DISCUTATĂ şi discutabilă, problema raporturilor dintre individ şi societate ne apare în istoria sociologiei, ca o problemă de căpătâi(i). Toate sistemele mari s’au construit pe problematici care şi-au scos temeiul din neliniştea acestor preocupări. Şi, poate că numai posibilitatea redusă de combinare a celor doi termeni a limitat cu barierele unei logici de fier, numărul sistemelor fundamentale şi a împiedecat la timp sociologia în alunecuşul catastrofal pe panta unor desbateri sterpe şi de pură închipuire. Dar a înpins-o totuş până la cea depe urmă graniţă permisă, dând cuprinsului ei înfăţişarea tristă a unui domeniu de împăciuire prin contradicţie sau, ceeace e de o potrivă de exact, de interminabilă şi mereu justificată controversare(2). De aici apare, metodologic, dreptul unei întrebări: nu cumva însăş problema e vinovată? Nu cumva în majoritatea apariţiilor ei istorice problema aceasta este pur şi simplu o problemă aparentă? Nicolai Hartmann lămureşte conştiinţa problemei ca un fapt de nepotrivire a ceeace cunoaştem cu ceeace avem de cunoscut(3). Nepotrivirea aceasta nu naşte numai din existenţa iraţio- nalului care ne înconjoară, acel abis, hiatus sau « nimic » din filozofia veacului a lui Martin Heidegger(4), în faţa căruia omul trăeşte spaima, neliniştea metafizică, ci şi din nesocotirea realului, căci subiectul are posibilitatea să-şi creeze singur obiectul, închipuirea există şi ea ca obiect şi totuş obiectului nu-i corespunde nimic exterior conştiinţei, de unde un izvor veşnic de eroare. […]
Traian Herseni (1932), „Individ si societate in Fundul Moldovei”, Arhiva pentru Stiinta si Reforma Sociala, an X, nr. 1-4, pp. 135-158 [PDF-ul integral al articolului poate fi descarcat de pe Arhiva SOCIOLBUC]
Lasă un răspuns