Gheorghe Focsa: Noi, cu echipa si cu satul [extras din volumul Strada Latina nr.8. Monografişti şi echipieri gustieni]

„Noi, cu echipa şi cu satul” 

GHEORGHE FOCŞA*

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, Curtea Veche, 2009

***

– Când aţi auzit prima oară pomenindu-se de sociologie şi de etnografie?

–  Ca student.

– Liceul unde l-aţi făcut?

– La Huşi. Acolo am făcut bacalaureatul, şi interesul era pentru toate materiile, cum se ştie. Am făcut însă secţia reală, cu multă atenţie pentru matematică şi mai puţină pentru limbi străine. Dar am făcut în liceu germană, franceză, engleză şi cu oarecare succes. Din vreo 367 de candidaţi la bacalaureat, din Moldova şi Basarabia, au fost admişi 167 şi am fost primul la bacalaureat.

– Era mare lucru pe vremea aceea să iei bacalaureatul.

– Şi din liceu ideea studiilor mai departe mergeau către silvicultură. Din amorul pentru păduri, din dragostea pentru peisajul împădurit al ţării şi probabil şi unele urme atavice.  Pe la noi, pe acolo, pe la locul meu de naştere au fost pe vremuri codri de stejari.

– De unde sunteţi?

– Din satul Răşcani, acuma judeţul Vaslui, comuna Şuletea. Atunci era judeţul Fălciu. La Bucureşti am ajuns însă după ce se ţinuse deja concursul la silvicultură.

– Cum de aţi întârziat?

– Am întârziat, că dădusem bacalaureatul toamna. Şi atunci m-am înscris la Institutul de Ştiinţe tehnice, chimie-fizică, un institut particular.

– Era şi acesta pe lângă Politehnică?

– Era. Condus de un savant pe vremea aceea în domeniul acesta, Hurmuzescu. Şi am făcut acolo anul I, muncind serios în laborator. Păstrez şi amintirea unor versuri de ironie la adresa celui care vorbeşte. Colegii mă porecliseră Lavoisier /râde/. Dar eu am promovat anul I…

– În ce an v-aţi înscris?

– În ’926. Şi am promovat în anul al II-lea, am revenit la cursuri. Dar înainte de a reveni la cursuri, din primul an de studenţie la facultatea de ştiinţe, la institutul acesta al lui Hurmuzescu, meditând retroactiv la anul care se consumase şi făcând şi introspecţii, simţeam că îmi lipseşte ceva. Nu era definit ce. Comparam cu studiile din liceu şi cu cele din Universitate. Şi toamna anului următor am alergat la diverse deschideri de cursuri, la mai multe facultăţi, şi de ştiinţe, şi de ştiinţe sociale, şi de istorie, şi juridice. De exemplu, la chimia generală, unde vorbitorul era un savant cunoscut, apreciat, Longinescu, care era şi ca figură foarte original. Avea un craniu înalt pe verticală, foarte interesant, şi care îşi pierduse vederea din cauza experienţelor de laborator. Dar, la curs, unde era destulă populaţie studenţească în sală, el a adus cursurile litografiate, trei volume, şi le-a pus pe cântar. Şi a zis: „Domnişoarelor studente, domnilor studenţi, sunt trei kilograme şi jumătate volumele acestea. Nu sunt prea grele, puteţi să le învăţaţi într-un an de zile”. Era cursul general de chimie pentru anul I. Şi aici adaugă profesorul: „Cine însă nu simte niciun fel de emoţie când se fac experienţe la laborator, acela n-are chemare pentru chimie. Să meargă în altă direcţie, să-şi găsească drumul potrivit”.

– Şi dumneavoastră nu simţeaţi emoţie?

– Eu eram deja în materie, că făcusem examenul, şi de chimie, şi de fizică… Am fost la facultatea de Ştiinţe Juridice, tot aşa, la figuri despre care auzisem, chiar dacă nu le cunoşteam operele, ca dascăli de mare prestigiu. Apoi, am venit la Facultatea de Litere şi Filosofie. Acolo am audiat întâi cursurile lui P. P. Negulescu de enciclopedia filosofiei, care trata pentru cursul de anul I şi II originile vieţii pe glob şi alte probleme foarte ascuţite de filosofie, la vremea aceea. Era o figură olimpiană profesorul acesta, şi ca prestanţă, ca prezentare, şi ca expunere, şi în conţinut. Al doilea la deschidere a fost profesorul Rădulescu-Motru – introducere în psihologia generală. El făcuse studii temeinice în materia asta în Germania, zece ani, la somităţile de atunci, şi publicase deja un volum de psihologie generală. Dens, în ceea ce priveşte conţinutul textului, verificat pe urmă ca student. M-a interesat lecţia în chip deosebit, ca şi cea de enciclopedia filosofiei. Şi al treilea a fost profesorul Dimitrie Gusti. Pentru prima dată cunoscut.

Auzisem de el, nu-i cunoşteam opera. Ce a expus el atunci, a fost interesant. Fusese adus de la catedra de sociologie din Iaşi la Bucureşti, prin intervenţia lui Vasile Pârvan. Şi tot în anul acela Pârvan a decedat, profesorul Gusti a urmat pe scaunul lui de membru al Academiei şi a ţinut o comunicare, Opera şi omul, sau Omul şi opera[1]. Şi a folosit textul la deschiderea acestui curs, pe care l-a publicat pe urmă în revistele pe care le conducea. Un text frumos, fiindcă viaţa lui Pârvan, ca a unui savant de mare renume şi un om înzestrat superlativ, era foarte interesantă. Toată opera lui, nu numai arheologie, dar şi contactul lui temeinic şi adânc cu vechea cultură greacă şi latină. Şi în legătură cu asta am să povestesc un amănunt… Şi râvna lui, inteligenţa sa sclipitoare, toată şcoala pe care a făcut-o în arheologia românească, şi tomul pe care-l publicase chiar în anul acela, de aproape 850 de pagini – Getica[2] în 1926 a apărut – i-a dat un material valoros în ceea ce priveşte conţinutul şi profilul moral al omului. Şi textu-i frumos scris, se vede că a fost cu grijă pregătit, elaborat şi aşa mai departe. Şi prelegerea, bineînţeles că mi-a plăcut, vorbită, expusă. Şi atunci am zis: asta-mi lipseşte, studiile umaniste. Şi m-am înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie.

– În anul I.

– Litere şi Filosofie, anul I. Şi am frecventat cursurile de istoria filosofiei, de sociologie şi etică, de psihologie generală cu Motru, de enciclopedia filosofiei cu P. P. Negulescu şi aşa mai departe. Menţinând însă cursurile la Institut, în paralel. Făceam anul II la Institutul Hurmuzescu şi anul I Filosofie. Către sfârşitul anului, la seminarul pe care-l conducea H.H. Stahl, asistentul profesorului Gusti la vremea aceea, a fost o prelegere a asistentului, o expunere în legătură cu metoda cercetărilor monografice la teren. Regulile care trebuiau să fie pentru fiecare participant, un îndrumător practic şi teoretic în acelaşi timp, oarecum, ca o îndrumare mai concretă de orientare în cercetare. Şi cu unele pilde. Că unii dintre monografişti umblau prin sat şi cineva l-a întrebat pe unul: „Încotro?” Zice: „Caut o temă” /râde/. Dovada lipsei de orientare.

Şi, la sfârşitul expunerii, n-am avut de lucru şi m-am amestecat în discuţie şi i-am spus: „Foarte interesant ce-aţi expus, este nevoie de îndrumare, dar eu cred că, pe lângă aceasta, oricare participant trebuie să aibă el un interes pentru tema pe care urmează să o cerceteze. Şi să tindă cel puţin să fie un cunoscător doct în această problemă. Şi atunci cercetarea va fi cu rost”. Zic: „Nu-i de ajuns să primească de la un asistent sau chiar de la şeful catedrei o temă şi îndemn de a cerceta”. Atâta am spus. Când s-a încheiat, spune: „Vreţi să poftiţi cu mine la cancelarie?” Zic: „Bine, dacă mă invitaţi, viu”. Şi acolo îmi spune: „Vreţi să mergeţi anul ăsta la campania de cercetări? Noi pregătim acuma o nouă campanie”. Asta era în ’929, nu, în ’30, exact, primăvara, în luna mai.

– Care a fost, Drăguşul?

– Nu. Era Runcu, în Gorj.

– Drăguşul fusese prima, în ’29.

Constantin Rădulescu-Motru ţinând o cuvântare în faţa echipierilor Serviciului Social, alături de D. Gusti

– Fusese în ’29. Şi eu în ’30, zic: „Nu, nu merg”. Dar el zice: „De ce?” Zic: „Pe mine mă interesează în chip deosebit posibilitatea de a mă specializa în psihologie generală”. Începusem deja să fac şi nişte experienţe simple, de sondajul mentalităţii oamenilor, cunoştinţelor pe care le au acumulate, cu pete de cerneală, o metodă pe care o menţiona Motru în textul lui, după un german.

– Da, testul Rorschach.

– Şi asistentul insistă. Zic: „V-am spus că nu pot să merg, mă duc mai departe la cercetările de psihologie, să vedem ce-o să se întâmple”. N-a trecut o lună, şi am primit o carte poştală. Chiar carte poştală, în adevăratul înţeles al cuvântului, scrisă la adresă, acasă.

– Acasă la ţară?

– Aici.

– În Bucureşti?

– În Bucureşti, că eram încă la cursuri, şi la gazdă. Semnată de profesorul Gusti. Care în esenţă spune aşa: „La data de 20 mai, sau aşa ceva, avem o şedinţă, în care organizăm campania de cercetare monografică din vara aceasta la Runcu, Gorj. Sunteţi invitat să participaţi”. Scurt şi clar. Eu aveam cursuri cu Profesorul, era şeful catedrei, n-am cutezat să nu mă duc. Nici nu ştiam exact ce se poate întâmpla acolo. Şi m-am dus. Acolo am întâlnit oameni care la vremea aceea erau deja intelectuali cu state în domeniul ştiinţei, de prestigiu, profesori de universitate…

– De exemplu cine?

– Savantul Rainer, de exemplu, în antropologie, istorici, geografi. Era şi Ion Conea acolo, şi alţii.

– Era şi Brăiloiu?

– Brăiloiu era, el participase la campaniile anterioare. Şi erau şi alţii. Şi Conea participase. Şi erau şi toate cadrele adiacente, conferenţiarii, asistenţii de la profesorul Gusti. Mulţi, 70-80 de oameni erau acolo, la sala Seminarului, din Bibliotecă. Şi la un moment dat Profesorul mă cheamă şi îmi spune: „Dumneata ai să cercetezi problemele vieţii morale din Runcu”. Făcusem nişte cursuri de etică şi un seminar în problemele morale, ale eticii, dar nu mă consideram în stare să cercetez în domeniu.

– Vulcănescu ţinea cursurile?

– Nu, eu cu Profesorul făcusem cursuri de etică şi de sociologie, că făcea paralel. Şi gândind la situaţie n-am avut curajul să-l refuz pe Profesor. Şi am plecat. Dar, înainte de asta m-am dus la bibliotecara Seminarului, care era graficiană de meserie – şi păstrez o figură de atunci, din grafica ei, Silvia Măraru se chema –,  şi am rugat-o să-mi dea voie să-mi aleg o serie de cărţi. Şi mi-am făcut o mică valiză cu tratate de etică, din bibliografia franceză. Româneşte nu aveam noi asemenea tratate la vremea aceea. Nici acuma problemele acestea nu sunt… Şi noaptea citeam şi ziua alergam după informatori. Concepţia despre bine şi rău, ce e bine şi ce nu e bine,  modul de viaţă cu implicaţiile şi aşa mai departe.

Şi ziua alergam şi unde prindeam un informator potrivit, stăteam adânc de vorbă cu el. Noaptea citeam teorie ca să-mi elaborez şi îndrumarea. Am primit noi atunci un îndrumător, o sinteză de toată problematica urmărită de Şcoala Gusti, la diverse aspecte ale fenomenelor, bătut la maşină şi multiplicat. Dar, în problemele astea, nimic, nici acolo. Şi mi-am făcut singur, cu un efort dublu, o mică urmare de probleme. Apoi a venit, dosarul s-a depus, că aşa era regula: fişele, manuscrisele zilnic să fie depuse la dosarul personal. Fiecare pe probleme avea dosarul lui, un biblioraft cuprinzător. Şi îmi pusesem bine dosarul, depus la arhiva facultăţii, a Seminarului. Anul următor am mers la anul II. Între timp, Profesorul m-a chemat la Institut, m-a numit bibliotecar la Fundaţie. Eram bibliotecarul Bibliotecii Universitare Maria Brezeanu. Şi m-a adus la Fundaţie. Dar, înainte de asta, am primit o serie de întrebări în legătură cu starea personală: eram căsătorit, şi student, şi funcţionar.

– Şcoala tehnică aţi părăsit-o între timp.

– Da, de atunci.

– Din ’30 aţi părăsit-o?

– Da. Am făcut anul II, şi pe urmă am abandonat. Toamna a fost o convocare generală a tuturor participanţilor la cercetările Şcolii Gusti.

– În ’30.

– În ’30 toamna.

– După Runcu.

– După Runcu, după prima mea campanie. Şi acolo Profesorul le-a cerut tuturor să scrie fiecare ce gândeşte, ce doreşte din ce a cercetat până la ora aceea în cadrul Şcolii. Şi materialele redactate, dactilografiate s-au cerut în două exemplare. Se pregătea un volum din „Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială”, concretizat şi consacrat, vreau să spun mai corect, campaniilor de cercetări monografice ale Şcolii Gusti. Şi fiecare a scris ce-a crezut, şi s-a adunat o mare mulţime de mici studii, mai mari, mai mici. Şi au format un volum care a apărut în ’32[3], aproape o mie de pagini. Era prima mea ieşire la tipar în legătură cu Şcoala Gusti.

– Aţi mai publicat înainte altceva?

– Altceva nimic, dar când ne-a dat tema, sarcina, m-am gândit ce temă să aleg? Şi atunci, un material mai consistent era o convorbire cu Rodie. Era un ţăran de condiţie materială medie, de vârstă medie şi de pregătire, cu patru clase primare, elementare. Totul era la mediu. Şi într-o convorbire mai lungă, cu întrebări şi răspunsuri – nu ştiu cât a durat, a fost o plimbare generală în sat, şi în natură, şi în Cosmos, dacă vrei. Consemnând toate răspunsurile, cât mai corect posibil. Nu stenografiam, dar mi-am şi format scrisul de atunci, cu grabă.

– Cred că doar dumneavoastră puteţi citi scrisul acesta.

– Ba nu, citeşte şi dactilografa, deşi câteodată face greşeli… din neglijenţă, nu că nu cunoaşte textul. I-am dat text scris la maşină şi a făcut greşeli /râde/. Am făcut o mică introducere la început, problemele care se pun, şi o încheiere. Şi acela l-am dat, şi aşa cum l-am dat, s-a tipărit. Se poate citi în volumul din „Arhiva” de atunci. Anul al doilea, bineînţeles, am urmat cursurile mai departe… al treilea…

A urmat a doua campanie, la care, din cauza epuizării fizice şi intelectuale, în primăvara anului următor am avut o mică sincopă. Şi am consultat un doctor, care venise de la Paris, din Buzău. Doamna mea era de acolo şi făceam naveta. Şi doctorul mi-a recomandat pauze, de cel puţin o lună de zile. Şi un remediu la îndemâna oricui, pentru recuperare, starea fizică întâi de toate. Adică, o reţetă din ficat de viţel de lapte, bucăţele, un sfert de kilogram, într-un sfert de litru de apă, dat în clocot, şi pe urmă macerat, şi se face un sfert de litru de pastă de ficat. Nu fiert, ci dat în clocot o dată. Şi ăla-l bei dimineaţa. În câteva zile am simţit efectul, formidabil este leacul! Însă, înainte de reţeta asta, Profesorul m-a chemat. Şi am zis că nu pot să merg în campania din vara aceasta, pentru că doctorul mi-a recomandat o pauză la muncă şi trebuie să-l ascult. Era o alarmă foarte temeinică. La care Profesorul spune: „Dar noi ne ducem la ţară, o să mergeţi cu echipa, nu vă sileşte nimeni la muncă, o să lucraţi cât puteţi…” Şi, între timp a survenit reţeta doctorului şi am fost la cercetări, la a doua campanie, în Cornova din Basarabia. Alt mediu, complet alt mediu, limba identică, însă aici accentul l-am pus pe aceeaşi problemă care-mi rămăsese în sarcină, dar şi pe relaţiile sociale, categoriile sociale. Care erau cu termeni ruseşti acolo, crestianini, dvoreni şi aşa mai departe. Un sat de români curaţi. Campania a mers destul de bine.

Trebuie să vă spun, că era un obicei, probabil ştiţi, că în fiecare zi, seara, toată mulţimea aia de cercetători se aduna la Sala Luminoasă, la şedinţă, prezidată de profesorul Gusti.

– Mi se pare că la Cornova a venit aşa, doar o dată, de două ori, fiind atunci ministru, nu?

– Asta e adevărat, a fost ministrul învăţământului într-o perioadă.

– La Cornova n-a prea stat…

– Acolo mai puţin, dar totuşi a fost. La una dintre şedinţele astea, de exemplu, către finalul campaniei, am avut o întâmplare ciudată. Mi-a venit rândul, după alţii, la expunerea materialului adunat. Şi Profesorul se întinde şi îmi ia biblioraftul din mână, că eram cu dosarul din care răsfoiam fişele, şi vorbeam. Şi întoarce către sală, şi zice: „Uitaţi, scrisul lui Nicolae Iorga!” /râde/. Eu m-am înroşit până-n vârful urechilor, mi-a fost ruşine, realmente, şi n-am spus niciun cuvânt. Mi-a dat dosarul, am continuat. Cu o oră mai înainte văzusem unul dintre colegi, foarte bun cercetător, unul dintre cei care în Şcoala Gusti a avut o contribuţie deosebită, când a fost vorba de ilustrat categoriile sociale din Cornova, a luat dosarul cu fişele mele, şi le-a citit, fără să spuie al cui e dosarul /râde/. A urmat campania a treia.

– Asta a fost în ’31.

– În ’31, în Basarabia.

– Eraţi deja la Fundaţia Culturală?

– În ’32 eram deja la Drăguş, Făgăraş. Acolo, tot aşa, mulţi, a fost şi Rainer, a fost şi Brăiloiu. Brăiloiu… eu urmăream exemplele celor buni, şi ale celor slabi… Erau categorii de oameni şi de orientări politice foarte diferite. Profesorul i-a primit şi pe unii, şi pe alţii, fără prea multă rigoare în alegere. Aş zice, cu o oarecare generozitate, ca să nu zic altfel. Şi la popota comună, la şcoala din Drăguş, la ora amiezii, când ne întâlneam la masă împreună, sau seara, Brăiloiu stătea vizavi de mine. Şi alături era doamna. Doamna Brăiloiu era un model de soţie grijulie faţă de soţ. Ca pe un copil îl urmărea, şi-l supraveghea la masă, ca să se hrănească. El era, cum am spus, adâncit în cercetare. Şi doamna îl secunda ca să-i poarte de grijă pe celelalte planuri. Dar, când veneam, mă întreba, scurt: „Ce-ai observat azi?” Primele trei zile – că din prima zi m-a întrebat – zic: „Nimic”. A treia zi se repetă ritualul, când ne aşezam pe scaune, vizavi. „Astăzi?” „Ei, zic, astăzi pot să vă răspund”. A devenit atent: „Ce anume?” Zic: „Am descoperit în câte planuri de mentalitate pot grupa ţăranii din Drăguş”. Zice: „Cum?” „Păi, ancheta de azi a fost rodnică, prin informatorii la care am ajuns, trei-patru oameni”. Dar el zice: „Care sunt aceia?” „Păi, zic, mai întâi un plan de mentalitate înseamnă arhaismul superstiţiilor îndepărtate şi al credinţelor religioase habotnice”. „Şi cine-i informatorul?” „Traşu Gritinie”, zic eu. Traşu Gritinie, Dumitru Sofonea, cojocar din sat, care a decedat acum doi ani, la vârstă foarte înaintată. „Apoi, zic, există un plan al mentalităţii concrete, cu mai multă raţiune, explicând fenomenele din jur”. „Ăla cine e?” Zic: „Chiar fratele lui Traşu Gritinie, care e brigadier silvic, mai tânăr. Al treilea, zic, este şi ăl care filosofează în sat”. „Cum filosofează?”, mă întreabă Brăiloiu. Zic: „Cum auziţi, cum filosofează marii filosofi”, „Cine-i acela?” Îmi scapă numele… „Isac Stanilie”, „Dar, cum ai făcut?” Şi zic: „Mai este un aspect, că între aceste orientări de planuri de mentalitate distinctă există uneori şi gâlceavă”.

Că apoi am fost martor la o asemenea gâlceavă. A plouat cu grindină şi a stricat recolta. Un grup a zis: „Asta-i pedeapsă divină că nu respectăm sărbătorile, ieşim la muncă”. Şi alt grup a vrut să demonstreze că satul e situat la o încrucişare de direcţii de vânturi, care aduc adeseori ploaie cu grindină. Deci, o explicaţie foarte raţională. Dar, zice: „Cum ai făcut?” Zic: „Foarte simplu. M-am dus cu petele mele de cerneală, şi încă erau combinate cu 2-3 picături de culori diferite. Şi Traşu Gritinie a început să plângă, şi m-a întrebat: „De unde aţi descoperit icoana asta?” Iar fratele său, brigadier silvic, mi-a zis: „Asta-i capră şi celălalt e iepure” şi aşa mai departe. Adică, imaginile care-i erau lui frecvente şi cunoscute şi familiare, le vedea în petele mele de cerneală, nu era nicio legătură cu ele. Şi aşa, pe urmă, pe marginea acestor orientări, din descoperiri personale, mi-am dus cercetările mai departe.

– Aceste teste Rorschach le-aţi fructificat în vreo publicaţie, undeva?

– Nu, nu. Că s-a întâmplat evenimentul! /râde/ N-am analizat acest material cum se cuvine. Am revenit la Isac Stanilie, la anchetă. „Ce-aţi citit dumneavoastră?” Era, cum spuneam, cu patru clase elementare. Mi-a spus: „Octavian Goga, Mustul care fierbe, o carte pe-atunci apărută. „Altceva?” Şi-mi scoate o broşură, intitulată Din durerile lumii. „De unde-o aveţi?” „Păi, am văzut-o în librărie, în vitrină, am intrat şi am întrebat şi eu, ce-o fi zicând omul ăsta despre durerile lumii?”. Era tocmai problema lui. „Şi am citit-o”. Eu, întrebările care i le pusesem în legătură cu originea binelui şi a răului, şi toate răspunsurile lui, le-am pus pe două coloane cu textul lui Schopenhauer. Erau reproducere în broşura aceea, o cărţulie mai mică, pagini mai selecte din gândirea filosofului german. Pe care Isac Stanilie nu ştia să spuie corect cum îl cheamă.

Dar în ceea ce priveşte puterea de gândire, şi astăzi mă mir de adevărul puterii de cugetare, lucidă şi pătrunzătoare, a ţăranului din Drăguş. I-am vorbit profesorului Gusti despre acest amănunt, nu m-a luat în serios. Şi veleităţile mele erau să merg mai departe în cercetarea mentalităţii poporului român, cu amplificarea şi adâncirea problemelor care pot să se nască în legătură cu posibilităţile de cugetare, de gândire, de care a fost capabil şi este capabil…

– Şi pe mine mă pasionează această ramură a istoriei mentalităţilor.

– Între timp am fost chemat la Fundaţie, cum spuneam, de la Maria Brezeanu, am lucrat acolo.

– Maria Brezeanu cine a fost?

– Maria Brezeanu? La bibliotecă? Îmi scapă numele, bibliotecarul şef era un psiholog, care a publicat cărţi despre psihologia copilului şi aşa mai departe…

– Dar Fundaţia era la Biblioteca Universitară?

– Nu, nu. Aceea era o fundaţie particulară. „Maria Brezeanu”. Făcuse o donaţie, şi n-avea decât 2 000 de volume, selecte însă, de ştiinţă generală.

– Unde se afla biblioteca aceasta?

– Pe strada Negustori. Mai de curând, în legătură cu biografia mea, a trebuit să aduc şi de acolo o dovadă că am fost. Şi am alergat. În legătură cu paşaportul. Şi… nu mai era „Maria Brezeanu”, biblioteca acolo, se mutase. Am găsit-o până la urmă. Acolo e un institut al Academiei, de cercetări, acuma. E o casă particulară devenită bibliotecă publică şi frecventată în special de specialişti şi de studenţi. Asta era armata de cititori acolo. Numai tratate de seamă, o selecţie foarte valoroasă…. Şi după un an de zile de bibliotecar şef la Fundaţie, unde aveam vreo zece mii de volume, trecute prin mână toate, pentru fişat. Că era depozitul legal obligatoriu, şi tot ce apărea în publicistica românească, venea un exemplar la Fundaţie, în virtutea legii. Deci, era mereu inventarul în creştere, ca şi la Academie, de altfel, dreptul legal.

Şi Profesorul, după un an de zile, mă cheamă, zice: „Predai biblioteca, am nevoie de oameni la teren”. Asta era în primăvara anului ’34. Şi atunci au fost trimişi 12 oameni din cadrele instituţiei, să conducă echipe de studenţi. Mie mi-a venit în sarcină, fără preferinţă personală, Ţara Oaşului. Şi aşa am ajuns, în primăvara anului ’34 în Moişeni, Ţara Oaşului.

– Pentru prima dată?

– Pentru prima dată în zonă şi pentru prima dată cu asemenea sarcină. Acolo era o încercare de îndrumare mai temeinică, cu accente pe cercetare, în prima campanie, şi activităţi practice, implicate. Dar, prima campanie trebuia să fie mai temeinic cu cercetări şi statistici în legătură cu populaţia, cu starea economică şi aşa mai departe. Mişcarea populaţiei pe o sută de ani, de exemplu, am urmărit-o, naşteri, decese, căsătorii…

– Prin metoda spiţelor de neam?

– A, nu, după registrele de la biserică, care ţinea evidenţa strictă în Moişeni. Numai Moişeni. Am făcut noi şi spiţe de neam, dar accentul era pe mişcarea generală a populaţiei. Apoi, ocupaţiile de tot felul, care-i starea lor, viaţa socială, folclorul, muzica, basmul, dansul şi aşa mai departe. Adică, tot ansamblul manifestărilor vieţii. Perspectiva era largă, şi consemnarea lipsurilor, elaborarea planului şi mobilizarea obştească la acţiune. Cu participarea grupei, care venise, întărită şi cu premilitari, atunci când era nevoie, câte o sută în grup. Am lucrat după nevoile satului. Mai întâi, impresiile au fost ciudate. Ţara Oaşului de atunci nu-i Ţara Oaşului de azi. Veştile se dădeau după slujba de la biserică, când era mulţimea adunată în faţa bisericii. Am făcut o listă mică – am ajuns duminică de dimineaţa acolo – o listă cu cine suntem noi şi ce vrem. Şi am trimis-o preotului către sfârşitul slujbei.

– Erau ortodocşi sau greco-catolici?

– Atunci erau uniţi, greco-catolici. Şi preotul a ieşit în faţa mulţimii, şi a zis: „Veniră 14 domni de la Bucureşti, trimişi la noi. Vor să facă drumuri, vor să facă poduri, vor să planteze pomi fructiferi, vor să facă şezători culturale şi aşa mai departe. Să le dăm concursul”. Vorbea, el era oşan, din Certeze, sat vecin, şi vorbea în graiul neaoş oşenesc. Am făcut eforturi ca să înţeleg ce ne spune, că sunt particularităţi de limbă foarte evidente. Ne-am făcut planul, ne-am aşezat la lucru, aveam şi medic uman, medic veterinar, inginer agronom, şi aşa mai departe. Adică, erau şi absolvenţi de facultăţi, şi studenţi. La medicină era, de exemplu, un student de anul ultim, militar, căpitan, doctorul Rotaru. La chirurgie se specializase, nu terminase încă, şi căsătorit, era şi cu doamna. Şi s-a improvizat într-o casă bătrânească de lemn, cum erau toate la vremea aceea… una singură era acoperită cu ţiglă, mai nouă, şi cu trei încăperi.

– Nu-i ziceau ţiglei „ţirip”?

– Nu, nu, îi ziceau cu cărămidă. Aşa-i termenul, l-am consemnat în cercetări şi acuma. Cărămidă, şi se mai zice şi „teglă”. Şi am observat că drumul vechi, principal era aşa de strâmt, încât, când venea un car din sens invers, primul trebuia să strige şi ăla intra într-o curte vecină, ca să poată trece. Şi atunci, prima sarcină a fost referitor la drum. Rugămintea ca de-a dreapta şi de-a stânga să tragă fiecare patru metri gardul în dreapta şi în stânga. Şi mobilizând satul – şi acuma mă mir, cum au acceptat în toiul verii, în luna iulie, să taie arborii plini cu fructe şi să tragă gardurile înapoi, să muncească din greu, la muncă foarte grea, împreună cu echipa, şi cu mine, şi cu premilitarii, la lucru.

– Premilitari din sat, sau aţi adus o echipă?

– O echipă formată acolo.

– Erau săteni de acolo?

– Nu, nu, nu luată de noi, trimisă de la judeţ sau nu ştiu, printre care era şi unul dintre studenţii facultăţii din Bucureşti. Şi, toamna următoare, la a doua campanie, vine profesorul Gusti.

– Tot acolo?

– Tot acolo eram, trei campanii am făcut… Şi, şi în anul ’37 am lucrat acolo, pentru alte sarcini. Dar anul doi mi-a dat şi sarcina echipei din Maramureş, de la Cuhea, Bogdan Vodă.

– De la care sat?

– Cuhea se chema atunci, acum se cheamă Bogdan Vodă, satul lui Bogdan. Şi l-am aşteptat la legătura cu şoseaua, actuală, care este asfaltată, care merge spre Sighet, la intrarea în drumul din vale, unde noi făcusem pod, din lemn de stejar masiv şi cu traverse de cale ferată, date de prefectul de atunci, la cererea mea. Era unul, Ardeleanu se chema. Tot atunci s-a construit şi palatul administrativ pentru prefectură, în anii aceia.

– Unde, la Baia Mare?

– La Satu Mare. Şi m-am dus la prefect, şi în numele activităţii pe care o făceam l-am rugat să-mi dea. Şi mi-a dat patru şine de cale ferată, care au întărit podul. A stat cincizeci de ani, l-au înlocuit acum doi ani, făcându-l din beton. Acum a costat 800 de mii de lei.

– Ceea ce aţi făcut din muncă voluntară atunci.

– Gratuit, şi materialul, şi munca. Dar, la discursul popii, din prima clipă, din mulţimea aceea, un bărbat a strigat… erau toţi în costumele de tradiţie, vara, cald: „Stăm aici de patru sute de ani, n-a mai făcut la noi nimeni nici drumuri, nici poduri. Om mai sta încă patru sute de ani!”

Dar eu prinsesem, mergând, informaţii, de colo-colo, trecând peste pârâul Rău, vijelios, cel mai vijelios din Ţara Oaşului, şi cu un debit mai mare, mai ales în unele momente din sezon, la topirea zăpezilor sau la ploi torenţiale, el a cărat pietroaie imense, până pe albia lui jos, până… traversând satul Moişeni şi Hotoan. Mi se spusese că un cetăţean, voind să treacă prin vad, prin apă cu carul cu boi sau cu căruţa cu cai s-a înecat cu totul. Cu două luni mai înainte de a ajunge noi. Şi n-am răspuns la… dar am înţeles cum pot să judece unii.

– Şi aceasta-i chestie de mentalitate, cum am trăit până acum, puteam trăi şi…

– …în continuare. Când a venit profesorul Gusti, era întovărăşit de directorului bibliotecilor de sat, Emanoil Bucuţă. Era un scriitor, aţi auzit de el?

– Sigur, cel care a scos revista „Boabe de grâu”.

– Da, sigur, o revistă foarte frumoasă, de literatură şi artă, mai ales plastică. Şi el scrisese cărţi, volume, avea şi sub tipar, era un intelectual foarte bine înzestrat şi cult, încât pe unii i-am auzit spunând, zice: „Când stau de vorbă cu Bucuţă, parcă aş sta cu Iorga de vorbă”, aşa comparaţie se făcea…

– Lucra tot la Fundaţie, nu?

– Era directorul bibliotecilor de sat. Am avut şi cu el o problemă foarte interesantă, mai târziu, câţiva ani mai târziu, doi-trei ani… Şi asta era în ’35, tot vara, că noi vara făceam campanie. A intrat cu maşina, moişenanii cu primarul în frunte, că era primărie atunci la Moişeni, s-au dus călări cu cai albi să-l primească.

– Ca pe un rege sau un episcop.

– Şi Gusti era întovărăşit şi de un tânăr sociolog din SUA, Philip Mosely, care – atras de ecoul Şcolii Gusti – venise în ţară să vadă ce se întâmplă, şi a prins ocazia, şi a venit la Moişeni, cu maşina direct. Au intrat pe un drum de 4 km pavat cu bolovani de piatră, acolo unde cu un an în urmă carul intra până în osie şi nu-l puteau scoate cu patru boi din noroi. O porţiune relativ mică. La contactul cu şoseaua chiar era. Şi, când au ajuns la pod, a stopat maşina şi au coborât jos. Profesorul mă întreabă: „Cine a făcut drumul, pe care am mers?” Zic: „Noi, cu echipa şi cu satul”. „Dar cine a făcut podul?” „Tot noi, cu echipa şi cu satul”, „Oh, zice, dar aţi lucrat aici!” „Păi, zic, n-am venit să lenevim, am lucrat. Mai sunt şi alte lucruri de văzut”. Pe urmă ne-am dus la dispensar, s-au făcut fotografii, era şi cu fotograful Fundaţiei după el atunci…

– Care? Berman?

– Nu, Dode. Berman fusese la cercetări mai înainte. Acuma era un om mai tânăr, şi nu un fotograf de talia lui Berman, care era un as pe vremea aceea. Dar fotograf bun, a făcut fotografii, colo-colo-colo. Pe urmă a plecat la Maramureş. Noi am rămas în sat. Însă sociologul meu a făcut o suită de fotografii în mulţimea care se adunase, în hainele lor. Mulţi erau, femeile, cu picioarele goale, vara, cum era obiceiul, şi bărbaţii chiar. Şi la sfârşit mi-a dat un nou film, din care mai am acuma jumătate, restul imaginilor… Foarte bun era, aveau, ca şi azi, unelte de prim rang.

Şi, pe urmă, a continuat lucrul anul următor, aşa l-am adus pe Vlasiu şi pe Vânătoru să facă, după ce am făcut noi cu satul şi cu echipa, turnul. Şi-mi povestesc oameni care pe atunci erau tineri, chiar anul ăsta am notat, nişte note care nu ştiam. Zice, „Tata împrumutase bani de la biserică, şi aveam datorie, şi atunci ne-am angajat la muncă, aveam 17-18 ani eu atunci, acum 50 de ani, şi, zice, am lucrat, nu glumă, sus, pe schelă”. Că s-a şi tencuit biserica înăuntru, după ce s-a construit turnul. Ea fusese făcută cu 80 de ani mai înainte şi rămăsese fără turn, fără nimic, din bolovani de piatră. Anul ăsta am văzut, se vedea exact structura zidirii. Că am găsit-o, în campania din anul ăsta, dezbrăcată de tencuiala exterioară, pe care noi o întregisem şi o finisasem doar atunci, dar acuma dezbrăcată până la piatră, şi înlocuită din nou, după ce am făcut o pictură nouă în interior. Şi am continuat lucrul acolo.

Apoi am primit sarcina să văd şi de echipa de la Cuhea. Acolo mă duceam, că centrul meu de greutate era Moişeni-ul. Dincolo mă înţelesesem cu şeful de echipă, cu rugămintea, când are vreo dificultate, să mă anunţe. Mai întâi, la primul contact cu primăria. Un scaun cu trei picioare, din astea cu patru picioare, pe el am stat cu primarul de vorbă. Într-o casă ţărănească drept primărie. Cămin cultural, nici vorbă, primărie, nimic, şcoala tot într-o casă, fără cuprindere şi fără… tot o casă prăpădită. În schimb, în anii aceia, cu un an-doi înainte, comuna vânduse doi codri de stejari masivi, de câte 400-500 ani vechime, care mersese în cea mai mare parte exportat în Anglia, pentru lemn de vapoare. Şi satul se alesese cu două dealuri mari, doi munţi pleşuvi, lipsiţi de pădure. Şi un fond, nu ştiu cât, câteva sute de mii de lei. Şi în primărie îmi spuneau… de ce acolo s-a pus problema să activăm şi teoretic şi practic.

Dar, într-o bună zi, fiind acolo la primele informaţii, câţiva cetăţeni în jurul meu zic: „O, să fiţi sâmbăta viitoare la noi!” Era marţi în ziua aceea. „Dar ce se întâmplă sâmbăta viitoare?”, „Păi, este o strânsură de fini”, „Şi cum se întâmplă?” Şi mi-a povestit: cetăţeanul cutare are 150 de perechi de fini, cununaţi în viaţa lui, şi o dată în viaţă trebuie să-i adune împreună. Şi sâmbăta viitoare 300 de oameni, adică 150 de perechi vor fi la casa lui. Şi până atunci ce se mai întâmplă? Şi mi-a povestit ce se mai întâmplă, nu putem să stăm la amănunte. Am devenit foarte interesat, bineînţeles, fenomenul, ştiam că obiceiul năşirii este o tradiţie românească peste tot, dar nu la acest nivel.

– O adevărată instituţie.

– La Dragomireşti, sat mai mare, tot în vremea aceea, o familie avea 450 de perechi, adică o viaţă de profesiune de naş. Să ajungi la 450 în 20 ani! Cu obligaţia de a boteza şi a cununa, dacă eşti în viaţă, şi ce se naşte din perechea cununată iniţial.

– Pentru asta trebuie să ai un calendar, şi practic să nu te mai ocupi de altceva…

– Şi de la Moişeni ştiam asta, că toţi finii ăştia, perechile, trebuie – lege – să vină a doua zi de paşti, sau a treia zi, în vizită la naşi cu colac şi cu ulcior. Şi că lucrează colacii cu mare frumuseţe, ca şi la nuntă pentru miri. Numai că sunt ceva mai mici. Atunci erau mai mici decât astăzi, dar astăzi sunt de proporţii. La spectacolul de la nuntă soacra, care primeşte colacii trebe să-i joace cu strigături. Colacii sunt doi, o pereche, simbolizând cei doi tineri, legaţi cu o ştergură mare, frumos, şi ea îi ţine cu braţele deasupra capului şi dansează singură, şi joacă în tonul muzicii din ceteră, şi strigă, adecvat la momentul respectiv. Astăzi trebuie să fie zdrahoană, cum zic oamenii de acolo, voinică să poată să-i joace. Fiecare colac are 10 kilograme. Deci 20 de kilograme pe braţe în sus /râde/. Saltul este colosal!

– Şi v-aţi dus?

– N-am venit în Ţara Oaşului, după aceea, antrenat la alte lucrări în ţară. Eram inspector la Căminele Culturale şi fusesem avansat la gradul de inspector general, câţiva ani în şir, cu facilitarea mijlocului de transport. Aveam permis pe toate trenurile din România, clasa întâi, şi am văzut sute de sate. Cu atenţie la ce se putea repede nota, la modul de viaţă, la port, la arhitectură, la toate aspectele. Asta, fiind şi asistentul profesorului Gusti din ’41 până în ’47.

– La Fundaţie până când aţi lucrat­?

– La Fundaţie, practic până în ’39, când s-au tulburat situaţiile din Europa. Şi în ultimii doi ani, în ’38-’39, Fundaţia mi-a pus în spate o lucrare mai grea, mai deosebită, construirea unui sat model în Oltenia, Dioşti-Romanaţi. Acolo s-a întâmplat un incendiu, pe furtună. Focul a izbucnit de la o joacă de copii cu chibriturile la şura de paie şi de coceni. Pe furtună. Şi s-au distrus multe, gospodării întregi, vreo 60, dintr-un capăt la altul, pe partea centrală a satului, de la Răsărit la Apus. Şi s-a făcut alarmă, a fost Vodă acolo, a dat un prim ajutor sinistraţilor. A doua zi, a treia zi a ajuns cu maşina acolo. Şi a dat un sfert de milion, mi s-a spus, drept ajutoare ţăranilor, ca să compenseze pagubele, dar şi pentru reclamă.

Când a venit la Bucureşti, l-a chemat pe profesorul Gusti, care era directorul general al Fundaţiei atunci, şi i-a zis: „Voi la Dioşti să-mi faceţi un sat model”. Era ideea elaborată în cadrul Şcolii mai dinainte, dar era o vorbă nedefinită, sau definită teoretic, fără corespondent practic. Şi Profesorul, din armata aceea de inspectori, mai în vârstă decât mine, celebrităţi unii dintre ei, m-a chemat la el… Nici azi nu ştiu de ce s-a orientat către mine, şi mi-a zis: „Mergi la Dioşti, stai două-trei zile, cât vrei, cât ai nevoie, studiezi posibilitatea de-a face acolo un sat model şi te-ntorci şi-mi faci un raport”. Am stat, am adunat obştea lângă mine, am vorbit, am primit un răspuns entuziast, mi-am făcut o serie de însemnări, am venit şi am făcut un raport, bătut la maşină, pe 20 de pagini, şi l-am predat. Profesorul l-a citit, şi pe urmă mă cheamă, zice: „Acuma  te duci şi-l faci”. N-am avut încotro şi a trebuit să accept. Eram deja angajat şi în Fundaţie, şi la catedră… Nu, la catedră încă nu eram atunci. Dar, eram cu gândul la doctorat şi aşa mai departe.

Am plecat la Dioşti, în primăvara anului 1938. Şi mi-am definitivat planul, am revenit. Fundaţia avea un corp de opt arhitecţi care nu ieşeau din birou, nu stăteau la teren. Eu am adus şi schiţe de case, din cercetările mele fugare în zonă, unde găsisem lucruri foarte interesante. Şi a început lucrul. S-a făcut legătura de la şosea cu o alee nouă, care făcea legătura spre centrul satului vechi. Doi kilometri. Şi acolo a fost o rezervaţie pentru primirea de pomi altoiţi, care intră în satul nou, şi pe urmă gospodăriile celor 60 de sinistraţi, pe dreapta, pe stânga, şi apoi centrul civic, cu şapte edificii publice. Şi un an de zile, şi al doilea, până în toamna lui ’39, eu acolo am vieţuit, făcând naveta la Bucureşti.

La un moment dat primesc trei telegrame, în aceeaşi zi. Una mă chema la Făgăraş, semnată de Traian Herseni care răspundea de coordonarea lucrărilor pentru Congresul de sociologie[4] cu monografia Drăguşului. Şi eu aveam o cotă parte, şi aveam şi responsabilitatea cadrului psihologic în Institut. Dar eu făceam sat model la Dioşti. Prin a doua telegramă soţia mă chema acasă, că băiatul care acuma este în vârstă de 55 de ani, arhitectul şef al capitalei, Paul Focşa… Mă chema, Paul e grav bolnav, vino repede acasă. A treia telegramă de la profesorul Gusti: prezentaţi-vă la Fundaţie. Urgent. Bineînţeles că am venit cu cele două, acasă şi la Fundaţie. Profesorul îmi dă ordin: „Părăseşti şantierul, şi mergi la Făgăraş, şi-mi redactezi textele pentru Congres, partea dumitale pentru Congres. Nu, nu… El n-a propus părăsirea… La Dioşti redactezi, şi-mi dai textele. Dar eu zic: „Cum? Cu o mie cinci sute de oameni în jurul meu, cu un şantier, la care eu nu sunt specialist, cu o armată de oameni, cu 20 de autocamioane care transportă zilnic materiale, eu să stau să scriu. Pot să fac treaba asta?” „Nu mă interesează, te închizi într-o casă, din cele pe care le-ai construit, şi stai acolo şi scrii.” „Şi şantierul cine îl urmăreşte?” Pe urmă, m-am întors înapoi. Am primit de la Gusti a doua scrisoare: „Laşi şantierul pe seama şefului de secţie, te duci unde vrei şi stai şi-mi scrii textele”.

M-am întors înapoi, am predat şantierul şefului de secţie, care era un tânăr avocat de la Iaşi, îl chema Leuştean /râde/. Şi am întrebat la şedinţa de seară – că făceam şi eu şedinţe cu toată armata aceea de oameni, că răspundeam, şi am avut şi probleme mai dramatice, şi acolo, şi la Maramureş – zic: „Cine ştie un loc tainic, unde să mă ascund pentru câteva săptămâni?” Se ridică pictorul Gheorghe Popescu. Îmi spune: „Vă duc eu cu maşina proprie la gazda la care am stat eu, în Vâlcea, într-un loc tainic, pitoresc, că eu am stat acolo să pictez o biserică înăuntru, doi ani de zile”. Bine, am mulţumit. Am predat şantierul; şi mă duc. De acasă mi-am luat texte, conspectări din marii filosofi, dacă vă puteţi închipui, Aristot, Platon, Kant şi alţii. Şi primele două-trei zile; şi noaptea citeam textele. Şi ziua, în primele 10 zile am elaborat un text introductiv, cu care eram dator la un volum colectiv, care s-a tipărit, despre definirea cadrului psihologic şi problemele lui. Asta am dat eu, textul, atunci. Şi, n-au trecut decât cele zece zile, şi atunci am primit telegramele să viu numaidecât la Bucureşti. La Făgăraş n-am ajuns, era imposibil.

Profesorul Gusti de data asta îmi spune: „Te întorci înapoi la Dioşti – şantierul nu merge cum trebuie – şi trebuie gata lucrările satului model pentru Congres”. Mă întorc înapoi, reiau frâiele, şi dezlănţui campania. Avusesem mai înainte explicaţii cu profesorul Gusti, mai dramatice. Edificiile publice fuseseră date în lucrare în regie unui antreprenor, un arhitect era. Care a ajuns pe urmă arhitectul-şef al Iaşiului. Cu barbişon. Şi într-o zi profesorul mă cheamă la el, zice: „Am hotărât să dăm şi şantierul gospodăriilor satului în antrepriză şi în regia antreprizei cutare”. Zic: „Treaba dumneavoastră, puteţi hotărî cum vreţi. Atunci mă eliberaţi pe mine, că eu nu sunt de specialitate şi mi-aţi pus în spate un sat întreg şi un şantier mare. Dar, cum rămâne cu problemele educative? Pentru asta m-aţi trimis acolo!” N-a mai spus niciun cuvânt şi m-a trimis înapoi la Dioşti. Până a venit mobilizarea. Atunci era epoca prefecţilor militari. Au fost în timpul acela de doi ani trei colonei, prefecţi la Romanaţi. Florescu, taciturn, sabota lucrările noastre.

Şi unul dintre cetăţenii din sat, care locuia într-o căsuţă mizeră aici, unde am construit satul model, a fost înscris în grupa celor sinistraţi, şi casa lui desfăcută. El fusese fecior de iobag, căsătorit cu o fată de moşnean, a cărei părinţi n-au privit cu ochi buni această căsătorie şi nu i-au dat nicio palmă de pământ fetei. Ginerele, repudiat de familia fetei, s-a pus în mod serios la muncă şi, muncind pe moşiile proprietarilor de acolo, a acumulat în vreme de vreo douăzeci de ani şi mai bine suficient ca să cumpere vreo trei hectare de pământ, şi să-şi facă şi căsuţa asta, unde trăia cu familia. Deci, fusese un efort colosal pentru el, ca să ajungă în rândul oamenilor. Eu am turnat betoane pe ogoarele oamenilor, fără să am o dezlegare oficială. Cu iniţiativa urgenţei. Cu trei săptămâni înainte şi pe urmă meditând, la un moment dat, am plecat la Bucureşti, direct la ministrul de interne de atunci, care era Armand Călinescu, şi i-am povestit ce sarcină am şi în ce situaţie sunt.

– Se putea intra uşor la el? Se intra uşor la un ministru?

– Da, am intrat repede, m-a primit, şi mi-a făcut o impresie de om inteligent. Am expus, că am nevoie de dezlegare oficială pentru terenul pe care se construieşte satul model. Şi în câteva zile am avut decretul, dezlegarea.

Între timp, Iordan al meu, ăl cu căsuţa, s-a dus la prefectul Florescu şi s-a plâns. Eu n-am ştiut nimic, decât cinci ani mai târziu am aflat. Într-o situaţie dramatică. Prefectul îi spune: „Lasă pe mine! Statul să nu se bage! Că-mi aduce şi inspectori.” Inspectorul a întâmpinat dificultăţi de la prefect. Şi s-a plâns. Şi a venit al doilea. Dar nici acela nu era un om de înţelegere pentru eforturile pe care le făceam. Şi a plecat şi el. Şi atunci a venit al treilea. Al treilea era un ofiţer cu Şcoală Superioară de Război, elita ofiţerilor din armata română la vremea aceea, şi un om brav. M-a ascultat cu atenţie, mi-a dat concursul, am rugat să aprobe ca şi contabilul şef al prefecturii să ţină evidenţa contabilităţii mele, pentru şantier. Şi a fost de acord. Şi am lucrat cu el, intrasem deja în probleme. Că repede s-au schimbat ăi doi şi a venit al treilea. Începutul lucrărilor concrete, după vreo lună de zile sau aşa ceva.

Mi-a dat concursul, aveam concursul, eu am comandat şi două camioane Diesel de câte 4 tone pentru nevoile şantierului. Şi, şi cu ele am avut probleme. Încredinţându-le la şoferi care aveau stat de funcţiune pe autobuz de 15 şi unul 17 ani. După o lună de zile una dintre maşini nu merge. Era în perioada de garanţie. Telegrafic am chemat inginerul din Bucureşti care reprezenta firma.

– Nu era telefon în sat?

– Era în sat, dar era greu de obţinut legătura. Telegrafic am anunţat şi a venit inginerul care reprezenta firma şi răspundea de garanţie. Se duce la autocamion, ridică capota, şi mă chemă: „Hei, domnule, ia vino încoace! Ia vezi dumneata ce fel de şofer ai aici. I-a căzut un bulon de la motor, şi a pus o pană de lemn!” /râde/. Am făcut şi o uzină electrică, ca o farmacie era. Şi, după şase luni, când m-am întors în sat, am văzut că mecanicul angajat s-o întreţină, punea paie pe motor ca să-l încălzească, să-l pornească. Şi mi-am dat seama ce eforturi colosale trebuie făcute. Şi s-au făcut realmente în tehnica modernă în ţara noastră.

– Şi ce efort trebuia să se facă şi cu oamenii…

– Da. Şi făcusem planul la o trusă de maşini rutiere care să înlesnească o campanie largă pentru o zonă întreagă, nu un sat sau două. Că electricitate s-a instalat în prima fază în două sate, şi era capacitatea uzinei pentru 12 sate. Dar a venit războiul şi… Mă duc la prefect, zic: „Am venit să vă salut, mă duc la unitatea mea care era la Bârlad”. El zice: „Da’ ce grad aveţi dumneavoastră?” Zic: „Soldat neinstruit”, „Şi cum? Vă duceţi la unitate?” Zic: „Da, mă duc, mobilizarea e generală. Am primit ordin”. Zice: „Dumneavoastră puteţi face servicii statului prin ce sunteţi, nu ca ostaş. Să vă spun eu, ce-o să păţiţi. O să primiţi un puşcoi mare şi o să fiţi sentinelă la un pod sau ştiu eu unde, şi o să muriţi în mod stupid. Nici măcar cu posibilitatea de a face vreun gest. Nu vă duceţi!” M-am dus, bineînţeles. Şi atunci am văzut primii răniţi de la Ţiganca, în Bârlad, în gară. Vagoane. Colosal, n-o să uit niciodată impresia aceea. A fost acolo o bătălie mare, când au trecut ai noştri Prutul.

– Până când aţi lucrat la Dioşti până la urmă?

– Păi, în ’39 toamna eu am încetat lucrul acolo. Era finisat aproape tot, nu încheiasem perfect lucrările, şi aşa au rămas. Repartizasem locuinţele, tot, în regulă. Dar, în ’44, în timpul bombardamentului asupra Bucureştiului, fuseseră şi altele, copiii erau mici. Într-o bună dimineaţă vin la mine toţi: tată, du-ne de aici. În fiecare noapte când se dădea alarma, plecam din casă într-o groapă, într-un teren puţin viran acolo, în cartier. Şi era penibil. Şi atunci i-am încărcat pe un tren şi am plecat la Dioşti. Zic, oi găsi acolo o cameră unde să-i adăpostesc pe ei, ca eu să fiu liber.

Între timp Fundaţia făcuse demersuri şi o serie de oameni, de care avea nevoie, îi mobilizase pentru lucru în instituţie. Şi am fost printre aceia. Călătoria cu peripeţii, mari peripeţii. Am stat acolo – era în ajunul Paştilor – şi am ajuns seara, se aprinseseră luminile. Şi am bătut la uşa primei case, pe stânga. Apare în faţa mea Iordan. O, când m-a văzut, să mă ia în braţe. Nu ne văzusem de cinci ani. „Staţi la noi”. Casa era de categoria I. Categoria I, II şi III, făcusem după familie şi după posibilităţile de întreţinere. Ăsta era cel cu reclamaţia la prefect. Am rămas acolo, ei aveau vreo patru-cinci copii, noi eram şase, patru copii şi părinţii. S-au pus femeile la pregătire împreună şi a doua zi, sărbătoare, la masa comună.

Şi Iordan al meu povesteşte un lucru uluitor. Că el, când a văzut că i se ia terenul şi casa şi n-are scăpare, s-a sfătuit cu un tovarăş să-l asasineze pe inspectorul trimis de Fundaţie /râde/. Copiii au rămas uluiţi, că pricepeau. Nu mai vorbesc de femei. Dar, în prima taină, el s-a înţeles perfect cu tovarăşul lui, mi l-a spus pe nume, şi nu ştiu de ce, a gândit la soţia lui. Soţia lui făcuse în tinereţe, fiind dintr-o familie mai bogată, cum am spus, doi-trei clase de liceu. Deci, o minte puţin mai cultivată. Şi ea l-a ascultat în taină şi zice: „Da’ omul ăsta a venit de capul lui?” Zice: „Nu, l-a trimis Fundaţia, că a primit ordin de la Vodă”. „Păi, îţi spun eu ce-o să se întâmple. Voi o să-l ucideţi pe ăsta, o să intraţi în puşcărie şi altul o să vie şi o să facă satul mai departe”. Şi asta l-a derutat, l-a descumpănit şi a renunţat la gând. Şi când l-am pus eu pe lotul lui, el a venit cu toate forţele şi cu toată familia la lucru în fiecare zi, până a ajuns primul să ducă la capăt o gospodărie cuprinzătoare şi cu grajd, şi cu coteţ, şi cu fântână, şi cu locuinţă, mai repede decât toţi ceilalţi. Eu îl lăudam că-i harnic, dar habar n-aveam de frământarea lui sufletească.

– E interesantă această logică: dacă vine cineva să facă ceva, îl omorâm şi scăpăm. Adică lipsa de perspectivă, de cuprindere dincolo de moment şi de sat.

– Da. Ei, şi atunci, toamna, am primit o dispoziţie comunicată telegrafic să merg la Făgăraş şi să anunţ Şcoala Gusti care era mobilizată acolo, unde fusesem şi eu chemat să-mi văd de cadrul psihologic, să coordonez lucrările altora şi să le dau pe ale mele. Să anunţ că a sunat mobilizarea şi că trebuie să se întoarcă de urgenţă cu toată arhiva la Bucureşti. S-au întors acolo şi…

– Şi s-a terminat.

– S-a amânat Congresul, la care profesorul Gusti era propus ca preşedinte. El a călătorit mai târziu în SUA şi fusese propus să primească preşedinţia Asociaţiei Internaţionale a Sociologilor. Mi-a arătat scrisori de la MacIver, un savant în materie, american, care îi scria direct, în două scrisori, şi-i propunea. Şi profesorul mă întreba ce părere am.

Apoi, din ’41 am devenit asistentul lui la catedră. Am lucrat până în ’47, începutul lui ’48, când s-a desfiinţat sociologia şi toate anexele ei: conferinţe, posturi de asistenţi etc. Şi, spre uimirea mea, unul dintre asistenţii care fusese legionar, ginerele lui Brăileanu, Leon Ţopa, a fost numit. Facultatea i-a purtat grijă să nu rămână fără post. Iar despre mine s-a zis la şedinţa de catedră, pe care o prezida Miron Constantinescu: Focşa este inspector la Fundaţie, n-are nevoie de legătură cu catedra. Şi eu nu m-am dus să mă interesez, să mă zbat…

– Fundaţia s-a desfiinţat mai târziu decât catedra?

– Nu s-a desfiinţat mai târziu. Acolo a rămas, a funcţionat mai târziu decât catedra – catedra s-a desfiinţat – şi Institutul Social. Dar Fundaţia s-a reorganizat. S-a numit un nou director.

– În locul lui Neamţu?

– Da, după Neamţu, în locul lui Neamţu. Pe Iorgu Stoian, fratele lui Stanciu Stoian, care era numit ministrul cultelor. Şi frate-său director general la Fundaţie, când eu încă eram inspector acolo, cu grad de inspector general. Şi el m-a chemat la el şi mi-a zis: „Noi reorganizăm tot, toată aparatura de conducere din institut”. Şi a zis: „Preţuim munca dumneavoastră. Ne-am gândit să vă propunem direcţia Muzeului Satului”.

– Asta s-a întâmplat în ’48?

– La 5 februarie 1948 am fost eu numit, tocmai când s-a desfiinţat catedra, la începutul lui ’48… Zice: „Noi preţuim munca dumneavoastră, dacă acceptaţi să vă numim la Muzeul Satului”. Fiind desfiinţată catedra, deci postul de asistent nu mai era acolo, atunci… Eu lucrasem în colectivul de la înfiinţarea Muzeului. Sarcina de atunci fusese să aduc în expoziţia montată în primăvara anului ’36 o gospodărie din Ţara Oaşului. Care a rămas ca un monument valoros. Toate eforturile de a-l întrece pe urmă în calitate de director, n-au izbutit. Echivalente, da, dar mai valoroase decât Moişeniul, mai importante ca document etnografic, nu.

Şi, am acceptat, în 5 februarie mi s-a dat decizia la Consiliul Culturii m-am prezentat. Acolo am fost încadrat. Muzeul n-avusese un cadru de conducere, decât de la înfiinţare timp de 12 ani un şef de serviciu administrativ. Prima dată un băiat cu opt clase de liceu, câţiva ani buni, şi după aceea un fost membru al unei echipe de studenţi, care absolvise facultatea juridică, avea studii universitare, un macedonean de origine, care a condus destui ani Muzeul din cei 12, până am ajuns eu directorul muzeului. El fusese scos şi, în timp ce eu am venit în calitate de director, a făcut apel la mine să fac o intervenţie să fie menţinut. Ştiind cum a condus, eu am hotărât în sinea mea că nu e cazul. Nu cunoşteam argumentele pentru care el fusese propus pentru scoatere, dar n-am făcut niciun fel de demers. Am lăsat lucrurile să decurgă în mod normal. Adică, în etapa de la ’36 primăvara şi până în etapa de la 5 februarie 1948, când am fost eu numit director acolo, administraţia asta, sub directivele profesorului Gusti, nu făcuse eforturi în continuare de a organiza o muncă muzeistică. Care presupune cunoaştere mai departe, achiziţii pentru dezvoltare, muncă educativă cu public şi aşa mai departe. Era o intrare liberă periodică. Când şi când. În schimb majoritatea gospodăriilor ocupate de colectivul de îngrijire de muzeu şi persoane care nici nu aveau vreo legătură cu muzeul. Un locotenent din garda regelui, de la palatul vecin…

– Care palat vecin?

– Casa de oaspeţi. Un sublocotenent în altă casă, o familie particulară a unui fost membru al cercetărilor Gusti. Toate familiile, care erau familii sau celibatari, din îngrijire, locuiau în inventarul muzeului, în casele de muzeu. Şi eu ştiam, că odată am fost trimis acolo de profesorul Gusti să rezolv o gâlceavă dintre ei.

Era o idee a profesorului Gusti, fantezistă, ca să zic aşa. Să aduci oameni de la sat, perechi, uneori cu 4-5 copii, şi să-i cazezi în obiectivele muzeale. Să demonstrezi… ce să demonstrezi? Viaţa reală a ţăranilor din satele respective, distrugând patrimoniul! Şi expunându-i şi pe ei la tentaţiile urbanizării, în oraş. Unul, după ani de zile, băieţii au crescut, fetele s-au căsătorit, avea ginere cu autocamion. Al statului  era, dar el îl purta, şi făcea negoţ, aducând în muzeu, în casa de muzeu, produse alimentare, vin etc. Al doilea, la fel, alt ginere cu autocamion, în altă casă. Unul era oltean, altul muntean. Familii, care le-am cunoscut. Eu când am fost numit, am strâns în jurul meu corpul de îngrijire şi le-am spus: suntem într-o instituţie a statului, am pus accente pe importanţa patrimoniului care se poate prezenta mai departe şi ce scopuri putem urmări pentru cunoaşterea mai complexă şi mai temeinică şi pentru demonstraţie. Oamenii m-au ascultat, dar n-au priceput nimic.

– Nu erau de specialitate?

– Nu era niciunul de specialitate. Erau ţărani de la ţară. Era atunci o fată cu şcoală de meserii, venită înaintea mea cu două săptămâni, ca administrator pentru partea gospodăriilor propriu-zise. Şi ea se instalase în muzeu, într-o casă din Năruja, Vrancea, în timp ce celălalt ţinuse un birou, ani de zile, vizavi, la casa de Stăneşti. Într-o casă dormea, mânca şi în alta avea telefonul. Şi doi dintre bărbaţii angajaţi în schemă, unul era bucătar şi altul era cel care spăla, că era celibatar. Creşteau păsări, creşteau porci, creşteau oi, şi aşa mai departe. Eu le-am spus că e vorba să facem în adevăratul înţeles al cuvântului o muncă muzeală, că sunteţi în casele statului şi trebuie să fie curăţate, îngrijite, în ordine perfectă, să putem primi oaspeţi. Vizitatori din toată ţara şi din străinătate.

Plec într-o zi, seara, şi într-o curte numărasem nouă salcâmi frumoşi. Când viu dimineaţa următoare, numai opt. Unul nu mai era. Nici urme nu se cunoşteau. Noi le dădeam lemne pentru încălzit, cumpăram 10-12-15 vagoane de lemne. Şi le-am spus: plantaţia trebuie menţinută pentru parc, pentru nevoile parcului. Se va tăia numai acolo, unde o cere construcţia, să nu se strice. Dar frumuseţea trebuie dezvoltată. Întreb în colectiv: unde-i salcâmul de la Goicea? Tăcere de mormânt. Mă întorc înapoi, mă uit cu atenţie. Tăiat de la nivelul ierbii, şi presărat puţin pământ pe deasupra, că nu se cunoştea nimic. Am priceput, n-am mai făcut caz. Şi tot aşa, într-o bună zi vine administratora care o chemasem să facă eforturi de disciplinare şi de educaţie a personalului. Ea făcea corp comun cu oamenii.

Au trecut câteva luni. La un moment dat vine plângând în hohote. „Ce s-a întâmplat?”, „Cutare, zice, beat, azi-noapte a venit în cameră la mine”, „De ce veniţi la mine să vă plângeţi? Nu v-am spus că trebuie ordine? Aţi dat curs? N-aţi dat curs. Acuma, vă priveşte. Mergeţi la cadre şi vă plângeţi acolo”. De acolo a venit un inspector, a anchetat, m-a întrebat şi pe mine. Am spus: „Fireşte, e real”. Imediat concediat! Pomană, aşa îl chema, fusese adus în timpul deschiderii expoziţiei din ’36. Şi asta era în ’49. Căra vin, făcea negoţ cu vin, avea casă în Bucureşti, făcută în anii aceia, cât a stat în muzeu. Nu se muta la el acasă! Să stea fără chirie, cu lumină, cu lemne, cu încălzire în vilă de ţară. După ce eu am explicat că el trebuie să lucreze pentru că au un plan la obiective, mă duc în curte. El cioplea la lemn. Lemn pentru treburile personale, nu ale muzeului. Zic, neică Pomană, am discutat în şedinţa de acum trei zile că trebuie să vă duceţi oile la ţară, la Goicea Mică. El se ridică sus cu barda, ameninţător. „Ce-mi pasă mie de muzeul tău! Eu sunt gospodar la casa din Dolj”. Zic: „Înc-odată repet. Şi eu şi dumneata suntem funcţionarii statului. Patrimoniul e al statului. Trebuie să-l îngrijim corespunzător. Nu te ridica cu barda, că n-ai găsit omul! Te rog să asculţi!” Nevasta privea pe fereastră şi i-a spus la una dintre vecine: „Doamne, zice, tare m-am temut că-i dă cu barda-n cap!” Şi Pomană a continuat şi, când a revenit inspectorul, am spus: „Uitaţi ce s-a întâmplat. Scos din serviciu. Trimis acasă la el”. Lupta a fost al treilea an soluţia. Criza de locuinţe era acută, mai mare decât acuma. Aveam biroul într-o casă din Banat.

– Clădirea actuală de birouri nu exista?

– Nu, e făcută în timpul direcţiei mele. Cu un început extraordinar de modest, 160 de mii. Am râs când mi-au spus de la minister: „Ce să fac cu 160 de mii?” Şi inspectorul de-atunci îmi spune, „Primiţi ăştia, începeţi lucrul şi o să vă mai dăm la anul”. Şi acolo am stat şapte ani, la casa din Banat. Ajunsesem să fim şapte, trei într-o încăpere şi patru în alta. Când ceream muzeografilor – de data aceasta, aveam cadre de specialitate – să producă lucru de specialitate, dar în altfel de condiţii. Nu puteam lucra aşa. Dar, într-o bună zi vine un inspector de la spaţiu, la demersurile mele pentru spaţiu pentru îngrijitorii mei. Că eu n-am vrut să-i dau afară, să-i scot din muzeu, că era nevoie de oameni de supraveghere. Dar voiam să sistez procesul distrugerii.

Şi, de data asta – un cadru mai luminat la minte, după câte-mi dau eu seama –, am mers cu el două ore prin casele muzeului. I-am arătat inventarul, i-am arătat şi pilde de distrugere şi i-am spus că ele trebuie eliberate de asemenea proces. Şi omul, după două ore, îmi spune: „Vă dau locuinţe pentru toţi”. Şi a doua zi, a treia zi am primit repartizări, uluitor, pentru toţi opt sau nouă, câţi erau atunci.

Între timp numisem deja pentru şef serviciu administrativ şi contabil-şef, doi tineri, studenţi în ultimul an la ISE. Băieţi de înţeles, i-am chemat lângă mine şi le-am spus: „Azi înseamnă evacuare pentru tot personalul de supraveghere care ocupă casele muzeului. Luăm un camion de la Consiliul Culturii, Comitetul pentru Artă se chema atunci, şi îl ţinem de dimineaţa până seara, cât e nevoie să-i cărăm pe toţi, cu bagaj, cu tot”. La una trimisesem şi var, ca să văruiască locuinţa care i s-a oferit. Comitetul s-a sesizat că-i trebuie maşina. Zic: „Mai avem de cărat lemnele”. N-am spus că fac evacuare. Şi căram şi lemne, bineînţeles. Şi am ajuns seara, cu ultimul. Rezistând pe poziţie. Unul dintre cei care făcuseră şi scandaluri, cu bătăi. A pescuit în lac, clandestin. La care Profesorul mă trimisese cu ani de zile înainte să văd ce-a făcut. Şi primesc un telefon de la primăria oraşului. Directorul cutare. Zice: „Dumneavoastră, Muzeul Satului, vă bateţi joc de oameni”. Zic: „Ce vreţi să spuneţi?”, „Îi scoateţi din casele lor şi-i trimiteţi în oraş”. Zic: „Nu sunt casele lor, printr-o eroare au fost cazaţi aici, e vorba de monumente de muzeu şi trebuie să-şi recupereze funcţia lor. Dacă cumva dumneavoastră aveţi părere că la vreunul dintre ei nu e corespunzătoare locuinţa, daţi-i una mai bună”. Era rudă de-aproape cu cel care rezista pe poziţii, cumnaţi sau veri sau nu ştiu ce erau. Rude foarte apropiate. Şi ultima încărcătură a fost de acolo. Cu camionul, tot, era cu familia, cu copii. Şi s-a făcut lumină! Că vedeau oamenii că noi aveam biroul la Sârbova, se uitau pe fereastră, zice: „Uite, aici e primaru’!” Altul zice, „Uite câte case goale aicea şi noi n-avem locuinţă în Bucureşti, stau degeaba, goale…” M-am îndepărtat?

– Nu face nimic. Aţi obosit? Vreţi să mai înregistrăm?

– În legătură cu importanţa Şcolii Gusti. Mai întâi perspectiva aceasta, largă, de mobilizare a fost în linii generale pozitivă. Şi scopul esenţial în ceea ce priveşte chemarea la cunoaşterea concretă. Cu perspectivă largă. Cu oameni  capabili să aducă puncte de vedere foarte diferenţiate într-un ansamblu de cercetare multidisciplinară, dacă vreţi. Multilaterală.

Primele campanii pentru mine nu erau suficient de profunde şi – cum să zic eu – îndrumate cu profundă seriozitate din partea şefului, iniţiatorului. Am şi discutat cu unii dintre cei mai buni, cu unul în special, cu Traian Herseni, pe care îl admiram pentru eforturile lui intelectuale temeinice şi pentru cercetarea profundă pe care o făcea. Care s-a ferit de cerinţele imperioase  ale  profesorului Gusti de activităţi culturale. Nu vroia să se amestece în asemenea treburi. Şi am asistat la un dialog, în care i-a spus profesorului Gusti: „Eu vreau să fiu cercetător, şi nu activist cultural”. Spre deosebire de mine, care am făcut şi una şi alta. Şi, cum rezultă din cele ce am spus, cu foarte îndelungi paranteze pentru activităţile culturale. Şi mai puţin pentru adâncirea cercetărilor ştiinţifice. Cu el însă discuta. Şi am asistat la un dialog franc şi deschis, după şase sau opt luni de zile, cât fusese în Germania Herseni la studii. Când s-a întors înapoi, Profesorul a vrut să-l încadreze la Fundaţie, pentru activităţi culturale şi aşa mai departe. Şi el a refuzat categoric. A zis: „Prefer să rămân asistent la catedră sau ce sunt, să colaborăm acolo şi să am libertatea muncii ştiinţifice”. Şi era o pildă concretă, unul dintre cei care au adâncit cel mai mult unele aspecte.

S-au pierdut pe parcurs câteva speranţe foarte mari. Profesorul Gusti, în afară de entuziasmul şi viziunea de ansamblu, nu a făcut eforturi directe, personale să dea conţinut concret cercetărilor prin analiza fenomenelor concrete. Care ar fi fost un model şi un imbold, un prilej de îndrumare temeinică pentru elevii lui. Cum a făcut Pârvan, de exemplu, în arheologie. El s-a ţinut la teoria generală, la sistem, la concepţia de caracter general. Când şi când trecea cu o floare la butonieră, în satele în care era echipa, că n-avea răgaz să stea luna întreagă, se mai plimba câteva ore prin sat, mai prindea o femeie cu copil în braţe şi nota câteva rânduri. Se mai ducea la alt primar, mai întâlnea iar… Dar, nu avea un plan de cercetare pentru un fenomen, indiferent care, al lui personal. Să urmărească o problemă, un aspect. Asta s-a resimţit, pentru că în campanii au participat numai studenţi două mii de-a rândul anilor, din ’25 până în ’47. Şi puţini au rămas dintre cei care au avut ei imboldul personal care să ducă cercetarea mai departe. Împletind-o, sau… Eu am rămas în cultural până astăzi. Şi acuma fac muncă culturală. Când mă duc la sate – şi pot să spun că la Ţara Oaşului simt acuma nevoie mai presantă de a se organiza activitate culturală temeinică. Şi cămin cultural, şi bibliotecă şi activitate, nu vorbire despre… Înţelegeţi?

– Adică nu haretist.

– Sigur. Nu vorbe.

(…)

 – Când aţi fost în campanie ce făceaţi în timpul liber?

– Nu a fost timp liber. Timpul era scurt, o lună de zile. Cu reveniri, cu nu ştiu ce, dar oficial campania dura o lună de zile. Nu aveai timp de distracţii, eu poate am făcut excepţie. Grupul care cuprindea până la 90 de persoane, se constituia din sub-grupuri, de cercuri simpatetice. Se adunau într-o casă sau alta, la discuţii. Afară de obligaţia adunării de o oră în şedinţa plenară în „sala luminoasă”, la care toată lumea trebuia să fie prezentă. Unii raportau ce au făcut, alţi răspundeau la întrebări. (…) Şi Drăguşul oferea posibilitatea  urcuşului la munte. Orice om care iubeşte peisajul este imposibil să nu fie sensibil la dorinţa de a vedea de sus ambianţa geografică. Simţeam şi eu această nevoie.

*Gheorghe Focșa: (1903-1995), etnograf participant la campaniile monografice începând din 1929. Inspector la Fundaţia Culturală Regală, director al Muzeului Satului de la Bucureşti între 1948-1978.