Henri H. Stahl și obștile agricole în 1942 – o incursiune în problematica modernizării agriculturii românești

Henri H. Stahl și obștile agricole în 1942 – o incursiune în problematica modernizării agriculturii românești

Henri H. Stahl and agricultural communes in 1942 –  a review of some of the issues of modernizing Romanian agriculture

Alina Juravle, Revista Transilvania, nr. 1-2, 2022

            Summary:

            The following study is an attempt to analyze a series of articles – or a 5 part commentary – that Henri H. Stahl publishes in the Romanian newspaper “Timpul”, in June and July 1942. His texts deal with a policy aiming to promote the creation of agricultural communes, a form of cooperative organizations designed to help peasants buy modern agricultural machinery, receive state guidance, increase agricultural productivity and thus meet the needs of the market and the state. Our finds suggest  that the articles are part of a public campaign and dialogue, regarding the problems of Romanian agriculture – and their solutions. Stahl carries a deep knowledge of the underlying breadth and history of the issues he discusses and a consciousness of his position – on the side of the peasantry and of the community development methods the Royal Foundation’s Teams had promoted.  

            Keywords: Henri H. Stahl, 1942, agricultural communes, peasants, agricultural policy, rural development, agricultural machinery, modernization, Aurelian Pană

O introducere

Urmărind a completa un studiu publicat anterior[i], lucrarea de față pornește de la o serie de 5 articole, o construcție din 5 părți intitulată „Comentarii la satul Dodești” și publicată de Henri H. Stahl în cotidianul „Timpul” în vara anului 1942. Fără a epuiza toate conexiunile necesar a fi analizate, lăsând pentru viitoare lucrări o parte din datele problemei, studiul de față tratează scrierile sociologului român ca parte a unei discuții mai ample din spațiul public românesc, una ce vizează soluționarea problemelor agriculturii românești, împărțind în același timp vocile din arenă în susținători ai marilor sau micilor proprietari agricoli.

Este foarte probabil ca aceasta serie din „Timpul” să se fi pierdut în neguri de uitare dacă nu aș fi întâlnit trimiteri repetate la ea în conținuturile dosarului de Securitate al sociologului[ii], ajuns la mine mulțumită lui Zoltan Rostas, la ceva vreme după publicarea primului meu studiu dedicat problematicii obștilor agricole. Citate extinse din aceste articole din 1942 sunt identificate de Securitate și incluse în dosarul sociologului, ca argumente doveditoare pentru atitudinea lui față de U.R.S.S. și regimul sovietic. Citit în original, în ziarul în care a fost publicat, textul lui Stahl nu lasă, într-adevăr, loc de echivoc în interpretarea atitudinii sale. De la bun început, sociologul critică dur felul în care s-a făcut colectivizarea în spațiul sovietic, respectiv transformarea brutală, cu sila, a economiei și a vieții țărănești, în genere, după canoane impuse de regimul revoluționar. Articolele lui Stahl conțin însă mult mai mult decât această critică, de altfel foarte semnificativă. Am aflat în cele 5 părți ale seriei o nouă pledoarie pentru înființarea obștilor agricole, publicată la foarte puțin timp după apariția în Timpul a „Decretului-lege numărul 488 pentru organizarea obştiilor agricole”[iii]. Adoptat pe 24 iunie 1942, decretul este publicat în data de 26 iunie în cotidian – iar a doua zi, pe 27 iunie, apare prima parte din Comentariile la satul Dodești, intitulată „Între colhoz și obștie”. Articolele publicate de Stahl în Ecoul, la începutul lui 1944, apar astfel ca fiind o a doua instanță în care Stahl susține, în spațiul public, oportunitatea organizării țărănimii în aceste obști. Am descoperit, drept urmare, o încercare repetată de promovare a acestor obști – ce a născut pentru mine noi întrebări de cercetare.

Ce susține sociologul în comentariile sale? Ce anume din contextul anului 1942 sau al anilor precedenți ar fi parte din peisajul social și economic, cunoscut lui Stahl, în funcție de care acesta acționează? Există elemente ale contextului identificat ce contribuie la o lărgire și o clarificare a sensurilor textelor sale? Iată câteva din întrebările la care voi încerca să răspund în cele ce urmează.

Conținuturi

Dintre cele cinci articole analizare, primul este citat cel mai mult în filele dosarului de Securitate al sociologului. Intitulat „Între colhoz și obștie” și publicat pe 27 iunie 1942, acesta subliniază o condiție esențială pentru succesul pe care acțiunile Fundației Regale l-au avut în Dodești, un sat de răzeși din Moldova, situat undeva în actualul județ Vaslui. Aici, arată Stahl, totul s-a făcut fără constrângeri și cu adeziunea sufletească a țăranilor înșiși. Acest fapt este prezentat într-un foarte puternic contrast cu situația din colhozuri, pe care Stahl ajunsese să o cunoască în Transnistria (a fost trimis acolo ca șef al Biroului Statistic al Consiliului de Ministri în perioada 1941-’42) dar și în Bucovina de Nord și Basarabia.

Articolul este o critică foarte vehementă a impunerii silnice a schimbării sociale și economice în spațiul rural de către statul sovietic, cu unicul scop de a asigura și spori producția agricolă și indiferent dacă acest lucru se realizează în dauna agricultorilor înșiși. Îl voi cita și eu extensiv, considerându-l foarte relevant și interesant pentru cei interesați de gândirea lui Stahl apropos de colectivizarea de tip sovietic. Comparând colhozurile cu realizările echipierilor în Dodești, Stahl afirmă despre cele din urmă lucruri precum următoarele:

„Aveau în plus adeziunea sufletească a sătenilor și în minus degradantul păcat al siluirii maselor umane.”[iv]

Și continuă:

„Ar fi orb acela care ar crede că sovieticii au căpătat din partea colhozurilor, adeziunea sufletească. În tot lungul și latul Bucovinei, Basarabiei și Transnistriei, o imensă revoltă psihologică mocnește în sufletul țăranilor împotriva colhozului, o ură abia stăpânită, care izbucnește în cuvinte grele, în blesteme. Dealtfel adevărul afirmației pe care o fac este atât de vizibil, încât observatorul cel mai superficial, dacă nu cumva are idei preconcepute prosovietice, va recunoaște că în Basarabia și în Bucovina simți răsufletul unui imens oftat de ușurare, ca din sute de mii de guri, pentru pieirea aceste năpraznice unelte de siluire care a fost colhozul. Iar în Transnistria simți arzătoarea nădejde, abia stăpânită, a tuturor țăranilor de acolo, că în curând li se va ține în seamă dorința și se vor împlini făgăduielile făcute de armatele liberatoare, ștergându-se până și ultimele rămășițe ale colhozurilor, până și amintirea visului urât pe care ei l-au trăit, înspăimântați, ani de zile.”[v]

Vorbind în numele țăranilor, prezentându-le punctul de vedere, Stahl reușește să se poziționeze dintru bun început și pe sine – de partea lor, prezentând și reprezentând punctul lor de vedere, și împotriva colhozurilor. Lucrurile pe care Stahl le prezinta ca fapte și le asociază colhozurilor au o coloratură negativă puternică, trădând imediat și punctul său de vedere – autorul rândurilor de mai sus pare că nu doar prezintă ci și empatizează puternic cu cauza țărănilor despre care scrie. Textul lui Stahl se integrează bine în paginile „Timpului” anului 1942, fiind în ton cu duhul vremurilor de război cu URSS-ul și cu atitudinea generală pro-Guvern și antisovietică a cotidianului în care publică aceste articole. Ne-am putea întreba, așadar, dacă ne-am putea afla în fața vreunei forme de cameleonism sau de deghizare a atitudinii politice a sociologului, necesară pentru oarecare scopuri, poate pentru a putea publica și a transmite unele mesaje esențiale. Exemple în sensul acesta s-ar mai putea găsi în scrierile publicate de Stahl[vi], inclusiv în cuprinsul unuia dintre celelalte articole ce urmează să fie analizate în acest studiu. Cu toate acestea, o constantă absolută a scrierilor sale este, din punctul meu de vedere și în măsura în care le-am cunoscut și cercetat până acum, tocmai ipostazierea sa în voce a cauzei țărănești, în apărător al intereselor țărănimii. S-ar putea concluziona deci că, scriind cu mult patos despre relele suferite de țărani prin silnicia colhoznică, H. H. Stahl este pe deplin autentic, convins de cele pe care le susține. Critica sa neiertătoare la adresa colectivizării de tip sovietic continuă, mai departe, astfel:

„Pe vechiul fond al latifundiei boerești, cu moravurile iobăgiei medievale, au introdus tractorul comunismului sătesc primitiv, aci Sovhozul si Colhozul. Operația a fost făcută cu cele mai moderne mijloace ale siluirii propagandistice împreunate cu cele mai barbare metode ale batjocoririi individualității umane. Sistematic, au distrus tot ce le putea sta în cale, toate insulele de „reacțiune”, familie, biserică, prin deportări în masă, prin răsculăcire, prin desagregare psihică a oamenilor, cu mijloacele teroarei de Stat. Cu alte cuvinte: formula Rușilor a fost: binele, făcut cu sila și tractorizarea, prin poliția secretă! Nu putem afirma că n-ar fi reușit. Mărturisesc chiar că n-aș fi crezut cu putință ca puterea politică a Statului să fie atât de cumplită, încât să impuie unui popor, o formulă socială abstractă.”[vii]

Colectivizarea este prezentată ca un experiment social și economic, implicând crearea unui comunism sătesc primitiv tractorizat prin distrugerea vechiului fond social și economic – unul în care încă predomină latifundiile boierești și moravurile iobăgiei medievale. Sovieticii distrug, aflăm, orice formă de opoziție, cu mijloace prezentate cu mult meșteșug și multă revoltă de către Stahl, ce-și mărturisește și uimirea în fața capacității statului sovietic de a concentra suficientă putere politică încât să reușească să impună maselor, prin opresiune, o viziune abstractă a dezvoltării. Această viziune, arată el mai departe, a fost născocită, pur și simplu, de conducerea politică, de doctrinarii sovietici, ea neaparținând nici țărănimii, nici muncitorimii:

„Țărănimea rusă nu a dorit o reformă agrară în sensul colhozurilor. Și nici proletariatul rus, adică muncitorimea industrială, nu a putut avea idealuri de cedat, gata făcute, țăranilor. Ci doar conducerea politică, partidul comunist, doctrinarii, au putut născoci acest ideal colhosnic, ca pe o formulă a viitorului, a societății ideale, ce trebuie să fie impusă neghiobilor de țărani care singuri nu erau în stare să vadă încotro le e mai binele. Și acest ideal teoretic, al colhozului, alcătuit, în ceiace privește detaliile lui, mai mult falansterian decât marxist, a fost impus, în adevăr, masei tărănești. S-ar părea așa dar că este vorba în cazul Rușilor, de o politică în genul despoției luminate, de siluire a poporului către un ideal progresist. Iar Stalin ar apărea ca un emul al lui Petru cel Mare, care în loc să se lupte cu boerii lui retrograzi, siliți a se bărbieri și îmbrăca europenește, s-ar lupta cu zecile de milioane ale țăranilor, ca să-i tractorizeze și americanizeze.”[viii]

Bunele intenții ale regimului sovietic sunt însă, argumentează Stahl mai departe, doar aparente:

„Dar în realitate, în experiența rusă nu avem de-a face numai cu vizionari. Colhozul nu s-a născut numai dintr-o filantropie rău înțeleasă. E de ajuns a ne aduce aminte că sovieticii, adică orașele sovietice, au avut și altă atitudine decât cea filantropică față de frații lor țărani. În perioada „rechizițiilor” orașele organizau, sincer si brutal, razii înarmate, conduse de către Stat și Partid, prin care jefuiau sistematic satele de tot ce se putea mânca, în mijlocul unor scene de foamete generală a căror descriere, făcută de cei ce au trăit-o, îți lasă pe toată viața un iz amar ca de iad.”[ix]

Toate acestea, subliniază Stahl, au fost făcute doar pentru a asigura hrana celor din orașe și pentru a goni spectrul foametei:

„Problema capitală pentru Ruși a fost aceea a foametei. De aceea, pe ei nu i-a interesat agricultorul, ci agricultura. Nu oamenii, ci randamentul la hectar. Iată de ce în colhozul lor, ceeace se urmărește nu este buna stare a oamenilor, traiul lor liniștit și fericit, ci sporirea producției.”[x]

Stahl merge și mai departe și declară că ceea ce bolșevicii au implementat este o minciună deghizată în “socialism”, ce ascunde de fapt aceleași vechi moravuri de exploatare a țărănimii:

„Iar formula lor „socialistă” este o imensă minciună, sub care se ascund, în forme contabile extrem de savante, vechile moravuri de exploatare a iobagului, dator cu clacă și dijmă, unui boier latifundiar care de data asta este desumanizat și deci inuman: Statul el însuși. În locul obiceiului pământului, „norma” de lucru fixată de conducere, supravegheată de „brigadieri”, „prezidate” și „buhaltări”, vătafi ai Statului. În locul oblăduirii patriarhale a boerului sau a sfatului sătesc, grija N. K. V. D.-ului de a te menține „pe linia partidului”.”[xi]

Putem întrezări, la o lectură printre rânduri, în fragmentul citat mai sus, mai ales, dar și în cele anterioare, ecouri ale unor idei ce țin de critica social-democrată a bolșevismului, poate chiar al ideilor unui Karl Kautsky. Pe Kautsky Stahl îl și menționează, de altfel, cu puțin înainte de acest fragment, comentând prețul uriaș pe care țărănimea a trebuit să îl plătească în numele unui progres potențial, viitor:

„Ne răsună în urechi răspunsul socialistului Kautsky, care afirmă că dacă acesta este prețul care trebue plătit pentru a obține societatea viitoare, mai bine să renunțăm la ea.“[xii]

Notăm, între ecourile criticii social-democrate a bolșevismului, prezentarea revoluției drept o încercare de realizare directă a socialismului, fără sorți de izbândă, pe un teren nepregătit și inadecvat social și economic, într-o țară înapoiată ca Rusia, declararea eșecului acesteia în a realiza cu forța socialismul și argumentarea faptului că rezultatul ei a fost substituirea dominației unor clase privilegiate anterior cu un nou tip de despotism, cel al partidului-stat.

Stahl continuă prin a sublinia încă o dată zădărnicirea eforturilor statului sovietic de către lipsa adeziunii sufletești a țărănimii – degeaba s-a încercat instruirea generală dar și politică a acestor țărani, insuflarea ideii că aceste colhozuri vor fi o binefacere în viitor. Zadarnic li s-a oferit colhozurilor și sovhozurilor acces la tehnica agricolă modernă sau îndrumarea specialiștilor în agricultură – prețul plătit a fost prea mare, beneficiile au fost culese de alții iar țăranii sunt doar prizonieri plini de ură ai acestora:

 „Țăranii au răspuns la întreg acest sistem de exploatare la maximum a pământului și a oamenilor, camuflat în formule filantropice ale binelui cu sila, printr-o unanimă și clarvăzătoare ură; adeziunea sufletească, la colhoz a colhoznicilor, nu s-a putut înfăptui.”[xiii]

Nu lipsa generală de deschidere față de progres a țărănimii, arată Stahl, este motivul pentru care acestea sunt sortite eșecului și pentru care au fost înlăturate grabnic, ca un mare rău, din teritoriile eliberate de armata română. Ci la mijloc sunt mijloacele și scopurile colectivizării sovietice ce au avut drept rezultat mai ales lipsa de adeziune sufletească a țărănimii la scopurile statului sovietic.

Dodeștii, în schimb,  sunt dovada faptului că lucurile pot fi făcute și altfel, cu participarea și voința liberă a țăranilor. Cooperația, accesul la tehnica agricolă modernă, planificarea și îndrumarea producției, pot fi realizate și altfel, cu participarea voluntară a celor în beneficiul cărora se realizează. Stahl își încheie textul cu întrebări, deschise răspunsurilor – se întreabă, în esență, dacă exemplul acestui sat ar putea servi drept model și catalizator pentru o extindere a acestui tip de dezvoltare în satele României:

„Oare n-ar putea trage o pârtie, pentru multe alte obștii? Și n-am putea noi obține modernizarea agriculturei noastre pe calea aceasta?”[xiv]

Mergând mai departe, cel de-al doilea articol al seriei este intitulat „Agricultură și agricultori” și apare Timpul în 28 iunie 1942. Întreg articolul este o pledoarie în favoarea ideei că agricultura ar trebui să se facă în principal în beneficiul celor mulți și nu doar de dragul sporirii producției și a randamentului la hectar. Stahl pare a contracara un curent de gândire, ce apare doar conturat de argumentele împotriva sa, ca un spațiu negativ, o replică necunoscută dintr-un dialog la care nu avem acces, un dat curent necunoscut nouă căruia sociologul i se opune. Acest curent de gândire nu este atribuit sau localizat precis – ceea poate lăsa de înțeles că el ar putea fi prezent și în România, nu doar în spațiul sovietic, unde a fost extrem de distructiv, după cum am aflat din articolul anterior. Conform acestui curent de gândire, scopul principal al acțiunilor din sfera agriculturii trebuie să fie sporirea utilizării tehnicii agricole moderne și creșterea producției agricole. Sporirea bunăstării populației țărănești și îmbunătățirea standardului ei de viață nu sunt vizate neapărat de partizanii acestui curent. Conform lui Stahl, însă, alta ar trebui să fie soluția pentru problemele de dezvoltare ale spațiului rural. În cuvintele lui:

„Evident, nimeni nu ar putea accepta, de dragul agriculturii motorizate, moartea României și înlocuirea ei cu o Tractorie. Este clar că mai de preț decât necesitatea de ridicare agricolă e națiunea, adică oamenii care o alcătuesc; de aceea misiunea Statului național este de a spori și de a da putință de desvoltare maselor naționale. Dacă un conflict s-ar pune deci între agricultura și agricultori, Statul Național ar trebui să ia partea naționalilor săi și, la nevoie în ciuda agriculturii, să caute scăparea agricultorilor, adică a milioanelor de săteni care reprezintă poporul, care justifică doar prin prezența lor însăși esența Statului și care sunt în definitiv însăși materia din care Statul se alcătuește.”[xv]

Mai mult, argumentează Stahl mai departe, însăși premisa că există o opoziție de fond între agricultură și agricultori este de fapt falsă. Ea este creată și susținută artificial de cei care cred că singura agricultură bună posibilă este cea extensivă, intepretată întotdeauna ca o agricultură a marilor agricultori:

„De aceea, spuneam că formula care pune în opoziție pe agricultori cu agricultura este falsă. Cei care o pun, dovedesc prin aceasta însăși că li se duce gândul la altceva decât ceeace afirmă. Și anume: agricultură bună, înseamnă agricultură mare, adică agricultor mare. Deci, interesul tuturor este ca să promovăm pe agricultorul mare. Aceasta ar fi concluzia practică, pe care mulți o trag din constatarea că agricultura țăranilor noștri nu este ceeace ar trebui să fie.”[xvi]

Stahl pare a schița în aceste rânduri un conflict de idei, ce corespunde unui conflict social – iar în acest conflict el însuși se situează de parte micilor agricultori țărani. Putem identifica aici urme ale gândirii sale sociologice marxiste – sau ale preferințelor sale politice, social-democrate. Pentru ca, puțin mai departe, să întâlnim un pasaj despre o rasă românească:

„Rasa românească, a avut putința să scoată din sânul ei, în decurs de veacuri, mari cărturari, oameni de știință și poeți, mari fețe bisericești, mari căpitani de oaste, strategi și diplomați. Rasa este încă tânără și viguroasă. Îi trebue doar să nu greșească calea, și va scoateți de aci înainte tot ce trebue pentru ca să-și ție cu fală locul între celelalte națiuni ale lumii. Va scoate așadar și pe agricultorii ei.”[xvii]

Este ciudat să îl aflăm pe Stahl vorbind despre o rasă românească, un concept straniu și străin în raport cu restul scrierilor lui sale – la fel de ciudat cum va fi să îl aflăm, doar câțiva ani mai târziu, semnând alături de Șerban Voinea un manual de sociologie în care, printre altele, cei doi prezintă elogios realizările U.R.S.S.-ului[xviii].

Conceptul său de rasă românească reflectă însă destul de bine alăturarea de naționalism și rasism din care a rezultat denumirea persecuțiilor la care autoritățile îi supun pe evrei ca fiind o operă de românizare – operă ce ocupă numeroase pagini ale Timpului în perioada în care Stahl publică aceste articole. Disonanța aceasta, pentru mine, ascunde, cel mai probabil, doar o formă de adaptare a discursului sociologului pentru a-l face acceptabil pentru partizanii gândirii politice dominante, o integrare a mesajelor esențiale în conținuturi adaptate duhului vremurilor. Ideile fundamentale ale sociologului, exprimate în restul articolului, rămân însă constante ale gândirii sale. După ce se poziționează, așa cum am arătat, de partea micilor agricultori, Stahl mai susține și argumentează și alte idei semnificative – incapacitatea țăranilor de a participa la progres este o prejudecată; așa cum acum pot lupta pe front utilizând echipamentul modern de război, vor putea să utilizeze și tehnica agricolă modernă; cu implicarea lor dar și a intelectualilor și a Statului, obștile țărănești se pot mobiliza pentru pentru a-și alimenta setea de progres și a progresa, după cum o demonstrează exemplul satului Dodești.

Cel de-al 3-lea articol, intitulat „Foamea de pământ și foamea de tractoare” este publicat în 30 iunie 1942. Stahl începe prin a demonstra că problema agrară înțeleasă ca o luptă și o „foame de pământ” este una de dată recentă, corespunzând unei etape economice și istorice în care se dezvoltă cultivarea cerealelor pentru comerț. Această foame de pământ, arată Stahl, aparține la origini marilor proprietari, boierilor latifundiari – implicați în comețul cu cereale, acaparatori de terenuri agricole, lor le aparține și „rezolvarea în suprafață a problemei agricole”[xix]. Stahl analziează și lămurește scurt – și clar – o întreagă dispută istorică:

„Dar „noi vrem pământ” a fost mai întâi lozinca marilor proprietari, a boerilor latifundiari. Ei au fost cei dintâi care, în toată țara, au găsit că soluția pentru a avea mai multe cereale este exclusiv aceea de a avea mai mult pământ. Rezolvarea în suprafață a problemei agricole, le aparține. Evident că și țăranii, nu puteau vedea altfel chestiunea: și ei au vrut pământ, să păstreze cât mai mult din vechiul pământ pe care l-au avut, să intre în concurență cu boerii, pentru pământurile de vagă și incertă proprietate, să dea lupta pentru a căpăta și ei un drept la împroprietărire, ca să-și astâmpere foamea lor de pământ. Ce este mai interesant, guvernanții ei înșiși au crezut că problema noastră agrară e tot o chestiune de pământ și au rezolvat-o dând țărănimii, prin împroprietăriri succesive, noi suprafețe de pământ în exploatare. La toți deci, de sus și până jos, recunoști o mentalitate de agricultori extensivi, care e firească de altfel, și mai mult decât atât, necesară agriculturii, atâta vreme cât o populație care începe a se îndesi are la îndemână vaste terenuri nedesțelenite.”[xx]

Este foarte interesantă perspectiva pe care Stahl o prezintă aici. El schițează aici o parte dintr-o teză fundamentală pe care o va susține de-a lungul timpului – anume aceea că dreptul modern de proprietate asupra terenurilor agricole este un artificiu de import, impus în spațiul rural românesc de către marii proprietari, pentru a-și legitima acapararea terenurilor în cursul unui proces de disoluție a devlmășiei. Acapararea și apoi împroprietărirea le este necesară tuturor agricultorilor, mari și mici, în condițiile practicării unei agriculturi extensive, necesară pentru obținerea unor sporuri destinate comerțului precum pentru consumul unei populații tot mai numeroase. Pentru perioada contemporană lui, însă, sociologul subliniază faptul că soluția nu mai stă în agricultura extensivă, practicată pe terenuri tot mai vaste – ci în transformarea acesteia în agricultură intensivă, prin utilizarea belșugului mijloacelor științifice de sporire a producției ce sunt disponibile. În acest proces, agricultorii mari, școliți la școli înalte, având resursele necesare, pot să utilizeze mai ușor aceste mijloace – de aceea ei ar trebui să aibă obligația de a fi modele pentru micii producători. Mai mult, micii producători nu trebuie să fie excluși de la beneficiile științei, ce ar trebui să fie disponibile tuturor, țăranii fiind, repetă Stahl, perfect capabili să le utilizeze. Foamea de știință și nu foamea de pământ ar trebui să îi anime pe agricultorii mari dar și pe cei mici, trezirea acesteia în micii agricultori fiind esențială pentru angajarea lor în progresul necesar. În cuvintele lui:

„Bunurile culturale trebue să fie bunurile masselor populare, de binefacerile științei trebuind să se bucure deopotrivă toată omenirea satelor și orașelor. Mai sănătos și mai durabil e poporul în care cultura nu este a unei clase de mandarini, ci a neamului întreg. Vom face astfel încât țărănimea noastră, în totalitatea ei, să înceapă a striga, a tânji, a se strădui și a munci cu sudori de sânge ca să aprindă în ea și apoi să stingă prin isbândă o foame cumplită după știință? Se va schimba lozinca lor din „noi vrem pământ” în „noi vrem tractoare”.“[xxi]

Al 4 – lea articol este intitulat „Secretul satului Dodești”, apare pe 1 iulie 1942 și este unul din cele 2 articole citate de Securitate în dosarul lui H. H. Stahl. Textul acestuia este, în primul rând, un elogiu adus metodelor utilizate de Fundația Regală pentru susținerea dezvoltării satelor, puse în practică în Dodești de echipa condusă de Victor Ion Popa. Bazându-se pe cuceririle științei, echipele nu au urmărit să obțină rezultate prin simpla asaltare a țăranilor cu informații sau cunoștințe:

„Fundația Regală care trimisese echipa, avusese gândul bun și cuminte de a îndruma acțiunea ei pe calea serioasă a științei. În concepția ei, concepție cât se poate de serioasă și de adâncă, cultura satelor nu este o chestie de „dumping cultural” de turnare pe gât, deasila, a unui bagaj de „cunoștințe” în masa poporului, prin publicații cu nemiluita, conferințe interminabile, predici permanente, șezători, serbări și alte asemenea lucruri eftine.”[xxii]

Dezvoltarea sau cultura satelor e un ideal ce cuprinde dimensiuni multiple și complexe ale existenței acestora – iar echipierii își asumă rolul de a fi doar catalizatori ai acesteia, susținând mobilizarea comunităților rurale și implicarea lor în rezolvarea problemelor lor de dezvoltare:

„Ci cultura satelor este o ridicare a satului el însuși, prin propriile lui puteri, pe toate laturile sale; o ridicare economică, o ridicare a stării sanitare, o ridicare a stării morale și intelectuale. Cultura muncii, cultura sănătății, cultura sufletului și a minții, acesta au fost lozincele echipelor. Iar echipa lor era doar un catalizator. Munca de ridicare urma să o facă însuși satul.”[xxiii]

Echipele nu au avut întotdeauna succes, menționează Stahl, iar diferitele experiențe ale acestora au fost prilej de învățare și perfecționare – în Dodești, însă, munca îndelungată a echipei a dat roade. Obștea însăși devine aici promotoarea propriei dezvoltări, conștientă de nevoile sale și de calea către progres. Obștea însăși își construiește și consolidează Căminul Cultural ca instituție cu funcții multiple, își formează viitorii lideri și începe să stăpânească tehnicile de persuasiune și de presiune ce o vor ajuta în a obține, în relația cu autoritățile, cele ce îi sunt necesare. Iar exemplul satului Dodești, susține sociologul, poate fi contagios. Ceea ce ar mai fi necesar ar fi mobilizarea unor intelectuali care să își asume repetarea unei astfel de reușite, cunoscând acest secret:

„Căci tot secretul acestei opere de transformare a țărănimei noastre într-o țărănime care să ne facă fală și să o putem asemui cu țărănimea țărilor înaintate, este pentru noi foarte simplu: dragostea de oameni, dragostea pentru obștia neamului tău, integrarea ta perfectă în această obște, astfel ca orice slăbiciune a lui să facă să roșeasca de rușine obrazul tău de cărturar și orice izbândă a lui să te bucure ca o izbândă personală a ta. Tu cărturar și el sătean, o apă și un pământ, în slujba aceluiași ideal, al izbânzii neamului întreg. Și cu această dragoste vie, cu adeziunea neamului tău întreg întru cele bune, nu mai vei avea nevoie de silă, de N. K. V. D, de deportări, răsculăciri și alte blestemății; ci doar de răbdare, muncă și dragoste.”[xxiv]

Secretul ar consta, așadar, în implicarea și integrarea deplină a cărturarilor în obștea satului și eforturile acesteia. Acestea nasc adeziunea comunității la misiunea transformatoare a cărturarilor, fără a mai fi nevoie de mijloacele silnice și brutale ale sovieticilor.

În fine, ultimul dintre articole, publicat joi, 2 iulie 1942, este intitulat „Obștii țărănești și proprietate mare” și este o argumentație clară, directă, pentru înființarea de obștii agricole, ce ar fi soluția ce se preconizează pentru integrarea exploatațiilor țărănești, cu sprijinul Statului, fără de noi exproprieri și fără o schimbare a regimului proprietății, în agricultura comercială globală. Motive suplimentare pentru care înfințarea acestui tip de obști este necesară ar fi facilitarea accesului la tehnologie precum și tendința de integrare a tuturor exploatațiilor într-un sistem de planificare și de reglare a cererii și ofertei, ce are deja o dimensiune internațională. Este foarte interesantă convingerea cu care Stahl, analizând tendințele momentului, prezintă accentuarea dirijismului sau intervenționismului unor organisme statale ca fiind calea inevitabilă, direcția inevitabilă de dezvoltare, inclusiv în sfera agriculturii:

„Iar vremurile actuale, de economie dirijată nu numai în sânul unei singure țări ci pe complexe de state, fac încă mai simțită nevoia de a organiza fiecare teritoriu al nației astfel ca el să se încadreze cât mai perfect în planul raționalizat al producției generale. Un țăran de azi nu mai este chemat să producă ceeace îi trebue lui în gospodărie, idealul lui nu mai trebue să fie acela al izolării complete de piață – ci dimpotrivă trebue să fie acela de a produce specializat ce este necesar națiunii și de a se integra cât mai complect în piață. Dar o raționalizare a producției nu se poate face când ai în față o pulbere de mici unități economice recalcitrante. Nevoia de a le uni într-un singur complex asupra căruia să poți face o politică de cultură sistematică, cu rotațiile și asolamentele necesare, revine acută.”[xxv]

Stahl admite, așadar, o necesitate inevitabilă a micilor exploatații de a se integra într-o economie de piață ce este dirijată nu doar la nivel național ci și internațional, supunându-se unei raționalizări a producției – practic o îndrumare a ei, o dirijare realizată de către autorități. Adaugă apoi:

„Nu inventăm nimic și nu propunem nimic senzațional. Cei care au cetit legea de organizare a agriculturii știu că acesta este sistemul către care tindem în acest moment. A poseda un pământ rural, înseamnă a fi preluat o datorie față de Stat. Nimeni nu e liber să semene, sau să nu semene după cum vrea. Ci toți sunt datori să nu lase nicio brazdă nesemănată. Și tot astfel, nimeni nu este liber să semene cum vrea și ce vrea. Ci un plan agricol, elaborat de organe tehnice, supravegheat de agenți agricoli, spune fiecăruia ce trebuie și cum trebuie să facă. Proprietatea agricolă devine o funcțiune socială, tinde spre socializare. Și trebuie să recunoaștem că Statul în acest moment, și desigur an după an, o va face din ce în ce mai eficace, a ajuns să fie un Stat agricultor, care dispune în chip rațional și științific de întreaga suprafață a țării. Ceeace deci făcea pe vremuri doar agricultorul mare pe pământul lui, face astăzi Statul pe pământul tuturor.”[xxvi]

Sociologul vorbește despre o schimbare a statutului și a funcției proprietății agricole – cultivarea acesteia devine o obligație iar Statul este văzut ca având dreptul să dirijeze producția agricolă, folosindu-se de mijloace validate științific. Aceasta este tendința actuală, susține el, acestea sunt lucrurile ce se preconizează.  Cumva, totuși, același Stahl păstrează și ideea menținerii unei libertăți a producătorilor mici în cadrul obștilor agricole:

„Iar mașinile agricole, tractoarele care să umble pe vaste întinderi de pământ se vor introduce numai pe moșiile marilor proprietari. Tot din actuala organizare a Statului nostru putem vedea că accentul se pune pe OBȘTIE, adică pe asocierea unor loturi individuale țărănești, în complexe terenuri care pot fi arate, semănate și secerate în comun, cu unelte comune pe care le pune la îndemâna poporului, Statul. Obștiile acestea, asociațiuni de liberi proprietari, care își păstrează fiecare libertatea desăvârșită și lucrează în comun doar acele munci tehnice care spre folosul tuturor se pot lucra mai bine pe suprafețe mari nu sunt dealtfel, nici ele o inveție a actualei conduceri de stat.”[xxvii]

Obștile agricole ar fi, astfel, o alternativă la marea proprietate, făcând posibilă accesarea și utilizarea mașinilor agricole și de către micii proprietari, care își păstrează totuși statutul de proprietari și libertatea de acțiune. Un argument suplimentar în favoarea obștilor propuse de guvernarea Antonescu se referă la precedentele istorice ale acestora –  putând fi actualizate prin obștile agricole reglementate de decret, obștile ca formule de organizare arhaică a satelor românești, supraviețuind în parte chiar și în contemporaneitate, sunt perfect adaptabile necesităților de viață economică actuale:

„Dar, rămase în viață până în zilele noastre, aceste arhaice organizații, pot fi date unei vieți cu totul noi. Cetele răzășești, moșnenești, composesoratele, averile grănicerești, comunitățile de avere sunt toate admirabile puncte de plecare pentru o viață economică modernă. Avem pentru asta dovada și în străinătate și la noi în țară. Câte „allmenduri” elvețiene nu s-au transformat în puternice cooperative de lăptării? Și ce splendid exemplu nu ne-a dat Brezulescu organizând cooperativa forestieră a moșnenilor din Novaci, Gorj? Iar în satele unde nu sunt asemenea obștii gata constituite, satele au mai păstrat măcar rămășițe din vechea viață. În câte sate nu se mai păstrează încă rotația colectivă a culturilor pe mari tarlale sătești? În câte oare nu se mai obișnuiesc „tovărășiile de plug”, asocierea sătenilor laolaltă în tovărășii de treer, în tovărășii de clacă și ajutor reciproc? Toate acestea ar putea fi puse în valoare, prin readucerea lor la viață, în stil modern, în obștii de producere și vânzare, în cooperative de tot felul.”[xxviii]

De toate supraviețuirile formelor tradiționale de coeziune a obștii se pot folosi promotorii actuali ai obștilor agricole pentru a avea succes. Concluzia lui Stahl este următoarea:

„Este drept că a fost nevoie și de vorbele de îndemn, de munca susținută, de ajutorul de tot ceasul al unei mâni de oameni de bine. Acesta este secretul satului Dodești; un sat de oameni cuminți, cum se mai găsesc atâtea altele în țara românească; o mână de oameni de ispravă, cum iarăși se mai găsesc la noi în țară; o formulă de organizare socială fericită, în obște; un ideal precis de modernizare agricolă și o muncă necurmată, de ani de zile. O întreagă poveste deci, care merită să fie povestită.”[xxix]

Mici și mari proprietari în arena anilor ’30-‘40

Odată încheiată explorarea textelor pe care Stahl le publică în Timpul, putem să ne aplecăm asupra unor elemente de context ce extind și adâncesc sensurile acestora.

Voi încerca să trec în revistă, sumar, problemele agriculturii românești așezate într-un context mai larg, subliniind în mod special pe cele ale agriculturii țărănești. Încercarea mea este de a le surprinde așa cum i-ar fi fost, cel mai probabil, cunoscute sociologului.

Situația din anii ’40 a țărănimii și spațiului rural românesc este puternic influențată de problemele create de Marea Criză și de situația națională și internațională la nivelul anilor ’30. Încă din anii ’30 în spațiul public românesc se discută despre necesitatea unei noi reforme a agrare, constatându-se o puternică fragmentare a proprietăților agricole, un proces accentuat de pauperizare a țărănimii și începuturile proletarizării acesteia. Conștientizarea acestor probleme sporește mai ales în a doua jumătate a anilor ‘30, odată cu publicarea rezultatelor recensământului din 1930, ale cercetărilor monografice dar și ale unei anchete pe care o realizează, în 1935, Uniunea Camerelor Agricole din România. La conștientizarea și acutizarea problemei țărănești contribuie însă mai mulți factori. În primul rând, este un fapt cunoscut atât publicului larg cât și autorităților de stat acela că soarta economică – și, într-o bună măsură și socială – a României din această perioadă depinde de exporturile de materii prime. Între aceste exporturi, produsele agricole ocupă în continuare un rol foarte important, exporturile de cereale și produse cerealiere fiind depășite, începând cu prima jumătate a anilor ’30, doar de cele de petrol, care devine în această perioadă cel mai important produs de export al României.

Statutul exporturilor în această perioadă este strâns legat de disponibilitățile economice ale țării dar și de prioritizarea de către statul român a dezvoltării industriale și susținerea puternică a acesteia. Statul intervine și susține prin măsuri multiple dezvoltarea industrială. Pe de o parte, printre altele, impune tarife vamale tot mai ridicate pentru importul de produse industriale precum și contingentarea anumitor categorii de produse, pentru a limita pătrunderea acestora pe piața din România; pe de altă parte, sunt permise și încurajate în special importurile de produse industriale ce pot asigura înființarea sau capitalizarea unor ramuri industriale. În acest sens, în 1936 este promulgată o lege pentru încurajarea industriei care acordă un monopol, pentru o perioadă de 16-36 de luni, asupra importurilor de mașini industriale pentru întreprinderile nou înființate ce pun bazele unor ramuri industriale noi. Această măsură are un rezultat pozitiv, anume dezvoltarea a 13 ramuri industriale noi în România[xxx]. Ea facilitează însă dezvoltarea monopolurilor în aceste ramuri, adăugându-se unei tendințe deja existente către constituirea acestora. Acestea țin de un alt fenomen caracteristic anilor ’30-‘40, anume cartelarea. Asocierea întreprinderilor sub forma cartelurilor elimină competiția dintre acestea, accentuând tendința de constituire a monopolurilor, și contribuie semnificativ la sporirea prețurilor industriale în acele ramuri în care ea se produce. Statul mai contribuie, de asemenea, la dezvoltarea industriei printr-un volum semnificativ de comenzi. După cum subliniază mai mulți autori ai unor lucrări dedicate problemelor economice ale epocii[xxxi], aceste comenzi de stat, realizate, în special în anii ’30, pentru susținerea funcționării unor companii publice cum ar fi cea a căilor ferate dar și, mai ales, pentru înarmarea țării, sunt investiții masive, care au un rol important în dezvoltarea industriei românești. Cheltuielile de înarmare ale României ajung a reprezenta, spre finele anilor ’30, o mare proporție din bugetul statului – iar România cunoaște, grație acestor măsuri, un adevărat boom industrial spre finele anilor ’30. După cum susâine Mircea Vulcănescu[xxxii], ritmul în care se produce industrializarea acesteia este depășit în lume doar de către Japonia și îl întrece chiar și pe cel al URSS-ului, industria depășind, în acest moment, agricultura ca proporție în veniturile naționale generate. Costurile acestei industrializări sunt însă foarte ridicate pentru statul român. Astfel că o parte mare din veniturile publice și din împrumuturile externe contractate de către stat sunt utilizate pentru sprijinirea dezvoltării industriale. În consecință, exporturile de produse agricole precum și cele de material lemnos și de produse petroliere sunt folosite pentru a finanța, prin mecanisme diverse, dezvoltarea industrială a țării și rămân surse foarte importante de venituri pentru organizația de stat a perioadei.

Aceste venituri sunt totuși tot mai mici după 1929 – prețurile produselor agricole se prăbușesc după această dată, atât din cauza Marii Crize cât și din cauza pătrunderii pe piața mondială a cerealelor foarte ieftine, provenite din afara spațiului european, inclusiv din U.R.S.S. În plus, în anii de redresare ce urmează crizei, statele occidentale care erau anterior țări de destinație pentru exporturile românești duc o politică de reagrarizare și de protecționism agricol, făcând și mai dificilă plasarea cerealelor românești. Statul forțează totuși exportul de produse agricole, în ciuda prețurilor foarte mici, încercând să le compenseze pe acestea prin volumul exporturilor. Drept stimulent, introduce, încă din timpul Marii Crize, prime pentru export, acestea funcționând, într-o măsură, pentru stat și unii mari agricultori. Statul român urmărește astfel să își echilibreze balanța comercială și balanța de plăți, fiind împovărat de datorii externe, dar și să compenseze pentru lipsa posibilității de a contracta noi credite, în condiții avantajoase. Politica de export a statului român se lovește însă de dificultăți pe care Mircea Vulcănescu, parafrazat de Ionuț Butoi, le explică astfel:

„Dificultăţile create de capacitatea de plată a datoriei externe nu au fost, consideră Vulcănescu, atât efectele unei politici interne inflaţioniste, cât efectul unei conjuncturi internaţionale: anume, încercările guvernului român de a achita datoriile externe prin orientarea exporturilor către ţările creditoare occidentale (pentru a echilibra balanţa comercială şi a obţine devizele necesare) s-au lovit de politicile protecţioniste ale acestora. Astfel, România se afla într-o situaţie imposibilă: pe de o parte, presată să plătească datoria externă, pe de alta, în imposibilitate de a obţine noi credite, din cauza condiţiilor de împrumut „inacceptabile”, din cauza imposibilităţii de a obţine devize prin echilibrarea balanţei comerciale cu ţările creditoare şi din cauza faptului că acolo unde exporturile aveau piaţă de desfacere, devizele obţinute nu puteau fi transferate în contul datoriilor […].”[xxxiii]

Mircea Vulcănescu vorbește, în textele sale economice din această perioadă[xxxiv], despre o tendință către autarhie în economia europeană a anilor ’30 – drept răspuns la această tendință, statul român accentuează, prin măsurile discutate anterior, propria sa dezvoltare industrială și propriile sale tendințe către autarhie. Politica aceasta economică nu dă totuși, în timp util, roadele așteptate.

Veniturile statului din agricultură se prăbușesc împreună cu cele ale agricultorilor de toate categoriile, în special cele ale micilor agricultori. Prețurile scăzute ale produselor agricole, povara fiscală prea mare precum și gradul mare de îndatorare a țărănimii către bănci și cămătari, accentuat după liberalizarea circulației terenurilor din 1930 și în contextul unei creșteri foarte semnificative a dobânzilor bancare, aduc țărănimea, în special, în pragul ruinei. Conversiunea datoriilor agricole schimbă destul de puțin situația în acest context.

Scăderea puternică a prețurilor agricole pe piața națională și internațională, politicile protecționiste și dificultățile exportului produselor agricole românești, alăturate creșterii prețurilor produselor industriale locale sau de import, fac foarte dificilă o capitalizare a exploatațiilor agricole românești, fie ele de mici sau de mari dimensiuni. Pentru țărănime, situația este în mod special gravă. La pauperizarea acesteia contribuie factorii de mai sus, alături de dificultățile rezultate din realizarea reformei agrare și distribuția proprietății, accentuate de efectele divizării loturilor prin succesiune (la rândul lor conectate unui spor demografic puternic pozitiv). Toate acestea conduc la apariția unui excedent semnificativ de populație agricolă către sfârșitul anilor ’30, excedent care, anticipează intelectualii vremii, urma să se transforme, în afara unei alte soluții pentru problemele agriculturii mici, într-un viitor proletariat agricol sau industrial. Marea agricultură comercială sau industria emergentă ar fi trebuit să absoarbă acest excedent de brațe de lucru. În fapt însă, chiar dacă o parte din populația pauperizată a satelor ia calea muncii salariate, o bună parte din țărănimea ce nu își putea asigura cele necesare traiului din munca pe loturile proprii ajunge, chiar și în cursul anilor ‘40, să lucreze pentru marii proprietari, respectiv marile exploatații agricole, lucrând în regim neoiobag. Supraviețuirile neoiobagiei în acest târziu al secolului al XX-lea sunt legate, în mod special, de problemele și eșecurile marii agriculturi comerciale. Câteva dintre caracteristicile și resorturile acestui fenomen le vom analiza puțin mai departe, în cele ce urmează – pentru a le înțelege și mai bine, însă, trebuie să ne oprim întâi asupra unei alte dimensiuni importante a problemei analizate.

Este vorba despre acordurile economice pe care România le încheie cu Germania începând cu 1935, acorduri ce contribuie în măsură foarte mare, la rândul lor, la conturarea situației micilor dar și a marilor agricultori în această perioadă. După ce Germania decide, în 1934, să își reorienteze politica economică spre Sud-Estul Europei,, România reușește grație unor eforturi diplomatice să încheie o serie de acorduri economice cu aceasta, ce promiteau să rezolve mai multe probleme capitale ale economiei țării, schițate anterior. Ofereau, în primul rând, o piață de desfacere pentru principalele produse de export ale țării, între care și surplusul de produse agricole, și apoi o înlesnire a importurilor de capital ce ar fi facilitat dezvoltarea atât a industriei cât și a agriculturii. Politicile economice ale țării se reorientează – iar comentatorii acestora încep să vorbească, de la sfârșitul anilor ’30, de o specializare a țărilor (unele fiind, ca România, producătoare de materii prime, altele, ca Germania, producătoare de bunuri industriale), într-o economie nouă, bazată pe planificări și interdependențe transfrontaliere. Primul acord este încheiat în martie 1935, fiind apoi urmat altele –  semnate în martie 1939 și mai 1940, cel din urmă fiind urmat și de un protocol adițional, încheiat în decembrie 1940. Primul acord reprezintă un cadru ce reglementează schimbul de mărfuri și plăți între cele doua state, următoarele extinzând și intensificând relațiile economice deja stabilite. Următorul acord, din 1939, avantajează în special Germania însă oferă și României șansa să își dezvolte și îmbunătățească, prin intermediul creşterii participaţiei capitalului german, ramuri industriale importante (industria petrolului, a armamentului, și cea extractivă), exploatațiile din domeniul silviculturii dar și construcția de șosele și căi navigabile. Mai mult, era facilitată înzestrarea armatei române cu armament german și se urmărea consolidarea legăturilor dintre cele două țări în vederea adaptării producției agricole românești la cerințele pieței germane. Acest acord-cadru urma să fie detaliat în contracte separate, pe domenii – în acest sens, până a izbucnirea războiului sunt semnate 2 astfel de contracte, unul în data de 15 mai 1939, reglementând colaborarea româno-germană în domeniul silviculturii şi agriculturii, şi altul în 20 iulie 1939, privind dezvoltarea agriculturii în toate ramurile sale. După începerea războiului, necesarul de petrol al Germaniei crește simțitor – României îi este propus, în acest context, modificarea termenilor acordului economic în vigoare, astfel încât petrolul românesc să ajungă în Germania în condiții mai avantajoase. În schimb, germanii oferă României armament german, foarte necesar în noul context. Acordul încheiat în aceste condiții este modificat mai apoi printr-un protocol semnat după instalarea mareșalului Antonescu, în baza căruia România urma să primească, în schimbul unor exporturi masive de produse agricole și petrol, utilaje și unelte agricole produse în Germania.

România ajunge astfel, la finalul anilor ’30 și începutul anilor ’40, nu doar să își asigure o piață de desfacere pentru produsele sale ci și să aibă angajamente grele în zona exportului de produse agricole. Problema stringentă a lipsei unei piețe de desfacere și a prețurilor nesatisfăcătoare pentru produsele agricole promite să se rezolve astfel – însă situația internă a țării se schimbă în condițiile războiului și noi provocări apar în economia acesteia. Țărănimea este puternic afectată de problemele anilor ’30 iar în preajma și în cursul războiului o mare parte din populația agricolă a țării este mobilizată, în vreme ce numeroase animale și utilaje ale acesteia sunt rechiziționate de stat pentru eforturile de război.  În aceste condiții, exploatațiile țărănești produc mult prea puțin pentru piața națională sau internațională. Situația nu este cu mult mai bună pentru marile exploatații comerciale – foarte multe dintre acestea sunt slab tehnologizate și puțin productive, afectate de condițiile economice neprielnice ale anilor trecuți dar și de lipsa de aptitudini necesare pentru realizarea unei agriculturi productive în rândurile proprietarilor sau ale celor ce le administrează. Mai mult, acestea se bazează în genere pe forța de muncă țărănească (și nu de puține ori pe animalele, uneltele și utilajele țărănești) pentru realizarea lucrărilor agricole – intrând, astfel, odată cu lipsa sau împuținarea inventarului și a brațelor de muncă într-o criză ce amenință puternic nu doar situația economică a țării ci și soarta acesteia în război. De producția agricolă depind, în anii războiului, hrana populației civile, hrana armatei, ce trebuie să fie asigurată de către stat, importurile de capital necesare dezvoltării dar și importurile de armament foarte necesare armatei, pentru dotarea căreia dezvoltarea industriei românești a armamentului în anii ’30 nu fusese suficientă.

Persistența neoiobăgiei, despre care am vorbit puțin mai sus, este, astfel, un tip de soluție pentru problemele agricultorilor din ambele extreme ale unui spectru al dimensiunilor exploatațiilor – pe de o parte, vechile practici persistă pentru că o țărănime pauperizată, lipsită de teren agricol sau având teren insuficient, este dispusă să lucreze pe terenurile marilor proprietari; pe de altă parte, acești mari proprietari au nevoie de brațe de muncă ieftine pentru exploatațiile lor lipsite de capitaluri. În locul muncii salariate aceștia preferă munca realizată în baza vechilor cutume ale vremurilor iobăgiei, ce iau de obicei forma dijmei la tarla. Aceasta este o formă de arendare de către țărani a terenurilor ce implică nu doar plata către proprietar a unei părți din producție (o parte substanțială de altfel) ci și angajamentul de a realiza anumite operațiuni agricole sau un număr de zile de muncă gratuită pe terenurile aflate în exploatarea acestuia și de a îi oferi daruri, cu ocazii speciale. Dacă pentru țărani acest tip de învoială, realizată aproape întotdeauna strict verbal, este convenabil în măsura în care le permite totuși să cultive cel puțin o parte din cele necesare traiului lor, pentru proprietarii marilor exploatații ele sunt o formă de a își asigura munca țăranilor într-o manieră care implică responsabilități și costuri minime din partea lor. Lipsa unei forme scrise a acestor învoieli dar și o serie de omisiuni legale sau reglementări mult prea permisive ale muncii în agricultură fac posibilă perpetuarea acestor practici fără niciun fel de sancțiune a abuzurilor  sau de protecție legală a țăranilor. Mai mult chiar, statul introduce începând cu septembrie 1939 un regim al muncii agricole obligatorii. Acesta urmărește să faciliteze organizarea și realizarea muncilor agricole la nivelul țării, inclusiv în cadrul exploatațiilor celor care fuseseră mobilizați și concentrați în armată și, în mod special, în cadrul exploatațiilor mai mari de 50 de ha cultivate intensiv, care beneficiază de scutiri de rechiziții și de mobilizări de persoane pe loc. Țăranii pot fi rechiziționați pentru muncă în baza acestui decret, autorități ale statului fiind organizate și primind atribuții pentru a asigura punerea în aplicare a acestei măsuri – comisii de mobilizare agricolă, comitete agricole comunale și agenți comunali. În baza articolului 12 al acestui decret, agenții comunali pot să acționeze fără niciun fel de restricție pentru îndeplinirea atribuțiilor lor în ceea ce privește rechiziționările pentru muncă. Aplicarea acestui decret se face anevoios și determină o sporire a numărului de învoieli agricole încheiate, pe care țăranii ajung să le prefere – după cum explică istoricul Dumitru Șandru:,

„Țăranul, obligat prin decretul-lege pentru mobilizarea agricolă să presteze munci și în afara gospodăriei lui, a preferat să se angajeze din vreme la marele proprietar prin învoiala agricolă su cu ziua și să accepte condițiile de muncă și de viață oferite de moșier decât să rămână la liberul arbitru al jandarmului comunal.”[xxxv]

Amploarea precisă a răspândirii acestor practici neoiobage rămâne mai mult necunoscută cercetătorilor contemporani – prezența lor însă era cunoscută cercetătorilor din Școala lui Dimitrie Gusti, între care și lui H. H. Stahl. Stahl cunoaște fenomenul, în primul rând, din experiența sa directă de cercetare. În interviurile cu Zoltan Rostas, pornind de la o discuție despre cazarea monografiștilor, Stahl menționează ospitalitatea tradițională a țăranilor și a boierilor și avantajele contactului cu ei și cazării în locuințele acestora:

„Afară de asta, erau anumite probleme, anumite aspecte pe care le puteam afla prin ei. Dacă am găsit încă în ’42-’43 „dijma la tarla”, care era o foarte dură învoială între ţăran şi boier, care se interzisese legal încă din 1910, dar încă mai funcţionam în ’42. Mă aveam foarte bine cu boierul local, dar nu de la el am aflat treaba aceasta, ci de la ţărani.”[xxxvi]

Puțin mai departe, Stahl menționează că nu doar boierii practicau acest tip de învoieli – ci și chiaburii, țăranii mai înstăriți, ce aveau exploatații ce depășeau puterea de muncă a gospodăriilor lor. Același fenomen – al muncii în „dijmă la tarla” pe exploatațiile mari – îl întâlniseră, anterior, și echipierii-cercetători coordonați de Anton Golopenția și Dumitru C. Georgescu în 1938, precum și cercetătorii plasei Dâmbovnicului în 1939, coordonați de același A. Golopenția, de data aceasta împreună cu Mihai Pop. Rezultatele cercetării Dâmbovnicului sunt publicate în „Sociologie românească”, în numerele 7-12 din 1942 dar și, puțin mai târziu în cursul aceluiași an, într-un mic volum legat separat. Rezultatele cercetării celor 60 de sate de către echipieri apar într-o serie de 5 volume, cel în care întâlnim analize ale neoiobăgiei fiind volumul IV,  subintitulat „Contribuții la tipologia satelor românești: sate agricole, sate pastorale” și  publicat în 1943[xxxvii]. În lipsa unor date statistice ce să furnizeze un tablou complet al țării, sociologii recurg la analize tipologice în anumite zone, pentru fenomene considerate reprezentative la scară mai largă. Dâmbovnicul este cercetat pentru a explora „aspectele mai izbitoare ale vieții din aceasta plasă, pe care o socotim reprezentativă pentru o serie de trăsături ale României de Sud”[xxxviii], în vreme ce în studiile dedicate celor 60 de sate găsim unele pentru sate în care pot fi întâlnite fenomene considerate reprezentative pentru întreaga zonă a Bărăganului sau Podișul Bârladului[xxxix]. Este vorba astfel despre sate tipice pentru agricultura cerealieră a României, respectiv de zone în care se produce pentru exportul de cereale, atât de important în anii ’40. Este foarte puțin probabil ca H. H. Stahl să nu fi cunoscut și rezultatele acestor cercetări. Cele 60 de sate sunt cercetate de către echipierii Fundației Regale, în coordonarea activității acestora H. H. Stahl având un rol important, alături de Octavian Neamțu și Anton Golopenția; tot alături de aceștia Stahl coordonează și revista „Sociologie Românească”, în care apar inițial rezultatele cercetării Dâmbovnicului – din aceste contexte este foarte probabil ca el să fi cunoscut, înainte de publicarea lor, aceste faptei. În fine, fenomenul este considerat suficient de important și de relevant de Stahl încât să îl menționeze în alte două lucrări ale sale din anii ’40 –  este vorba despre „Sociologia satului devălmaș românesc – vol. I: Organizarea economică și juridică a trupurilor de moșie„[xl] și de introducerea în sociologie pe care o semnează alături de Șerban Voinea[xli].

Soluțiile pentru criza agriculturii din anii ’40 sunt, astfel, multiple. Despre o nouă împroprietărire se vorbise încă din anii ’30, această măsură fiind relansată de PNȚ și preluată apoi de mișcarea legionară – spectrul acesteia dăinuie și la începutul anilor ’40 în spațiul public, inclusiv cel guvernamental, însă aceasta rămâne o perspectivă fără un termen real de îndeplinire. Pe de  altă parte, deși în contextul războiului nu mai există un excedent de forță de muncă, este încurajată prin măsuri legale angajarea, respectiv proletarizarea lucrătorilor din agricultură, acolo și atunci când acest fapt este posibil, pe puținele moșii ce pot fi numite cu adevărat capitaliste; se încearcă o mai bună reglementare a învoielilor agricole, fără a impune altă sancțiune afară de anulare pentru cei ce încheie în continuare învoieli în formă nescrisă și după cutumele vechi, persistența acestor raporturi de muncă fiind avantajoasă și pentru stat, în măsura în care asigură realizarea producției agricole necesare; mai mult, este impusă munca obligatorie pentru țărănime și este folosită forța coercitivă a statului pentru a asigura realizarea acesteia. Statul tinde să intervină, de altfel, tot mai mult, în agricultură, în controlul producției și a distribuției  – făcând însămânțarea terenurilor obligatorie, rechiziționând nu doar animale de muncă și utilaje ci și produse agricole, raționalizând consumul prin introducerea cartelelor pentru alimente de bază, distribuind semințe, realizând inspecții, susținând campanii de comunicare pe teme importante în presă, ș.a. Se prefigurează o aplicare reală a principiilor „Legii privitoare la organizarea și încurajarea agriculturii”  din 1937, lege care contura o accentuare a intervenționismului de stat în agricultură cu scopul de a asigura, prin intervenția organizațiilor și specialiștilor statului, îmbunătățirea practicilor agricole, a soiurilor cultivate, planificarea culturilor, sporirea producției, etc.

Importul de utilaje agricole din Germania este, de asemenea, o parte foarte semnificativă a acestei strategii ce viza ieșirea din criză și dezvoltarea agriculturii românești. Mașinizarea agriculturii ar fi rezolvat o bună parte din criza forței de muncă din agricultură, eficientizând procesele de producție, intensificându-le și contribuind la sporirea rezultatelor acestora. Dacă inițial ele sunt accesibile doar marilor proprietari,  ulterior începe să fie susținut și accesul țăranilor la ele. O mult mai bună dotare tehnică a exploatațiilor țărănești ar fi putut rezolva și în cazul acestora un număr considerabil de probleme. În acest context, mijlocul propus de autoritățile statului pentru accesarea utilajelor agricole și de către țărani, prefigurat de Ion Antonescu încă din 1941, este organizarea țăranilor în obști în vederea achiziționării lor. Așa cum am arătat și în studiul anterior dedicat problematicii lor, obștile agricole propuse de guvernarea Antonescu sunt o continuare a mișcării cooperatiste din România, caracterul lor aparte fiind dat de relația pe care urmau să o aibă cu statul român, ce le oferă facilități pentru dotarea cu echipament agricol dar își rezervă și dreptul de a interveni, prin specialiștii săi, în organizarea și derularea muncilor agricole în cuprinsul acestora.

Fără a revoluționa până în acel moment agricultura țărănească, mișcarea cooperatistă se bucurase și până atunci  de o largă susținere politică și de o creștere susținută a numărului unităților de acest tip. Permițând depășirea prin solidaritate a posibilităților individuale de soluționare a unor nevoi de finanțare, aprovizionare,  producție, vânzare și consum, înființarea unităților cooperatiste de toate tipurile este încurajată ca o alternativă la transformarea în sens capitalist a agriculturii și proletarizarea țărănimii, dar și la un nou și complex proces de redistribuire a proprietăților. Obștile ca unități cooperatiste aveau în Vechiul Regat o istorie mai îndelungată, începând chiar de la sfârșitul secolului al XIX-lea, punctată cu momente de expansiune și succes economic. Țăranii dau astfel formelor lor tradiționale de organizare comunitară o formă legală, cu scopul de a arenda terenuri, de a le cumpăra sau pentru a fi împroprietăriți, în baza unei prime variante a reformei agrare de după Primul Război Mondial.

În momentul în care este adoptat decretul lege din 1942, înființarea obștilor agricole într-o nouă formă promite să facă din acestea o alternativă la marile exploatații comerciale, obiectivul final fiind acela de a pune, prin intervenția statului și cu ajutorul tehnologiilor pe care acestea le accesează, bazele unor exploatații mult mai eficiente economic, integrate pe piață, producând suficient pentru nevoile lor dar și pentru cele ale statului. Ministerul Agriculturii și Domeniilor, condus în iunie 1942 de Aurelian Pană, are un rol important în elaborarea acestui decret lege. Fără a ști foarte multe despre dedesubturile elaborării decretului-lege, este foarte interesant să ne oprim puțin asupra ministrului responsabil pentru acesta, Aurelian Pană. O primă informație o aflăm chiar din spusele lui H. H. Stahl – vorbind cu Zoltan Rostas despre țăranii chiaburi, acesta adaugă între exemple și pe cel al ministrului Pană:

„Alții, de pildă, ca Pană, care și-a făcut avere în moșii și care și-a trimes copiii să învețe agricultură în străinătate, în America. Și care a fost ministrul agriculturii, până la urmă. Era țăran chiabur.”[xlii]

Din informațiile pe care le-am putut accesa, familia acestuia pare să fi fost, la origini, una de mocani din zona Brașovului, stabilită în Bărăgan[xliii] – o familie destul de înstărită deja la începutul secolului al XX-lea, dat fiind că viitorul ministru, născut în 1880, este trimis pentru studiile sale universitare la Sorbona, unde obține 3 licențe, în botanică, zoologie și geologie. Întors în țară, se căsătorește și se stabilește la Frățilești, în Ialomița, unde își lucrează și extinde moșia, cu performanțe remarcabile. De-a lungul carierei sale ocupă de asemenea mai multe funcții și demnități publice – este membru al Societăţii de Ştiinţe din Bucureşti (1905), preşedinte al Institutului Naţional de Export (1935), delegat la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor pe lângă Direcţia Porturilor în vederea constucţiilor de silozuri (1938), membru în Consiliul Permanent al Agriculturii (1939), membru al Institutului de Ştiinţe Sociale al României, secţiile agrară şi a cooperaţiei (1939), preşedinte al Academiei de Agricultură şi preşedinte al Sindicatului Agricol Ialomiţa[xliv]. Subliniem aici calitatea de membru al I.S.S.R., în secțiile agrară și a cooperației. În fine, înainte de perioada ministeriatului, Aurelian Pană ocupă și funcția de subsecretar de stat la Ministerul Agriculturii, în intervalul ianuarie 1941- martie 1942. Din funcția de ministru își dă demisia în vara anului 1943. Câtă vreme deține aceasta funcție, militează, printre altele, pentru trecerea la o agricultură intensivă, sporirea producției prin utilizarea tehnicii moderne și a mijloacelor științei recente, o dezvoltare industrială care să protejeze și interesele agricultorilor și stabilirea de prețuri remuneratorii pentru produsele agricole, ce să țină cont de costurile de producție a acestora[xlv].

Iubirea de știință și de inovații caracterizează, de altfel, toată activitatea sa în agricultură. În practicarea acesteia, se face remarcat în special prin faptul că importă din S.U.A. utilaje agricole, cu care își dotează exploatația, în cadrul căreia cultivă inclusiv soiuri noi, experimentale, de plante, obținând în genere rezultate din cele mai bune. La începutul anilor ’40, în timpul ministeriatului său (ce durează din martie 1942 până în iulie 1943), moșia lui Aurelian Pană se remarcă mai ales printr-o exemplară și excepțională organizare și dotare tehnică. Aceasta este mărturia inginerului A. D. Carabella, care relatează într-o serie de articole legate, în 1943, într-un volum[xlvi], ceea ce a întâlnit străbătând câteva moșii din țară. Ca parte a unei politici de răspândire a unor modele de bune practici, Uniunea Sindicatelor Agricole organizează în vara anului 1942 o serie de vizite la unele mari exploatații comerciale din țară, considerate exploatații model, pentru toți agricultorii care doresc să participe – inclusiv acest agronom. Pe 5 iulie 1942 este vizitată și moșia lui Aurelian Pană, Carabella descriind și apreciind astfel lucrurile:

„A treia excursiune trebuia să aibă ca obiectiv o exploatare agricolă de câmp, adică o moșie care să aibă de scop o producție cât mai mare de produse agricole de câmp, printr’o ridicare continuă a producției la hectar, datorită bunelor metode de cultură și folosirii unui inventar care să micșoreze cât mai mult costul de producere. În acest scop a fost aleasă moșia Frățilești, a d-lui Aurelian Pană, care este una din cele mai bine organizate și înzestrate – dacă nu cea mai bine înzestrată din țară.”[xlvii]

Cunoscând doar aceste câteva detalii despre ministrul Pană, putem să presupunem rolul important pe care acesta probabil că l-a avut în conturarea și implementarea politicii de susținere a înființării de obști agricole și de facilitare, prin aceasta, a dotării exploatațiilor țărănești cu tehnică agricolă modernă. Ridicat din rândurile țărănimii, acest moșier cu educație agricolă înaltă crede în beneficiile științei și tehnicii și performează în agricultură chiar și în condițiile vitrege ale anilor ‘30, reușind să își procure utilajele necesare înainte de încheierea acordurilor cu Germania și de facilitarea achiziției acestora. Calitatea sa de membru al secției cooperatiste a Institutului de Științe Sociale al României ne poate face să bănuim în el și un susținător al mișcării cooperatiste. În lumina acestor considerații, Aurelian Pană apare ca omul potrivit în conjunctura potrivită, luând decizii ce sunt în avantajul marilor și micilor agricultori deopotrivă, susținând atât transformarea în sens capitalist a marilor exploatații cât și sporirea productivității și integrarea pe piață a exploatațiilor țărănești, prin cooperație, tehnologizare și intervenția specialiștilor. Iar succesul acestor transformări ar fi fost, categoric, și în avantajul statului român, cu obligațiile și planurile sale de dezvoltare.

Politicile agricole ale Guvernului Antonescu se bucură, prin urmare, de o desfășurare largă de forțe propagandistice, cu susținerea aparatului de stat, reunind în același timp și susținerea onestă a partizanilor diferitelor categorii de proprietari de terenuri agricole. În publicistica anului 1942 pot fi întâlnite, astfel, texte ce pot fi împărțite în câteva categorii, ce se suprapun uneori. Unele dintre acestea susțin direct politicile agricole și realizările Guvernului și ale ministrului Pană, redând inclusiv cuvântări ale acestuia sau ale altor reprezentanți ai Guvernului, în special Ion și Mihai Antonescu. Sunt apoi texte ce susțin și elogiază rolul marilor proprietari (între care se numără și A. Pană) pentru economia țării și ca modele de urmat pentru micii proprietari. Altele, în fine, subliniază rolul și importanța micilor proprietari pentru țară, inclusiv în eforturile de război, potențialul lor foarte mare de dezvoltare, mai ales sub formula obștilor agricole – precum și meritele îndoielnice ale marii proprietăți, în rândurile căreia pot fi găsite doar rare modele de bune și moderne practici. În această ultimă categorie am putea încadra și textele publicate de H. H. Stahl în „Timpul”.

În fine, ca studiu foarte sumar de caz, putem exemplifica curentele de gândire ale epocii cu trimiteri la 2 texte. Revenim astfel, într-un prim rând, la relatarea vizitei la moșia lui Aurelian Pană, realizată de către inginerul agronom A. D. Carabella. Textul integral al acestei relatări apare, inițial, în cursul anului 1942, integral sau fragmentat, în 2 publicații de specialitate[xlviii]. Vorbind despre drumul pe care grupul de vizitatori îl face până la moșia ministrului, Carabella remarcă următoarele în legătură cu exploatațiile țărănești pe care le vede:

„Primul fapt care atrage atenția, sunt culturile slabe de porumburi țărănești. Mulți au semănat o sămânță defectă (din cauza iernei excepțional de geroasă); alții au semănat prea devreme și, în pământul rece și ud, sămânța s-a clocit; iar unele lanuri au fost atacate de viermele cenușiu (Tanimecus). Dar aceasta este situația aproape  în toată țara, cu porumburile țărănești.”[xlix]

Dacă despre culturile țărănești agronomul nu găsește niciun cuvânt de apreciere – în relatarea lui întrevăzându-se cel mult compasiune față de recoltele slabe ale acestora – despre moșia ministrului și produsele sale Carabella vorbește doar în cei mai elogioși termeni. Spre exemplu, prima impresie privitoare la holdele de pe exploatația ministrului este următoarea:

„Dar trebuie să vezi această întindere nesfârșită de grâu, ca să-ți dai seama de aspectul de frumusețe și bogăție pe care îl înfățișează și să prinzi din el nădejdea zilei de mâine.” [l]

Ceva mai departe întâlnim o și mai clară și directă poziționare a acestuia. În cursul mesei de prânz ce se servește vizitatorilor la conac, unul dintre aceștia, un fost lider liberal și fost ministru de interne, închină în cinstea gazdelor și ține un mic discurs pe teme politică economică și socială. Carabella face în acest context următoarele afirmații:

„Între altele, d-sa accentuat asupra rolului marei proprietăți, nu numai din punctul de vedere al intereselor statului – ea fiind mijlocul de aprovizionare a orașelor, a armamentelor și a exportului – ci și din punctul de vedere al intereselor micilor agricultori, al țăranilor, cari găsesc la marele agricultor – acum, ca și în trecut – nu numai sfatul cel bun și ajutor, dar și sămânța bună, reproducători de soi, mașini pe cari țăranul nu le are sau nu le poate avea și aîa mai departe, împreună cu exemplu de bună cultivare a pământului. Nu știu dacă aceste păreri le-a avut d. C. Dumitriu și acum 20-25 de ani, sau le are numai de la 1937 încoace. Fapt este că desființarea partidelor politice a repus logica și rațiunea în multe capete, pe cari politica le văduvise de aceste mari însușiri, ce trebuie să le aibă mai ales ‘omul de stat’.”[li]

Dacă pentru a ilustra gândirea susținătorilor agriculturii comerciale mari putem apela la acest text, pentru a ilustra curentul opus, în care îl putem încadra și pe sociologul Stahl, putem folosi extrase dintr-un text al inginerului agronom Constantin Filipescu, publicat în numărul 11  (corespunzând lunii noiembrie) din 1942 al unei reviste cu apariție lunară,  al cărei director este, intitulată „Pagini Agrare și Sociale”[lii]. Revista reunește texte ale unor colaboratori prestigioși, specialiști agricoli importanți. În rândurile ei pot fi găsite opinii și studii diverse – în cursul anului 1942 vom găsi în ea, printre altele, foarte multe texte de susținere a înființării obștilor, texte ale unor colaboratori precum A D. Carabella dar și referiri la Aurelian Pană și ideile sale privind căile de dezvoltare a agriculturii, inclusiv un discurs integral al său, ținut cu prilejul unei expozitii agricole[liii]. Dedicat lui Constantin Garoflid, ce murise de curând, textul lui Filipescu avut aici în vedere este intitulat „Constantin Garoflid și contemporaneitatea sa agrară” și este o încercare de evaluare a activității lui în sfera politicilor agrare și agricole ale României. Filipescu este mai curând critic în analiza lui, punctând, printre altele, ceea ce el consideră a fi un soi de sabotare de către acesta – voluntară sau involuntară, nu se mai poate ști după dispariția lui Garoflid – a obștilor de împroprietărire și a obștilor țărănești în genere, a căror largă răspândire ar fi fost, în opinia autorului,  mult mai bună (și timpurie) pentru dezvoltarea ulterioară a agriculturii țărănești. Un alt punct important al analizei sale critice este legat de susținerea de către Garoflid cu precădere a intereselor marilor proprietari, din rândurile cărora făcea el însuși parte. Criticând felul în care s-au făcut împroprietăririle, sub influența lui C. Garoflid, în defavoarea țăranilor, Filipescu afirmă următoarele:

„El era convins că marele proprietar este un sol trimis de Dumnezeu pe pământ, pentru a ferici pe săteni, cărora trebue să le fie și părinte și dascăl, și tutore și arbitru și judecător. Ca și când toți marii proprietari, dela 100 de ha în sus, s-ar fi adăpat dela isvorul omeniei, dreptății, capacității, învățăturii, hărniciei și dragostei față de oamenii cu care aveau deaface, zi de zi. Cu toate că știa, cu certitudine, că cea mai mare parte dintre marii proprietari, nu reprezintă nicio valoare sub acest raport, – lucru despre care a făcut caz în vorbă și scris, adeseaori, când revolta îi depășea toleranța – ba dimpotrivă, că mulți sunt dușmani declarați ai țărănimei, pe care o exploatează ca și înainte de 1907, totuși, nu scăpa nici un prilej de a-i așeza pe treapta propovăduitorilor către o agricultură mai înaintată. Această perseverență de o viață întreagă,îl asează pe Garoflid în ipostaza luptătorului pentru o cauză înaltă, pe când în realitate toată lumea se pătrundea de o realitate potrivnică. De aici venea antiteza, că pe când o minoritate onorabilă de mari agricultori puteau servi oricui și oricând, – chiar și specialiștilor în agricultură, – drept pildă de modul cum se gospodărește o moșie, ceilalți erau și sunt, din nenorocire și astăzi, adevărați naufragiați ai pământului, stricând ogoarele și nelăsând nici pe alții să le fructifice cum trebuie.” [liv]

Putem încheia astfel, cu acest lung citat, expunerea contextului nostru, întregind-o cu această descriere a situației marilor proprietari. Aceasta corespunde în bună măsură cu tabloul zugrăvit și de către cercetătorii Școlii lui Gusti, între care și H. H. Stahl, dar și de o bună parte din alți cercetători și cunoscători ai epocii.

Putem purcede mai departe acum, spre a pune în lumină câteva sensuri îmbogățite ale articolelor lui H. H. Stahl.

În loc de concluzii

Această foarte lungă expunere poate fi încheiată cu câteva rânduri în care voi încerca să pun în evidență câteva din sensurile noi sau mai adânci pe care le dobândesc articolele lui Stahl în contextul arenei socio-economice în care sunt publicate. După cum am văzut, ele sunt scrise într-o perioadă de criză a agriculturii – dar și de intensă propagandă și dezbatere în ceea ce privește tipul de agricultură și de agricultori meritorii ce ar trebui să primească facilități și susținere. Societatea românească este divizată în privința actorilor economici pe care îi susține, fiind unită totuși în susținerea modernizării practicilor agricole prin accesul la cele mai avansate tehnici și tehnologii ale momentului.

Problemele agriculturii românești în anii ’30 și ’40 precum și actorii ce le discută în spațiul public sau au putere de decizie în sfera acestora îi sunt, cu siguranță, foarte bine cunoscute lui H. H. Stahl – prin intermediul cercetărilor sale sau ale membrilor Școlii, ori prin intermediul unor analize din presă sau alte lucrări, de specialitate. Stahl scrie în bună cunoștință de cauză, alăturându-se, în spațiul public, unor voci ce susțin țărănimea într-un moment în care apare o oportunitate foarte importantă pentru aceasta – aceea de a se organiza într-o formă legală cooperatistă, pentru a accesa utilaje agricole moderne și o îndrumare științifică, necesare pentru a-și rezolva o parte din problemele de dezvoltare acumulate în perioada interbelică. La fel ca și alții, Stahl, conștient de noua poziție economică și politică a țării, crede în necesitatea integrării pe piață a exploatațiilor mici, în necesitatea comasării lor pentru anumite lucrări agricole realizate cu utilaje moderne, în caracterul esențial al acestor utilaje pentru economia agricolă modernă, în caracterul just (și inevitabil în noul context) al intervenției statului în practicile agricole ale acestora, câtă vreme contribuie la o îmbunătățire pe mai multe planuri a standardului de viață al țărănimii. La fel ca și pe ministrul agriculturii, Aurelian Pană, spre exemplu, îl aflăm pe Stahl militând pentru o transformare a agriculturii din una extensivă într-una intensivă, prin introducerea utilajelor și a tuturor tehnicilor moderne ce pot spori producția. Stahl insistă însă să sublinieze că nu simpla sporire a producției ar trebui să fie scopul final al intervenției statului în agricultură, ci sporirea calității vieții țăranilor. Tot astfel, Stahl pare a se alinia unui curent critic îndreptat împotriva marilor proprietari, polemizând cu susținătorii acestora, având conștiința, poate de sorginte gheristă în cazul său, unui vechi conflict de interese ale acestora și ale micilor proprietari, perpetuat până în anii ’40, în sfera drepturilor de proprietate dar și în cea a relațiilor de muncă. Pentru Stahl, la fel ca și pentru alții din această perioadă, marii proprietari ar trebui să aibă rolul unor modele de bune practici în agricultură, rol pe care, după cum am văzut și după cum probabil știa foarte bine și sociologul, aceștia nu îl joacă realmente decât în mod excepțional.

Promovarea cooperației sub forma obștilor agricole este, apoi, modul în care Stahl se aliniază la un curent alternativ de soluționare a problemelor micii agriculturi. Soluțiile propuse în spațiul public interbelic, de-a lungul timpului, sunt multiple: redistribuția proprietății prin reforme agrare, în ideea că o proprietate mai mare ar putea produce necesarul de consum dar și un excedent ce poate fi comercializat, concentrarea proprietăților prin vânzări, susținerea în principal a exploatațiilor comerciale mari, proletarizarea țărănimii și absorbția acesteia în agricultura comercială dar și în industria emergentă. Dincolo de spațiul public, practicile reale ale marilor proprietari implică adesea asigurarea muncii foarte ieftine sau gratuite a țărănimii, ocolind reglementările statului sau, uneori, utilizând forța coercitivă a acestuia. O alternativă la toate acestea o reprezintă cooperația – Școala lui D. Gusti și Stahl însuși se numără printre promotorii conviși și perseverenți ai acestei soluții.

În formarea sa, în special sub influența puternică a ideilor social-democrate pe care le împărtășește, Stahl devine un susținător al ideilor cooperatiste. Mai mult, odată cu intrarea în rândurile Şcolii Sociologice de la Bucureşti, H. H. Stahl păşeşte într-un nou mediu în care este promovată cooperaţia. Astfel, în cadrul Institutului Social Român – fondat şi condus de Dimitrie Gusti, cu participarea liderului ţărănist Virgil Madgearu – funcţiona şi o Secţie de Studii Cooperative, ce publică, periodic, un Buletin al său. Articole privind mişcarea cooperatistă din România apar şi în alte publicaţii patronate de Institutul Social Român, cu care sunt familiarizaţi şi în care publică şi membrii Şcolii, inclusiv H. H. Stahl – anume în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială şi Sociologie Românească. Dimitrie Gusti însuşi ocupă funcţia de preşedinte al Oficiului Naţional al Cooperaţiei. Mai mult chiar, Şcoala include cooperaţia în viziunea sa privind dezvoltarea rurală, promovând-o în mod programatic drept soluţie a problemelor economice ale satelor prin acţiunea Echipelor Regale, dar şi prin Serviciul Social – în cadrul cărora Stahl are un rol important, central chiar. Comentariile sale la satul Dodești, sat ce reprezenta un exemplu de bune practici ale Echipelor Regale, evocă, în fapt, un caz de succes al promovării cooperației. Cu ajutorul Echipelor, obștea satului se organizează, se mobilizează și reușește să arendeze moșia unui boier local, reușind, de asemenea, să obțină înzestrările tehnice necesare pentru a lucra aceste terenuri, să se folosească de îndrumările specialiștilor echipei și să obțină rezultate economice din cele mai bune. Stahl se folosește de acest exemplu și de dialogul implicit pe care îl creează cu alți actori din spațiul public pentru a promova metodologia folosită de Echipele Regale și utilitatea ei pentru promovarea dezvoltării complexe a satelor, subliniind în același timp, câteva idei ce îl disting, de altfel, de alte voci: ideea deschiderii țăranilor față de progres și a potențialului considerabil pentru adoptarea inovațiilor tehnice pe care aceștia îl au; ideea extrem de importantă că cea mai bună metodă de asigurare a progresului este obținerea implicării voluntare a acestora în dezvoltarea comunității lor, idee ce ascunde și o critică sau avertizare la adresa exceselor intervenționiste ale epocii; ideea necesității unei dezvoltări complexe a spațiului rural, ce să treacă dincolo de sporirea economică, implicând în același timp o largă accesibilizare și democratizare a bunăstării, a științei și a tehnicii.

Bibliografie

***  Lege privitoare la Organizarea și Încurajarea Agriculturii (Promulgată cu înaltul decret regal Nr. 1361 din 19 Martie 1937 și publicată în Monitorul Oficial Nr. 67, partea I din 22 Martie 1937, cu modificarea art. 48, alin. a), publicată în Monitorul Oficial Nr. 219, partea I din 22,  Septembrie1937) [Law on the Organization and Support of Agriculture]. București: Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului – Imprimeria Centrală, 1938

*** „Organizarea obștiilor agricole – Obștiile ce se vor forma prin asocierea agricultorilor săteni sunt destinate a înlătura greutățile plugărimei pe mica proprietate: Textul decretului-lege” [Organizing agricultural communes – The communes that will be created by the village farmers are meant to ease the problems of small agricultural holdings”]. in Timpul. no. 1842 (26 iunie 1942): 3

Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Dosar privind pe Stahl Henry. București: Fond Operativ, cota I 3828

Boitan, Marius-Dorinel. “Aurelian Pană – Un martir uitat al istoriei Ialomiței” [Aurelian Pană – a forgotten martyr in the history of Ialomita county”]. in NAPARIS – Revistă de istorie și cultură ialomițeană. No. 3 (2014): 31-33.

Butoi, Ionuț. Mircea Vulcănescu: O microistorie a interbelicului românesc [Mircea Vulcănescu: A micro-history of the Romanian interwar period]. București: EIKON, 2015.

Carabella, A. D. “Agricultura Bărăganului în vara 1942: impresii de drum” [“Agriculture in the Bărăgan region in the summer of 1942: travel impressions”]. in Pagini Agrare şi Sociale, 6-7 (1942): 170-174

Carabella, A. D. “Excursii agricole” [“Agricultural travels”]. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 220-225

Carabella, A. D. Marea proprietate: exploatări și realizări [Large agricultural holdings: runnings and accomplishments]. București, 1943

Cardaș, Agricola. “Cooperația agricolă: hotărâtoare pentru ridicarea materială și morală a satelor” [“Cooperative agriculture: decisive for the material and moral development of villages]. in Pagini Agrare şi Sociale, 6-7 (1942): 147-153

Cornățeanu, N. D. “Raționalizarea Agriculturii Românești în cadrul nouei economii Europene” [“The rationalization of Romania agriculture within the new European economy”]. in Pagini Agrare şi Sociale. nr 3-4 (1942): 87-92.

Dobrogeanu-Gherea, Constantin. Neoiobăgia [Neo-serfdom]. București: Viața Românească Alcalay, ed. 1920.

Filipescu, C. “Constantin Garoflid și contemporaneitatea sa agrară” [“Constantin Garoflid and his agrarian contemporaneity”]. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 238-245

Filipescu, C. “Obștea obligatorie” [“The mandatory commune”]. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 238-245

Garoflid, Constantin. “Regimul agrar în România”[“The Agrarian Conditions in Romania”]. in Enciclopedia României, vol. I, București: Imprimeria Națională, 1938

Georgescu, Dumitru C., Golopenția, Anton. 60 de sate românești: cercetate de echipele studențești în vara 1938 – Anchetă sociologică condusă de Anton Golopenția și Dr. D. C. Georgescu:Situația economică [60 Romanian Villages: reasearched by student teams in the summer of 1938 – A sociological enquiry led by Anton Golopenția and Dr. D. C. Georgescu: The economic situation] vol. IV. București: Institutul de Științe Sociale al României, 1943.

Golopenția, Anton, Pop, Mihai. Dâmbovnicul: o plasă din Sudul judetului Arges: câteva rezultate ale unei cercetări monografice întreprinse în 1939 [Dâmbovnic: A region in the South of Argeș County: selected results of a monographic research from 1939]. București: Institutul de Științe Sociale al României, 1942.

Hillgruber, A. Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu [Hitler, King Carol and marshall Antonescu]. Bucureşti: Humanitas, 2007.

Juravle, Alina. “Henri H. Stahl și obștile agricole: pagini puțin cunoscute ale istoriei sociologiei românești” [Henri H. Stahl and agricultural communes: little known pages in the history of Romanian Sociology”]. In Sociologie Românească. No. 1-2 (2014): 39-56

Kautsky, Karl.  Le bolchevisme dans l’impasse. Paris: Presses Universitaires de France, ed. 1982.

Kautsky, Karl. Dela democrație la robia de stat. Răspuns lui Troțki [From democracy to state slavery, An answer to Trotsky], transl. by Șerban Voinea. București: editura Cultura Națională, 1922.

Larionescu, Maria. Economia socială şi cooperaţia. O perspectivă socioistorică comparată. [Social economy and cooperation – a comparative socio-historical perspective]. Iaşi: Polirom, 2013.

Madgearu, Virgil N. Evoluția economiei românești după războiul mondial [The evolution of the Romanian economy after the World War]. București: Independența economică, 1940

Manoilescu, Mihail.  “Evoluția economiei industriale” [“The evolution of the industry”]. Enciclopedia României, vol. III. București: Imprimeria Națională, 1939.

Manolescu, I. P. “Organizarea de Stat a vieţii agricole” [“The organization of agricultural practice by the State”]. in Pagini Agrare şi Sociale. nr 3-4 (1942): 63-69.

1. A. S. “D. Aurelian Pană: agricultor și ministru al agriculturii” [“Mr. Aurelian Pană: farmer and minister of agriculture”]. in Pagini Agrare şi Sociale, 6-7 (1942): 143-146

Pană, Aurelian. “Agricultura românească în noul cadru european. Condiţiunile grele în care a lucrat agricultura românească” [Romanian agriculture in the new European context. The difficult circumstances in which Romanian agriculture had to operate]. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 195-200

Pătrășcanu, Lucrețiu. Probleme de bază ale României [The fundamental problems of Romania]. București: editura Socec, 1944

Rostás, Zoltan. Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl (1985-1987) [The monography as a utopia: Interviews with H. H. Stahl]. Bucureşti: Paideia, 2000.

Şandru, Dumitru. Obştile de arendare din România [Land leasing communes in Romania]. Iaşi: Universitatea Alexandru Ioan Cuza, 1989.

Şandru, Dumitru. Reforma agrară din 1945 în România [The land reform of 1945 in Romania]. Bucureşti: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000

Stahl, Henri H. “Comentarii la satul Dodești: I. Între colhoz și obștie” [Commentaries on the village of Dodești: I. Between communes and kolkhozes].  in Timpul. no. 1843 (27 iunie 1942): 1-3

Stahl, Henri H. “II. Agricultură și agricultori” [“II. Agriculture and farmers”]. in Timpul. no. 1844 (28 iunie 1942): 1-3

Stahl, Henri H. “III. Foamea de pământ și foamea de tractoare” [“III. The hunger for land and the hunger for tractors”]. in Timpul. no. 1845 (30 iunie 1942): 1

Stahl, Henri H. “IV. Secretul satului Dodești” [“The secret of the villa of Dodești”]. in Timpul. no. 1847 (1 iulie 1942): 1-3

Stahl, Henri H. “V. Obștii țărănești și proprietate mare” [“Peasant communes and large agricultural holdings”]. in Timpul. no. 1848 (2 iulie 1942): 1-3

Stahl, Henri H. Sociologia satului devălmaș românesc: Organizarea economică și juridică a trupurilor de moșie [The Sociology of Romanian communal villages: the economic and legal organization of bodies of land], vol. 1. București: Fundația Regele Mihai I, 1946.

Stahl, Henri H., Voinea, Șerban. Introducere în Sociologie [An introduction to Sociology]. București: editura Partidului Social Democrat, 1947.

Ţiculescu, D. I.  “Actualizarea problemei obştilor săteşti” [“An update on the problem of village communes”]. in Pagini Agrare şi Sociale, 5 (1942): 116-124

Vulcănescu, Mircea. Spre un nou medievalism economic: scrieri economice [Towards a new economic medievalism: economic papers]. București: Compania, 2009

 

[i]                   Juravle, Alina. “Henri H. Stahl și obștile agricole: pagini puțin cunoscute ale istoriei sociologiei românești”. in Sociologie Românească. no. 1-2 (2014): 39-56

[ii]                  Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Dosar privind pe Stahl Henry. (București: Fond Operativ, cota I 3828)

[iii]                 Adoptat pe 24 iunie 1942, Decretul-lege numărul 488 pentru organizarea obştiilor agricole conturează din punct de vedere legal conceptul de obşte agricolă vehiculat de Ion Antonescu încă din 1941. Obştiile sau obştile agricole create în baza acestui decret urmau a fi asociaţii cooperatiste ce puteau să aibă funcții multiple, cărora le este permis şi să arendeze sau să achiziţioneze terenuri spre a le lucra, beneficiind de înlesniri pentru achiziţionarea de unelte şi maşini agricole de la stat. Acestea acceptă, în schimbul facilităților, obligaţia de a-şi lucra terenurile şi intervenția statului în activitatea lor. Membrii obştilor agricole se angajau să lucreze pe proprietăţile lor, după un plan de cultură – cu seminţe selecţionate oferite de stat și cu lucrările agricole diverse făcute la timpul stabilit de autorităţile îndrumătoare. În cazul în care doreau, puteau să accepte un plan de cultivare pe tarlale a proprietăţilor lor, practicând o comasare şi o rotaţie a culturilor pe tarlale. Producţia pe care acestea o realizează aparţine proprietarilor, individual, aceştia având dreptul de a o valorifica după cum doresc. Aceștia au însă posibilitatea, prin Obşte, să-şi valorifice în comun producţia. Din câştigurile realizate, obştenii sunt datori a plăti Obştei o contribuţie de 500 de lei pentru fiecare hectar deţinut. Iniţial sunt înfiinţate, la iniţiativa statului, 44 de obştii model, în fiecare judeţ al ţării, cărora statul le oferă gratuit utilaje şi unelte. Ulterior, noile obşti înfiinţate primesc facilităţi pentru cumpărarea acestora – au dreptul să le achiziţioneze printr-un credit pe 5 ani, plătind un avans de 20% şi o dobândă anuală de 3,5%.

[iv]                 Stahl, Henri H. “Comentarii la satul Dodești: I. Între colhoz și obștie”.  in Timpul. no. 1843 (27 iunie 1942): 1

[v]             ibidem, 1-3

[vi]                 spre ex., în Stahl, Henri H., Voinea, Șerban. Introducere în Sociologie. (București: editura Partidului Social Democrat, 1947)

[vii]                Stahl, Henri H. “Comentarii la satul Dodești”, 3

[viii]               ibidem

[ix]            ibidem

[x]                  ibidem

[xi]                 ibidem

[xii]                ibidem

[xiii]               ibidem

[xiv]          ibidem

[xv]                  Stahl, Henri H. “II. Agricultură și agricultori”. in Timpul. no. 1844 (28 iunie 1942): 1

[xvi]                ibidem

[xvii]         ibidem, 3.

[xviii]              Stahl, Henri H., Voinea, Șerban. op. cit.

[xix]                Stahl, Henri H. “III. Foamea de pământ și foamea de tractoare”. in Timpul. no. 1845 (30 iunie 1942): 1

[xx]                 Ibidem

[xxi]           Ibidem

[xxii]               Stahl, Henri H. “IV. Secretul satului Dodești”. in Timpul. no. 1847 (1 iulie 1942): 1

[xxiii]               Ibidem

[xxiv]               Ibidem, 3

[xxv]               Stahl, Henri H. “V. Obștii țărănești și proprietate mare”. in Timpul. no. 1848 (2 iulie 1942): 1

[xxvi]        Ibidem, 3.

[xxvii]             Ibidem

[xxviii]             Ibidem

[xxix]                Ibidem

[xxx]               v.  Pătrășcanu, Lucrețiu. Probleme de bază ale României. (București: editura Socec, 1944 )

[xxxi]                v.   Madgearu, Virgil N. Evoluția economiei românești după războiul mondial. (București: Independența economică, 1940); Manoilescu, Mihail.  “Evoluția economiei industriale”. in Enciclopedia României, vol. III. (București: Imprimeria Națională, 1939).; Pătrășcanu, Lucrețiu. Probleme de bază ale României. (București: editura Socec, 1944).; Vulcănescu, Mircea. Spre un nou medievalism economic: scrieri economice. (București: Compania, 2009).

[xxxii]       Vulcănescu, Mircea, op.cit.

[xxxiii]               Butoi, Ionuț. Mircea Vulcănescu: O microistorie a interbelicului românesc. (București: EIKON, 2015), 256

[xxxiv]         Vulcănescu, Mircea, op.cit.

[xxxv]              Şandru, Dumitru. Reforma agrară din 1945 în România. (Bucureşti: Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2000), 50.

[xxxvi]              Rostás, Zoltan. Monografia ca utopie. Interviuri cu H.H. Stahl (1985-1987). Bucureşti: Paideia, 2000), 71.

[xxxvii]           Georgescu, Dumitru C., Golopenția, Anton. 60 de sate românești: cercetate de echipele studențești în vara 1938 – Anchetă sociologică condusă de Anton Golopenția și Dr. D. C. Georgescu: Situația economică, vol. IV. (București: Institutul de Științe Sociale al României, 1943).

[xxxviii]          Golopenția, Anton, Pop, Mihai. Dâmbovnicul: o plasă din Sudul judetului Arges: câteva rezultate ale unei cercetări monografice întreprinse în 1939. (București: Institutul de Științe Sociale al României, 1942), 6.

[xxxix]            Bârlea si Reteganu în Georgescu, Dumitru C., Golopenția, Anton. 60 de sate românești: cercetate de echipele studențești în vara 1938 – Anchetă sociologică condusă de Anton Golopenția și Dr. D. C. Georgescu:Situația economică, vol. IV. (București: Institutul de Științe Sociale al României, 1943), 35.

[xl]                 Stahl, Henri H. Sociologia satului devălmaș românesc: Organizarea economică și juridică a trupurilor de moșie, vol. 1. (București: Fundația Regele Mihai I, 1946).

[xli]                Stahl, Henri H., Voinea, Șerban. op. cit.

[xlii]                 Rostás, Zoltan. Monografia ca utopie, 71

[xliii]              Boitan, Marius-Dorinel. “Aurelian Pană – Un martir uitat al istoriei Ialomiței”. in NAPARIS – Revistă de istorie și cultură ialomițeană. No. 3 (2014): 31.

[xliv]               Ibidem

[xlv]                v. Pană, Aurelian. “Agricultura românească în noul cadru european. Condiţiunile grele în care a lucrat agricultura românească”. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 195-200;

[xlvi]               Carabella, A. D. Marea proprietate: exploatări și realizări. București, 1943

[xlvii]              Ibidem, 89.

[xlviii]               v. Carabella, A. D.  Marea proprietate: exploatări și realizări – conținând articole publicate inițial în Revista științelor veterinare. no. 4, 5, 6-7 (1942); fragmente ale relatărilor apar și în Carabella, A. D. “Excursii agricole”. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 220-225

[xlix]               Carabella, A. D.  Marea proprietate: exploatări și realizări, 96.

[l]                   Ibidem, 98

[li]                  Ibidem, 109.

[lii]                 Filipescu, C. “Constantin Garoflid și contemporaneitatea sa agrară”. in Pagini Agrare şi Sociale. 8-10 (1942): 238-245

[liii]                  Pană, Aurelian. op. cit.

[liv]                 Filipescu, C. “Constantin Garoflid și contemporaneitatea sa agrară”, 265.