Humorul sfinţilor II
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No. 272, luni 15 octombrie 1928, p. 1
(Oraşul Sf. Gheorghe, 29 august)
Desigur că nu putem vorbi de umor ca de o metodă sau ca de o poziţie conştientă şi voită, faţă de oameni, lume, drac şi Dumnezeu. Este vorba de o stare sufletească spontană, care îşi are rădăcina în împrejurări şi în practici care nu au drept scop de a produce această stare sufletească, ci de a aduce mântuirea.
Dacă humorul este un produs al ascezei, aceasta nu înseamnă că este scopul ascezei. Însă, trebuie să vedem că asceza duce, vrând nevrând, la această stare sufletească pe care îndeobşte o numim umor.
Din această stare sufletească vor naşte şi minuni. Fără ca să-şi dea seama Sfântul.
Iată o pildă:
„A mers odată un mirean la Avva Sisoe în muntele lui Avva Antonie, având împreună cu sine şi pe fiul său. Şi pe cale s-a întâmplat de a murit fiul său şi nu s-a tulburat, ci l-a luat pe dânsul cu credinţă la bătrânul. Şi a căzut cu fiul său, ca şi când ar fi făcut metanie, ca să fie blagoslovit de bătrânul şi sculându-se tatăl, a lăsat copilul la picioarele bătrânului şi a ieşit din chilie afară. Iar bătrânul, socotind că metanie îi face, i-a zis copilului: „Scoală şi ieşi afară”, (căci nu ştia că a murit). Şi îndată s-a sculat copilul şi a ieşit. Şi văzându-l pe el tatăl lui s-a spăimântat şi intrând s-a închinat bătrânului şi i-a vestit lui lucrul şi auzind bătrânul s-a mâhnit, căci nu vrea să se facă aceasta.”
I-a poruncit ucenicului său ca nimănui să nu spuie până la sfârşitul bătrânului. Nu întâlnim în această întâmplare humorul zeului însuşi?
x
Aspru şi înfricoşat în fond, sfatul cutărui Avva ia haină de surâs şi duioşie. Să plângi cu un ochiu şi cu celălalt să râzi, te-nvaţă pustnicul veritabil. Să ai de-a pururi starea sufletească a Împăratului Verde la nunta Fiie-si: vesel de nuntă, întristat de despărţirea de copilul iubit.
De unde această stare?
Pustnicul este măsura omului. El e omul normal. Care ajunge să aibă o stare sufletească egală întotdeauna. Având întotdeauna destulă bucurie ca să înfrângă toate tristeţile şi destulă tristeţe ca să aducă bucuria la dreptele ei margini, călugărul nu va trebui să aibă nici clipe de depresiune, nici de exaltare, ci va trăi între acestea, petrecându-şi viaţa între râs şi plâns.
Şi apoi, singura atitudine sentimentală care este justă faţă de viaţă nu poate fi decât aceea a humorului. Cine poate spune fără minciună că viaţa-i făurită numai din veselire sau numai din plâns?
Viaţa e un amestec din aceste două.
De aceea, de câte ori pustnicul va pierde măsura dreaptă a judecăţii lui despre lume, va căuta îndată să se situeze iarăşi într-o poziţie de umor. Acesta îl va duce infailibil la un just punct de vedere, din care îşi poate lua orientarea. Humorul este bunul îndreptar.
Prin acestea am ajuns la atitudinea creştină.
E nuntă şi veselie fără de margini în sufletul creştinului, fiindcă se află la masa Mirelui.
E tremur şi plângere hohotitoare în sufletu-i, fiindcă ştie că Mirele se va răstigni îndată după cină şi fiindcă pe sine creştinul se ştie gol şi nevrednic de ospăţ.
E atitudinea celui care pricepe taina întrupării şi a frângerii celui întrupat pentru ridicarea păcatelor lumii.
În felul acesta înţeles, humorul întâlnit în fiecare pagină a Patericului nu e decât atitudinea dreptcredinciosului care, în genunchi în biserică, cu cutremur şi veselire, se bucură şi plânge ştiind că în altar zeul ne mântuieşte, dar preţul mântuirii e trupul şi sângele aceluiaşi zei.
Şi, mai e încă un motiv pentru care cred că pustnicul se serveşte de glume sfinte pentru a învăţa pe altul.
Pustnicul veritabil nu ştie să înveţe. O sfială şi o simţire de pudoare neţărmurită îl opresc pe călugăr de a da „sfaturi”, el, nevrednicul şi neputinciosul. De aceea el îţi va comunica o frântură din viaţa-i făcând haz de el însuşi. Îşi va ascunde totdeauna sfatul în faldurile sfintei glume.
Bucuria şi plângerea sufletului şi le va tăinui în flori de haz.
Humorul este, deci, pentru călugăr, o necesitate vitală. Răsărit spontan, el îşi are rădăcina în însăşi experienţa de adâncă bucurie şi necurmată plângere a trăitorului întru Hristos şi serveşte smereniei călugărului să se poată manifesta fără ca prin această dezvăluire a ei însăşi, smerenia să primească vreo ştirbire.
X
Humorul este deci singura atitudine estetică compatibilă cu concepţia de viaţă creştină, iar rădăcinile humorului nu pot fi găsite în altă parte decât în creştinism.
Tragicul, păgân prin definiţie, nu poate fi împăcat cu creştinismul.
Disperarea fără de margini şi urletul deznădăjduit, pesimismul eroic nu pot fi creştineşti. Creştinismul uneşte disperarea cu speranţa, amărăciunea cu nectarul zeiesc.
Acolo unde tragicul deznădăjduieşte de a mai găsi o legătură între imanent şi transcendent, creştinul află, prin întrupare, legătura care e plină de tristeţe, jertfa zeului însuşi, însă atinge bucuria fără de sfârşit.
Partea I:
Lasă un răspuns