat din Sorin Popescu, Tudor Prelipceanu, ”Hurmuz Aznavorian – Victimă a regimului comunist”, revista Memoria, nr.87-88, disponibil online la adresa: http://www.araratonline.com/memoriahurmuz-aznavorian-victima-a-regimului-comunist/

[35] Ion C. Petrescu (1892-1967), pedagog și profesor universitar, subsecretar de stat la Ministerul Educației Naționale, judecat și condamnat în lotul ”Alexandru Marcu și alții”.

[36] Charles de Hillerin, viitorul soț al Elisabetei-Alexandra Vulcănescu.

[37] Rudă a lui Gheron Netta (1891-1955), profesor universitar, ministru de finanțe în guvernul Antonescu, este judecat și condamnat în procesul ”Alexandru Marcu și alții”. Reabilitat în 2000 de Curtea Supremă de Justiție.