„Guten Morgen Majestät!”
EDUARD KORN (1902-)
partea I
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Vă rog să-mi povestiţi, cum aţi stat de vorbă cu bătrânul rege Carol?
– Eu locuiam cu părinţii pe Calea Victoriei, alături unde e cum direcţia miliţiei, ştiţi unde.
– Cum să nu.
– Aşa, de acolo mergeam la şcoala evanghelică, pe Calea Victoriei, apoi pe strada de-i zice acum 30 Decembrie în jos, înainte îi zicea Câmpineanu, şi era în spatele Palatului Regal. În fiecare dimineaţă am văzut un om cu barbă albă, aşa, cu un costum civil îmbrăcat, mergea frumos, aşa, pe Câmpineanu, şi intra pe Sfântul Ionică, dacă îmi aduc aminte bine de numele străzii. Şi i-am spus tatălui meu, am impresia că este regele. Şi tata: „foarte uşor”. Eu purtam la şcoală şepcile alea germane, de la şcoala evanghelică. „Când îl vezi, îţi scoţi şapca, şi spui Guten Morgen Majestät! şi dacă răspunde, e regele, dacă nu-ţi răspunde, treci mai departe”. A doua zi, zis şi făcut. Am văzut domnul acela, am scos şapca, Guten Morgen Majestät. S-a oprit, şi cum avea dânsul obiceiul, mi-a dat un deget, ăsta era obiceiul lui Carol întâi, s-a vorbit mult de chestia asta. Eu cred că era anchilozat restul, din cauza asta. M-a întrebat, pe nemţeşte, natural, cum mă cheamă, în ce clasă sunt, dacă învăţ bine, ei, la revedere. Asta era toată discuţia mea cu Carol. Eram copil de vreo 8 ani-9 ani. Asta era tot.
– Şi umbla singur, fără escortă?
– Nu, el singur. Singur… Acolo l-am văzut. A ieşit dintr-o poartă, şi a intrat pe alta, pe stradă, puţin mai încolo. Mă duceam unde acum e biserica evanghelică, acolo împrejur era şcoala.
– Unde sunt blocurile acum. Acestei şcoli i se spunea Diaconese?
– Nu, Diaconese era pe şoseaua Ştefan cel Mare, era spitalul, era sanatoriul Diaconeselor. Şcoala era aici, şcoala evanghelică, care a fost o şcoală foarte bună, cu profesori numai excepţional de buni din Germania, că era o şcoală de propagandă, cum se zice, şcoală enorm de mare, Evangelische Schule.
– Nu Volkschule?
– Era şi Volkschule, era şi Realschule, şi Oberreal şi Handels – comerţul. Eu am făcut Volkschule, adică Elementarschule cum îi spunea, realul, şi pe urmă de la clasa a patra trebuia să te decizi, ori mergi realul mai departe, la Oberreal, sau mergi la Handelsoberreal, şcoala comercială. Eu acolo am luat bacalaureatul, se învăţa contabilitate… Când am terminat la servici, pe urmă am făcut stagiul militar, la şcoala de ofiţeri de rezervă.
– Aveţi acum 83 de ani.
– În octombrie.
– Înseamnă că v-aţi născut în 1902.
– În 1902.
– Deci după război aţi făcut armata.
– Între cele două războaie mondiale, în 1923 m-a recrutat. Am făcut un an armată la şcoala de ofiţeri din Bacău, şi când am ieşit sublocotenent în rezervă, am venit din nou la serviciu, şi am intrat la Societatea de Asigurare – Biztosító Társaság.
– De unde ştiţi cum se spune în maghiară?
– Ehei… /râde/ Atâta ştiu şi eu. Biztosító Társaság.
– Pronunţaţi perfect.
– Ştiu eu câteva cuvinte, şi înjurături. /râde/ Am avut pe vremuri, când eram tânăr, o prietenă unguroaică, care nu ştia nici româneşte, nici nemţeşte, dar dragostea mare…
– Nu cunoaşte bariere… Până când aţi lucrat la asigurări?
– Până când am ieşit la pensie.
– Şi după război, tot acolo aţi continuat?
– Da. Şi în timpul războiului, tot acolo. Până în 1962. Că atunci se ieşea la pensie la 60 de ani. Atunci am ieşit la pensie. Natural că salariile de atunci nu erau aşa de mari, eu eram contabil şef, aşa că nici pensia de azi nu e aşa de mare ca la cei care ies acum la pensie. Pe urmă însă am intrat în servici, aşa pensionar fiind, la casa de ajutor reciproc a pensionarilor în sectorul meu, unde am locuit înainte. Am fost acolo contabil principal încă 15 ani. Pe urmă am plecat de acolo, şi de atuncia… Am fost căsătorit, nevasta mea a decedat acum 20 de ani.
– Şi locuiţi singur acum?
– Singur.
– Părinţii Dumneavoastră cu ce se ocupau?
– Tata a avut un atelier fotografic.
– Nu erau prea multe atunci.
– Nu, era unul din primii fotografi din ţară. A venit în ţară încă necăsătorit, a stat aicia vreo câţiva ani, a plecat înapoi în Austria, s-a căsătorit acolo cu logodnica lui de acolo. Au stat un timp la Viena, acolo s-a născut fratele meu şi sora mea care erau gemeni, şi au venit cu copiii mici de tot înapoi în ţară, fiindcă aici era foarte bine.
– Ea a fost austriacă de origine?
– Da.
– Atunci cum de sunteţi evanghelici? Austriecii sunt de obicei catolici.
– Ei, s-a întâmplat că suntem evanghelici. Sunt şi evanghelici. Şi la Viena sunt biserici evanghelice. Da, majoritatea sunt catolici, cum e şi în Germania. În Germania de sud sunt catolici.
– Bavaria, sigur.
– Totuşi, eu am fost acum cinci ani în Germania. Biserici evanghelice foarte frumoase în Bavaria!
– Şi unde era atelierul fotografic al tatălui Dumneavoastră?
– Acolo, pe Calea Victoriei, lângă Prefectura Poliţiei, cum i se zicea.
– Deasupra aţi locuit Dumneavoastră probabil.
– Nu, în curte.
– Era mare circulaţie acolo?
-Era, era mult mai îngustă strada. Acolo unde este acum magazinul Victoria, era strada aşa de îngustă, încât nu puteau să treacă trăsurile, aşa, în sens invers. S-a dărâmat acolo. Acolo a fost o librărie, Socec. Cumpăram de acolo totdeauna, şi cărţi pentru şcoală, şi pentru aşa… de citit.
– Atelierul a fost foarte frecventat?
– Da, majoritatea prietenii germani şi austrieci şi unguri, care au fost aici. Tatăl meu a fost foarte bine văzut în toate părţile, nu-i aşa, veneau la noi. Lucra cu plăci de sticlă, chiar şi fotografii mari, tot cu plăci de sticlă. Pe urmă de-abia, tot tatăl meu a fost primul care a introdus în Bucureşti aparate de mărit. Şi întrucât aveam atelier din acela, numai din geamuri, trebuia să facă asta noaptea. Şi am angajat un om care venea noaptea şi făcea măririle.
– Avea angajaţi?
– Avea câţiva angajaţi, sigur da.
– Până când a avut atelierul?
– Ei, până când a murit. A murit în ’29.
– Atunci a apucat vremuri mai moderne, cu aparate mai moderne.
– Da. N-a vrut ca nici unul din noi – noi am fost patru copii – să ne facem fotografi. Zicea, eu văd că în viitor fiecare puşti o să aibă un aparat de fotografiat, şi nu se mai câştigă bani. Nu mai e ca pe vremuri. Înainte trebuia să te duci la fotograf, să te fotografiezi, că altfel n-aveai. De-abia eu când eram copil, mi-a dat tata un aparat, şi am fotografiat.
– Şi mama?
– Mama era casnică. Şi era şi suferindă tot timpul cu ficatul, cu inima. A murit un an după tata.
– Şi fraţii Dumneavoastră ce au studiat?
– Comerţul. Eu am vrut să studiez la Viena Exportakademie, dar n-au fost posibilităţile financiare ca să plec acolo. Acolo aş fi ieşit Diplomkaufmann, adică comerciant diplomat, sau doctoratul.
– Mai trăiesc fraţii Dumneavoastră?
– Primul, dar a murit ultimul, a murit acum 6 ani. […]
– Asta tot de la servitoare am învăţat.
– Aţi avut servitoare unguroaice?
– Da, veneau de peste munţi.
– Chiar şi înainte de război?
– Sigur că da, şi erau foarte căutate, fiindcă erau fete cinstite şi curate… Veneau şi din regiunea Sibiului… Acuma dumneavoastră vreţi să ştiţi din tinereţe. Noi am trăit în asociaţiile germane, austriece.
– Tatăl Dumneavoastră până în 1918 n-a fost cetăţean german, ci cetăţean austro-ungar.
– Da, austro-ungar, cu paşaport, sigur. Cu paşaport eram. Dar după primul război mondial partea aceea a Austriei, Silezia, a căzut Poloniei, şi am avut paşaport polonez.
– Şi când a luat cetăţenia română, sau nici n-a luat-o?
– Nu, nu mai mi-aduc aminte la el, cred că nici n-a mai luat-o, nu l-a mai controlat, era de peste 70 de ani. Dar eu, atunci când am fost chemat la recrutare – eu m-am născut aici la Bucureşti –, şi atunci am căpătat şi cetăţenia română.
– Aminteaţi de asociaţiile germane.
– Atunci tineretul german, austriac, ba chiar şi mulţi unguri veneau în societăţile germane, fiindcă se petrecea foarte frumos. Era un cerc închis.
– Care societate?
– Era Liedertafel, adică societatea de canto, Turnverein, de gimnastică, era Eintracht. Eintracht este unitate. Mai era societatea saşilor din Transilvania, erau multe societăţi aici.
– Erau mai multe?
– Mai multe, mai multe. Se dădeau baluri. Era şcoală de dans, gimnastică, canto, excursii.
– Să mai revenim la copilărie. Înainte de şcoală aţi fost la grădiniţă.
– Da, la grădiniţă, Kindergarten, la şcoala evanghelică. Am fost numai câteva zile, nu mi-a plăcut, nu mai m-am dus /râde/.
– Unde vă jucaţi?
– În curte, aveam o curte mare acolo, mare, care mergea până în spate, unde e miliţia acuma, acolo erau aşa numiţii jandarmi pedeştri, jandarmii de capitală. Până în fund acolo, era o curte mare, cu locuinţe. Era o fabrică de pălării în curtea aceea, a proprietarului care avea toată casa aia.
– Ce fel de copii erau în curtea aceea, ce naţii erau?
– Era şi unul János, cu care m-am jucat foarte mult. Mama lui a fost îngrijitoare acolo, că erau camere de închiriat acolo. Erau români, evrei. Nu se făcea nici o deosebire, ne jucam împreună. Eu la şcoală m-am dus acolo, la evanghelică. Doctorul Frank e mai tânăr ca mine.
– Cu vreo doi ani.
– Doi ani. Da.
– Se mergea exclusiv pe confesiuni, sau şi amestecat?
– Erau şcoli pe confesiuni, dar şi la evanghelică şi la catolică putea să meargă oricine.
– Am discutat cu un domn în vârstă, are 90 de ani, care a fost la KatolischeVolkschule.
– Da, se poate, era aici, pe Călăraşi una. Sfântul Andrei.
– Care a fost sistemul de predare, erau mai multe clase într-o sală sau numai una?
– Fiecare într-o clasă, fiecare clasă avea camera ei. În toată şcoala. Eu am făcut 12 ani acolo.
– Se preda numai în germană?
– Toate materiile în germană, dar aveam franceza, engleza, româna.
– În primele patru clase nu aţi învăţat încă limbi străine.
– Nu, în Volkschule nu. Pe urmă am învăţat franceza, şi apoi engleza. Cei care au mers realul mai departe, Oberreal cum îi spunea, ăia au învăţat şi latină.
– Disciplina era foarte severă?
– Era severă, şi se dădeau note foarte severe, nu ca acuma, când se dă numai note de 9 şi 10. Dacă luai un 7, era mare lucru.
– Şi ce fel de pedepse se aplicau?
– Mai dădeau câte o palmă, profesorul avea şi o nuia, şi ne dădea pe fund. Da, da, se dădea. Eu nu-mi aduc aminte să fi primit decât o singură dată. Un profesor, chiar unul de limba română, nu ştiu ce am făcut, mi-a dat aşa, peste mână. Şi o dată profesorul cu care am avut desen şi desen geometric, ăla era prieten bun cu tata. Şi trebuia să mă pedepsească, fiindcă tuşiera mea era crăpată, şi nu era voie să fie crăpată, fiindcă intră vopseaua, şi le strică pe celelalte. El avea obiceiul să tragă aşa, de perciuni. Şi el, în loc să tragă, s-a ridicat el. Cică m-a pedepsit.
– În pauze ce jocuri jucaţi?
– Jucam hoţii şi vardiştii, război între clase, cu pumnii. Fotbalul atunci încă nu apăruse, mai târziu. Era oina, un joc tot cu mingea, bile. Nişte bile mici, cu care te jucai. Le puneai acolo, şi trebuia să le nimereşti. Şi câştigai, şi cine a avut cele mai multe bile, era matador.
– La ce oră începeau cursurile?
– În prima clasă începeau la 9. Până la 12, 12 jumate. Veneau pe urmă părinţii, şi luau copiii. În prima clasă. Şi după mine în prima clasă venea tata, sora mea, care era mult mai mare ca mine.
– Mergeaţi pe jos?
– Mergeam pe jos atunci, n-aveam nici o altă legătură.
– Dar pe strada Dumneavoastră urca tramvaiul tras de cai.
– De cai, da. Jos erau aşa zişii cai înaintaşi. Stăteau acolo băieţi cu caii, 2-4 cai, depinde cum venea tramvaiul de complet. Şi acolo înhăma caii ăştia, care trăgeau sus, până sus, unde era Teatrul Naţional. Acolo îi scotea, şi mergea iară înapoi. Pe urmă când ne-am mutat pe strada Sfinţilor, dacă ştiţi unde vine, pe Moşilor în sus, de acolo am luat tramvaiul 1, care venea de la Moşi, şi mergea până la Gara de Nord. Şi trecea pe lângă şcoală. Până când am observat că fac un ocol mare, pierd prea mult timp, şi am luat banii pe care-i dădea tata pentru abonamente. I-am spus, dă-mi banii de abonament, şi eu merg pe jos. Tăiam străzile prin Bulevard, pe lângă Biserica Enei, şi mergeam, ajungeam mult mai repede la şcoală.
– Tramvaiul nu mergea prea repede.
– Dar lumea avea timp. Nu era nervoasă, ca acuma. Acuma şi eu tot aşa sunt, dacă nu merg, ce dracu’, ce stă atât! Înainte stăteai ore întregi. Că nu pe toate străzile din Bucureşti erau linii duble de tramvai. Era câte o linie dublă, pe urmă se făcea o linie simplă. Şi trebuia să stai acolo cu tramvaiul, până când vine corespondenţa, cum i se spunea. Şi atuncia de-abia puteai să mergi.
– Ziceaţi că lumea n-a fost aşa de grăbită? Eu credeam că asta e în firea bucureşteanului, să fie tot timpul agitat.
– Nu, erau liniştiţi, tramvaiul puteai să-l opreşti oriunde. Avea staţie, dar dacă în altă parte ai vrut să urci în tramvai, îi făceai semn, şi el punea frână, oprea, şi te urcai. Sau ai vrut să cobori. Trăgeai de clopot, sunai, el oprea. Era o viaţă mai patriarhală. Acuma, mă rog, în toată lumea este altfel acuma.
– În perioada aceasta, când eraţi la şcoala elementară, cu ce se distrau părinţii Dumneavoastră?
– Păi, se duceau la cafenea.
– La care, vă aduceţi aminte?
– Da, erau diferite cafenele, şi ţinute de germani sau de austrieci, sau erau alte cafenele, ţinute de evrei. Nu se făcea deosebire, vă spun sincer. Nu s-a făcut niciodată nici o deosebire. Tatăl meu mergea de obicei la cafeneaua Bulevard, acolo unde e hotelul Bulevard acuma, de acolo unde este strada care merge spre miliţie, până jos, până unde e Eforie, dacă ştiţi, ei, până acolo era cafeneaua Bulevard, cu o grădină mare, era foarte frumos, cu muzică seara. Puteai să stai, să bei o cafea cu lapte, o îngheţată, o bere, crenvurşti.
– Deci cafenea de stil vechi, nu cofetărie.
– Da, de stil vechi. Mai era una pe Calea Victoriei, acum acolo e hotelul Capitol, vizavi de Capşa, acolo era o cafenea, era alta pe Academiei, care tot a unui neamţ a fost, unul Kübler. Pe Lipscani, la începutul străzii Lipscani, adică după Calea Victoriei era Schreiber, ăla mi se pare că a fost evreu. Lumea mergea. Aveau ziare, reviste, puteai să stai ore întregi acolo. Venea chelnerul, şi îţi schimba numai paharele de apă. Ai băut o cafea, cum îi spunea atunci, un şvarţ. Şi la Caragiale, acolo unde ăla aşteaptă la Chefere, şi vine beat acolo, zice, dă-mi un şvarţ. El spune acolo, să bem un şvarţ. Era chelnerul care servea, şi chelnerul care încasa, ăluia îi zicea Zahl, de la Zahlkellner, Zahl – plătitor, încasator.
– Tatăl Dumneavoastră mergea zilnic acolo?
– Avea prietenii lui, la ora 6 după masa întrerupea, lăsa serviciul la un lucrător acolo, şi se ducea, stătea o oră, două cu prietenii la o cafea, la o bere şi pe urmă venea acasă. Nu se făcea politică, vorbeau de fel de fel de chestiuni.
– La care societate culturală mergea el?
– Tatăl meu a fost ani şi ani de zile vicepreşedinte la societatea de gimnastică, la Turnverein. Şi noi, băieţii, l-am urmat. Asta-i de la Turnverein /arată o fotografie/. Ian Kneipe. Ian a fost cel care a inventat gimnastica la aparate, în Germania. Şi Kneipe este distracţie la o bere. Ba chiar în Germania Kneipe se zice la o cârciumă mică.
– Şi avea o zi când se ducea acolo?
– Aveau şedinţe, el chiar în tinereţe a făcut şi gimnastică. Am avut odată şi fotografii cu el, când făcea gimnastică, dar nu ştiu, au dispărut de atâta timp. Erau zile, ore în care se făcea gimnastică, au fost profesori de gimnastică din străinătate angajaţi aicia. Iar la societatea Liedertafel, unde se făcea canto. Şi acolo era membru, şi eu, şi fraţii mei, toţi. Însă eram numai membru cotizant.
– Nu cântat?
– Nu, n-am avut voce. Chiar la şcoală când cântau băieţii în cor, tu să taci. /râde/ N-am avut voce.
– Şi tatăl Dumneavoastră? El cânta?
– Ei, aşa, când era bine dispus.
– Şi care au fost distracţiile la care mergea împreună cu mama?
– Tot acolo, la balurile de la aceste două societăţi, mergeau.
– Când se organizau balurile?
– Iarna. Din octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie. Erau fel de fel de distracţii. Nu numai baluri, nu-i spunea întotdeauna bal.
– Ce scopuri aveau balurile astea?
– Ca tineretul să se cunoască. Că atuncia tineretul aşa s-a cunoscut, ăştia, germanii, austriecii, ba chiar şi români au fost. În aceste societăţi de multe ori s-au găsit români care s-au căsătorit cu nemţoaice şi invers.
– Şi mama lui Frank a fost româncă.
– Da, dar a ştiut perfect germana, perfect. Am cunoscut-o bine pe mama lui. Şi la ei în casă au fost baluri, nu v-a spus? E supărat, e supărat rău. Au avut o casă foarte mare, acum îi zice străzii Gabriel Péri. V-a spus de casa aia? Uite în poza asta un bal, bătrânul doctor Frank l-a făcut pentru copii. Acesta e el. Aicia sunt eu, aici e el. Eram Patt şi Pataschon, dacă v-aduceţi aminte. Eram toţi prieteni.
– Aici sunt vreo cincizeci de copii…
– Da, aşa a fost. Asta la ei acasă a fost. Şi acesta-i alt bal, tot la ei. Aicia sunt şi eu. Şi doamna Frank, mama lui.
– Şi cine a făcut fotografiile?
– Astea le-a făcut tatăl lui. Tatăl lui Frank. Şi aici, să vă povestesc cu domnul ăsta. Domnul ăsta îl chema Schanda, şi în ultimul timp era la ambasada cehoslovacă. El de fapt era vienez. Şi când am fost atuncia la Viena, şi m-am plimbat cu doctorul, adică cu studentul Frank, prin ’26-’27, aşa ceva, ne-am apropiat de un magazin de cravate. Şi zice, vezi cravata aia de acolo? Zic, da. Ei, cravata asta a purtat-o Schanda în Bucureşti. Se poate, zic, nu-mi aduc aminte. Da! ne întoarcem, şi Schanda era în spatele nostru.
– Formidabil /râd/
– /arată fotografii/ Aici este el, fotografia asta a făcut-o domnul acesta, care de vreo 50 de ani e în Germania, şi cu care suntem în corespondenţă. Ăsta a murit, ăsta a murit, ăsta a murit… ăsta a fost coleg de clasă cu mine. Asta şade la Mediaş, asta în Elveţia, ăştia s-au căsătorit, şi pe urmă au divorţat.
– Balurile acestea se făceau iarna. Şi vara?
– Vara au fost excursii.
– Şi când aţi fost copil, vă luau părinţii în excursii?
– Da. La Comana, cu trenul, Giurgiu, la Buftea.
– De pădurea Andronache aţi auzit?
– Cum să nu. Am fost mai târziu, dar nu prea.
– Când a devenit o modă să se meargă acolo? Ungurii zic, că ei au introdus-o.
– Se poate, nu ştiu. Am fost numai o singură dată. Mi s-a părut că e departe totdeauna.
– În mai se făceau excursii acolo.
– Maialis, cum se zice. Dar eu am fost numai o singură dată la Andronache. Cu şcoala făceam la sfârşitul anului, era aşa zisul Hötsch-Fest. Hötsch era un mare binefăcător pentru şcoala germană, şi prin testament a lăsat un fond ca să facă la sfârşitul anului pentru elevi o excursie cu bufet, cu limonadă, natural pentru noi, cei mici, pentru ăia mai mari aveau dreptul la un pahar mic cu bere. Pahar mic! Mergeam la Bordei. Care acum e foarte aproape, dar atuncia mergeam pe jos, cu muzică militară, cu drapelele şcolii, profesorii toţi în frac, aşa se mergea, cu joben. Mergeam în pădurea aia, Bordei, şi acolo am petrecut până seara, ni s-au dat sandvişuri, ni s-a dat limonadă, totul gratis. La sfârşit de an, cu o zi înainte de darea notelor, ca să nu afle băieţii care au rămas repetenţi /râde/.
– Să se distreze şi ei.
– Da. Până când ne-a apucat de câteva ori acolo ploaia acolo, şi pe urmă s-a desfiinţat această plimbare, şi s-a făcut numai un fel de… acum îi zice party, în sala de gimnastică.
– A cui era fanfara?
– Militară, a garnizoanei Bucureşti. Se angaja. Şi dacă-mi aduc bine aminte – şi i-am spus odată lui Frank – conducătorul fanfarei era un unchi de-al lui.
– Care a fost în armata română.
– Da. Şi ca medic tatăl lui trebuia să fie cetăţean român. Medicii şi farmaciştii erau cetăţeni români, cu toate că erau nemţi.
– Tatăl lui s-a născut deja aici. Şi bunicul lui a fost farmacist.
– Farmacist. A luat farmacia lui ăsta, are v-am arătat, Jakobi. Pe strada… Noi îi spuneam strada Păduchele de aur. Fiindcă era cu antichităţi, unde se vindeau haine vechi. Dar era şi mobilă acolo, şi erau şi lucruri foarte bune, şi convenabile, şi curate. Astea le-am luat acolo! Da! Şi stă la mine din ’44. Am avut minte, m-am dus acolo cu o birje, am luat-o, şi am adus-o acasă.
– Pe vremea aceea ştiaţi care e diferenţa între diferitele şcoli?
– Nu. Se spunea despre şcoala catolică că e mai slabă, dar nu ştiu. Acolo au predat profesori care erau preoţi. Şi nevasta mea, care era catolică, a învăţat la maici, era pe Pitar Moş, dacă aţi auzit de şcoala asta.
– La evanghelici au fost clase pentru fete?
– Da, dar ea era catolică, socrul meu venise din Germania, era german, era catolic, şi a băgat-o la şcoala catolică, şi acolo a făcut toate clasele. Acolo au fost zece clase. Până la urmă nu i-a recunoscut decât clasele primare, celelalte erau particulare.
– Adică n-a fost publică.
– N-a fost şcoală publică. La noi, la evanghelică, după ce am dat examenul de bacalaureat, am primit diploma de bacalaureat, şi după 6 luni de zile am înaintat-o la Ministerul Instrucţiunii Publice, şi mi s-a certificat…o am aicia: prezenta diploma se certifică a fi egală cu certificatele şcoalei superioare de comerţ a statului. Pe baza asta am şi făcut armata cu termen redus. În timpul războiului am fost mobilizat ca ofiţer. Am şi fotografia aici. E la Iaşi. Aicia sunt eu cu nevastă-mea la un bal. Săraca a murit acum 20 de ani. Aici eram logodiţi. Aici era un bal la nişte prieteni acasă, unde nevastă-mea s-a dus îmbrăcată ca femeie de stradă. Şi un alt prieten, un doctor, care a murit între timp, i-a făcut o condicuţă, cum aveau femeile de stradă, că, mă rog, e sănătoasă. Asta e tot la un bal la Liedertafel, asta la Turnverein, societatea de gimnastică. Bal mascat. Eu sunt cam aici pe undeva, am fost într-o grupă de ţigani. Asta a fost o mică petrecere. Vă aduceţi aminte de filmul acela, Două inimi într-un vals? Ei, prietenii noştri au făcut acasă la ei un mic bal, eram numai atâţia acolo, şi am petrecut minunat. Ăştia doi ne-au invitat, sunt în Germania. M-au invitat, am fost la ei…Au dispărut toţi, nu mai sunt. Am o serie de fotografii cu Bucureştii de altădată. Le-am găsit undeva, într-o pivniţă, unde am avut biroul. Aici e Teatrul Naţional şi aici staţia de birje. Palatul Regal.
– Dar pare schimbat.
– S-a schimbat, că a luat foc, şi s-a mai schimbat. Arene romane din Parcul Libertăţii. Iar Teatrul Naţional. Aveam locul meu acolo. Teatrul Naţional a fost asigurat la una din societăţile de asigurare şi avea societatea un loc permanent. Ăia nu se duceau, şi atuncea luam locul şi… locuiam acolo!
– Când aţi fost prima dată?
– În timpul primului război mondial era o trupă din Germania, Fronttheater. Asta a fost în 1917, aveam 15 ani şi tata mi-a dat voie – a văzut că îmi place teatrul – şi m-am dus, am văzut multe piese cu artişti mari, foarte buni artişti. Ăsta e bufetul de la şosea. Aici este muzeul Antipa.
– A fost tot timpul muzeu de ştiinţe naturale?
– Da, tot timpul. Aici actuala Casa Armatei, îi spunea atunci Cercul Militar. Aici Monte Carlo din Cişmigiu, aici Monumentul Eroului Necunoscut, unde e acum mauzoleul şi cu turnurile turceşti din războiul din 1876, capturate, pe care turcii nu le-au dat înapoi pe urmă… Parcul Libertăţii cu moscheea. Era o moschee acolo. Aici e muzeul militar, acolo unde acum e mauzoleul. A luat foc. Nu ştiu dacă dinadins sau nu, asta nu ştiu. Aşa, acum începe Bucureştiul. Asta e piaţa Sf. Gheorghe, cu lupoaica. Atunci lupoaica a fost aici, acum e pe Dorobanţi. Aici este acum magazinul Bucureşti, asta e str. Lipscani. Aici e iarmarocul, la Obor… Uitaţi, din nou moscheea din parcul Carol, actualul Parc al Libertăţii.
– Când s-a demolat?
– S-a demolat când s-a făcut alta pe Viilor. Aici din nou Arenele romane.
– Se făceau spectacole aici?
– Da, se făceau, dar şi acuma sunt spectacole. Arcul de Triumf, cum a fost pe vremuri.
– Când s-a schimbat în forma actuală?
– După al doilea război. Aici e primul ştrand pe care l-am avut, la Kiseleff, afară. Aici era patinoarul din Cişmigiu. N-am avut atunci patinoar artificial, cum e acuma, ci când îngheţa apa. O, dar ce viaţă era!
– Vă duceaţi şi Dumneavoastră?
– Da. Aici lăutarii, chivuţele care veneau să mai spoiască bucătăria sau closetul. Porumb fiert – aici e Universitatea. Erau ţigănci. Aici erau oltenii care vindeau, veneau acasă şi aduceau marfă. Bărbierul, pentru ăia de pe piaţă.
– Pe malul Dâmboviţei?
– Da, băga pămătuful ăla în apă. Tăietorii de lemne. Ăsta e unul care a vândut „aţă-nasturi-mosorele”. Ăsta-i un cârpaci, îţi făcea flecul la pantofi, tot ţigan. Aici văcsuitorul de pantofi, tot la cheiul Dâmboviţei veneau oamenii cu covoare. Splendide covoare erau acolo. Olteneşti, moldoveneşti, de toate erau… Asta nu ştiu dacă mai este în Parcul Libertăţii, a fost Turnul lui Vlad Ţepeş. Aici tot la iarmaroc, olarii.
– Nu ştiţi de unde veneau? Acum vin din Corund.
– Din Transilvania veneau şi atunci. Aici Athenée Palace, aici cafeneaua High Life, pe urmă i-a spus Corso. Nu mai este clădirea asta (…)
Era sala Eforiei, şi acolo erau aşa zisele baluri deschise, plăteai o intrare şi puteai să mergi, dar mereu în smoking, că nu exista atunci să vii în salopetă, cum vine acuma tineretul, fiecare tânăr trebuia să aibă o haină neagră, un smoking. Şi am fost şi eu la balul ăla, şi a venit unul costumat, că era şi mascat, cu un halat alb, şi tot halatul era bomboane, şi lumea s-a năpustit şi a luat bomboane. Eu nu sunt ahtiat după bomboane, n-am luat. Dar alţii au luat. Ca după 2 ore să fie bătaie la closete. Erau purgative. Domnule, era bătaie, pur şi simplu bătaie, până la urmă se aşeza lumea şi… Au chemat prefectul, poliţia, l-au căutat pe ăla, nu l-au mai găsit, nu se ştie cine a fost.
– Asta a fost în anii ’20?
– Prin ’28-’30, aşa ceva. În orice caz, a fost o porcărie, tot balul s-a… Şi sala a stat o luni de zile goală, cu uşile şi ferestrele lăsate deschise, să iasă mirosul.
– A cui a fost sala aceea?
– Eforiile Spitalelor, de-aia îi zice şi la mare Eforie, că aia a fost tot proprietatea Eforiei Spitalelor, din veniturile de acolo… Erau şi băi acolo, aici în Bucureşti, acolo unde era şi sala, erau şi băi. Că n-avea fiecare baie în casă. Şi noi mergeam acolo, o dată pe săptămână cu mama mergeam la baie. Era baia Eforie, era baia Centrală, care era pe strada Biserica Enei, care s-a dărâmat, mai era baia Marenco pe undeva, una pe Griviţei, una pe Dâmboviţa, pe acolo, dar acolo n-am fost niciodată. Am fost câteodată la Baia Centrală, mă duceam la baia cu aburi.
– Înseamnă că în copilăria Dumneavoastră nu era introdusă apa în casă?
– Noi am avut apă potabilă, o cişmea în curte. Pe urmă a introdus-o şi în casă. Din curte. Totuşi, îmi aduc bine aminte, eram copil, că în pivniţa casei unde am stat, am găsit aşa o formă din ipsos sau din ce, şi mi s-a spus că este un filtru pentru apa din Dâmboviţa, care s-a băut atuncea. Se filtra apa, şi se băga acid lactic împotriva microbilor. Şi tata, cum era el glumeţ, că el a fost aici, când Dâmboviţa încă nu fusese diguită, spunea aşa, uite aici, ziceam stăteau femeile şi spălau şi alături venea ăla cu sacaua, că se vindea apa cu sacaua atunci. Ei, multe lucruri, am văzut… şi înmormântări de mitropolit.
– Cum se făcea aprovizionarea cu alimente?
– V-am arătat fotografia cu cobiliţe.
– Mergeau şi pe Calea Victoriei?
– În toate părţile, sigur că da. Pe urmă le-au interzis.
– Când?
– N-aş putea să spun asta. Dar veneau totuşi, dimineaţa aveau voie. Mai târziu nu. Veneau acasă. Veneau cu cobiliţa. Îi spuneai, auzi, mă Petrică, mâine să-mi aduci cutare şi cutare, mi-aduci nişte telemea, mi-aduci peşte, mi-aduci nu ştiu ce…
– Şi nu uitau.
– Nu, nu, de multe ori îţi aduceau pe datorie. Îşi nota el acolo, şi plăteai o dată pe săptămână. Laptele de exemplu. Zilnic venea lăptarul cu faitonul, cu cărucior cu două roţi, cu calul, el stătea sus şi cu bidoanele de lapte. Şi-i spuneam, să aduci tot de la vaca aceea. Aducea, nu aducea, mă rog, dar venea. Făcea semne la uşe. O linie era jumătate de litru, o rotocolă era un litru. Şi azi mai există cuvântul contabilitate pe răboj. Asta era contabilitatea lui. Făcea un semn, şi la sfârşitul săptămânii număra şi-i plăteai, şi atunci ştergea. Veneau de la fabrica de pâine cu cărucior cu cal – cu duba, cu pâine caldă, proaspătă. Carnea era la hală, unde e acuma piaţa Unirii. Dar era şi măcelărie în cartier. Însă şi la hală tata avea un cunoscut, nu ştiu dacă pot să-i spun prieten, mă rog, care avea, cum să spun, standul lui acolo, de carne. Un neamţ. Şi avea o cărţulie şi scria, un kilogram, cutare, o jumătate cutare, şi mergea femeia de servici cu coşul, el îi dădea, nota ce i-a dat, şi o dată pe lună se ducea tata şi plătea.
– Deci practic gospodinele nu umblau după cumpărături?
– Ba da, cine n-a avut servitoare mergea, sau se mergea şi cu servitoarea. Mama mea, fiind suferindă, şi cu ochii şi cu inima, n-a putut să meargă. Sau pentru vin. Dădeai telefon şi-ţi trimitea vinul acasă.
– Dar telefon aţi avut mai târziu.
– Da, dar dădeai de undeva telefon.
– Erau telefoane de stradă?
– Nu, pe stradă nu. Erau prin birouri. Unde erau fraţii mei la birouri. Şi spuneai, trimite-mi zece sticle de cutare, şi-ţi trimiteau zece sticle. Iaurgiii seara veneau cu iaurtul, începând de la şase. Erau nişte borcănaşe, aşa mici, erau albanezii cei care făceau asta, tot aşa, se duceau, îţi puneau acolo, şi plecau. A doua zi iar veneau. Şi pe urmă plăteai câte borcane ai. Şi veneau femeile dimprejurul Bucureştiului cu – acuma n-am mai văzut de ani de zile – lapte cuvăsit. Tot un fel de iaurt era. Era un hârdău mare şi de acolo cu lingura scotea, atâtea şi atâtea linguri îţi dădea. Era foarte bună. Era şi lapte chefir. Chefir şi acuma se face, ştiu că vecina mea a făcut. Sunt nişte ciuperci mici care le pui în lapte şi începe să fermenteze laptele, nu ştiu, mie nu mi-a plăcut. Cu toate că mă duceam în fiecare zi acolo unde acum e Casa Armatei, era o grădiniţă şi o curte mare, că a fost o biserică înainte. Nu cunosc, ştiu doar că o cruce a fost acolo, şi acolo a fost o gheretă care vindea lapte chefir. Mă duceam cu tata acolo, beam un chefir.
– Nu ştiu nimic despre albanezi. În ce cartier locuiau?
– Nu ştiu unde au locuit. Ştiu însă că albanezii au fost foarte căutaţi ca portari la blocuri, că erau cinstiţi. Şi noi, unde am locuit pe calea Moşilor, portarul era albanez. Avea nume turcesc.
– Da, dacă era musulman. Probabil multă lume crede despre albanezi că sunt turci.
– Am râs mult, că aveau şi nişte pantaloni care îi veneau până aici, vedeai parcă izmenele. Într-o zi săraca nevastă-mea şi-a cumpărat o serie de chiloţi, şi când s-a uitat, umblu ca albanezii ăia…
– Printre fotografii sunt două cu turci. Turcii aveau vreo ocupaţie specială în Bucureşti?
– Nu, aveau mai mult… eu ştiu? Nu ştiu cu ce s-au ocupat ei mai mult aici. Dar, în orice caz, nu erau familii de elită. Însă erau mulţi, erau destui turci. Ba chiar am avut în Dobrogea, regimente de soldaţi, care în loc de chipiu aveau fes. Fes turcesc. În armata română, cu fes turcesc.
– Erau supuşi români… Ziceaţi că nu erau familii de turci în aşa zisa elită. În afară de români şi de germani ce naţionalităţi erau reprezentate în high life?
– Erau şi unguri.
– Au fost mai mulţi meseriaşi unguri.
– Da, au fost meseriaşi, dar au avut şi prăvălii mari, în meseria lor. Francezi şi englezi mai puţin. Germani erau mulţi.
– Colonie italiană nu a fost?
– Ba da, ba da. A fost. Pe calea Victoriei, sus, aproape de piaţa Victoriei a fost Casa italiană şi şcoală italiană a fost. Unde-i strada Lemnea, acolo, pe colţ. După colţul ăsta, şi în cealaltă parte era şcoala. Am fost şi eu. Că am avut un coleg de birou italian care a venit în ţară ca profesor de limbă italiană, şi a făcut chiar şi o gramatică româno-italiană. Şi a fost pe urmă şi la noi funcţionar la birou, avea un singur defect, auzea foarte greu, era surd. S-a căsătorit cu o româncă, şi pe urmă, după ’44 au plecat în Italia, s-au stabilit la Milano şi acum vreo 7-8 ani am aflat că ar fi murit acolo. Am avut, tot aşa, un director trimis de acolo de Assiguratione Generale din Trieste, era de origine română, cetăţean italian. Avea un nume românesc, Dumitru Popescu-Jianu. Nevasta era italiancă, copiii nu ştiau aproape deloc româneşte. Pe urmă au plecat din ţară, întâi nevasta cu copiii, şi el a plecat – am citit pe urmă în ziar – a plecat clandestin, erau implicaţi şi nişte preoţi de biserica catolică, era o poveste mare. Şi am auzit că ar fi murit el. Că o nepoată de-a lui, româncă de aici, pe care o cunosc, ea mi-a spus pe urmă că a murit. Italieni au fost. Germani. Germanii au avut multe societăţi aici, era în primul rând societatea unde erau numai cetăţeni din Germania, era pe strada Brezoianu, lângă Cişmigiu. Societatea germanilor din Germania. O singură dată am fost acolo, să ascult o conferinţă. Pe urmă era Societatea de gimnastică, era cea de canto, Liedertafel, pe urmă era altă societate, pe Dionisie Lupu, tot de canto, dar acolo erau oameni mai simpli, oameni foarte cumsecade, tot unu şi unu, meseriaşi. Se petrecea minunat acolo. Minunat. Eu mă duceam des acolo, mi-a plăcut cum se petrece acolo. Pe urmă mai era societatea austro-ungarilor. Nu ştiţi unde a fost? Pe bulevard, vizavi de magazinul de pâine Spicul, clădirea aia mare. Nu ştiu ce-i acum acolo, primăria capitalei sau sindicatul.
– Cred că- Uniunea Cooperativelor. Şi ambasada unde a fost?
– Austria a avut ambasada pe strada Wilson, care-i spunea atunci strada Vienei, Austro-Ungaria. Pe urmă s-a schimbat. Vizavi de Palatul Regal.
– Unde era Fundaţia Regele Carol, Biblioteca Universitară? Este Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice acolo. Vizavi de CC UTC (…) Cercul militar pe vremuri.
– Pe vremuri Cercul militar. Şi era un restaurant, îi spunea Piccadilly. Eu locuiam aproape, şi în fiecare seară mă duceam, ascultam muzică, că era orchestra lui Otto, vieneză, era muzică frumoasă, am stat, am băut o bere, şi am plecat. Şi aşa în fiecare seară, am făcut cunoştinţă şi cu un domn cu barbă, lungă aşa. Era un amiral. Amiral. Şi am stat de vorbă, şi l-am întrebat, domnule amiral, dar Dumneavoastră cum dormiţi, cu barba sub plapumă sau peste plapumă? Zice, domnule, nu mi-am dat seama. Au trecut vreo două săptămâni, vine un domn, se aşează acolo la masă, ras complet. Zice, Domnule, m-ai nenorocit. Zic, cum? Până atuncia n-am simţit barba, n-am ştiut. De când m-ai întrebat, nu mai am putut să dorm noaptea. Şi a trebuit să mă bărbieresc /râde/.
– Mi-aţi povestit întâmplarea cu un secretar al lui Hitler la Turnverein. Asta în ce an a fost asta? S-o legăm de vreun eveniment familial.
– ’30, aşa ceva.
– Înainte de a ajunge Hitler la putere? În ’33 a ajuns el la putere.
– ’33? În jur de ‘30. ‘33-’34, ’35, aşa. Mai devreme, mai devreme de război, sigur că da. Sigur. Era adunarea generală, şi era şi el acolo, eu nici nu l-am cunoscut, nici nu ştiam cine este.
– Venit din Reich?
– Da. Natural, s-a înscris, a fost şi el membru. Aşa s-a procedat, nu? S-a infiltrat. Şi, eu l-am văzut o dată acolo, era un om în vârstă, cu cârje, şi i-am spus – că atunci începuse şi la Turnverein mişcare hitleristă. Şi i-am spus, domnule, societatea noastră nu este o societate germană, că nu-i zice Bukarester Deutscher Turnverein, ci Bukarester Turnverein. Avem şi români, şi alte naţii, şi evrei sunt aici la noi, aşa, cine se simte bine… Natural, limba care se vorbeşte este germană, dar nu sunt numai germani, sunt şi austrieci, sunt şi cehi, sunt şi polonezi, şi elveţieni, dar limba este germană, şi cine nu poate, vorbeşte şi româneşte. Noi suntem o societate din România. Şi atunci nenorocitul ăla s-a sculat în picioare, cum a putut el cu cârjele lui, şi m-a luat aşa cu, cum ştia să ia, şi să-mi caut loc în altă societate, unde mă simt mai bine. Ei, şi atunci un domn, care m-a cunoscut, şi pe mine şi pe părinţii mei. Că părinţii mei…
– Cum îl chema?
– N-am vrut să-i spun numele. Adică pot să-l spun, sunt 20 de ani de când a murit, Brendörfer îl chema. Contabil. Un om în vârstă. Mult mai vârstnic. S-a sculat, şi a spus, domnul Konradi, aşa-l chema pe ăla al lui Hitler, e nou aicea, nu ştie cine e familia Korn în Bucureşti, ce a făcut pentru societatea Turnverein, tatăl, fiii şi toţi au muncit pentru asta şi… După aceea a mai fost chestia aceea la Societatea Liedertafel, cântam. Începuse deja hitlerismul, şi era un festival al cântăreţilor, mi se pare la Leipzig sau la Dresda, nu mai mi-aduc aminte. Şi a fost şi Societatea Liedertafel de aici din Bucureşti acolo. Şi s-a arătat pe urmă un film. Am fost şi eu acolo. După film s-a cântat, în film era imnul german. Ne-am sculat în picioare, era imnul unui stat. După asta a venit imnul hitleriştilor, aţi auzit de el. Eu m-am aşezat. Ăia au stat toţi aşa. Toţi au stat! Eu m-am aşezat. La fel, am fost observat, a doua-a treia zi mi s-a comunicat că nu mai am ce căuta la nici una din societăţile germane din Bucureşti, am fost dat afară. Până şi tatăl meu care era la Turnverein acolo, pe lista de, marmura de onoare împreună cu ceilalţi membri care au făcut mult pentru societatea asta, a fost scos. Da, asta era.
– Cred că pe foarte mulţi i-a înnebunit treaba asta?
– Sigur că da. Am fost odată chemat acolo pentru că eu sunt foarte glumeţ de felul meu şi fac bancuri, şi am făcut fel de fel de bancuri contra hitlerismului. Şi m-au chemat acolo, şi mi-au spus că dacă nu mă liniştesc, mă mănâncă lagărul. Într-adevăr pe urmă m-am liniştit şi…
– Asta s-a întâmplat prin ’33, ’34…
– ’35, aşa ceva.
– Înseamnă că aţi rămas destul de timpuriu departe de societate aceasta. Cred că vreo zece ani n-aţi mai avut activitate în cadrul acesta
– Păi, de atuncea. De la şedinţa aceea de la filmul acela. Nimica, n-am mai fost, n-am mai ştiut nimica.
– Aveaţi, totuşi, o viaţă în comunitate, în cercul de prieteni. Sau şi viaţa asta s-a distrus prin acest incident?
– Nu. Comunitatea bisericii a rămas mai departe. Biserica nu era acceptată de hitlerişti. A fost mai departe, ba chiar mai mult, ne-a ajutat, ne-a dat, am avut nevoie de o adeverinţă, acolo, şi aşa.
– Ştiu că biserica catolică niciodată n-a fost în relaţii prea bune cu Hitler, dar biserica reformată, adică evanghelică? Oarecum a fost, nu?
– Oarecum. Dar nu… Şcoala care a fost a bisericii a fost desfiinţată, şi s-a făcut o şcoală germană, unde n-au avut voie să fie alţi elevi, decât numai germani. Pe când în şcoala care a fost a bisericii erau şi evrei, şi români, şi turci, şi…
– Înţeleg. Şi armeni au fost.
– Şi armeni, sigur. Doctorul ăla, prietenul nostru, care e spaniol. Şi el a făcut şcoala luterană. Ştie germană perfect.
– Şi atunci, totuşi cercul de prieteni s-a păstrat?
– Da, da. Sigur. Cu prietenii intimi. Era doctorul Frank, familia doctorului Frank…
– Ei nu s-au vârât în treaba asta.
– Nu, nici ei nu. Nu.
– Dumneavoastră nu mai eraţi un puşti prin anii ’30, când s-a înfiripat şi mişcarea legionară. Aţi pierdut prieteni care au intrat în această mişcare, sau n-aţi avut din aceştia?
– Nu. Din prietenii mei n-a fost nici unul în mişcarea legionară. Erau mai repede la hitlerişti. Dar, pe urmă ne-am întâlnit, mai rar, poate chiar deloc. Mie nu mi-a plăcut niciodată să fac politică, n-are nici un rost. M-am căsătorit atuncea, în ’38. În 1938 m-am căsătorit, şi socrul meu a fost german, dar şi el contra hitleriştilor, nevastă-mea era jumătate germană, jumătate bucovineană. Tocmai că mâine mă duc şi eu la cimitir, că şi ea a fost Maria, mâine e Sfântă Maria. Ea a fost catolică. Dar nu ne-am deranjat deloc. Eu mă duceam la biserica evanghelică, ea se ducea la catedrală, la Sfântu Iosif, şi după aceea ne întâlneam la o bere. La o halbă şi doi mici… (…) Preotul nostru, care a murit acum câţiva ani, era de origine ungară. Adică mama lui era săsoaică, şi tatăl lui ungur. Árvai. Înseamnă copil fără părinţi. L-am întrebat, el venea foarte des la mine. În colţul acela stătea. Zic, de ce stai acolo? Fiindcă văd Biblia de acolo! /râde/ Era prieten bun cu mine, acuma sunt cu sora lui, suntem prieteni. Eu îi zic Else, dar ea, pardon, Erzsébet. Tatăl lor a fost preot reformat. Şi el a fost botezat reformat, şi pe urmă a trecut la luterani.
– Nu-i mare diferenţă.
– Cred că nu… Biserica reformată era…
– Da, acolo, în faţa Palatului.
– Aşa. Şi două prietene din cercul nostru s-au căsătorit cu doi preoţi de acolo. Nu mai ţin minte cum îi chema pe ei pe preoţii, dar…
– Prietenele cine au fost?
– Ács. Nu ştiu ce nume e ăsta, unguresc sau nu ştiu.
– Cum să nu. Dulgher, asta înseamnă.
– Da? Una era Käthe, noi îi spuneam Käthe, cealaltă nu mai îmi aduc aminte. Fete drăguţe, foarte simpatice. Vorbeau perfect germană, că au făcut şcoală evanghelică, şi s-au căsătorit cu preoţii de acolo. Pe urmă au dispărut, au dispărut. Bine, asta e chestie de acum 50 de ani. Fetele Ács. Şi am fost odată în biserica aceea, şi m-a frapat simplicitatea.
– A împins Calvin simplicitatea mai departe decât Luther.
– Şi la luterani tot e simplu, foarte simplu, însă acolo era o masă simplă…
– La unitarieni e şi mai simplu. Ei neagă trinitatea. Se întorc la Vechiul Testament, la un pas de religia mozaică.
– În definitiv… Şi-mi pare rău că am pierdut cartea, i-am împrumutat-o la preotul ăsta care a murit, şi când a murit eu nu am venit imediat să cer de la văduva lui, şi acuma când să-i spun, ei acuma vii, zice, am dat toate cărţile… O carte în care dovedeşte scriitorul că toate religiile, indiferent, budismul, mai ştiu eu care, toate sunt la fel. Toate au un conducător, ca să zicem aşa, născut obscur. Moise născut obscur, l-au găsit acolo. Cică l-a găsit, era copilul ei. Isus, care nici astăzi nu se ştie. Acuma unii zic că s-ar fi dovedit că ar fi fost copilul unui ofiţer roman, nu se ştie. Mahomed tot aşa.
– Da… Bine, în ’38 v-aţi căsătorit, în ’39 a izbucnit războiul, şi spuneaţi că aţi pierdut legătura cu fratele, cu sora dumneavoastră.
– Nu. Cu o verişoară de-a mea.
– Cu verişoara, da. Războiul a dat peste cap viaţa cotidiană pe care aţi avut-o până atunci
– Sigur că da. Sigur că s-a schimbat mult atunci. În ’39 am fost concentrat ca ofiţer, la Iaşi pentru, acuma-i zice reciclare. Atunci i se spunea reîmprospătarea cunoştinţelor din şcoala militară, de ofiţeri. Am stat o lună de zile mi se pare la Iaşi, sau aşa ceva, am revăzut tot ce am învăţat, am mai dat un examen încă, ca sublocotenent. Şi pe urmă a început: concentrări şi mobilizări.
– Şi în ’40, cu ultimatele şi cu Dictatul de la Viena, aţi fost aici în Bucureşti, probabil.
– Da, am fost în Bucureşti.
– După Dictatul de la Viena a plecat Carol, au venit legionarii la putere, toate astea cum v-au afectat? Instituţia la care aţi lucrat atunci a suferit schimbări?
– Da, a venit aşa zisul CNR, Consiliul Naţional de Românizare. Am avut un director evreu, a venit altul după el, dar a rămas şi el acolo, că ăla era specialist. Biroul meu era unde erau special pentru asigurări de transporturi, şi ăsta nu-i uşor. Şi asta era specialitate. Şi am avut şi alţi evrei, şi fete evreice. Au venit, dar au rămas şi ăştia. Ăia au stat şi n-au făcut nimica, au luat leafa degeaba, şi au lucrat tot ăia vechi. Şi noi ceilalţi trebuia să aducem acte că nu suntem evrei. De aia am şi spus că am primit de la biserică un act că sunt evanghelic, că sunt cu tata cutare, mama cutare, trebuia să dovedesc totdeauna. Cei care au venit din partea Consiliului Naţional de Românizare erau oameni aproape fără carte.
– Dar cu diagonală, nu?
– Da, şi nu. Au avut protecţie…
– Şi pe urmă-n iarnă a venit rebeliunea legionară.
– Da.
– I se spunea pe atunci rebeliune? Sau ei îi spuneau revoluţie?
– Da, ştiu asta. Am văzut. Noi lucram atunci pe strada Alionoaiei, care acuma nu mai există, că s-a dărâmat totul acolo, pe Uranus sus. Şi am avut treabă prin oraş, şi când am ajuns până la unde e acuma Opereta, acolo, poc, poc, poc, poc, da. Şi m-am ascuns după o maşină, şi am aşteptat până s-a liniştit, şi m-am dus înapoi acasă. Am văzut şi o scenă unde am stat, în loc să plâng, am râs. Pe calea Rahovei erau diferite magazine cu haine, cu cămăşi, cu nu ştiu ce, evreieşti. Pe Rahovei. Eu am coborât… Alionoaiei, unde am stat, este o stradă paralelă cu Rahova, mergea aşa, la deal. Eu am coborât, şi erau atuncea, au venit legionarii cu căruţe, şi au devastat magazinele evreieşti. Şi s-au certat doi legionari pe căruţă pentru o pereche de pantaloni. Unul a tras de o cracă, celălalt de craca ailaltă, până când s-a rupt, şi unul a căzut de pe căruţă pe partea asta, şi celălalt pe partea astalaltă. Oameni… toţi erau în gaşca legionară.
– Au fost şi destui intelectuali în treaba asta.
– Trebuia să meargă. Trebuia. Ei… Tot aşa au plecat, cum au intrat.
– N-a durat mult, decât vreo patru luni, toată nebunia asta, nu?
– Nu ştiu.
– Păi a început în ’40, şi s-a terminat în ianuarie lui ’41, când a fost şi cutremurul.
– A durat ceva mai… A, da. Până-n ’42, ’43.
– Bine, Horia Sima şi ai lui au plecat din ţară.
– A plecat când?
– În ’41.
– Nu mai îmi aduc aminte când a plecat.
– Antonescu a rămas singur cu armata, şi cu asta basta.
– Antonescu nici nu a fost aşa legionar. N-a fost. El, după mine, a murit degeaba. Că el era contra legionarilor. A îmbrăcat cămaşa verde, fiindcă trebuia, dar când era rebeliunea aia, el a oprit-o. Atâta cât mă pricep eu. Eu n-am făcut politică, şi nu m-am băgat, nu m-am amestecat.
– În timpul războiului, în ’41 în iarnă, când a intrat şi armata germană şi armată română în Basarabia, şi mai de parte…
– Atunci am fost mobilizat.
– V-au dus şi pe front?
– Nu. Eram ofiţer de administraţie. Şi am fost repartizat la un depozit de alimente şi furaje în ţară. Am fost până aproape de front, am fost şi rănit…
– Fără să trageţi?
– Da. Fără. De exemplu piciorul ăsta pot să-l ridic, pot să fac aşa, cu ăsta nu pot. Eram cu un tren cu alimente, armament, eram comandantul trenului, şi am mers pe front. Până sus, prin Moldova. Şi am fost atacaţi de ruşi. Atunci eram încă contra ruşilor. Era noaptea, am fost atacaţi de ruşi, eram cu trenul, şi m-a lovit o schijă.
– Era atac de infanterie, sau avioane?
– Avioane. Bombardament. M-a lovit o schijă, noroc că nu eram cu cizmele mele particulare, ci cu nişte bocanci. Şi prin bocanc m-a lovit, şi mi-a zdrobit acolo osul, şi când merg, merg parcă sunt marinar, din cauza asta /râde/. După aceea m-au demobilizat, fiindcă între timp biroul meu a intervenit ca să fiu mobilizat pentru lucru, şi…
– La asigurări ce era de făcut pe timp de război?
– Oho, ce era de asigurat atuncia! Mai ales la noi, cu transporturile. Asigurări de transporturi.
– Şi pentru caz de bombardament?
– Cum să nu. Da, sigur. Mie mi-a convenit însă, să spun de ce. Băneşte. Pentru că am primit şi salariu de la birou, şi am primit şi solda de ofiţer.
– Mobilizarea pe loc asta însemna?
– Nu, nu, nu. Nu eram pe loc. Când eram pe loc, aveam numai salariul de la birou, dar când eram mobilizat…/se întrerupe înregistrarea/ După război am fost chemat la un control, toţi ofiţerii de rezervă, şi am fost verificat. Şi m-a întrebat atuncia, că de ce am plecat de mai multe ori în străinătate. Că atuncia, la început nu s-a putut concepe ca cineva să plece în străinătate. Păi, zic, am plecat în străinătate ca să mai văd şi altă lume, să învăţ, şi să pot să aplic aici ceea ce am învăţat acolo. Dar /râde/ am căpătat carnetul de ofiţer în republică. Îl am aici. Dar, e adevărat, acuma nu mai sunt, am ieşit din cadrele armatei. Şi asta e… Când era cutremurul ăla din ’40, eu eram la Bacău.
– Şi acolo s-a simţit rău?
– Oho! Păi acolo e aproape de…
– Vrancea. De Vrancea. Acolo-i epicentrul.
– Da. Eu eram atuncea acolo, mobilizat, la Bacău, că acolo aveam depozitul de alimente şi asta. Şi am locuit la un dentist, acolo. Adică într-o cameră rechiziţionată. Foarte bine, un om excepţional, foarte… Vai, ce bine am petrecut cu el acolo! Camerele erau rechiziţionate de la evrei. Ăla era pe jumătate evreu, şi vorbea bine germană, avea o nevastă foarte drăguţă, şi în fiecare seară stăteam, şi jucam, m-a învăţat el un joc. Eu n-am jucat niciodată cărţi, nici un joc. Am jucat cu el, cine pierdea plătea vinul. Şi acolo am avut cutremurul. Acolo a fost… Noaptea.
– În pat v-a prins?
– În pat, în pat. În pat. Sigur, noaptea era. Era şi o nostimadă, dar asta nu trebuie s-o înregistraţi… Am avut camera aşa, şi afară era o lampă pe stradă. Vizavi era uşa, şi ducea un culoar până la bucătărie. Acolo era servitoarea. Şi când a început cutremurul, eu ştiu, aşa am învăţat eu de la părinţi, când e cutremur să stai în uşă, că-i mai bine. Am deschis uşa, şi am stat în uşă. Fiind luminat de lampă, servitoarea care a deschis uşa acolo, m-a văzut, şi a venit, eu nici n-am ştiut, n-am auzit-o, o dată simt că mă îmbrăţişează pe la spate şi : Dom’ locotenent. Dom’ locotenent! Şi ce mi-a trecut prin cap: că dacă se dărâmă casa, şi ne găseşte aşa îmbrăţişaţi, ce o să zică nevastă-mea. /râde/ Ei, au crăpat pereţii pe-acolo. A doua zi am văzut dezastrul acolo, am încercat să vorbesc la telefon cu nevastă-mea. Imposibil! Cu mare greutate mi-au dat voie de acolo, de la depozitul nostru, comandantul, să vorbesc pe fir militar. Şi am chemat-o la birou la telefon, ea lucra tot la asigurare, la Dacia România. În spatele la Biblioteca Centrală, adică pe calea Victoriei, vizavi de Comitetul Central. Colţul. Am auzit că a fost şi muzeu acolo. Unde a fost consulatul ungar pe vremuri.
– Austro-ungar.
– Austro-ungar, da. Colţul acela. Strada Botianu colţ cu Wilson, sau cum îi zice.
– Acuma Oneşti.
– Oneşti îi spune?
– /râde/ S-au schimbat atâtea nume.
– Era strada Vienei, strada Wilson… Oneşti îi zice? Ei, şi am vorbit cu ea la telefon, şi mi-a spus, zice, suntem cu toţii bine, dar acolo unde stăm noi, că noi am stat pe calea Moşilor, într-un bloc, zice, sunt crăpături mari. Dacă poţi, vino. Mi-a dat voie 24 de ore. Ce puteam să fac în 24 de ore? Am venit la Bucureşti, am venit, într-adevăr crăpături, nu ştiu ce… Am căutat altă locuinţă, repede, am găsit pe Ailenoaiei, ne-am mutat, gata.
– Asta înseamnă că după cutremur a fost rebeliunea legionară, cu împuşcături.
– Da, da, da. După, după, că eu am locuit deja pe Ailenoaiei.
– Şi 23 august unde v-a apucat?
– Aici în Bucureşti.
– Da? Nu aţi fost mobilizat atunci?
– Nu. Nu, nu am mai fost. Am fost la lucru. Am fost la Bucureşti atunci în 23 august, am avut biroul lângă Biserica Italiană. Da. Şi acolo erau două etaje sub pământ. Şi chiar de multe ori – eu eram singur în Bucureşti, familia, nevastă-mea şi cu părinţii ei erau la ţară, i-am dispersat, cum se spunea atuncea, şi mă duceam numai o dată pe săptămână acolo. Directorul mi-a spus că are nevoie de mine, şi plăteşte cât vreau, numai să stau aicea. Şi noaptea când era alarma, îmi luam bicicleta, plecam până la birou, şi mă băgam acolo în pivniţă. Şi la 23 august tot acolo am fost, când am… am stat acolo. Aranjasem noi în pivniţă acolo cu, nu paturi… bănci. Aveam apă minerală, conserve, biscuiţi, mă rog, din astea, acolo. Am stat acolo două zile, trei zile, cât a fost. Pe urmă am aflat că acolo, pe la şoseaua Giurgiului mai erau trupe germane, au fost distruse, m-am aşezat pe bicicletă, şi am plecat la nevastă-mea la ţară, acolo cu bicicleta.
– Departe?
– Dacă ştiţi unde este Grădiştea? Spre Giurgiu, spre Dunăre. Ei e acolo un sat, Halaştoaca îi spune. Şi acolo m-am dus, am stat acolo câteva zile, pe urmă am venit înapoi. Pe urmă, natural s-a schimbat totul.
– Bine, dar această schimbare totală n-a fost aşa bruscă. După 23 august aţi continuat să lucraţi în vechiul cadru al instituţiei…
– Normal, mai departe, până a venit pe urmă naţionalizarea…
– Până atunci nici o schimbare, nimic, nimic?
– Nu.
– Şi nu s-a presimţit că ceva se va schimba în asigurări, şi toate astea?
– Nu, am lucrat mai departe. Mai departe s-a lucrat. Şi pe urmă a venit naţionalizarea, pe urmă a venit sovromul asigurare.
– Sovrom? Şi acolo a fost sovrom?
– Sigur că da.
– Eu ştiam că sovromul se ocupa de proprietăţi şi averi străine, cele italiene, germane.
– Da. Da. Dacia România avea, era o creaţie franceză, mi se pare, nu ştiu sigur, Generala era italiană, Agricola şi cu Adriatica erau italiene, aşa. Pe urmă s-au contopit toate în Sovrom Asigurare. Mulţi au rămas pe dinafară, eu n-am rămas pe dinafară, pentru că m-am specializat în transporturi. Şi aveam şi altceva, aveam şi carnet de contabil autorizat, aveam dreptul să semnez un bilanţ. Aveam dreptul să conduc o contabilitate, şef contabil, asta eram. A venit sovromul şi după Sovrom Asigurare s-a făcut ADAS-ul.
– Sovromul cam cât a durat?
– Din ’47 în ’50, aşa ceva. Cincizeci şi ceva.
– Probabil aveaţi un consilier sovietic acolo.
– Sigur că da. La noi efectiv nu, fiindcă noi eram numai un birou de asigurări de transporturi al celorlalte societăţi. Însă erau, la Dacia România era consilier sovietic, i-am uitat şi numele, la Generală a fost, la toate a fost câte un consilier sovietic. Până când s-a făcut sovromul, şi când s-a făcut sovromul a venit un director general. Însă eu trebuie să recunosc, că s-au purtat foarte frumos cu funcţionarii.
– Sovieticii?
– Da. Foarte frumos. Asta trebuie să recunosc. Era unul Alexandru aici la noi, la Sovrom Asigurare, un sovietic, foarte simpatic omul, foarte simpatic, l-am cunoscut bine. Eu am fost din ’930 în sindicat.
– Despre asta nu mi-aţi povestit, că aţi fost în sindicat.
– Am fost în sindicat. Şi după ’44 am fost şeful sindicatului la noi la birou. Pe urmă am făcut o şcoală de studii sindicale politice, am rezolvat-o şi pe aia bine, şi pe urmă… N-am fost scos din producţie deloc, am fost membru în comitetul sindical, pe urmă de acolo am trecut la comitetul sindical al tuturor societăţilor de asigurare, pe urmă s-a transformat asta în Sindicatul Băncii Asigurări, c-am fost şi acolo. Totdeauna cu verificare, cu control, dacă lucrez, dacă corespund, şi-n toate am ieşit bine. Şi pe urmă de acolo, când s-a desfiinţat şi Sindicatul Băncii Asigurări şi s-a raionat, am fost membru în comitetul sindical pe raionul Tudor Vladimirescu. Ăsta de aicia, fostul Tudor Vladimirescu. Şi eram responsabil cu asigurările sociale pentru tot raionul. Şi nescos din producţie. Nescos! Dimineaţa eram până la prânz la servici, am mâncat la cantină, du-te la sindicat, şi stai până la zece, unşpe, doişpe noaptea, şi câteodată toată noaptea, când erau şi evenimente, da. Şi fără bani, fără bani!
– Cred că la început activitatea sindicală era luată foarte în serios.
– Da, da, da.
– Pe urmă…
– Am râs atuncea, când am făcut şcoala aia sindicală, responsabilul şcolii era un ungur. Verő. Şi vorbea româneşte, dar stricat puţin, şi în loc să spună, adică, că suntem în întrecere cu alte sindicate, spunea, tovarăşi noi suntem în trecere! /râde/ Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, ştiu doar că a fost mutat la Cluj, mai mult nu ştiu. Nu l-am mai văzut. Verő.
– Ştiţi ce înseamnă dacă traduc cuvântul ăsta, bătăios.
– Bătăios? Ei, numai asta n-a fost. Un băiat mic, aşa, cu ochelari. Verő. Am impresia că fiecare nume înseamnă ceva… Uite, de exemplu Kovács. E fierar, nu? Când am făcut şcoala militară de ofiţeri, la Bacău, erau şi mulţi unguri acolo. Era după război, era în ’23. Au avut bacalaureatul, i-au băgat la şcoală. Şi nu ştiau un cuvânt româneşte. Nu ştiau! Când dădeam o teză ei scriau acolo, “nu ştie romaneşte”. Gata! Şi era unul care-l chema Kovács. Şi era fierar, şi ăla zicea, Kovács kovács. Aveam altul.
– Dar pe urmă n-au fost ofiţeri maghiari în armată, nu? Eu n-am auzit că în anii ’30 să fi fost.
– Nu. Au căzut la examen. Au căzut la examen. Era unul Veér Adalbert, unul Jakab Ödön. Dar, şi ofiţerii pe care i-am avut atunci erau amestecaţi. Maiorul, comandantul batalionului, era din fosta armată austro-ungară. Era român de fapt el, îl chema Popovici. Demeter Popovici. Vorbea o germană, o vieneză de… Nevasta lui era vieneză, o… splendid.
– Ştia româneşte?
– Ştia româneşte. Şi purta chipiu, cum erau chipiele austriece, aşa erau, vă arăt o fotografie, am găsit-o… Căpitanul era Câmpean. Tot un român din fosta armată austro-ungară. Locotenentul era din fosta armată rusească, ţaristă. Era aşa, după război ce s-a adunat, nu-i aşa. Cazacu îl chema.
– Aţi pomenit de sindicat… Intrarea în sindicat în anii ’30 era benevolă… Dumneavoastră de ce aţi intrat?
– De ce, fiindcă sindicatul lua întotdeauna apărarea salariaţilor faţă de direcţie. Şi colegii mei, care – în ’35 am intrat, nu în ’30 – colegii mei care erau în sindicat: haide, vino şi tu, şi am venit, şi-am activat tot timpul. Ba chiar îmi aduc aminte că eram la sindicat, şi erau ăia de la Siguranţă lângă noi acolo.
– Dar aveaţi idee, de cine aparţinea, de cine era condus sindicatul, din punct de vedere politic?
– Politic, nu, n-a fost încă atuncea, adică nu… Tocmai că am fost verificat la, când am avut posturile astea mari, de sindicat, şi m-a întrebat – tot era un ungur, îmi scapă numele, care era şeful cadrelor – că de ce n-am intrat în partid. Zic, domnule, nu mi s-a spus. Nu mi s-a spus! Când am vrut să intru în partid, adeziunea noastră a dispărut. Adică secretara de organizaţie le-a luat, le-a băgat în sertar, şi a uitat de ele. Nevastă-mea a fost membră de partid. Da. Şi acolo s-a… a lucrat bine. Când această secretară a fost numită director la una din societăţile de asigurare, s-a deschis sertarul, şi s-au găsit adeziunile noastre acolo. Dar, era prea târziu, partidul n-a primit atuncea, şi am rămas aşa. Totuşi. Am fost verificat de partid. Tot timpul am fost verificat de partid! Fiindcă am avut posturi mari, fiindcă au avut nevoie de mine, şi… Ba chiar am fost chemat o dată la preşedintele Uniunii Sindicatelor, care îmi spune, mi-a spus, zice, tovarăşe Cornea, dar D-ta care ai sute de bilete de odihnă şi tratament, pe listă nu te văd pe D-ta niciodată trecut. Zic, nu-i pentru mine, e pentru ceilalţi. Eu n-am folosit niciodată, zic, eu dacă plec, biroul nostru are o casă de odihnă la Predeal, mă duc acolo. Nu, domnule, D-ta pleci. Şi m-a trimis. Ei, era cu tâlc. D-ta eşti bolnav, trimite-mi-l pe doctorul cutare. Faci un referat pentru tovarăşul Cornea că e reumatic. Nu mai mi-aduc aminte cum îl chema. Ştiu numai că avea numai un picior. Nu sunt… Domnule, D-ta, aşa… şi vei pleca la Băile Felix.
– Şi aţi plecat până la urmă?
– Am plecat la Băile Felix. Dar ce a fost de fapt. Ei au vrut să controleze acolo atitudinea medicilor şi oamenilor angajaţi. Şi într-adevăr era delăsare mare, încă nu era cum e acuma. Am mai fost o dată la Băile Felix în trecere, şi au făcut multe, dar atunci era primitiv încă.
– Primitiv? Când a fost asta, în anii ’50, la început?
– Da. ’50, ’51. ’51, aşa ceva, da. Era primitiv. Şi era o delăsare, şi am dat referat, şi i-au schimbat pe toţi de acolo. Făceai baie – băile sunt foarte bune acolo, la Băile Felix, foarte bune. Şi după baie trebuia să faci sudaţie. Şi te băga într-o pătură care o scotea de la altul, cu transpiraţia ăluilalt. Zic, domnule, dar nu se poate… Las’, că sunteţi toţi sănătoşi, fiindcă am făcut toate analizele, nu ştiu ce, nu ia nimeni nici o boală. Păi cum, bine, dar mi-e scârbă! Să mă bag în transpiraţia altcuiva! N-am mai făcut, şi am comunicat asta aicea. Ce mi-a plăcut acolo alături de Băile Felix, 1 Mai, cum îi spune, floarea de Lotus. Oradea mi-a plăcut, oraşul. De exemplu şcoala militară, pe care am făcut-o eu la Bacău, era primul an că a fost acolo, la Bacău, înainte era la Oradea. A fost şcoală ungurească. Şi au spus ăia care au fost acolo, că era splendid. Noi aicia, la Bacău, a fost o fostă cazarmă de artilerie, unde ne-a băgat. Cu toate astea am avut-o destul de bine. Curat, frumos, fiecare-n patul lui, cu pătură de păr de cămilă, cu perne. Am fotografii aici, undeva, vă arăt eu fotografiate. Da, frumos.
– Şi sindicatele astea până când au funcţionat? Aţi intrat în ’35, cred că în timpul războiului n-au mai funcţionat. Sau da?
– Da. Sub numele de bresle.
– Dar breslele au intrat în funcţiune în ’38. Dar după ce s-a sfârşit dictatura carlistă, cum se zicea, au mai fost sindicate, sau bresle? Ceva a mai rămas în timpul războiului?
– Nu ştiu, că atâta timp a trecut, nu mai mi-aduc aminte.
– Dar reorganizarea lor, după ’44?
– Da, a fost. Că eram primul, de la biroul nostru care am luat legătura cu Uniunea Sindicatelor, şi poate chiar am încă şi ştampila aici, de la sindicat, mi-a rămas mie. Da, oricine a ieşit la pensie atuncea, trebuia să vină cu actele la mine, să le vizez. Vorba aceea, dacă întindeam mâna, apucam pe Dumnezeu de picior /râde/. Pe urmă n-am mai vrut eu să mai… fiindcă tot timpul eram ocupat. Veneam dimineaţa la birou, lucram la birou şi aveam post de răspundere, la prânz mâncam la cantina noastră de la birou, şi pe urmă mă duceam… Noi am avut biroul pe strada Doamnei, şi sindicatul l-am avut în Blănari, imediat după colţ. Şi de acolo plecam, mi-era foame, mâncam un corn, nu ştiu ce. Până mi-am zis, stai dom’le, ce… Şi fără un ban, fără nimic. Nimic! Nici măcar la băi nu m-am dus. Decât când m-a trimes cu interes. Da.
– La ce alte băi aţi mai fost?
– Unde, la ce băi? Nu, eu n-am mai făcut băi. N-am avut nevoie. Am fost numai aşa, la aer. Am avut, biroul nostru, o casă mare la Predeal, la Tuşnad, la Poiana Ţapului. Da, asta a fost.
– Am observat că nu aţi pomenit deloc de bunic.
– Nu, nu. Nu i-am cunoscut, au murit înainte de m-am născut eu.
– Şi din partea mamei, şi din partea tatălui?
– Da, da, da. Nu i-am cunoscut. De aia, când a murit bunicul meu, mama mea şi cu fratele ei s-au înţeles ca primul copil care se naşte să aibe numele bunicului. De aia mă cheamă pe mine Eduard şi pe verişoara mea – nu ştiu dacă mai trăieşte, că a fost războiul din Polonia, că ea a locuit în Polonia, nu-i aşa – o chema Eda.
– Până când aţi avut legături cu Eda?
– Ei… în 1939, când au început… până atunci am corespondat, şi mai departe încă. Însă ce s-a întâmplat? În 1939 eu am fost concentrat ca ofiţer la Iaşi. Am făcut… acum se numeşte o reciclare, atunci s-a spus reîmprospătarea cunoştinţelor din şcoala militară. Toţi ofiţerii au fost chemaţi, şi am fost la Iaşi. În timpul ăsta au fugit mulţi polonezi din Polonia, şi au venit aici, în ţară… ştiţi asta… între care şi soţul verişoarei mele.
– El a fost polonez?
– Au trăit în Polonia.
– Bine, dar dacă ar fi fost neamţ, atunci nu fugea.
– Păi nu, a fugit din cauza ruşilor.
– A… din partea aia…
– A fugit din cauza ruşilor. A fugit de acolo. Ăia au intrat, nu-i aşa, şi atunci ea a rămas mai departe acolo. Nu ştiu, pentru că ea mi-a scris că era gravidă, şi din cauza asta n-a putut să fugă. El a venit aici, la Bucureşti să mă caute. Că eu l-am cunoscut când am fost odată acolo. Nu m-a găsit, eu eram la Iaşi, nu-i aşa, şi când am venit înapoi un cunoscut de al meu mi-a sus, zice: „Te-a căutat un văr din Polonia.” Şi atunci eu… l-am căutat eu, şi m-am dus la prefectura poliţiei. „Da, domnule, a fost aici, a stat la hotelul cutare.” M-am dus la hotel, de aici s-a mutat acolo, m-am dus unde s-a mutat, că… întrucât nu m-a găsit pe mine, s-a aşezat în maşină şi a plecat înapoi în Polonia. Cu – mi s-a spus un nume – încă un prieten au plecat înapoi. Şi eu am scris verişoarei mele, că ea mă tot întreba: „Emil a fost la tine?” Şi atunci i-am spus, i-am povestit chestia asta, Emil a plecat înapoi cu cutare. La care mi-a răspuns: Celălalt a venit rănit şi-i arestat, şi probabil că pe Emil l-au împuşcat. De atunci n-am mai ştiut nimica de ea.
– Formidabil! Prin ce au trecut şi cei din Polonia…
– Îmi pare foarte rău. Erau foarte bogaţi. Foarte, foarte bogaţi. Şi era o femeie frumoasă. Da. Asta-i. Bunici eu n-am cunoscut. N-au murit aici, aşa că nu ştiu. Ştiu, am avut fotografii, am văzut, ştiu…
– Nici după război n-au dat semn, nu v-a căutat?
– Nu. Am încercat. Şi fratele meu i-a căutat, a încercat prin radio în Polonia, dar n-a răspuns nimeni. Poate că a reuşit să fugă… nu ştiu... A avut avere mare, asta ştiu, în Anglia. Dar sub ce nume – nu ştiu. Unchiul meu, adică tatăl ei a avut reprezentanţa lui Bayer pentru Polonia, eu cred că e destul, nu? A avut medicamente, îngrăşăminte – kaliu, salpetru, feldgras… Da. Foarte bogat. Eu când mă duceam – am fost de câteva ori la el acolo…
– În ce oraş locuiau?
– La Lvov… Lemberg. Am fost de câteva ori acolo şi plecam cu bani de acolo şi îmbrăcat… Păi, când am plecat prima dată în Polonia, era iarna lui 1922 şi m-am întors în ianuarie 1923. Şi am depus aici la bancă trei mii de lei, şi acolo în Polonia mi-a dat trei milioane de mărci poloneze. Aşa era atunci, mărci. Mărci poloneze. Trei milioane şi care… Unchiul meu a râs… Zice: „Trei milioane… Astea ţine-le, şi uite, îţi mai dau” şi mai mi-a dat încă odată dolari…
– Dar unchiul n-a apucat războiul…
– Nu. Nu. A murit în 1930.
– A fost fratele mamei a fost…
– Fratele mamei.
– Şi tata a avut fraţi?
– A avut un frate la Berlin, pe care l-am cunoscut când am fost acolo. A avut un fiu, care era judecător acolo. Un alt frate la Moravska Ostrava, cum îi spune acuma. Doi fraţi acolo la Moravska Ostrava, pe care nu i-am cunoscut numai aşa, în corespondenţă. Vreo două surori, nu le-am… una am cunoscut-o…
– Şi cu ei ce s-a întâmplat?
– Nu se ştie. Nu ştiu nimic. Nu ştiu nimic. Am bănuit… A fost acum zece ani aici o trupă de teatru din Uniunea Sovietică, şi între actori a fost şi unul Korn. Şi eu tot spuneam lui frate-meu, hai să mergem, să-l vedem, poate e un văr de al nostru din ăia din Moravska Ostrava, pe care i-a deportat în Rusia… Ei… ce să mergem… ce să mergem… Frate-meu ştia ruseşte, că el a fost în primul război mondial prizonier în Rusia. Mergem acolo, poate ştie nemţeşte…
– Fratele care avea o soră geamănă?
– Aşa, da, ăsta. Da. N-am mers şi îmi pare rău că n-am mers. Sigur că a fost… Nu l-am văzut. Am văzut numai în afiş.
– S-ar putea… sigur că s-ar putea…
– Poate că a crezut că e un fiu de al lui când a fost prizonier în Rusia… Nu ştiu. În ori ce caz, îmi pare rău că n-am vorbit cu el. Asta e. Ce să vă spun din… Ce aţi mai vrea să ştiţi? Pe bunici personal nu i-am cunoscut, numai fotografii am cunoscut. Am aruncat toate fotografiile. N-are nici un rost să ţin…
– Asta nu ştiu… Dumneavoastră aţi păstrat aşa de multe lucruri…
– Da… Ei, astea le-am aruncat… Toate fotografiile. Rude… am avut albume întregi cu fotografii, cum era pe vremuri: „Familien Album.” Le-am dat, eu nu i-am cunoscut pe oamenii aceştia, am oameni care… Eu n-am copii, n-am pe nimeni cui să le las, nu-i aşa, şi tineretul de astăzi nici nu se mai uită la aşa ceva. Iată, de exemplu, nepotul meu. Eu i-am dat nepotului meu cadou tabachera lui frate-meu, care a căzut ca ofiţer în primul război mondial, tabacheră de argint, de Tula, dacă ştiţi cum era argintul… Încrustat, aşa cum e… I-am dat decoraţia fratelui meu, pe care a primit-o pentru vitejie. Eu cred că a dat-o copilului să se joace cu decoraţia. Nu ştiu.
Va urma
Din același volum:
- „Mi-am dat seama că oamenii în război devin nişte bestii”
- “Calesti pentru boieri si vizitii, carute pentru tarani”
- Les jeudis, chez ces russes foux
- “Era o flaşnetă în mijlocul lacului” [extrasul convorbirii cu Elisabeta Goga din vol. Chipurile orașului. Istorii de viață în București]
- “Viata mea cu Mircea a fost o bucurie fara seaman!” [marturie Margarita Vulcanescu]
- „Docil si disciplinat”
- “Eu toata viata am trait in frica” (I)
- “Eu toata viata am trait in frica” (II)
Lasă un răspuns