Generatia noua si politica

Generaţia nouă şi politica

Adevărul literar şi artistic, anul IX, seria II, No. 498, duminică 22 iunie 1930, pag.1

Societatea omenească nu este o formaţiune proteică, nu e ceva care necontenit se face şi se desface după împrejurări. Numai agregările animale, numai hoardele primitive sunt lipsite de o organizare stabilă, de aceea ele nu sunt capabile de progres. Societatea propriu-zisă presupune neapărat permanenţa şi continuitatea, transmisiunea bunurilor de orice fel – materiale şi culturale – de la părinţi la copii, de la predecesori la urmaşi.

Deşi indivizii care formează o societate, se preschimbă necontenit, căci unii mor, iar alţii se nasc, totuşi societatea e ceva mai presus de ei, ea trăieşte necontenit. Întocmai după cum într-un organism celulele se prefac, se regenerează, fără ca viaţa acelui organism să înceteze, tot aşa şi în societate viaţa indivizilor e trecătoare, dar viaţa întregului ca atare persistă. Membrii, care formează o societate, sunt legaţi laolaltă nu numai printr-o solidaritate de interese de tot felul, ci şi prin altfel de legături, de natură superioară, ideală.

Constatăm în orice societate o apropiere şi o grupare a oamenilor pe generaţii care are foarte mare influenţă şi un rol covârşitor în determinarea evoluţiei sociale. Dar ce e o generaţie? Cine compune o generaţie? O generaţie e un mediu spiritual propriu creat nu prin ştiinţă, ci mai ales prin credinţe şi idealuri. Speculaţia raţională, cercetarea pur ştiinţifică produce în suflet iubirea şi respectul de adevăr, acel Amor intelectualis Dei, despre care vorbea Spinoza, dar ea izolează pe cercetători. De aceea generaţia nu se poate defini decât prin momente emoţionale, morale şi speciale legate de o concepţie despre viaţă. O generaţie este în funcţie de societate, precum şi invers evoluţia socială e legată de generaţii. Acestea exprimă aspiraţiile noi, credinţele şi dorinţele unei societăţi.

Conducătorul social nu este altceva decât expresia unei trebuinţi sociale intense şi răspândite, el devine conducător prin colaboratorii şi admiratorii săi. Deosebirea dintre generaţii se vede din felul cum reacţionează ele faţă de acelaşi fenomen social. Fiecare are o altă atitudine, alt mod de apreciere. Normal între generaţii trebuie să existe un raport de succesiune şi dependenţă care face posibilă transmisiunea patrimoniului social. În societăţile primitive poziţia generaţiilor, una faţă de alta, e fixată în mod rigid, căci tinerii nu au libertate, nu au rol activ în conducere. Ei sunt introduşi treptat-treptat în viaţa comunităţii prin anumite rituri. Acem a face cu o evidentă gerontocraţie. Clasele de vârstă sunt, pentru primitivi, etape de participare la viaţa socială. În realitate la ei nu există generaţia spirituală propriu-zisă, ci mai mult generaţia biologică.

În societăţile civilizate e mai puţină rigiditate în raportul dintre generaţii, aici e posibil accesul generaţiei noi la treburile publice, dar nu se poate tăgădui nici aici rolul pe care îl joacă vârsta. Desigur că progresul vârstei presupune o acumulare de experienţă, o mai bună cunoaştere a oamenilor şi mai ales domolirea pasiunilor – ceea ce e foarte necesar în viaţa politică normală şi civilizată. De aceea ne apare ca foarte firească transmisiunea patrimoniului social şi a conducerii de la bătrâni la tineri treptat.

Şi cu toate acestea, nu întotdeauna e armonie şi înţelegere între generaţii şi nu arare ori constatăm conflictele între bătrânii care conduc, care exercită autoritatea şi tinerii care vin cu concepte şi idealuri noi, cu o altă mentalitate. Turghenief a înfăţişat  admirabil acest conflict în cunoscuta sa lucrare „Părinţi şi copii”.

Generaţiile mai vechi sunt raţionaliste, neadaptabile la concepţiile şi împrejurările noi, de aceea ele apar reacţionare faţă de cerinţele vremii, faţă de inovaţii atât în domeniul politic, cât şi cel spiritual. Bătrânii nu merg cu vremea, ci îi rezistă. Generaţia nouă din contră, e însufleţită de largi idei morale şi umanitare, e altruistă şi are ideologie democratică. Şi cum cei care conduc renunţă greu la autoritatea şi dominaţia lor, fatal se pot naşte conflicte între generaţii.

E drept că nu putem determina o generaţie numai după vârstă, căci cineva poate fi tânăr faţă de bătrâni, dar în acelaşi timp matur faţă de cei care impun tinereţea; locul cuiva într-o generaţie îi fixează numai afinitatea sa spirituală faţă de diferitele concepţii, care se luptă între ele. Dar, în general şi în primul rând, generaţia nouă cuprinde pe tineri.

Pentru a înţelege tendinţele şi mişcările acestei generaţii tinere, trebuie să ne dăm seama de structura sa sufletească. Pentru aceasta e nevoie să o privim cu simpatie, trebuie să fi trecut prin tinereţe, fără a ne fi depărtat prea mult de ea, cum observă cu dreptate gânditorul Ed. Spranger. Structura sufletească a tinerimii e determinată de doi factori principali şi anume: de psihologia vârstei şi de condiţiile şi împrejurările sociale, în care trăiesc tinerii.

Din punct de vedere psihologic tinereţea – la începutul său – are ceva enigmatic, schimbător, capricios, pentru că sufletul ei încă nu are definitiv fixate liniile sale structurale. De aceea tinerii aceştia trec de la o extremă la alta, de la energie sălbatică la lene, de la veselie, la tristeţe, de la sfidare, la timiditate. (Vezi Spranger). Deoarece conştiinţa de sine nu este pefect cristalizată, tânărul simte nevoia de a înţelege şi de a fi înţeles, de aici izolarea, singurătatea pe care o caută, de aici creaţia unei lumi subiective proprii, a unei lumi frumoase, romantice, de aici acel sentiment gingaş de prietenie, de aici puterea de abnegaţie, sacrificiul de sine. Ce frumos şi plin de calităţi e sufletul tânăr!

În manifestările sociale şi politice, gândirea tânără simplifică lucrurile, neţinând seama de realitate, cu aspectele sale uneori brutale, ci numai de dorinţele şi idealurile sale, prin prisma cărora priveşte realitatea şi pe care vrea s-o modeleze după concepţiile şi visurile sale. De aceea politica preconizează că tinerimea în general are un caracter idealist şi radical; e lupta pentru o idee izvorâtă din dorinţe. Această politică are în sine ceva fichtean, ea ţinteşte către un imperativ moral, în a cărui realizare crede cu tărie, neglijând şi neînţelegând piedicile care s-ar putea opune în drumul său.

Opoziţia dintre forţa pe care o simt tinerii în ei şi autoritatea – de orice fel – prin care sunt dominaţi şi uneori oprimaţi de bătrânii conducători ai treburilor publice – trezeşte nu arare ori tendinţe revoluţionare. În revoluţii, în general tinerii sunt cei care au jucat roluri importante. Gândiţi-vă la mişcarea laburistă, la diferitele revoluţii ruseşti. Nihiliştii ruşi, după anul 1855 – indiferent de valoarea concepţiei lor – erau, cum spune Bordeau, tineri cu „capul plin şi stomacul gol”, cu viitor nesigur, dar cu speranţe mari. Raskolnikof, analizat de Dostoiewski, e tânărul neliniştit, revoltat de nedreptatea şi suferinţa socială, persecutat de o idee, care devine obsesie şi pe care, până în cele din urmă o traduce chiar în fapt.

Programele politice ale tinerilor au caracter radical şi fanatic, deoarece ele sunt expresia unor aspiraţii, ele au o coloratură mistică aproape. Larga iubire de umanitate imprimă acestor programe un caracter internaţionalist. E adevărat că în ultimul timp se constată existenţa unor mişcări naţionaliste – aceasta e dealtmiteri o urmare firească a afirmării principiului naţional din timpul războiului şi după război, dar ceea ce nu e natural e caracterul extremist şovin chiar în unele părţi ale acestei mişcări a tinerimii. La noi, o parte din tinerimea studenţească a uitat că o ideologie, oricât de apreciată ar fi ea, poate fi compromisă prin mijloace de realizare practică pe care le întrebuinţează. O parte din această tinerime a ajuns chiar la concluzia că ea ar putea da toate directivele de conducere în stat.

Tinereţea, deşi nu are experienţă politică, are însă forţă. Ea are în sine germenele unei spiritualităţi noi, dar ea – în special tinerimea din primii ani ai acestei vârste – nu este decât potenţialitate, devine politică, nu e încă energie reală, care a făcut dovada evidentă a capacităţii sale de conducere. Şi acest lucru nu trebuie uitat.

Dar generaţia nouă cuprinde nu numai tinereţe, ci pe toţi cei care simt nevoia de o nouă înţelegere a timpului, de o altă ordine şi de alte soluţii la problemele care se impun azi. Nu numai vârsta, ci şi mediul spiritual şi sufletul sunt elemente constitutive ale generaţiei noi. Azi e nevoie de o generaţie cu suflet nou, cu alte directive în viaţă, cu altă atitudine.

La noi în ţară, generaţia nouă, care vrea să lupte pentru întărirea şi ridicarea statului nostru, e formată din oameni dintre care unii n-au cunoscut bucuriile copilăriei, iar alţii n-au ştiut ce înseamnă lipsa de griji din prima tinereţe. Ei au suferit, dar au sperat mereu şi luptă pentru ridicarea ţării la nivelul culturii şi civilizaţiei apusene, la depărtarea cât mai mult de balcanism în toate domeniile vieţii publice şi private.

Generaţia nouă trebuie să aibă, în primul rând, grija şi dorul de o cultură totală, în care specificul românesc să se afirme din ce în ce mai mult. În epocile anterioare, noi trebuia să asimilăm elementele culturii în general, toată munca predecesorilor se îndrepta în această direcţie, acum a venit timpul pentru creaţie. Naţiunea românească trebuie să se insereze în rândul producătorilor culturali, căci dreptul la viaţă şi al unei naţiuni şi respectul faţă de ea se impun prin aportul ei în cultura mondială. Iată prima grijă a noii generaţii şi prima datorie de care trebuie să fie inspirată şi călăuzită tinerimea.

Din punct de vedere politic propriu-zis, generaţia nouă trebuie să tindă către adaptarea societăţii româneşti la cerinţele sociale ale vremii, către respectul fiinţei omeneşti şi al drepturilor sale. Democratismul e formula politică şi morală, este imperativul care se impune pentru generaţia nouă.

Indiferent de vicisitudinile împrejurărilor, valoarea idealului tânăr nu scade, nu se pângăreşte, ci până în cele din urmă trebuie să se impună. Generaţia nouă trebuie să fie aristocraţia democraţiei, să se pregătească temeinic pentru rolul de conducătoare a destinelor neamului.

În orice societate civilizată şi bine organizată sunt activi şi au rol determinant doi factori opuşi şi totuşi strâns legaţi între ei, anume: instituţiile existente şi seriile. Instituţiile sunt corpurile permanente de autorităţi, ele au un caracter tradiţionalist, conservator, căci în ele este concretizat întregul trecut, toată achiziţia generaţiilor anterioare, pe care o păstrează pentru succesori. Din contră, seriile sunt grupări voluntare, inovatoare, formate de indivizi care au între ei legături spirituale, afinitate de simţire şi cugetare. Aceste serii sunt mobile, suple, într-o necontenită devenire, care se fixează însă pentru un timp oarecare, deci în mod tranzitoriu. Dacă instituţiile au rol de conservare a societăţii, seriile sunt factorul care determină evoluţia ei.

Generaţia nouă este elementul serial; de aceea ea poate şi trebuie să dea impulsul de regenerare, să construiască pe baza trecutului şi să ajute procesul de transformare socială atât de necesar vieţii unei societăţi.

Generaţia nouă trebuie să-şi urmărească idealul propriu de o viaţă mai perfectă şi de o organizare socială mai bună. Tinerii să nu se dezică. Să nu uităm că suntem tineri şi aceasta e frumos!