Henri H. Stahl si obștile agricole – pagini puțin cunoscute ale istoriei sociologiei românești
– partea I –
Alina Juravle
Universitatea Bucuresti
Sociologie Românească, nr. 1-2/ 2014
Abstract: The following paper is an attempt to place and understand Henri H. Stahl’s vision on Romania’s rural development. Stahl’s view, to be found in a series of articles written for the Romanian newspaper „Ecoul” in January-March 1944, links him to a multidimensional context. We follow multiple paths – we trace the history of Stahl’s own political and sociological views on rural development and of the rise of a particular political view on rural development – the cooperative movement; then, we trace the attempts to change Romania’s external policy and to promote a viable solution to the country’s rural development problems that are contemporary to Stahl’s articles. We thus find that H. H. Stahl’s sociological vision of rural development may be understood only as the result of a complex interaction between personal lifecourse, social networks, political ideologies and action and international relations, all within a certain historical course of events.
Keywords: Henri H. Stahl, Bucharest School of Sociology, cooperative movement, rural development
Cuvinte cheie: Henri H. Stahl, Școala Sociologică de la București, mișcarea cooperatistă, dezvoltare rurală
Formula obștiilor agricole sătești
În 27 ianuarie 1944, în paginile cotidianului Ecoul, Henri H. Stahl publică un articol intitulat „Sabotări involuntare”. Este cel de-al treilea articol scris de Stahl pentru acest cotidian după ce, în același an, semnase articolele „La răscrucea împărățiilor moarte” (15 ianurarie) și „Centre locale administrative” (21 ianuarie).
În articolul cu care debutează în acest cotidian, Stahl aduce un elogiu postum lui Lucien Romier – istoric, economist, jurnalist si om politic francez, autorul unui volum consacrat României mari și intitulat „Au carrefour des empires mortes” (Rostas, 2013, pg. 56). Dincolo de aspectul omagial, Stahl subliniază în opera lui Romier câteva idei, pe care le prezintă drept adevăruri surprinse de autorul francez – poziția foarte dificilă a României în raport cu marile imperii vecine, trecute – dar și cu cele prezente; strădaniile și capacitatea românilor de a rezista lor; solidaritatea de soartă a statelor europene, dincolo de toate aparențele, state în rândul cărora se numără și România; pericolul „unor revărsări răsăritene peste zăgazurile Europei” (Stahl, 1944 apud Rostas, 2013, 60). Lucien Romier, relatează apoi Stahl, e preocupat în mod fundamental de soarta viitoare a Franței, „care ne e și nouă dragă și către care am ținut și noi ochii mari deschiși ca să vedem ce face”. În fine, H. H. Stahl își exprimă în acest articol speranța în constiuirea unei noi Europe, una unită, solidară, ferită de pericolul acelei „revărări răsăritene” – în care putem tălmăci ușor pericolul invaziei bolșevice.
Urmează apoi „Centre locale și administrative” – primul articol dintr-o serie întreagă dedicată problemelor de dezvoltare ale țării. Stahl prezintă aici, într-un prim rând, situația risipirii autorității administrative în numeroase localități la nivelul regiunilor României și dezavantajele sale – pierderile importante de timp și de bani pentru cetățeni, ineficiența administrativă, crearea unei întregi categorii de proprietari ce profită de pe urma schimbării periodice a imobilelor închiriate de către Stat, imposibilitatea dezvoltării unor centre administrative urbane ce să se constituie în nuclee ale dezvoltării regionale. Subliniază apoi necesitatea concentrării autorității administrative în centre regionale, ce se vor transforma în orașe mai mari. Funcția acestora va fi, negreșit, dată fiind tendința țăranilor de a imita viața orașelor în jurul cărora gravitează viața regională, de centre de „viață socială model” (Stahl apud Rostas, 2013, 72). Rămâne însă, punctează Stahl, ca aceste orașe să se ridice, într-adevăr, la nivelul unor modele demne de imitat.
Al treilea articol al lui H. H. Stahl declanșează, în fapt, întregul nostru demers de cercetare. El reprezintă, în primul rând, așezarea „gazetarului” Stahl pe un făgaș pe care se va menține și în următoarele 7 articole pe care le publică în 1944 în Ecoul – conturarea și, mai ales, completarea unei viziuni privind calea de dezvoltare a spațiului rural românesc. O nouă lectură a lucrărilor lui Ion Ionescu de la Brad, relatează Stahl la începutul acestui articol, este prilejul cu care a ajuns la câteva concluzii privind modul în care pot eșua intențiile reformatoare. Astfel, cei ce intenționează să saboteze realizarea unei idei nu au nimic mai mult de făcut decât să permită punerea sa în practică, însă în condiții defavorabile. Tot sabotori, însă involuntari, sunt și aceia care, având cele mai bune intenții, nu au însă suficientă putere de prevedere, pricepere și dârzenie pentru a-i asigura acesteia condițiile necesare pentru realizare (Stahl apud Rostas, 2013, 82). În cazul împroprietăririi țăranilor la 1864, Ion Ionescu de la Brad, unul din artizanii acesteia, sfârșește prin a fi un sabotor involuntar al reformei. Acesta, arată Stahl, spera în rezolvarea „chestiunii țărănești” prin instituirea proprietății private, respectiv transformarea boierilor și țăranilor în proprietari deplini ai terenurilor respectiv ai brațelor lor de muncă. In acest fel, credea el, cele două categorii vor intra firesc în raporturile lor „normale” – primii vor deveni patroni, cei din urmă salariați. Știut este însă că lucrurile nu s-au întâmplat nicidecum astfel. Un prim motiv al eșecului acestei reforme este neluarea în calcul de către reformator a nevoii fundamentale a țăranilor de a accesa toate categoriile de zone economice cuprinse în trupul de moșie al satului. Primind prin reforma agrară loturi ce nu le permiteau accesul la aceste zone, țăranii s-au văzut siliți să încheie tocmeli cu marii proprietari în condițiile vechi ale iobăgiei. Mai mult, greșelile reformatorilor nu se opresc aici. Tot în 1864, relatează Stahl mai departe, reformatorii omit să faciliteze țăranilor obținerea de semințe sau de credite pentru însămânțare. Se ajunge astfel în situația în care este mult îngreunată dacă nu chiar făcută imposibilă funcționarea obștilor țărănești de arendare – organizații cooperatiste ale țărănimii, prin care aceasta arenda moșiile boierești. Stahl consideră că aceste obști de arendare ar fi putut să înlocuiască cu succes marile trusturi arendășești, „de tragică memorie” (Stahl apud Rostas, 2013, 84). Am fi avut în acest caz, adaugă H. H. Stahl, „încă de pe atunci formula obștiilor agricole sătești (s.n.), formulă care azi este dorită și preconizată (s.n.) de către organele noastre de răspundere” (Stahl apud Rostas, 2013, 85). Formula obștilor agricole sătești pe care Stahl o menționează ca fiind dorită și preconizată de autoritățile anului 1944 intrigă cititorul atent al acestui articol. Este vorba oare de precis același tip de formă asociativă menționată anterior – obștile de arendare? Există vreo legătură între acestea si obștile devălmașe pe care Stahl le cercetase și despre care își va scrie mare parte din operă? Cum se prezentau obștile agricole dorite și preconizate de autoritățile momentului? Erau acestea doar un plan, o promisiune? Existau deja asemenea obști? De ce sunt dorite și preconizate aceste obști tocmai în acel moment? De ce alege Stahl să vorbească despre ele în acest moment? Pentru ce construiește o întreagă argumentație pe parcursul acestui lung articol, pentru ca în final să poată să sublinieze nevoia ca autoritățile să ia în considerare toate condițiile necesare pentru buna realizare a obștilor agricole? De ce revine Stahl mereu, în toate articolele ce vor urma – afara de ultimul – asupra subiectului reformei în spațiul rural românesc, ce urma să se concretizeze în aceste obști agricole sătești?
Iată întrebările la care vom încercă să răspundem în cele ce urmează. Vom izbuti astfel, pe de o parte, să readucem în lumină aspecte ale istoriei politicilor agrare și de dezvoltare rurală din România, în special cele dintr-o perioadă plină de tensiuni și controverse – anii din preajma și din cursul celui de-al II-lea Război Mondial. În același timp, vom încerca să lămurim o tentativă a lui H. H. Stahl de a aduce în formularea și implementarea politicilor de dezvoltare rurală ale vremii o contribuție proprie, semnificativă – cunoașterea sociologică pe care o acumulează în numeroșii ani de cercetare și intervenție pentru dezvoltare în carul Școlii Sociologice de la București. După cum vom vedea, articolele lui H. H. Stahl dobândesc noi sensuri atunci când sunt plasate în contextul finalului de război, în care se dezbate viitorul României și se concretizează noi grupări politice, ce plănuiesc schimbări ample atât în politica internă a României – în special în cea de dezvoltare rurală – cât și în cea externă.
Ascensiunea mișcării cooperatiste
De la prima împroprietărire până la cel de-al II-lea Război Mondial
În România, o conștientizare a unei „chestiunii țărănești” se produce în principal începând cu secolul al XIX-lea. Odata această chestiune ajunsă pe agenda publică, dezbaterea ei ia o amploare puternică, extinzându-se, în lipsa unei rezolvări depline, o perioadă foarte îndelungată de timp. Problema în discuție are în tot acest timp multiple zone de dispută. Cele mai ample sunt disputele privind dreptul de proprietate al diferitelor categorii sociale (boieri, moșieri sau țărani) sau entități (statul) asupra terenurilor agricole – drept ce este pus mereu la îndoială, contestat sau afirmat la nivelul dezbaterilor publice. Legiferat, el este apoi câștigat, limitat, pierdut sau cedat – mai ales forțat – de o categorie sau alta. Până în anul în care Stahl scrie articolele din Ecoul, țărănimea primește sau își câștigă dreptul la proprietate, în dauna boierilor sau altor mari moșieri, expropriați. Pentru reformatori, așa cum arată și H. H. Stahl în articolul său privind Sabotările involuntare, simpla împroprietărire ar fi fost o măsură suficientă și eficientă pentru eliminarea dificultăților economice și sociale ale unui stat predominant agrar.
Prima împroprietărire a țărănimii din Principate, din 1864, duce la situația dezastruoasă ce declanșează răscoala anului 1907. A doua împroprietărire, realizată dupa primul Război Mondial, nu reușește să obțină nici ea rezultatele așteptate. Este incriminată și ea, de contemporani și nu numai, pentru faptul că ar fi fost efectuată defectuos (în defavoarea țăranilor, ducând la o fragmentare excesivă a proprietății, lăsându-i pe țărani dar si pe moșieri fără posibilitatea sau interesul de a-și îmbunătăți tehnicile de producție și de a-și spori semnificativ producția, ș.a.). Dezbaterile continuă – în tot intervalul cuprins între prima împroprietărire și cel de-al doilea Război Mondial există voci susținătoare ale unei categorii sau alteia (proprietari mari vs. mici sau exploatații mari vs. mici) și ai capacităților acestora de a contribui semnificativ la creșterea economică și dezvoltarea României (Șandru, 2000). În același interval, însă, se conturează tot mai clar o soluție de echilibru pentru această dispută, beneficiind de un larg sprijin – la nivel principial cel puțin – în rândul majorității grupărilor politice – cooperația. Cooperația în agricultură este văzută ca o soluție viabilă pentru problemele spațiului rural românesc, fie că este dorită la nivelul finanțării, aprovizionarii pentru producție sau consum, producției propriu zise sau desfacerii – sau la toate acestea, concomitent.
Ideile cooperatiste pătrund încă din secolul al XIX-lea în rândurile intelectualilor români, promovate fiind de persoane precum Teodor Mehtupciu-Diamant, Ion Heliade Radulescu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, P. S. Aurelian (Mladenatz, 1938) dar și Spiru Haret (Rostas, 2000, Larionescu, 2013). În același timp, începând din același secol al XIX-lea, țărănimea se asociază în mod spontan spre a lucra moșiile boierești (Stahl apud Rostas, 2013, 84). Se constituie astfel în obști de arendare, formule cooperatiste ce îi permit să lucreze în mod avantajos, cu bune rezultate, aceste terenuri. Numărul acestora rămâne mic până la începutul secolului al XX-lea (erau în număr de 8 în 1903, arendând aproximativ 5 mii de hectare, cf. Șandru, 1989). Apar, în același timp, un număr tot mai mare de bănci populare sătești, cooperația de credit luând oarece amploare. Organizațiile cooperatiste câștigă susținere politică în rândurile socialiștilor, poporaniștilor dar și ale liberalilor și chiar conservatorilor la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. În perioada interbelică, susținătorilor politici ai cooperației li se adaugă și membrii Partidului Național Țărănesc.
Drept urmare a extinderii acestor organizații dar și a sprijinului politic de care ajung să se bucure, funcționarea lor este legiferată începând cu 1903-1904 și facilitată prin legi succesive din 1905, 1908, 1909, 1910 (Șandru, 1989). Formarea obștilor de arendare ia amploare mai ales după 1908, numărul acestora crescând până la 496 în 1918 (Șandru, 1989, pg. 326). În 1918, în timpul guvernării conservatoare a lui Al. Marghiloman și a ministeriatului lui C. Garoflid în domeniul agriculturii, este promulgată o lege în baza căreia marile proprietăți, mai mari de 100 de hectare, urmau a fi distribuite spre arendare obștilor sătești (Șandru, 1989, 2000). Legea aceasta rămâne în vigoare pentru foarte puțină vreme, până la căderea guvernului conservator. Noua guvernare, liberală, abrogă această lege și promulgă o alta, conform căreia marile proprietăți urmau să fie expropriate, suprafețele astfel rezultate urmând a fi vândute asociațiilor sau cooperativelor țărănești de tipul celor constituite până acum pentru arendare. Noile obști de împroprietărire nu au avut nici ele o viață îndelungată – stârnind nemulțumirea țăranilor dar și criticile opoziției, ele sunt desființate în 1919. Chiar dacă se purcede la o nouă împroprietărire a țăranilor începând cu 1921, autoritățile încurajează în continuare constituirea de obști de arendare (Șandru, 1989) dar și a altor tipuri de formațiuni cooperatiste. După cea de-a doua împroprietărire, prin măsuri legislative, se organizează instituții ce funcționează în vederea promovării și sprijnirii cooperației și se încurajează și facilitează, în continuare, constituirea de cooperative. În 1920 și 1923 sunt promulgate legi ale unificării cooperației (la nivel instituțional) iar în 1928 intră în vigoare un Cod al Cooperației, transformat în Lege a Cooperației în 1929 și modificat în 1930, 1933 și 1935 (Larionescu, 2013; Mladenatz, 1935). Consolidarea bazelor legale și instituționale ale cooperației în aceasta perioadă reflectă poziția prioritară a acesteia în agenda publică a României Mari. Mai mult, începând cu 1929, în condițiile efectelor puternice ale Marii Crize asupra unei Românii agrare, propaganda autorităților române pentru constituirea de organizații cooperatiste în agricultură precum și vehicularea cooperației de către economiști și oameni politici ca soluție a chestiunii țărănești se intensifică (Șandru, 1989).
După 1936, sporește semnificativ conștientizarea problemelor spațiului rural românesc – grație publicării rezultatelor recensământului din 1930, ale cercetărilor monografice precum și ale unei anchete întreprinse în 1935 de Uniunea Camerelor Agricole din România (Șandru, 2000). Se discută tot mai mult, drept urmare, de o nouă împroprietărire a țărănimii în dauna marilor proprietari. Ideea aceasta este relansată de PNȚ și preluată apoi de mișcarea legionară (Șandru, 2000). Între timp însă, ideea cooperatistă, promovată în continuare de către instituțiile statului, partidele politice (în special de PNȚ) și nu numai, ca o soluție viabilă pentru problemele agriculturii țărănești, pătrunde și își extinde, treptat, efectele în rândurile populației. Numărul obștilor de arendare scade semnificativ, ajungând la doar 40 în 1939, în preajma războiului (Mladentaz, 1943, pg. 636 apud Larionescu, 2013, pg. 102). Pe de altă parte, însă, înființarea de cooperative de toate tipurile, în special în mediul rural, ia oarece amploare până în preajma următorului Război Mondial. Vârful mișcării cooperative ar putea fi situat în 1928, an în care existau în România 8.165 de unități cooperatiste (cf. Mladentaz, 1943, pg. 636 apud Larionescu, 2013, 101). Urmează un declin ușor al numărului acestora în perioada Marii Crize, apoi o nouă sporire până în 1938. În 1939 – an de declin numeric – existau în România un total de 5365 de cooperative, predominant de credit, dintre care 4.616 se aflau în mediul rural, având un număr de 813.902 membri cooperatori (Mladentaz, 1943, 636 apud Larionescu, 2013, 102). Raportând numărul țăranilor cooperatori în 1939 la datele recensământului din 1930 (Manuilă & Georgescu, 1937, 16) rezultă că aproximativ 5% din țărănime participa la o organizație cooperatistă. Un alt calcul ar putea însă să sugereze o amploare mai mare a mișcării cooperatiste rurale în perioada interbelică. Drept beneficiari și participanți la o formă de cooperație ar putea fi considerați nu numai țăranii ce sunt cuprinși nominal într-o asemenea organizație ci și membrii gospodăriilor acestora, dat fiind caracterul economic aparte al gospodăriei țărănești – acela de întreg, de unitate economică familială de producție și consum. Cu o medie de 4,4 membri ai gospodăriei țărănești (Manuilă & Georgescu, 1937, 14), ar rezulta pentru anul 1939 un număr de aproximativ 3 milioane 500 de mii de țărani părtași și beneficiari ai unei forme de cooperație sau 24% din populația rurală a țării.
Statul și cooperația rurală în cursul Războiului
Începutul Războiului pe plan mondial în septembrie 1939 va însemna pentru România, într-o primă fază, o amplă mobilizare și concentrare de trupe în interiorul granițelor. Pentru agricultura țării, impactul mobilizării unui număr foarte mare de ostași din rândurile țărănimii va fi unul foarte mare. Acest impact poate fi însă înțeles mai bine în contextul politicii economice externe a României în cea de-a doua jumătate a anilor ’30.
În 1934, Germania decide să își reorienteze politica economică și să își consolideze legăturile comerciale cu țările din Sud-Estul Europei, între care și România (Hillgruber, 2007, 175-176). Dorința Germaniei este întâmpinată de cea a regelului Carol al II-lea de a asigura României o piață de desfacere pentru surplusul produselor sale agricole dar și o înlesnire a importurilor de capital care ar fi facilitat dezvoltarea industriei și agriculturii românești (Hillgruber, 2007, 178). Ca urmare a eforturilor diplomatice ale Guvernului român, în 23 martie 1935 se încheie un prim acord economic cu Germania, ce a constituit ulterior cadrul pentru numeroase alte acorduri, reglementând schimbul de mărufuri și de plăți între cele două state (Hillgruber, 2007, 177). După anexarea Austriei de către Germania, importante voci politice germane propun drept obiectiv al Reich-ului realizarea treptată a unei uniuni economice și vamale a statelor succesoare ale monarhiei austro-ungare (Hillgruber, 2007, 111). Drept urmare, în noiembrie 1938, la Lepizig, regelui Carol al II-lea i se propune o intensificare a relațiilor economice româno-germane iar acesta, cu încuviințarea Consiliului de Miniștri, își dă acordul (Hillgruber, 2007). Principiile viitorului acord economic sunt stabilite între reprezentanții germani și mai mulți miniștri români (ai finanțelor, economiei, externelor și înzestrării armatei), sub conducerea directă a regelui (Hillgruber, 2007, 113-114). Deși avantajele aceste înțelegeri revin mai ales Germaniei, România speră să își asigure, grație acordului, dezvoltarea unor ramuri industriale importante (industria petrolului și a armamentului precum și cea extractivă), prin creșterea participației capitalului german în toate aceste sectoare. Urmărește de asemenea să sporeasca participația germană în domeniul silviculturii pentru a îmbunătăți exploatarea pădurilor și a elimina dominația evreiască în această ramură economică și să își asigure colaborarea germană în construcția de șosele și căi navigabile. Un punct important pentru România, vital chiar, este facilitarea înzestrării armatei române cu armament german. În privința agriculturii, cele două părți se angajează „să stabilească între ele legături sistematice în vederea adaptării producției românești la necesitățile germane” (Hillgruber, 2007, 113) pentru a facilita exporturile. Noul acord româno-german va fi semnat în 23 martie 1939, fiind un acord-cadru, ale căror pevederi urmau a fi detaliate în contracte separate, pe domenii. Până la izbucnirea războiului vor fi încheiate doar două contracte în acest sens între cele două state, unul în 15 mai, privind colaborarea româno-germană în domeniul silviculturii și agriculturii, și altul în 20 iulie, cu referire la dezvoltarea agriculturii în toate ramurile sale (Hillgruber, 2007, 118). Pentru România agrară, ale cărei exporturi sunt dominate de produsele agricole, îmbunătățirea și adaptarea producției agricole a României pentru a se alinia necesităților crescute ale Germaniei industriale sunt chestiuni de importanță maximă.
Odată cu începerea războiului, Germania devine interesată în mod special de resursele de petrol ale României. România exportase petrol în Germania, în baza acordurilor economice existente, și până în acest moment – însă în condiții încă foarte dificile pentru Germania. De aceea partea germană propune României un acord vizând facilitarea livrărilor de petrol, în schimbul livrărilor de armament german. Acordul este încheiat în 29 mai 1940. După abdicarea regelui Carol al II-lea și instalarea mareșalului Antonescu în funcția de președinte al Consiliului de Miniștri, Guvernul român negociază un protocol adițional pentru acest acord, semnat de cele două părți în 4 decembrie 1940 (Șandru, 1989, 2000). În baza acestui protocol, Germania urma să producă utilaje și unelte agricole ce urmau a fi achiziționate de România, în baza exporturilor masive de produse agricole și petroliere către Germania (Ciucă, 1998, Hillgruber, 2007, Șandru, 2000). Până în 1944, România va cumpăra în baza acestui acord mai multe mii de mașini agricole și unelte. Spre exemplu, în trei ani numărul tractoarelor disponibile în România a sporit de la 3896 în 1940 la 9722 în 1944, înregistrând în total o creștere de aproximativ 150%, comparativ cu creșterea de doar 16% a numărului acestora înregistrată în cei 13 ani anteriori, în perioada 1927-1940 (Șandru, 2000, 52). Alături de înarmarea armatei române, înzestrarea agriculturii românești cu tehnică modernă produsă în Germania este o parte esențială a strategiei României în cursul celui de-al II-lea Război Mondial.
În momentul preluării conducerii statului de către mareșalul Antonescu, România se confrunta cu dificultăți foarte mari în domeniul agricol, cauzate în principal de mobilizarea armatei țării. Mobilizarea determină o lipsă semnificativă de brațe de muncă în agricultură și rechiziții masive de unelte, utilaje agricole și animale de muncă pentru uzul armatei (Șandru, 2000). Acest fapt determină la rândul său o criză în agricultura României. Criza aceasta este una foarte semnificativă, dat fiind că produsele agricole sunt, alături de petrol, principalele produse de export ale României, că de exporturile realizate depindea importul de armament german pentru o armată română foarte prost dotată în momentul declanșării războiului și că de aceeași producție agricolă depindeau atât armata cât și populația civilă a României.
Criza din agricultură este legată în primul rând de o criză a marilor moșii, principalele unități producătoare ale agriculturii comerciale românești în acel moment – slab tehnologizate în majoritatea cazurilor, acestea depindeau de mâna de lucru țărănească, riscând să rămână nelucrate, punând astfel sub semnul întrebării soarta armatei, a populației civile și a României întregi în cursul războiului. Nu doar producția marilor exploatații este însă amenințătă ci și cea țărănească, de rechiziționarea căreia statul depinde de asemenea în acest nou context. Iată de ce, în viziunea noului Guvern, singura soluție viabilă a problemelor ample ale exploatațiilor românești de toate categoriile, dincolo de mobilizarea obligatorie a populației rurale pentru muncile agricole și de facilitarea încheierii de tocmeli agricole între țărani și marii moșieri, rămâne introducerea pe scară largă a utilajelor și uneltelor agricole moderne, ce facilitează, în primul rând, realizarea lucrărilor agricole cu un număr mult mai mic de brațe de muncă (Șandru, 2000).
În același timp, chiar și după începerea Războiului Mondial în 1939, continuă dezbaterile politicienilor și economiștilor privind eficiența economică a exploatațiilor mari și a celor mici și mijlocii, țărănești. Se ridică în contextul acestora, din nou, problema exproprierii marilor moșieri și a unei noi împroprietăriri a țărănimii (Șandru, 2000). Guvernul mareșalului Antonescu respinge această soluție pentru moment, optând în schimb pentru cea a cooperației. La numai două zile de la venirea sa la putere, Ion Antonescu preconizează în programul său de guvernare, drept soluție pentru problemele agriculturii, înființarea de obști agricole de producție (Șandru, 2000, 24).
Important pentru rezolvarea crizei agriculturii țărănești, acest punct al programului său rămâne însă neaplicat pentru o vreme. Cauza principală o constituie achiziționarea, în primă instanță, a mașinilor agricole importate de Guvern, în baza acordului româno-german din decembrie 1940, de către marii proprietari agricoli (Șandru, 2000, 27). Interesul marilor moșieri pentru acestea crește brusc odată cu criza brațelor de muncă. Depinzând de marii producători, statul român beneficiază de pe urma acestor achiziții. Însă, după intrarea României în război, în 1941, lipsa brațelor de muncă și dar și a inventarului viu și mort al exploatațiilor țărănești se acutizează, foarte mari suprafețe de teren, aflate în proprietatea țăranilor, riscând să rămână nelucrate. Se urgentează astfel și necesitatea de a îmbunătăți situația exploatațiilor țărănești, ce nu aveau, individual, nicidecum resursele necesare pentru a accesa tehnica agricolă modernă. Una din principalele rațiuni ale sprijinirii cooperării țăranilor pentru a-și lucra împreună terenurile sau pentru a arenda marile moșii era facilitarea accesului lor la mașinile agricole moderne, ce-ar fi favorizat eficientizarea și sporirea producției și ar fi diminuat nevoia de brațe de muncă. În acest context, în 18 iunie 1941, mareșalul Antonescu lansează un apel către săteni spre a se uni și a întemeia obști agricole. În cuvintele mareșalului:
„Trebue să vă adunați în obștii. Pentru ca nu pot să dau fiecăruia dintre voi unelte și nici nu se poate risipi – pentru fiecare din micile voastre loturi – tractoare, batoze si altele. Fiecare dintre obștii se va obliga față de Stat să îngrijească uneltele primite, iar fiecare dintre voi se va îndatora să cultive pământurile după îndemnurile de muncă date de Stat.” (Ion Antonescu apud Chiriacescu, 1944)
Din acest moment, statul inițiază campanii de propaganda pentru asocierea țăranilor în obști. După cum informează I. P. Manolescu, „de atunci s-a dat sătenilor, prin presă, diferite îndemnuri de a se constitui în obști și s-a scris scoțându-se în evidență importanța obștilor” (Manolescu, 1942, 65)[i].
Inițial, toate asociațiile țarănești înființate vor funcționa în baza legislației cooperatiste aflate încă în vigoare. În 24 iunie 1942 însă, Guvernul Antonescu adoptă Decretul-lege numărul 488 pentru organizarea obștiilor agricole, conceput de vicepreședintele Consiliului de Miniștri, Mihai Antonescu, și de ministrul curent al agriculturii, Aurelian Pană. Prin acest decret este instituiționalizat conceptul de obște agricolă propus de Ion Antonescu în 1941. Obștiile sau obștile agricole create în baza acestui decret urmau a fi asociații cooperatiste de producție – și nu numai – cărora le este permis și să arendeze sau să achiziționeze terenuri spre a le lucra, beneficiind de înlesniri pentru achiziționarea de unelte și mașini agricole de la stat, acceptând, în schimb, obligația de a-și lucra terenurile și îndrumarea (intervenția) statului în activitatea lor (Șandru, 2000, 25; Chiriacescu, 1944). Concret, membrii obștiilor agricole se angajau să lucreze pe proprietățile lor, după un plan de cultură – cu semințe selecționate oferite de stat, cu lucrările agricole diverse făcute la timpul stabilit de autoritățile îndrumătoare; în cazul în care doreau, puteau să accepte un plan de cultivare pe tarlale a proprietăților lor, practicând o comasare și o rotație a culturilor pe tarlale; producția realizată aparține proprietarilor, individual, aceștia având dreptul de a o valorifica după cum doresc; ei au însă posibilitatea, prin Obște, să își valorifice în comun producția; din câștigurile realizate, obștenii sunt datori a plăti Obștei o contribuție de 500 de lei pentru fiecare hectar deținut (Chiriacescu, 1944). Statul încearcă să asigure astfel necesarul de produse agricole pentru consum, rechiziții, aprovizionarea armatei și export. Inițial sunt înființate, la inițiativa statului, 44 de obștii model, în fiecare județ al țării, cărora statul le oferă gratuit utilaje și unelte (Chiriacescu, 1944). Ulterior, noile obștii înființate primesc facilități pentru cumpărarea acestora – au dreptul să le achiziționeze printr-un credit pe 5 ani, plătind un avans de 20% și o dobândă anuală de 3,5% (Șandru, 2000, Carabella, 1942b).
Odată cu legislația pentru organizarea obștilor agricole, mișcarea cooperatistă din România este impulsionată încă o dată prin forța politicii de intervenționism economic a statului. Promovarea cooperației în spațiul rural de către stat în perioada guvernării Antonescu este puternică – începând din 1941, statul hotărăște să arendeze terenurile agricole pe care le deține doar organizațiilor cooperatiste (Șandru, 1989); în condițiile exporturilor masive de produse agricole către Germania, vânzarea alimentelor procesate industrial în sate este raționalizată din 1941 și se realizează exclusiv prin cooperative-obști (Șandru, 2000); distribuirea mașinilor și uneltelor agricole importate de stat se realizează, după cum am arătat, doar către cooperative, prin Institutul Național al Cooperației. Începând din 1941 se înființează numeroase Asociații de cumpărare și exploatare de tractoare și mașini agricole ce fac achiziții prin acesta. În 1944, conform unei comunicări a mareșalului Antonescu, ar fi existat în România, alături de 122 de obști, 109 cooperative și 195 de asociații agricole cu profiluri diferite, toate înființate cu scopul de a achiziționa și exploata noile mașini agricole (Antonescu, 1944 apud Șandru, 2000, 26). Situația obștilor agricole înființate în baza Decretului 488/1942 nu este însă perfect clară – în articolul publicat în 28 ianuarie 1944 în cotidianul Curentul, Em. Chiriacescu, șeful Secției Obștiilor Agricole din Ministerul Agriculturii și Domeniilor în acel moment, susține că, până la data publicării articolului, se înființaseră 272 asemenea obști (Chiariacescu, 1944). Date privind procentul de teren arabil al României exploatat de aceste organizații, numărul proprietarilor de teren înscriși în acestea și al membrilor gospodăriilor părtașe la noua formă de cooperație nu ne sunt disponibile. Putem afirma însă, cu certitudine, că, într-adevăr, cooperația agricolă, mai ales cea de producție, este forma „dorită și preconizată de către organele noastre de răspundere” (Stahl apud Rostas, 2013, 84) în cursul celui de-al II-lea Război Mondial.
Henri H. Stahl și mișcarea cooperatistă
În 1919, la doar 18 ani, H. H. Stahl îl cunoaște pe Virgil Madgearu (Stahl, 1984), principalul teoretician al doctrinei politice a Partidului Țărănesc, respectiv a Partidului Național Țărănesc, pe atunci la începutul carierei sale politice. Madgearu ținea în acea perioada prelegeri serale de economie politică pentru formarea viitorilor conducători de cooperative la liceul „Mihai Viteazu” din București (Stahl, 1984, 30-31). Aflat în același liceu pentru a preda un curs de stenografie, Stahl este invitat de Madgearu să îi stenografieze cursul, făcând astfel cunoștință și cu ideile acestui important promotor al cooperației. Pentru Stahl, Madgearu „se arăta a fi un foarte mare profesor” (Stahl, 1984, 31), „de o claritate excepțională” (Rostas, 2000, 48).
Nu doar teoreticienii țărăniști îl atrag pe Stahl spre a deveni un susținător al cooperației. Un rol foarte important în formarea sa îl vor avea simpatiile sale puternice pentru mișcarea socialistă, în forma sa social-democrată. Tot de timpuriu, Stahl este atras de ideile socialiștilor, pe care le accesează, inițial, prin scrierile lui Constantin Dobrogeanu Gherea și prin intermediul fratelui său, Șerban Voinea, membru marcant al Partidului Social Democrat (Rostas, 2000). Voinea îi facilitează și accesul la libraria social-democraților, de unde Stahl își procură cărți și unde cunoaște câțiva importanți membri ai PSD-ului, sub îndrumarea cărora își formează opiniile politice. Mai apoi, membrii facțiunii austro-marxiste a mișcării socialiste, cunoscuți de Stahl la Viena sau în țară, vor avea și ei o influență semnificativă în formarea sa politică.
Stahl devine însă un socialist oarecum atipic – pasionat nu de interesele și problemele proletariatului industrial ci de cele ale țărănimii. Din sfera teoriilor social-democraților privind istoria și viitorul omenirii, Stahl este interesat în principal de viziunea lor privind țărănimea. Citește lucrările tuturor teoreticienilor influenți ai vremurilor sale și își formează o opinie proprie, ce poate fi reconstituită, cel puțin în parte, pe baza afirmațiilor sale din discuțiile sale din anii ’80 cu Zoltan Rostas (Rostas, 2000). Precum vasta majoritate a social-democraților, Stahl privește cooperația ca fiind principala cale de ridicare a standardului de viață al țărănimii și de creștere economică în ramura agricolă. Cele mai eficiente forme de cooperație, din punctul său de vedere, sunt cele de producție, create prin arendare (vechile obști de arendare, așadar) sau prin utilizarea în comun a mijloacelor de producție. Nu respinge însă nici cooperativele de vânzare sau cumpărare.
O concordanță semnificativă există între opinia țărănistă privind importanța cooperației în satele românești și cea a social-democraților români. Spre deosebire de țărăniști și precum toți social-democrații, însă, H. H. Stahl consideră că organizarea acestor cooperative nu este o cale eficientă și suficientă pentru eliminarea definitivă a capitalismului. Consideră, de-asemenea, spre deosebire de teoreticienii țărăniști, capitalismul însuși, ca etapă și realitate istorică, ca fiind de neocolit în calea spre socialism. Cooperativele rămân pentru Stahl doar o formă de apărare în fața capitalismului și o modalitate de a îmbunățăți semnificativ situația țărănimii. Apoi, la fel precum promotorii țărăniști ai cooperației, social-democrații români, între care si Stahl, susțin ideea proprietății de muncă a țăranilor – proprietatea asupra mijloacelor de producție precum și asupra produselor muncii lor este și trebuie să fie în mâinile celor ce lucrează propriu-zis, anume ale țăranilor. Spre deosebire de țărăniști, însă, social-democrații au ca țel îndepărtat tranziția de la cooperativele de producție în care se menține, dincolo de forma asociativă, proprietatea individuală asupra mijloacelor de producție, către cooperative în care mijloacele de producție sunt proprietate colectivă, a obștei. În fine, în concepția lui Stahl, țăranii cooperatori ar trebui să fie liberi să decidă asupra producției pe care o realizează și asupra modului de împărțire între ei a rezultatelor muncii lor.
Începând cu 1926, odată cu intrarea în rândurile Școlii Sociologice de la București, H. H. Stahl pășește într-un nou mediu în care este promovată cooperația. Astfel, în cadrul Institutului Social Român – fondat și condus de Dimitrie Gusti, cu participarea liderului țărănist Virgil Madgearu – funcționa și o Secție de Studii Cooperative, ce publică, periodic, un Buletin al său (IȘSR, 1944). Articole privind mișcarea cooperatistă din România apar și în alte publicații patronate de Institutul Social Român, cu care sunt familiarizați și în care publică și membrii Școlii, inclusiv H. H. Stahl – Arhiva pentru Știința și Reforma Socială și Sociologie Românească (IȘSR, 1944). Dimitrie Gusti însuși ocupă funcția de președinte al Oficiului Național al Cooperației (Vulcănescu, 1936). Mai mult chiar, Școala include cooperația în viziunea sa privind dezvoltarea rurală, promovând-o în mod programatic drept soluție a problemelor economice ale satelor (Apolzan, 1945; Golopenția, 2002, Stahl, 1935) prin acțiunea Echipelor Regale dar și prin Serviciul Social – în cadrul cărora Stahl are un rol important, central chiar.
Mai mult însă, participarea sa la cercetările monografice întreprinse de Școala Sociologică de la București îi permite lui Stahl să cunoască nu doar problemele spațiului rural – între care principalele erau, în opinia sa, sărăcia și bolile – ci și potențialul de dezvoltare pe care acestea încă îl mai aveau. Cu prilejul cercetărilor monografice, Stahl cunoaște realitatea satelor devălmașe românești. În organizarea acestora el află potențialul unor comunități solidare, capabile să își gestioneze, prin obște, problemele și dezvoltarea, potențial demn de reactualizare și consolidare prin cooperație.
Așadar, contactul cu ideile cooperatiste social-democrate dar și cu cele țărăniste, cu propaganda cooperatistă a Școlii conduse de Dimitrie Gusti precum și cu supraviețuirile obștilor devălmașe românești îl conving pe H. H. Stahl de beneficiile pe care cooperația le-ar aduce țărănimii române, acesta devenind, în cele din urmă, prin acțiunile pe care le derulează ca parte a Școlii și nu numai, un promotor cooperației.
– va urma –
[i] Spre exemplu, revista Pagini Agrare și Sociale, publicație economică importantă a vremii, devine un adevărat organ de propagandă pentru politicile statului, cel puțin începând din 1942. În acest an, în Pagini Agrare și Sociale apar o serie de articole (spre exemplu, Cornățeanu, 1942; Cardaș, 1942; Filipescu, 1942; Manolescu, 1942; Țiculescu, 1942) elogiind soluția obștiilor agricole propusă de mareșal și discutând modul în care s-ar putea realiza mai bine organizarea acestora. Aceeași publicație face elogiul ministrului agriculturii, Aurelian Pană, moșier ialomițean ridicat dintr-o familie de țărani (Carabella, 1942, Rostas, 2000, 68), oferindu-i aceluiași ministru și spațiu pentru a-și expune programul (Pană, 1942). Auelian Pană este, de altfel, cel ce va concepe, ulterior, împreună cu Mihai Antonescu, noua legislație în baza cărora vor fi organizate obștile agricole. Institutul Național al Cooperației se implică și el în propaganda pentru înființarea de obști, emițând o circulară adresată instituțiilor administrației locale în iulie 1941, solicitând concursul acestora pentru promovarea cooperației (Șandru, 2000, 24). Această instituție, de altfel, este cea care achiziționează din partea statului român utilaje și unelte agricole (Țincu, 1944), punându-le apoi la dispoziția organizațiilor cooperatiste în condiții avantajoase (Șandru, 2000, 24). Propaganda pentru obștile agricole continuă în presă chiar și în 1944 – la începutul lui 1944 sunt publicate, spre exemplu, articole de acest tip în Curentul (Chiriacescu, 28 ianuarie 1944 – la o zi după prima menționare a obștilor agricole de către H.H. Stahl) și Timpul (în 13 februarie).
2 Comentarii
george240
decembrie 1, 2015 la 2:26 pmStimata Doamna Alina Juravle,
Va rog sa imi spuneti si mie sursele bibliografice ale acestui articol FOARTE INTERESANT!!!
Spre exemplu, mie trimiteri de genul „Stahl apud Rostas 2013, 85 nu inseamna nimic… Va rog, fiti cat se poate de explicita… Ca cititor de sociologie rurala sunt foarte interesat de tot ceea ce faceti…
Cu respect, George
Alina Juravle
decembrie 3, 2015 la 4:55 pmBibliografia articolului este disponibila la sfarsitul partii a II – a acestuia, publicata aici: http://www.cooperativag.ro/henri-h-stahl-si-obstile-agricole-pagini-putin-cunoscute-ale-istoriei-sociologiei-romanesti-ii/
Ma bucur de apreciere si va multumesc pentru ea!