Grigore Trancu-Iasi si „protectia muncii nationale”. Politica sociala interbelica intre nationalism si combaterea somajului

Grigore Trancu-Iaşi şi „protecţia muncii naţionale”. Politica socială interbelică între naţionalism şi combaterea şomajului

Alexandru-Murad Mironov

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Istorie

 Revista Transilvania, nr. 10-11, 2014

Grigore Trancu-Iaşi and the “National” Labour. Interwar Social Policy between Nationalism and Fighting Unemployment

Romania’s political situation after the World War I, the Soviet neighborhood promising a dictatorship of the proletariat, the increasing number of people employed in industry and transport were sufficient grounds to establish a national policy to regulate labour in Greater Romania. However, international obligations undertaken by signing the Treaty of Versailles and admission to the International Labour Office were the immediate causes which led to the establishment of the first public structure: the Ministry of Labour. Labour regime in the interwar period was not even once modified by social pressure. Official interest varied according to economic conditions, government ideology and the personality of the holder of the office. The founder was Grigore Trancu-Iaşi, a radical statemen. Of humble extraction, he imagined himself as a sort of protector of Romanian workers. His vision was “national”: employers and employees were in the service of the motherland. The end of the democratical regime in 1938 came with a different type of policy toward the working class. The political elite, democratically elected or directly appointed by the King, employed philanthropy or offered incentives. However, solidarity never became a reality.

Keywords: Social History, Labour History, Social Policy, Greater Romania, Nationalism, Antisemitism.

Departe de a reprezenta vreo preocupare serioasă pentru societatea românească, relaţiile de muncă nu au beneficiat până la sfârşitul primului război mondial de vreo atenţie specială din partea statului. Dacă în alte ţări europene, mişcările sociale din cursul secolului al XIX-lea au degenerat în revoluţii ce au contribuit la schimbări majore, în care au fost implicate forţe politice radicale sau de orientare socială, în România situaţia socială a progresat lent, exclusiv prin voinţa administraţiei, statul fiind şi în acest domeniu unicul factor al modernizării. Muncitorimea a rămas, până la instalarea regimului comunist, inferioară numeric oricărei alte categorii sociale, de unde şi aparenta lipsă de interes pentru drepturile acesteia.

Pornind de la subcapitolul dedicat Legislaţiei muncii în România, semnat de Grigore Trancu-Iaşi şi D. Constantinescu în partea a IX-a a primului volum al Enciclopediei României din 1938, vom încerca să arătăm în acest material contextul în care a fost scris, precum şi evoluţia ideii de muncă instituţionalizată în interbelicul românesc. Personalitatea şi concepţiile lui Grigore Trancu-Iaşi, cel dintâi titular al nou-creatului, în 1920, Minister al Muncii, se vor afla în centrul analizei noastre. În acelaşi mod, pe lângă reproducerea unor texte semnificative pentru mentalul epocii, vom apela la extragerea din biografiile unor lideri politici reprezentativi a acelor date relevante pentru descrierea subiectului ales.

Idee cu rădăcini vechi, munca a fost legiferată ca urmare a înfiinţării, prin Tratatul de pace de la Versailles (1919), a Societăţii Naţiunilor. Aici, ea era definită oficial ca fiind un drept, nu o marfă[1]. Documentul crea un Birou Internaţional al Muncii, strămoşul Organizaţiei Internaţionale a Muncii de azi, pe lângă primul for mondial, Societatea Naţiunilor. Ca şi aceasta, Biroul îşi avea sediul la Geneva. Primul său director general a fost cunoscutul om politic francez Albert Thomas. Socialist apropiat de Jean Jaurès, Thomas a fost ministru al armamentului în mai multe guverne ale Union Sacrée, între 1914 şi 1917. Acest amănunt ne dă măsura omului: deşi un luptător recunoscut pentru drepturile muncitorilor, capacitatea sa de organizare a fost folosită în timpul Primului război mondial pentru coordonarea celei mai importante ramuri industriale în timp de conflict – producţia de armament.

Ca şi Thomas, Grigore Trancu-Iaşi era un om politic afirmat în contextul politic foarte încurcat din România Primului război mondial. Deşi era deputat din 1914, căderea Bucureştilor în toamna lui 1916 şi refugierea regelui, a guvernului şi a legislativului la Iaşi în noiembrie 1916 l-au propulsat în avanscena politicii româneşti.

Născut în 1874, la Târgu-Frumos, viitorul om politic a rămas orfan de tată încă de copil, fapt ce l-a împiedicat să-şi termine studiile la timp. A devenit casier la sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale. Mai târziu, când posibilităţile materiale i-au permis, a absolvit dreptul la Universitatea din Iaşi şi a devenit avocat în Baroul Covurlui. Despre copilărie şi tinereţe îşi va aduce aminte mai târziu: „Datorez totul sărăciei mele. Şi de la Banca Naţională am învăţat, când închideam casa de bani, unde aveam atâtea milioane – aveam 20 de ani şi aveam 20 de milioane sub cheie, ceea ce face astăzi [1935 – n.n.] un miliard – am învăţat că cele 20 de milioane erau ale băncii şi eu mergeam să împrumut un leu de la un prieten ca să pot mânca în ziua aceea”[2].

După război, Trancu-Iaşi a fost titularul catedrei de corespondenţă comercială de la actuala Academie de Studii Economice. Nu a deţinut niciun fel de doctorat.

Preocupările vaste – cursuri de contabilitate, conferinţe despre Eminescu, Beethoven, Jean Jaurés – indică de fapt un amator entuziast. L-au mai pasionat aviaţia, catrenele, dar şi cremaţiunea, fiind unul dintre fondatorii Crematoriului Cenuşa din Bucureşti. Cu ironia şi talentul care au caracterizat-o, Alice Voinescu notează în cunoscutul ei jurnal, la moartea lui Trancu-Iaşi, în ianuarie 1940: „Îi voi păstra o amintire foarte simpatică. […] Era un om foarte cumsecade şi era un pur, unul cu suflet de copil. Îmi e drag să mă gândesc la el, deşi discursurile lui m-au făcut să surâd deseori. Dar ce importanţă are o manifestare insuficient intelectuală pentru calitatea omului? Duhul lui era «bun», poate că nu era cult în sens intelectual, deşi citise mult, dar era bun [subliniere în text], adică duh nealterat”[3].

Trancu-Iaşi a fost un om cu origini umile, care a reuşit singur şi care n-a uitat de unde a plecat, dar a păstrat acelui mediu o simpatie mai curând paternalist-filantroapă.

Într-un volum omagial publicat în 1935, vedem o întreagă pleiadă de semnatari celebri: de la dr. Miron Cristea, patriarhul României, la mareşalul Alexandru Averescu, în al cărui partid era membru şi sub a cărui conducere servise ca ministru. Aici, regina Maria saluta în Grigore Trancu-Iaşi pe cel care „înţelegea suferinţele săracilor”[4], aşadar pe un adept al milosteniei.

A fost ales deputat pe listele P.N.L. în 1914. După 1917, împreună cu alţii, a fondat Partidul Muncii, pe care l-a înglobat în Liga (Partidul) Poporului a lui Alexandru Averescu. Departe de a fi socialistă, deşi cochetase cu aceştia în câteva rânduri, noua grupare politică era inspirată din radicalismul epocii, dar, fiind formată exclusiv din cadre politice vechi, era foarte departe de a fi revoluţionară. Trancu-Iaşi se socotea mai aproape de ţărănişti: „Dacă e vorba de unire, eu nu văd pentru partidul meu [Partidul Poporului – n.n.] decât o unire cu Partidul Ţărănesc. Am forma o stângă democratică, luptând cu liberalii”[5].

Avea certe convingeri democratice. A criticat legea „primei electorale” („sistem mussolinian pe care liberalii îl propun”[6]), dar nu a ezitat să profite de ea, atunci când partidul său a revenit la putere, în 1926. L-a avertizat însă pe Averescu în repetate rânduri în ceea ce privea atracţia antisemitismului[7] şi era dezgustat de violenţele antisemite şi naţionaliste ale studenţilor extremişti din decembrie 1927[8].

Muncitorul, între filantropie şi Siguranţa Statului

În acest context, se potriveşte explicaţia dată de Trancu-Iaşi, atunci când a scris textul pentru Enciclopedia României… În 1920, afirma fostul ministru al Muncii, „ţara noastră şi majoritatea ţărilor europene erau cutremurate de nelinişti sociale, provenite din descompunerea şi anarhizarea forţelor de producţie. […] Aceste fapte s-au întâmplat în perioada care a urmat încheierii păcii şi tocmai în momentul când munca trebuia să fie cât mai intensă, spre a reface pierderile suferite de economia românească în timpul războiului”. Referindu-se la Legea pentru reglementarea conflictelor de muncă din 1920 – pe care istriografia comunistă de mai târziu o va califica drept „lege scelerată” –, Trancu-Iaşi continua: „în expunerea de motive a acestui proiect, autorul rândurilor de faţă afirma că, principial, dreptul de face grevă nu poate depăşi limitele impuse de siguranţa statului, întrucât greva nu e un act de rebeliune contra capitalului, ci contra consumatorului, publicului şi a societăţii. Între libertatea individuală şi securitatea colectivităţii, noi nu ezităm în a sacrifica prima pentru cea de a doua”[9]. Este o profesiune de credinţă care nu pare a lăsa loc interpretării.

Acelaşi om politic descria, cu alt prilej, atmosfera de după război şi contextul în care această primă legiuire fusese adoptată: „La 1920, problema cea mai dificilă pentru ţara noastră era lupta continuă între capital şi muncă. Această luptă se manifesta prin declararea de greve. La cea mai mică nemulţumire sau la cel mai mic pretext, imediat se declara o grevă, aşa încât viaţa economică a ţării era continuu zdruncinată. Din cauza acestor numeroase greve, dată fiind situaţia din ţară şi dat fiind că producţia ţării era stingherită în epocă, tocmai când această producţie trebuia să fie mai intensă, prima lege de organizare [a muncii – n.n.] a fost aceea pentru reglementarea conflictelor colective de muncă”[10]. Legea garanta dreptul la muncă, adică nu permitea sindicatelor să interzică accesul la lucru al celor care nu le erau membri, dar lua şi măsuri împotriva grevei patronilor, adică a lock-out-ului ca formă de represiune sau intimidare împotriva angajaţilor.

Contextul era însă dramatic. România ieşise din primul război foarte zdruncinată. Mărirea teritoriului crease probleme administrative ce păreau de nerezolvat, mai ales pentru o birocraţie nu exagerat de competentă. Din punct de vedere economic, lucrurile stăteau şi mai rău. În Vechiul Regat, frontul şi ocupaţia străină produseseră pagube enorme. În noile provincii, mai puţin afectate de lupte, ruperea legăturilor cu vechile pieţe paralizase fluxul comercial normal. În Basarabia, revoluţia rusă afectase totul. Trancu-Iaşi descria astfel situaţia: „un milion şapte sute de mii de zile de lucru pierdute pentru munca naţională, înaintea întemeierii Ministerului Muncii”[11].

Mai mult, structura socială se schimbase. Ponderea muncitorimii în ansamblul populaţiei active crescuse destul de însemnat, practic se dublase. Astfel se prezenta situaţia, atunci când generalul Alexandru Averescu a format primul său guvern din timpul păcii. După cum spuneam, Liga şi mai apoi Partidul Poporului pe care îl conducea era o grupare politică fără o orientare ideologică clară, în care rămăşiţe ale unor foste partide conservatoare se găseau alături de radicali precum Grigore Trancu-Iaşi, naţionalişti ca Octavian Goga şi populişti ca dr. Petru Groza. În fond, fostul şef al Marelui Stat Major al armatei asta şi era: un populist.

Fără îndoială bine intenţionat, Trancu-Iaşi l-a convins pe noul prim-ministru de necesitatea reglementării domeniului la care ne referim, iar astfel Ministerul Muncii şi Ocrotirii Sociale a fost creat. Succesul lui a fost unul relativ, într-o primă perioadă. Ion Răducanu, ministrul Muncii între 1929-1930, nu se sfia să spună că „departamentul Muncii era socotit […] ca un departament de clasa a III-a”[12].

Acelaşi Ion Răducanu definea astfel rolul ministerului pe care îl conducea: „Scopul Ministerului Muncii este o armonizare a factorilor de producţie. În acest scop, el are drept mijloc nu numai o legislaţie specială, aceea a contractelor de muncă, nu numai legislaţia – care numai în parte e realizată – de a organiza pe muncitori în camere de muncă, dar mai mult încă, Ministerul Muncii are un rol educativ. Rolul său de politică socială preventivă este mai important decât rolul de politică socială represivă. […] Rolul cel mare al Ministerului Muncii este de a face educaţia claselor muncitoreşti şi anume în aşa fel încât rolul Ministerului să nu fie decât un rol de colaborator, ca reprezentant al interesului social şi faţă de muncitori, şi faţă de patroni. […] În procesul cel mare, care în mod fatal se dezbate între capital şi muncă, Ministerul Muncii este chemat să reprezinte linia de mijloc, linia interesului social, care singură asigură şi progresul economic”[13]. Se poate observa aici o viziune organică despre locul categoriilor sociale în interiorul societăţii, muncitorilor urmând a li se face o educaţie, deocamdată neprecizată, pentru a putea să ocupe spaţiul ce li se cuvenea în marele angrenaj al naţiunii.

Şi D.R. Ioaniţescu, ministrul Muncii în guvernele naţional-ţărăniste din 1930 şi 1932-1933, considera că educaţia era cea mai bună metodă de a proteja proletariatul local, dar îi acorda totuşi un înţeles profesional. La preluarea puterii de către guvernul condus de Iuliu Maniu în 1928, în România funcţionau 142 de „şcoli industriale şi cămine de ucenici”. Acestea constituiau „singurul izvor de unde s-au alimentat încercările de pregătire a elementului salariat. Prosperitatea economiei naţionale este în funcţie de o bună îndrumare a muncitorilor”[14].

Marco I. Barasch, consilier tehnic în cadrul Ministerului Muncii şi probabil primul avocat specializat din România în ceea ce va deveni mai târziu dreptul muncii, avea o opinie aproape identică despre statutul domeniului de care se ocupa: „Rolul statului în domeniul politicii sociale trebuie să se reducă la menţinerea echilibrului social, la salvgardarea intereselor superioare ale naţiei, lăsând interesele particulare să se adapteze unele la altele”[15].

Referindu-se la inspectorii de muncă, funcţionarii creaţi de minister cu scopul de a urmări aplicarea legii, Grigore Trancu-Iaşi afirmă că „aveau rolul de a stabili încrederea muncitorilor în statul românesc”[16]. Aşadar, nu justiţia socială era proiectul, ci restabilirea credibilităţii statului.

Nu era prima dată când lipsa interesului pentru soarta efectivă a proletariatului era recunoscută de Trancu-Iaşi. Descriind în memoriile sale momentul în care a decis ruperea de Partidul Naţional-Liberal şi înfiinţarea unui Partid „al Muncii”, în mai 1917, notează că „i-am spus [regelui Ferdinand] că rolul partidului nostru [al Muncii – n.n.] va fi să devieze păturile muncitoare spre direcţia sănătoasă, nu să le lase pe mâna domnului Racovski, a lui Frimu şi Constantinescu”[17]. Ideea ghidajului este astfel exprimată clar, cu mult timp înainte ca sus-amintita „educaţie a muncitorilor” să fie descoperită ca soluţie pentru problemele acestora.

Nu era singurul care gândea aşa. Nuanţat, punând accentul pe drepturi, dar subliniind rolul „părintesc” al autorităţilor, D.R. Ioaniţescu sublinia: „Orice revendicare este considerată drept «o acţiune subversivă». Este vremea ca muncitorimea să se ştie apărată de către guvernele ţării. Albi sau roşii [subl. în text], toţi muncitorii sunt ai noştri şi nu trebuie să abzicem [abdicăm – n.n.] de la datoria noastră de a-i ocroti”[18].

În volumul omagial dedicat în 1935 lui Trancu-iaşi, se găseşte o misivă din partea lui Ugo Sola, ministrul plenipotenţiar al Italiei la Bucureşti, care ne oferă chiar un citat din Benito Mussolini – unde acesta îşi arăta admiraţia: „Importantă este şi legea românească din 1920 care interzice orice întrerupere a lucrului a cărei origine nu ar fi în condiţiunile înseşi ale muncii. Ea împarte industriile în două categorii: acelea de utilitate publică şi acelea particulare. Pentru cele dintâi e valabil arbitrajul obligator; pentru celelalte se prescrie încercarea de conciliaţiune obligatorie”[19]. Deşi foarte departe de extrema-dreaptă, omagiatul arăta o evidentă stimă pentru dictatorul italian.

Se conturează astfel imaginea pe care o avea în epocă instituţia muncii, iar aceasta era mai apropiată corporatismului. Era strâns legată de importanţa proletariatului în „simfonia” naţiunii, elementul central care dădea sens ansamblului.

Interesele superioare ale statului dominau însă autoritar, iar toate demersurile se îndreptau în aceeaşi direcţie. Până şi D.R. Ioaniţescu, probabil figura cea mai luminoasă dintre toţi titularii Ministerului Muncii în perioada interbelică, avertiza: „Vreţi linişte? Vreţi ca mecanismul vieţii de stat să se desfăşoare fără zguduiri, ca, alături de viaţa naţioanlă, să funcţioneze în mod normal viaţa profesională? Legiferaţi cât mai mult pentru muncitorime, căci, odată câştigată, veţi fi siguri de liniştea acestei ţări”[20].

Problema trezise evident interesul opiniei publice. Era un subiect despre care se discuta, iar în epocă acest lucru era reprezentat de organizarea unor conferinţe publice. Astfel, a fost înfiinţată Asociaţia Română pentru Progresul Social, al cărei preşedinte a fost ales Grigore Trancu-Iaşi. Asociaţia a organizat în 1929-1930 o serie de conferinţe, care au fost ulterior publicate în volumul Un deceniu de politică socială românească – pe care l-am folosit in extenso în studiul de faţă. Organizaţia era secţia locală a Asociaţiei Internaţionale pentru Progresul Social, creată în 1924 şi având sediul la Praga. Albert Thomas a fost unul dintre fondatorii acesteia[21]. Ea îl va invita în România în februarie 1930. Cu acest prilej, Trancu-Iaşi a descris-o: „Rostul Asociaţiei Române pentru Progresul Social este de a forma curente, de a lansa idei care să atragă atenţia legiuitorului, să fie discutate de opinia publică”[22]. Era asemănătoare cu modul de funcţionare a Mişcării Paneuropene a contelui Coudenhove-Kalergi.

Asociativitate şi reprezentativitate politică

Muncitorimea avea însă la îndemână puterea asociativităţii, în interioriul şi prin intermediul luptei sindicale. Realitatea era că sindicatele, lipsite de tradiţie şi lovite de diferite sancţiuni legale, în special cele poliţieneşti, nu au jucat vreun rol relevant în afirmarea drepturilor proletariatului industrial, deşi oameni politici ca profesorul Gheorghe Taşcă, rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi viitor ministru al Industriei în guvernul condus de Nicolae Iorga, susţineau că problemele sociale trebuie să fie rezolvate în interiorul mişcării sindicale. D.R. Ioaniţescu constata însă că „acţiunea sindicală în ţara românească poate să ajute acţiunea statului, dar din istoricul făcut v-aţi convins că izvorul tuturor înfăptuirilor cu caracter social se datoreşte numai partidelor politice, guvernelor, adică acţiunii de stat. Acţiunea sindicală e prea anemică ca numai prin ea însăşi să poată ajunge să impună guvernelor noastre legi cât mai avansate cu caracter muncitoresc”[23].

Guvernul Averescu s-a confruntat în octombrie 1920 cu o puternică grevă generală, care a paralizat statul, afectând în primul rând infrastructura. Considerată a fi „sub sugestia directă a organizaţiei revoluţionare de la Moscova”[24], adică a comuniştilor, a condus la dizolvarea şi interzicerea sindicatelor bazate exclusiv pe dreptul de asociere, prevăzut de altfel în constituţie. Rezultatul a fost, în anul următor, redactarea Legii sindicatelor profesionale. Drepturile acordate atunci au fost restrânse mai târziu prin Legea persoanelor juridice, redactată de Gheorghe Mârzescu, ministru al Justiţiei în guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, autorul celebrei legi „pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii publice”, în 1924, dar acelaşi Trancu-Iaşi le va repune în vigoare prin modificările legislative din timpul celui de-al doilea mandat ministerial al său, în 1927. Totuşi, dacă dreptul de funcţionare a unui sindicat era acordat printr-o decizie judecătorească, dizolvarea putea fi făcută de către autorităţile civile sau militare, iar această carenţă s-a menţinut şi după 1927[25].

Simpla existenţă a categoriei sociale a muncitorilor nu a fost în vreun fel recunoscută decât foarte târziu, când s-au înfiinţat Camerele de Muncă prin intermediul cărora aceştia urmau a fi reprezentaţi. Nici atunci însă nu au lipsit problemele. Legea Camerelor de muncă, aprobată de cel de-al doilea guvern condus de Alexandru Averescu (1926-1927), era caracterizată mai de târziu de D.R. Ioaniţescu drept „o lege retrogradă”, care nu a fost niciodată aplicată întrucât „camerele muncitorilor [de Muncă – n.n.] ar fi fost întotdeauna în mâna patronilor”[26]. Legea respectivă susţinea principiul reprezentării paritare, aşadar existau în mod egal atât muncitori, cât şi cadre de conducere a întreprinderilor – ale căror interese se mai regăseau şi la Camerele de Comerţ şi Industrie.

Trebuie menţionat că, în conformitate cu noua constituţie din 1923, Senatul, pe lângă membrii aleşi, avea o parte consistentă formată din senatori de drept: ierarhii bisericilor considerate naţionale, universităţile etc. Printre aceste funcţii, care presupuneau reprezentanţă senatorială, se aflau şi camerele profesionale, ce urmau să facă auzite interesele unor anumite categorii sociale[27]. Astfel, Camerele de Comerţ şi cele Agricole îşi aveau proprii senatori, în timp ce, în lipsa unei legi funcţionale a Camerelor de Muncă, această categorie socio-profesională nu era reprezentată în niciun fel, din punctul de vedere al ocupaţiei, ci doar prin votul universal.

Camerele de Muncă au fost reorganizate abia în 1936, prin Legea pentru pregătirea profesională şi exercitarea meseriilor. Prevederea care stabilea alegerea unor parlamentari nu s-a aplicat însă niciodată, întrucât noua constituţie din 1938 a revizuit radical modul de alegere a legislativului. În noua Adunare a Deputaţilor, o treime din aleşi proveneau din domeniul „agriculturii şi muncii manuale”[28]. În realitate, interzicerea partidelor politice şi instituirea dictaturii regale au minat regimul parlamentar din România, aşa că nici măcar aceste principii corporatiste nu au fost respectate.

Drepturile muncitorilor

Primele drepturi concrete datează însă dinaintea Primului război mondial. Ele erau acordate prin Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, mai cunoscută prin denumirea de Legea Neniţescu, după numele iniţiatorului acesteia, ministrul Industriei şi Comerţului în guvernele conservatoare conduse de Petre P. Carp şi Titu Maiorescu. Pe lângă introducerea obligaţiei angajatorului de a suporta costruile unor eventuale accidente de muncă şi multe altele, legislaţia din 1912 înfiinţa carnetul de muncă[29], ca un instrument de protejare a calităţii de meseriaş.

Conferenţiind în 1930 pe această temă, avocatul Marco I. Barasch preciza importanţa legii, subliniind că era prima breşă în principiul neintervenţiei în contractul de muncă, considerat până atunci ca având un caracter strict privat: „Legea Neniţescu, privitoare la asigurările muncitoreşti, introducând principiul riscului profesional în materia accidentelor de muncă, a statornicit că răspunderea în caz de accident de muncă nu mai poate rămâne sub imperiul libertăţii contractuale şi trebuie sustrasă deci autonomiei voinţei contractante în interesul solidarităţii sociale. Pentru prima oară, reglementarea interioară a contractului de muncă glisează din cadrul contractual în cel instituţional. De acum înainte, responsabilitatea în caz de accident este determinată de o lege de ordine publică, care, substituind noţiunea de risc noţiunii de culpă, a lăsat în sarcina patronului, beneficiarul muncii lucrătorului, repararea prejudiciului suferit de acesta în caz de accident de muncă, în toate cazurile. Organizând acea mutualitate a acestei asigurări, cunoscută sub numele de «asociaţia patronală», Legea Neniţescu a pus principiul reparaţiei colective a unui prejudiciu individual, concluzia firească a noii teoria riscului profesional”[30].

Alte drepturi au trebuit să aştepte mult mai mult. De exemplu, introducerea limitei de opt ore pentru ziua de muncă a venit abia 15 ani mai târziu, în timpul guvernării liberale din anii 1927-1928, când portofoliul Muncii este deţinut de dr. Nicolae Lupu, un radical bătrân şi ciudat. Lui însă îi revine meritul de a trimite spre adoptare reglementarea zilei de lucru de opt ore, precum şi protejarea muncii femeii şi minorilor. A fost una din rarele contribuţii liberale la îmbunătăţirea regimului muncii în România.

D.R. Ioaniţescu afirma răspicat că atât liberalii, cât şi averescanii nu au făcut nimic pentru „remedierea şomajului”, aceştia preferând să dea „prioritate legilor cu caracter economic şi s-au neglijat legile cu caracter social”. Iar atunci când i s-a reproşat întârzierea ratificării convenţiilor adoptate de Biroul Internaţional al Muncii, Nicolae Chirculescu, ministrul liberal al Muncii, ar fi pretextat că România Mare avea mai întâi nevoie de o constituţie unitară şi apoi de legislaţie socială[31].

Aici se cuvine menţionat un aspect pe care l-a subliniat avocatul Barasch. Biroul Internaţional al Muncii inclusese în convenţiile sale obligativitatea adoptării reglementării zilei de lucru de opt ore de către ţările membre, nu numai pentru nevoile muncitorilor, ci şi pentru a combate concurenţa neloială. De fapt, avem de-a face aici cu o integrare avant la lettre, căci se considera că mărfurile provenite din ţările ce adoptaseră deja prevederea respectivă erau mai scumpe. Barasch, care, în calitate de consilier la Ministerul Muncii, ar fi trebuit să fie preocupat exclusiv de problemele mâinii de lucru, atrage atenţia asupra problemei: „Mai mult sub influenţa nevoilor politice s-a introdus legea [duratei muncii] de opt ore, care nu cadra cu situaţia industriei noastre, a cărei inferioritate faţă de industriile Occidentului a fost astfel agravată prin neratificarea convenţiei de opt ore şi de celelalte state”[32].

Unele din tentative erau evident prea avansate pentru situaţia în care se găseau relaţiile sociale din România. Introducerea principiului participării salariaţilor la profit, atât de cunoscut în Occident, a fost făcută prin legi sectoriale, ca cea a minelor, sau a energiei, sau cea a regimului apelor, dar în realitate, prevederea nu a fost niciodată aplicată[33].

În acelaşi timp, nici nu se punea problema de stabilirea unui salariu minim legal, iar introducerea contractului colectiv de muncă, definit printr-o lege din 1929, s-a aplicat cu mare greutate, nefiind generalizat decât de regimul comunist. Într-un fel, acest lucru este logic: doar atunci când statul a devenit singurul angajator s-a putut realiza acest deziderat. Deducem de aici însă şi care era poziţia patronilor faţă de contractul colectiv.

În acelaşi timp, pornind de la sistemul politic interbelic li de la principiul călăuzitor al românismului, s-a conturat o serie de iniţiative de protejare a angajaţilor români, care a culminat cu Legea pentru protecţia muncii naţionale din 1930 şi cu Legea pentru utilizarea personalului românesc în întreprinderi din 1934.

La prima vedere, par legi naţionaliste, făcute pentru a discrimina eventual minoritarii. Totuşi, ele se referă la cetăţenii români, în detrimental celor străini, garantându-le primilor dreptul de a fi preferaţi de angajatorii de teritoriul ţării. Nu erau primele tentative de acest gen, dar era pentru prima dată când legislaţia era destinată exclusiv acestui scop. De exemplu, Legea pentru încurajarea industriei naţionale din 1887 acorda scutiri vamale pentru cei care angajau cel puţin 75% români[34].

Exista şi o componentă de clară interdicţie a accesului străinilor, iar acest lucru reiese din adoptarea în 1925 a Legii „migraţiunilor”. D.R. Ioaniţescu – care nu poate fi bănuit în acel moment de niciun fel de extremism – comenta momentul respectiv: „Tot sub ministeriatul dlui Chirculescu s-a votat şi legea migraţiunilor [subliniere în text], reglementându-se intrarea lucrătorilor străini şi ieşirea lucrătorilor români printr-o comisie ataşată la Direcţia Muncii din Ministerul Muncii. Este adevărat că votarea acestei legi a fost provocată de o urâtă afacere – scandalul cu paşapoartele –, dar legea este bună şi corespunde scopului“[35].

Afacerea sau „panamaua” paşapoartelor a fost un scandal din anii 1924-1925, în care au fost implicaţi oamnei politici din guvernarea liberală. Aceştia au fost acuzaţi că procurau contra cost documente de identitate unor refugiaţi, inclusiv evrei, din fostul spaţiu rusesc, unde se instalase noua putere sovietică. Statul român nu a fost în niciun fel prietenos cu aceştia, practicând o politică de respingere, cu evidente accente antisemite, măcar la nivel declarativ.

În domeniul reglementării muncii, a existat evident şi antisemitism public, afişat de partidele de extremă dreaptă. Referindu-se la liderul Ligii Apărării Naţional-Creştine, partid profund antisemit, acelaşi D.R. Ioaniţescu indica clar că „Dl Cuza nu poate separa problema muncii de cea evreiască şi acest profesor, care a vorbit aşa de frumos pentru dreptul muncii şi pentru proletariat în genere, când a vorbit de aplicarea tuturor legilor trecute, în partea care [îi] este scumpă, problema antisemită, a deviat, şi să mă ierte, dar pe acest teren nu pot să-l urmez”[36]. Din păcate, D.R. Ioaniţescu va colabora cu A.C. Cuza în guvernul extremist condus de Octavian Goga, unde va accepta portofoliul Agriculturii şi Domeniilor în ianuarie 1938.

De cealaltă parte a baricadei

Cu ocazia recepţiei oferite lui Albert Thomas, directorul general al Biroului Internaţional al Muncii, aflat în vizită în România în luna februarie 1930, a vorbit şi un reprezentant al patronatului. Acesta era Mihail Manoilescu, la acea dată preşedinte al Uniunii Camerelor de Comerţ şi Industrie din România. Abil vorbitor, excelent economist şi cunoscut om politic, Manoilescu s-a văzut pus în faţa unui auditoriu ostil măcar din principiu: „Le patron c’est un homme qui a tort, même quand il a raison, alors que l’ouvrier c’est un homme qui a raison, même quand il a tort”[37], glumea acesta.

Actualitatea argumentelor sale este însă remarcabilă. Ele continuă să fie şi astăzi scuza/justificarea/pretextul întârzierii sau mutilării drepturilor angajaţilor:

• productivitatea scăzută a muncii în România;
• legislaţia socială era prea înaintată pentru înapoierea economică a ţării noastre;
• reconstrucţia de după război şi integrarea noilor provincii, inclusiv din perspectiva investitorului autohton (în detrimentul dominaţiei burgheziilor minoritarilor);
• mediul financiar ostil pentru patroni (dobânzi bancare foarte ridicate etc.) – „dans notre pays les industriels ne sont pas des patrons, ce sont les plus pauvres des prolétaires!”;
• ziua de lucru de opt ore era o greşeală, din punct de vedere economic;
• intervenţia justiţiei în conflictele de muncă nu era necesară, lucrurile putând fi tranşate „din punct de vedere economic, nu social”;
• contribuţia la asigurările sociale era prea ridicată, pentru un leu prelevat, patronul fiind obligat să cheltuiască mulţi alţii pe taxe şi impozite;
• fiscalitatea împovărătoare;
• scutirea de impozit a celor mai mici salarii;
• discriminarea veniturilor în funcţie de origine, adică impozitarea mai mică a celor provenind din muncă şi mai mare a celor provenind din profituri sau economii;
• impozitul progresiv[38].

În schimb, deplângând starea sistemului sanitar românesc, dar conştient de obligaţia patronilor de asigura asistenţa medicală a angajaţilor în caz de accident, Manoilescu reamintea apreciativ de bunele obiceiuri filantropice ale boierilor de altădată. Sugera şi că ideea ajutorului de şomaj nu era rea, dar că ar fi fost mult mai util ca, în caz de criză, să nu fie acordate ajutoare şomerilor, ci subsidii publice companiilor pentru crearea de noi locuri de muncă[39].

Ion Răducanu, ministrul Muncii între 1929-1930, a răspuns parţial afirmaţiilor lui Mihail Manoilescu. Demnitarul preciza că aproximativ un milion de salariaţi contribuiau la Casa Asigurărilor Sociale. „Ar trebui să se ştie că în locul spitalelor făcute din mila boierilor, astăzi se ridică spitale şi dispensare, clădite cu bani modeşti ai muncitorilor asiguraţi. Ar trebui să se ştie că ajutorul propriu este un factor social mult mai important decât dania provenită din mila celor bogaţi sau din subvenţiile alocate în bugetul statului. Asigurările sociale, încă neunificate, merg într-acolo, întru afirmarea principiului de ajutor reciproc, ca temelie a instituţiei”[40].

Regimul muncii la începutul dictaturii

După 1938, anul în care regimul politic dominat de partide este înlăturat printr-o nouă constituţie şi un sistem în care puterea publică emana de la coroană şi nu de la parlament, proletariatul devine o breaslă, care era considerată o parte din angrenajul social ce se reuneşte solidar în interiorul naţiunii. Prin simpla organizarea acestor structuri, mişcarea muncitorească era imposibilă.

Mihail Ralea, ministrul carlist al Muncii, explica într-o lucrare de propagandă care era locul şi rolul proletariatului în noul regim: „factor de producţie de prim ordin, armonizat solidar în noua structură socială”, în timp ce grija pentru „îndrumarea” acestuia se menţine – „muncitorul e considerat în el însuşi ca un scop în sine, nu ca un mijloc de exploatat pentru cine ştie ce cauze străine lui”. Din dreptul de asociere nu mai rămânea nimic: „Jurisdicţia muncii va fi accelerată şi reorganizată. Sindicatele, păstrându-şi libertatea de asociaţie garantată de noua constituţie, vor trebui totuşi dirijate către un principiu de concentrare pentru a nu mai slei viaţa muncitorească în rivalităţi sterile”. Modelul era însă destul de clar: „Viaţa spirituală a muncitorului nu va fi nici ea dată uitării. Se va organiza timpul liber al proletariatului, aşa cum, în mod fecund, în Italia, prin instituţia numită «Dopo lavoro», i s-a dat o minunată întrebuinţare. Cinematograful, teatrul muncitoresc, radio, excursiile, muzica nu vor mai fi obiecte de lux, ci vor fi puse la îndemâna muncitorilor, după cum sunt şi la îndemâna celorlalte clase sociale”. Se mai promitea şi un viitor de belşug: „Scos din ghearele exploatării politicii extremiste, el [muncitorul – n.n.] va fi mereu ajutat în ascensiunea sa economică şi în reorganizarea sa profesională, prin mai multă lumină, prin mai multă lumină a importanţei sale, prin mai multă omenie”.[41]

Concluzii

Situaţia României după Primul război mondial, vecinătatea sovietică care promitea o dictatură a proletariatului, creşterea numărului populaţiei ocupate în industrie şi transporturi prin mărirea suprafeţei ţării au fost motive suficiente pentru stabilirea unei politici naţionale destinate reglementării muncii în România Mare. Totuşi, obligaţiile internaţionale asumate prin semnarea Tratatului de Versailles şi aderarea la Biroul Internaţional al Muncii au cauzele imediate care au condus la înfiinţarea primei structuri publice: Ministerul Muncii.

Regimul muncii nu a fost în perioada interbelică nici măcar o singură dată modificat prin presiune socială, ci prin iniţiativă politică. Interesul oficial a fluctuat în funcţie de conjunctura economică, ideologia guvernului la putere şi personalitatea titularului de la Muncă.

Fondatorul instituţiei a fost Grigore Trancu-Iaşi, om politic radical, membru al partidului averescan. De origine socială umilă, foarte bine intenţionat, s-a imaginat pe sine ca un fel de protector al muncitorimii române. Viziunea lui a fost una „naţională”: patronii şi angajaţii erau în serviciul binelui superior al ţării. Munca era un bun al patriei şi ea trebuia apărată de concurenţa străină, de exploatarea nesăbuită, dar şi de propiile rătăciri ale celor ce o exercitau.

Omologii lui în alte formule guvernamentale l-au depăşit în multe privinţe (cum a fost cazul demnitarului ţărănist D.R. Ioaniţescu), dar au fost la fel de entuziaşti, însă i-au împărtăşit opinia privind ghidarea muncitorilor spre un bine pe care doar elitele îl cunoşteau, pentru că erau dedicate ţării, după cum declara un alt om politic cu aceleaşi preocupări, Ion Răducanu: „Războiul [primul război mondial – n.n.], care a năruit o lume veche, e menit să clădească o viaţă nouă, cu un simţ social care să fie un simţ puternic, un simţ care să vibreze în fiecare om cult pentru ca fiecare om cult să-şi dea seama că nu trăieşte izolat în societate şi că totalitatea poate să fie un progres numai fiind tu în slujba ei, iar nu cerând ca obştea să fie în slujba ta”[42].

Instalarea dictaturii regale a pecetluit soarta muncitorimii, politica de încadrare a maselor a noii puteri afectând-o. Astfel, fie prin filantropie, fie prin oferirea de stimulente materiale, solidaritatea nu a apucat să se nască.

Bibliografie şi surse:

Anton, Iuliana. Viaţa şi opera lui Grigore Trancu-Iaşi/Life and Work of Grigore Trancu-Iaşi. F.l., Editura Ararat, 1998

Barasch, Marco I. Legislaţia muncii în cadrul politicii sociale/Labour Legislation as Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Constituţia Regatului României (1923)/Constitution of the Kingdom of Romania (1923) – accesibilă pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517

Constituţia Regatului României (1938)/Constitution of the Kingdom of Romania (1938), – accesibilă pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206

Enciclopedia României/Encyclopedia of Romania, vol. I: Statul. Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1936-1938

Gîlcă, Costel. Noi teorii în dreptul muncii, II: prezentarea şi analiza legii din 1912 – primul cod al muncii român/New Theories in Labour Law , II: Presentation and analysis of the Law of 1912 – the First Romanian Labour Code – accesibil la http://www.dreptonline.ro/articole/articol.php?id_articol=64

Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani/Gr.L. Trancu-Iaşi seen by Contemporaries. Sub îngrijirea lui Mihail Alfandary şi R. Joil, Craiova, Scrisul Românesc, [1935]

Ioaniţescu, D.R. Partidele politice şi politica socială/Political Parties and the Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Lespinet-Moret, Isabelle şi Liebeskind-Sauthier, Ingrid. Albert Thomas, le BIT et le chômage: expertise, catégorisation et action politique internationale/Albert Thomas, ILO and the Unemployment: Appraisal, Categorization and International Political Action – accesibilă la http://irice.univ-paris1.fr/spip.php?article376

Manoilescu, Mihail. La classe patronale et la politique sociale/The Capitalists and the Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Ralea, Mihail. Munca în noul regim/Labour under the New Regime. În: Pentru rege, naţiune şi cultură/For the King, Nation, and Culture. Lucrare apărută sub îngrijirea dr. Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia] P[ubliciştilor] R[omâni], 1938

Răducanu, Ion. Ministerul Muncii – importanţa sa în organizaţia de stat a poporului român/Ministry of Labour – Its Importance to the Institutional Organization of the Romanian People. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930Strat, George. Evoluţia dreptului de asociaţiune în cei zece ani de politică socială în România/The Evolution of the Right of Association in a Decade of Romanian Social Policy. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Trancu-Iaşi, Grigore L. România şi Biroul Internaţional al Muncii/Romania and the International Labour Office. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Trancu-Iaşi, Grigore. Memorii politice (1921-1938)/Political Memoirs (1921-1938). Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti, Curtea Veche, 2001

Trancu-Iaşi, Grigore. Munca românească şi viitorul ei sub domnia Maiestăţii Sale regelui Carol al II-lea/Romanian Labour and its Future under the Reign of His Majesty King Carol II. În: Pentru rege, naţiune şi cultură/For the King, Nation, and Culture. Lucrare apărută sub îngrijirea dr. Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia] P[ubliciştilor] R[omâni], 1938

Trancu-Iaşi, Grigore. Ţara mea. Memorii, 1916-1920/My Country. Memoirs, 1916-1920. Ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti, Editura Ararat, 1998

Trancu-Iaşi, Grigore. Un deceniu de la înfiinţarea Ministerului Muncii/A Decade after the Establishment of the Ministry of Labour. În: G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească/A Decade of Social Policy in Romania, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930

Tratatul de la Versailles/Treaty of Versailles, titlul XIII, art. 427, 1 – accesibil pe pagina de internet a Universităţii din Perpignan, http://mjp.univ-perp.fr/traites/1919versailles13.htm#XIII

Voinescu, Alice. Jurnal/Diary. Ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu, Bucureşti, Editura Albatros, 2002

[1]. Tratatul de la Versailles, titlul XIII, art. 427, 1 – pagina de internet a Universităţii din Perpignan, http://mjp.univ-perp.fr/traites/1919versailles13.htm#XIII, vizitată la 13 octombrie 2014.

[2]. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani, sub îngrijirea lui Mihail Alfandary şi R. Joil, Craiova, Scrisul Românesc, [1935], p. 164.

[3]. Alice Voinescu, Jurnal, ediţie îngrijită, evocare, tabel biobibliografic şi note de Maria Ana Murnu, Bucureşti, Editura Albatros, 2002, însemnare din 19 ianuarie 1940, p. 168.

[4]. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani…, p. 1 şi 5-6.

[5]. Grigore Trancu-Iaşi, Memorii politice (1921-1938), ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti, Curtea Veche, 2001, însemnare din 8 februarie 1925, p. 15.

[6]. Ibidem, însemnare din 8 martie 1926, p. 29.

[7]. Idem, Ţara mea. Memorii, 1916-1920, ediţie îngrijită de Fabian Anton, Bucureşti, Editura Ararat, 1998, de exemplu în textul din 12 februarie 1920, p. 148.

[8]. Idem, Memorii politice…, însemnări din 10 şi 17 decembrie 1927, p. 42.

[9]. Enciclopedia României, vol. I: Statul, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1936-1938, p. 594-595.

[10]. Apud Iuliana Anton, Viaţa şi opera lui Grigore Trancu-Iaşi, f.l., Editura Ararat, 1998, p. 40-41.

[11]. Grigore Trancu-Iaşi, Un deceniu de la înfiinţarea Ministerului Muncii, în G. Taşcă, G. Strat, D.R. Ioaniţescu, Albert Thomas, M. Manoilescu, C. Titel-Petrescu, Stavri C. Cunescu, I. Răducanu, Caterina Cerkez, M.I. Barasch, Gr.L. Trancu-Iaşi, Un deceniu de politică socială românească, [Bucureşti], Asociaţia Română pentru Progresul Social, 1930, p. 164.

[12]. Ion Răducanu, Ministerul Muncii – importanţa sa în organizaţia de stat a poporului român, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 177.

[13]. Ibidem, p. 178-179.

[14]. D.R. Ioaniţescu, Partidele politice şi politica socială, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 68-69.

[15]. Marco I. Barasch, Legislaţia muncii în cadrul politicii sociale, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 222.

[16]. Grigore Trancu-Iaşi, Munca românească şi viitorul ei sub domnia Maiestăţii Sale regelui Carol al II-lea, în Pentru rege, naţiune şi cultură, lucrare apărută sub îngrijirea dr Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia] P[ubliciştilor] R[omâni], 1938, pagini nenumerotate.

[17]. Idem, Ţara mea. Memorii, 1916-1920…, audienţa la regele Ferdinand I al României, 20 noiembrie 1917, p. 72.

[18]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 73-74.

[19]. Gr.L. Trancu-Iaşi văzut de contimporani…, p. 18.

[20]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 75.

[21]. Pentru acest subiect, vezi Isabelle Lespinet-Moret et Ingrid Liebeskind-Sauthier, Albert Thomas, le BIT et le chômage: expertise, catégorisation et action politique internationale – accesibilă la http://irice.univ-paris1.fr/spip.php?article376, pagină vizitată la 19 octombrie 2014.

[22]. Grigore L. Trancu-Iaşi, România şi Biroul Internaţional al Muncii, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 241.

[23]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 70.

[24]. George Strat, Evoluţia dreptului de asociaţiune în cei zece ani de politică socială în România, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 34.

[25]. Ibidem, p. 41.

[26]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 66-67.

[27]. Constituţia Regatului României (1923), titlul al III-lea, capitolul I, secţiunea a II-a, art. 70 – accesibilă pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1517, vizitată la 14 octombrie 2014.

[28]. Constituţia Regatului României (1938), titlul al III-lea, capitolul al II-lea, secţiunea I, art. 61, 1 – accesibilă pe pagina de internet a Camerei Deputaţilor, http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=9206, vizitată la 14 octombrie 2014.

[29]. Costel Gîlcă, Noi teorii în dreptul muncii, II: prezentarea şi analiza legii din 1912 – primul cod al muncii român – accesibil la http://www.dreptonline.ro/articole/articol.php?id_articol=64, pagină vizitată la 19 octombrie 2014.

[30]. Marco I. Barasch, op. cit., p. 214.

[31]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65-66.

[32]. Marco I. Barasch, op. cit., p. 221.

[33]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65.

[34]. Enciclopedia României…, vol. I, p. 593.

[35]. D.R. Ioaniţescu, op. cit., p. 65.

[36]. Ibidem, p. 71.

[37]. Mihail Manoilescu, La classe patronale et la politique sociale, în Un deceniu de politică socială românească…, p. 87.

[38]. Ibidem, p. 88-97.

[39]. Ibidem, p. 97-99.

[40]. Ion Răducanu, op. cit., p. 179.

[41]. Mihail Ralea, Munca în noul regim, în Pentru rege, naţiune şi cultură, lucrare apărută sub îngrijirea dr Florin Codrescu, f.l., A[sociaţia] P[ubliciştilor] R[omâni], 1938, pagini nenumerotate.

[42]. Ion Răducanu, op. cit., p. 181.