Filtre la istoria unui proiect cultural

Filtre la istoria unui proiect cultural

OTILIA HEDEŞAN

Orizont, an XVI, nr. 2, 15 februarie 2004, p. 13

Zoltán Rostás, Sala luminoasă, Primii monografişti ai Şcolii gustiene, Bucureşti, Paideia, 2003, 393 p.

Ca să scriu cu proprietate despre acest nou volum pe care l-a publicat la Paideia Zoltán Rostás trebuie să fac, din capul locului, trei precizări:

Mai întâi, trebuie să spun că, în ciuda aparenţelor, titlul Sala luminoasă nu este, decât la prima vedere, unul difuz – metaforic. La a doua vedere, el trimite la o adevărată instituţie a culturii româneşti dintre cele două războaie mondiale, întrucât, după cum se subliniază chiar din primul paragraf al cărţii,

„Şcoala Sociologică de la Bucureşti a fost inventată, dezvoltată, în Sala luminoasă. Ar fi inutil s-o căutăm în Bucureşti; Sala luminoasă a fost ba într-o şcoală rurală, ba în sala de mese a vreunui internat, ba într-o crâşmă mai încăpătoare. Sala luminoasă a fost sfatul, seminarul de seară al monografiştilor conduşi de Dimitrie Gusti în campaniile de vară, începând din anii ’20. A fost spaţiul şi timpul brain-storming-ului celor strânşi în jurul Profesorului în campaniile anuale de la Goicea Mare, Ruşeţu, Nerej, Fundul Moldovei, Drăguş, Runcu şi Cornova” (p. 5).

În al doilea rând şi în condiţiile acestei semnificaţii atribuite „sălii luminoase”, volumul pe care îl am înainte este unul dedicat restituirii atmosferei intelectuale dar şi, chiar dacă indirect, re-construirii principalelor grupaje de idei, teme şi probleme care, formulându-se în cadrul seminariilor serale ale Şcolii sociologice, au marcat, într-un fel sau altul, cu mai multă sau mai puţină intensitate, dar, altminteri, cu siguranţă, atât pe monografişti, în cercetările lor ulterioare, cât şi cultura românească în ansamblul său.

În sfârşit, trebuie notat, tot de la început, că aceste informaţii nu sunt rezultatul excerptării conştiincioase din texte publicate şi nici al analizei unor serii de documente, ci au fost obţinute în urma realizării unor interviuri foarte consistente cu câţiva reprezentanţi ai primelor generaţii de cercetători care au participat la campaniile de investigare a satelor româneşti, iniţiate şi conduse de Dimitrie Gusti. Aceste interviuri, nouă la număr (realizate cu: Ernest Bernea, Harry Brauner şi Lena Constante, Ion Costin, Roman Cresin, Marcela Focşa, Paula Herseni, Ştefan Milcu, Mihai Pop şi Gheorghe Vlădescu – Răcoasa), au fost făcute de Zoltán Rostás „la mijlocul anilor ’80 în acelaşi proiect şi în aceeaşi manieră ca şi convorbirile cu H.H. Stahl, publicate în anul 2000 într-un volum separat (Monografia ca utopie, Interviuri cu H.H. Stahl, Bucureşti, Paideia, 2000 — n.m., O.H.)” (p. 12). Paginile care le transcriu se referă la arhiva sonoră aproape legendară în prezent a autorului cărţii acesteia, arhivă privată în care Zoltán Rostás a conservat memoria unui mare număr de personalităţi ale lumii bucureştene din ultimele decenii comuniste. Chipurile oraşului, Istorii de viaţă în Bucureşti, Secolul XX, Prefaţă de Andrei Pippidi, Iaşi, Polirom, 2002 (volum reluat integral şi pe site-ul www.memoria.ro) este doar unul dintre locurile în care pot fi consultate o parte din aceste mărturisiri cu valoare de adevărat tezaur memorial.

Aspectul asupra căruia trebuie orientată atenţia, în acest sens, priveşte categoriile de subiecţi cu care Zoltán Rostás a realizat interviurile. Dacă, în cele mai multe dintre cazuri, aceştia, deşi personalităţi ale diverselor cercuri culturale, profesionale ori membrii marcanţi ai vechii aristocraţii sau burghezii bucureştene, nu sunt, în nici un caz, specialişti ai producerii de text dens prin intermediul interviului, monografiştii din Şcoala Gusti sunt oameni ale căror informaţii transformate în obiect de studiu şi, adesea, chiar mai mult, ale căror cariere ştiinţifice provin din deprinderea / abilitatea / ştiinţa / arta de a afla lucruri interesante în urma unor convorbiri. În aceste condiţii, misiunea celui care îşi asumă responsabilitatea de a le asculta povestea este infinit mai dificilă, căci cel care se supune investigaţiei cunoaşte cel puţin la fel de bine ca realizatorul interviului tehnicile conversaţiei, soluţiile meandrate ale sustragerii politicoase de la chestiunile delicate şi, totodată, variantele de redirecţionare discretă a discuţiei înspre alte subiecte, care i se par celui ce răspunde mai ofertante sau care îl pun pe acesta într-o postură mai favorabilă. Trebuie să recunosc că în timp ce citeam aceste transcrieri n-am dorit nici o clipă să fi fost în locul lui Zoltán Rostás, deşi am ajuns să-l invidiez pentru capacitatea sa de a se mula pe felul de a fi al fiecăruia dintre interlocutori, fără să facă însă concesii de la ghidul de interviu pe care şi-l propusese, iniţial, ca ţintă. În acest fel — şi, desigur, ca efect secundar — volumul poate fi citit şi în ipostaza sa de model de realizare de interviuri: cât să vorbeşti ca să câştigi încrederea interlocutorului, cum să refuzi politicos, cum să te retragi diplomatic atunci când eşti condus înspre situaţia de a dezvălui lucruri neplăcute despre alte persoane, dar mai ales cum să ajungi la ceea ce doreşti în mod firesc, lăsând celui din faţa ta bucuria de a spune anumite lucruri care sunt interesante şi pe care el le ştie foarte bine. Sunt tehnici pe care Zoltán Rostás le stăpâneşte şi care îl fac, după părerea mea, maestrul incontestabil al interviului antropologic în România, la ora actuală.

Cu aceste mize şi cu aceste tehnici, informaţia se construieşte undeva, la intersecţia virtuală dintre relatările celor zece cercetători care povestesc, în faţa magnetofonului, experienţele lor din tinereţe, când participaseră la anchetele Şcolii Sociologice. Practic, fiecare dintre aceste relatări funcţionează deopotrivă ca o fereastră candidă a memoriei înspre acele timpuri, dar, totodată, şi ca un filtru al unei personalităţi ştiinţifice complexe şi, în momentul amintirii / povestirii, pe deplin formate asupra proiectului ştiinţific iniţiat şi dezvoltat de Gusti în satele României interbelice.

Pe primul palier, acela al rememorării naive şi al evocării narative, lumea Şcolii Sociologice bucureştene se configurează coerent, iar mărturiile se suprapun, girându-se reciproc. Personalitatea lui Gusti apare în aproape toate cazurile, ca a unui adevărat „erou eponim”: „Nici un profesor de la filosofie din vremea aceea nu avea farmecul şi darul ăsta de a atrage, de a interesa studenţii în jurul lui, ca Gusti” (p. 114) — este o opinie care se regăseşte, într-o formulare sau alta, în aproape toate interviurile, o opinie care trebuie luată în considerare, căci epoca la care ea face referiri este chiar cea care îl impunea, în lumea culturală a Bucureştilor, şi pe nu mai puţin adulatul Nae Ionescu. Personalităţile proeminente ale grupului se regăsesc, fiecare, în aceste relatări, iar lista lor — „băieţii noştri deştepţi”, „genialii noştri”, cum îi numeşte fără nici un fel de ranchiună Marcela Focşa — este în general aceeaşi: Mircea Vulcănescu, Traian Herseni, H.H. (adică „Ricu”) Stahl şi, mai târziu, Anton Golopenţia. Ceva mai estompată, însă, totuşi, prezentă, este imaginea „celorlalţi” iluştri care, mânaţi de moda vremii, s-au lăsat angrenaţi în călătoriile prin satele româneşti. Dintre aceştia, Tudor Vianu, el însuşi un profesor iubit, după spusele monografiştilor, este un personaj episodic şi care ţine de lumea anecdoticului: nimic din sfera satului real nu părea să îi stârnească interesul. Mai apoi, locurile străbătute, cu geografia lor reală ori memorială, cu anecdotica întâmplărilor de acolo, cu personalităţile lor proeminente, se configurează şi ele, ca un puzzle în care fiecare vine cu partea sa de amintire. În sfârşit, ritualul zilnic al cercetării, orele stricte de mese şi întâlniri, momentele „alergăturii” după ţăranii interesanţi, cu care se putea discuta, dar şi ceea ce se întâmpla după ce toate aceste lucruri luau sfârşit, ambianţa ferventă a lumii selecte reprezentate de tinerii cercetători orientaţi înspre studiul realităţii rurale româneşti graţie eforturilor / prestanţei / charismei / metodei lui Gusti sunt substanţa însăşi a acestor relatări.

Captivante şi dacă s-ar fi restrâns la reconstruirea acestui ansamblu de date, convorbirile cu monografiştii din Şcoala Gusti ating, adesea, şi un al doilea palier, care este cel al reinterpreatării muncii de atunci prin perspectiva cercetătorilor pe deplin formaţi din epoca purtării discuţiilor, cercetători avizaţi în privinţa evoluţiei ştiinţelor omului pe plan european şi pe teren românesc pe parcursul întregului secol al douăzecelea.

Dincolo de recunoaşterea, de către fiecare dintre cei intervievaţi, a pionieratului ştiinţific, pe plan mondial, al foarte ambiţiosului proiect la care participaseră, cel puţin două dintre observaţiile care se regăsesc în discuţii, ca urmare a aplicării acestor filtre, mi se par esenţiale. Mă gândesc, mai întâi, la recunoaşterea importanţei pe care o au anchetele sociologice asupra transformării metodei de cercetare a culturii tradiţionale, la noi şi, în al doilea rând, la impactul pe care descoperirea şi revelarea ţăranului real şi a satului real, cu problemele lor complexe, cu suprafeţele şi profunzimile lor, cu fascinaţiile dar şi cu complicaţiile lor le-au avut asupra vieţii universitare şi, în mod mai larg, asupra culturii româneşti a epocii. Sunt revelatoare, în primul sens, mărturiile lui Ernest Bernea, care autoapreciază felul în care lucra în primele campanii: „făceam descrieri pur şi simplu” (p. 19) şi, mai apoi, „lucram la nivelul folcloriştilor de dinainte de 1900” (p. 21). În continuarea lor se plasează observaţiile pătrunzătoare ale lui Mihai Pop: „ceea ce a fost interesant la Fundul Moldovei a fost că acolo s-a elaborat teoria” (p. 264), o teorie dublată, cum reiese, de o metodologie a studierii satului. Fonograful şi aparatul de fotografiat, aparatură tehnică de ultimă generaţie pentru perioada respectivă (v. p. 265), dar şi ochiul atent al cercetătorului care participa la evenimentele satului (p. 267), ghidul flexibil de anchetă sunt instrumentele cu care monografiştii urma să surprindă satul real — iar nu pe cel al unor imaginaruri şi ideologii — în existenţa sa concretă. Este destul de limpede că o lume atât de nuanţată şi complexă până la contrarietate, dar mai ales o lume care „era altceva decât buchea cărţii” a şocat o mare parte din cercurile culturale româneşti ale epocii. Multă lume nu a rezistat la aerul tare al realităţii şi, din păcate, schimbarea regimului, în România, după al doilea război mondial, a făcut ca proiectul iniţiat de Gusti şi îmbrăţişat cu ardoare de o parte a intelectualităţii tinere care l-a cunoscut să se sisteze brusc.

În ciuda acestui trist mesaj subiacent, interviurile adunate între copertele Sălii luminoase pot fi invocate într-o întreagă serie de cercetări următoare — a căror necesitate mi se pare stringentă —, menite să scrie şi să conceptualizeze biografia principalelor teorii, metode, idei sau măcar obsesii ale cercetărilor din grupul de discipline care alcătuiesc ştiinţele omului pe teren românesc, sociologia, etnologia, folcloristica sau, lărgind cadrele şi acceptând provocarea, antropologia.