Intelectualii în capcana ceauşismului. Înfiinţarea Academiei de Știinţe Sociale şi Politice

Intelectualii în capcana ceauşismului. Înfiinţarea Academiei de Știinţe Sociale şi Politice

COSMIN POPA*

„Revista Română de Sociologie”, serie nouă, anul XXVII, nr. 5–6, p. 15-33, Bucureşti, 2017

ABSTRACT

ROMANIAN INTELLIGENTSIA CAUGHT IN THE TRAP OF CEAUŞESCU’S REGIME. THE FOUNDATION OF THE SOCIAL AND POLITICAL SCIENCES ACADEMY

At the beginning of the year 1970 the establishment of the Academy for Social Sciences, subordinated to the CC of PCR, undoubtedly represented a symptom of the turn of the communist regime in Romania to a conservative line. This also obviously made manifest the party leader’s desire to reinstitute the ideological primate in the social sciences. It is equally true that such an interpretation does not describe the entire structural process which stood behind the event and neither does it cover all its nuances. The association of genuine scientists with political commissars (Romanian: politruci) infiltrated in the academic world, as well as the initial motivations of the decision, reveal the truth that the creation of this event has motivations which are more profound than those pertaining to a simple subordination of some scientific fields to the party line.

Keywords: ideology, Academy for Social and Political Sciences, propaganda, academic system.

REZUMAT

Înfiinţarea Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, în 1970, reprezintă un punct de turnură în politica ideologică a regimului comunist din România. Parte a unui program amplu de reforme, care cuprindea partidul, administraţia, economia şi sistemul politic, punerea unei părţi importante a sistemului academic românesc sub controlul nemijlocit al partidului a însemnat debutul unui proces de „dizolvare” a ştiinţei în structurile de partid. Scopul final era obţinerea „superpropagandistului”, cel care trebuia să reunească într-o singură persoană calităţile unui savant şi pe acelea ale unui funcţionar de partid zelos. Rezultatul real a fost însă „inundarea” sistemului ştiinţific românesc cu o masă de politruci cu veleităţi ştiinţifice, a căror prezenţă a dus la diluarea standardelor academice şi la apariţia unor trasee alternative de formare a elitelor din domeniu.

Cuvinte-cheie: ideologie, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, propagandă, sistem academic.

INTRODUCERE

O privire mai atentă a schimbărilor survenite în majoritatea ţărilor comuniste în această perioadă, în primul rând în URSS, îndreptăţeşte afirmaţia că, cel puţin în prima parte a sa, aşa-numitul „îngheţ” brejnevist a constituit o perioadă marcată de dinamism. Dincolo de episoadele de criză politică, aşa cum a fost cel din 1968 din Cehoslovacia, anii în cauză consemnează stabilizarea mediului internaţional în care evoluau statele comuniste. Relativul avânt economic, capabil să furnizeze o bunăstare limitată, a fost datorat, în egală măsură, schimbării de accente din politica economică a statelor comuniste, dar mai ales influxului limitat de tehnologie occidentală, petrecut ca urmare a deschiderii politice[1]. O atare situaţie a permis regimurilor comuniste să lărgească suprafaţa de contact cu societatea[2], fapt care a atras după sine o scădere a ponderii elementului coercitiv în setul de măsuri şi mijloace de guvernare. În astfel de condiţii, componenta ideologică a sistemului, văzută ca modalitate de „sudare” a partidului cu societatea, a fost beneficiara unei atenţii deosebite din partea lideriilor partidelor comuniste. Pe lângă extinderea aparatelor ideologice în mai toate ţările comuniste, a avut loc o rafinare a mesajelor propagandistice, în scopul atragerii pe orbita partidului a unor categorii sociale consolidate de a doua industrializare comunistă, precum tineretul studios şi intelectualitatea. Coerciţia pură îşi epuizase resursele. Pentru participarea întregii societăţi la efortul de modernizare era nevoie de instituţii şi de metode noi, capabile să menţină subordonarea întregului corp social faţă de partid, dar să şi răspundă complexităţii funcţionale impuse de procesele adaptării comunismului la o lume în schimbare.

DRUMUL CĂTRE ŞTIINŢA DE PARTID ŞI DE STAT

Consolidarea puterii lui Nicolae Ceauşescu, pe baza unei „tehnologii” inaugurate de predecesorul său[3], a însemnat nu numai continuarea politicii de derusificare, ci şi, mai ales, elaborarea unei forme de comunism românesc, a cărui complexitate teoretică, dar numai pentru început, depăşea simpla afirmare a intereselor naţionale. Sfârşitul anilor ’60 a reprezentat, în viziunea lui Ceauşescu, şi momentul în care se puteau contabiliza succesele eforturilor în relaţia cu intelectualitatea. Era timpul ca partidul să se deschidă către intelectualitate, de vreme ce ponderea comuniştilor în intelectualitatea noii Românii o depăşea cu mult pe aceea a specialiştilor „burghezi” trecuţi de partea partidului. Într-un discurs ţinut cu ocazia unei consfătuiri a cadrelor din educaţie şi cercetare, în septembrie 1969, menit să detalieze şi să rafineze mesajele lansate de Ceauşescu însuşi de la tribuna Congresului al X-lea al PCR, Paul Niculescu-Mizil arăta că dihotomia „intelectualitate nouă” vs. „intelectualitate veche” este depăşită. România avea acum, arăta el, o intelectualitate „sudată”, provenită în majoritate din rândurile poporului, formată în spiritul concepţiei marxiste despre lume, „care urmează şi înfăptuieşte politica noastră”[4]. Era ceea ce afirmase şi Ceauşescu, cu doar o lună înainte, de la tribuna Congresului al X-lea, când spunea că economiştii, filosofii, sociologii, istoricii şi juriştii trebuie să producă cercetări „cu adevărat ştiinţifice”, care să ofere sprijin pentru soluţionarea problemelor concrete[5]. Convins de viabilitatea economică a comunismului, într-o manieră asemănătoare celei a fostului lider sovietic, N.S. Hruşciov, Ceauşescu intuia şi el necesitatea creşterii dozei de profesionalism în rândurile nomenclaturii de partid. De aceea, ştiinţa era necesară doar în măsura în care se făcea utilă deciziei politice, susţinând-o cu argumente de ordin tehnic. Un atare transfer de expertiză, care să ducă la profesionalizarea deciziei politice, putea fi realizat rapid, mai întâi de toate prin includerea acestei categorii în structuri coordonate direct de partid. De aceea, în continuarea patronului său, Paul Niculescu-Mizil cerea specialiştilor din ştiinţele sociale, să aibă o activitate „mai rodnică, mai îndrăzneaţă, de cercetare propriu-zisă, care să se finalizeze în materiale, în concluzii care… să ajute organele de conducere… în soluţionarea problemelor respective”[6].

Astfel de intervenţii teoretice ale liderilor partidului erau rezultatul unei intense reflecţii în interiorul aparatului de propagandă, prin care se dorea construcţia unui nou sistem de interacţiune între partid şi intelectualitatea de tip nou. Criza din Cehoslovacia şi revolta studenţilor din Paris, din cauza căreia preşedintele De Gaulle şi-a scurtat vizita la Bucureşti, îl aduseseră pe Ceauşescu în proximitatea unei forţe sociale cu potenţial crescut de risc pentru orice regim politic autoritar – intelectualitatea cu predispoziţii către militantism. Aflat la început de drum, în plin proces de câştigare a sprijinului general, Ceauşescu dorea să-şi asigure atât loialitatea acestui strat dinamic, cât, mai ales, să preîntâmpine ieşirea sa de sub influenţa propagandei oficiale, proces care l-ar fi putut aduce în coliziune cu regimul, aşa cum s-a întâmplat în Ungaria, Cehoslovacia sau Polonia. Un raport de evaluare, înaintat Comisiei de Propagandă şi Agitaţie a CC al PCR, după Consfătuirea cadrelor didactice de ştiinţe sociale din învăţământul superior, organizată la mijlocul lunii februarie a anului 1969, arăta că, în urma evenimentelor internaţionale, o parte a tineretului studios „şi-a zdruncinat încrederea” în anumite principii ale marxismului[7]. Autorii constatau atât o creştere a interesului pentru curentele filosofice nemarxiste, cât şi o „recrudescenţă” a concepţiilor religioase. Pericolul resimţit de partid dinspre tineretul studios i-a determinat pe liderii acestuia să genereze o dezbatere cu privire la sistemul ştiinţelor sociale din România, cu scopul de a găsi cele mai bune modalităţi de reformare a acestuia. „Reforma” era menită să crească, întâi de toate, atractivitatea propagandei oficiale, incluzând în aceasta o serie de rudimente ştiinţifice.

Cel căruia Nicolae Ceauşescu i-a încredinţat rolul de „creier” al reformei a fost Miron Constantinescu, proaspăt numit ministru al învăţământului. Revenit, prin voinţa lui Ceauşescu, din neantul politic, Miron Constantinescu s-a aruncat în vâltoarea reformatoare a regimului cu entuziasmul tipic al liderilor comunişti reabilitaţi. Jucând abil rolul intelectualului de partid, Constantinescu patrona aproape toate reuniunile de profil, căutând să impulsioneze dezbaterile. Scleroza la care erau predispuse ştiinţele sociale într-un regim marxist-leninist trebuia mai întâi diagnosticată, apoi vindecată. Ceea ce încercau să facă Miron Constantinescu, Leonte Răutu, N.N. Constantinescu sau Radu Florian era un soi de modernizare a propagandei de partid, astfel încât minţile tinerilor şi ale intelectualităţii să nu fie ocupate de idei străine regimului sau chiar potrivnice acestuia.

Radiografia sistemului de predare-cercetare a marxism-leninismului, întreprinsă la mijlocul anului 1969 de către Comisia de Propagandă a CC al PCR, arăta că eficienţa activităţii de propagandă era departe de ceea ce se stabilise la Plenara CC al PCR din aprilie 1968, dedicată problemelor învăţământului[8]. „Sarcina” principală trasată de Plenară, cu efecte dramatice pe termen lung, era tratarea tuturor ştiinţelor sociale într-o cheie unică, prin intermediul căreia se dorea reconcilierea, până la identificare, a ideologiei cu ştiinţa. În consecinţă, catedrele de ştiinţe sociale aveau să devină „principalele centre ideologice de un înalt nivel ştiinţific, forţe din cele mai active ale întregii vieţi politice şi ideologice din instituţie”[9].

Iniţial, miza principală, transformarea în propaganda de tip nou a ştiinţelor sociale, o adevărată capcană întinsă intelectualităţii umaniste, nu a fost sesizată de cei implicaţi în proces. Obişnuiţi cu regulile jocului, statornicite în ultima perioadă a lui Gheorghiu-Dej, intelectualii erau convinşi că apartenenţa la partid şi recunoaşterea formală a priorităţii marxism-leninismului le erau de ajuns pentru a fi consideraţi de încredere de către regim.

Controlul politic asupra ştiinţei instituţionalizate rămânea deplin, chiar dacă împrospătarea atmosferei intelectuale prin „recuperări critice” sau importuri mai noi dădeau senzaţia unei liberalizări. Mai mult, liderii partidului mascau asaltul asupra ştiinţei printr-un abil discurs, care vorbea despre necesitatea creşterii gradului de profesionalizare a responsabililor politici şi o mai eficientă cheltuire a resurselor. Astfel de obiective, pe bună dreptate, presupuneau inevitabil şi noi forme de organizare.

În 1966, cu ocazia demarării pregătirilor pentru sărbătorirea centenarului Academiei RSR, liderul partidului a solicitat noului preşedinte al forului, Miron Nicolescu, un material de sinteză din care să reiasă organizarea Academiei, structura de vârstă, apartenenţa instituţională şi sfera de competenţă a fiecărui membru, împreună cu propunerea de organizare a ceremoniilor. Discutarea propunerii Academiei în Prezidiul Permanent al CC al PCR a arătat că Ceauşescu avea deja formată convingerea că Academia nu mai poate asigura cadrul de organizare a ştiinţei şi cercetării într-un mod modern. Ceea ce ştia era că, aşa cum îi plăcea să spună, „lucrurile nu mai pot merge aşa”, dar nu-i era încă limpede cum trebuie să meargă. Cert este că a amendat serios propunerea Academiei. Prevăzând pericolul, şefii Academiei încercaseră o stratagemă transparentă de captare a bunăvoinţei liderului, prin includerea Elenei Ceauşescu, director al Institutului de Cercetări Chimice, în Comitetul Naţional pentru sărbătorirea centenarului, pe onoranta poziţie cu numărul şapte. Nici încercarea de măgulire a imensului orgoliu al lui Ceauşescu nu a dat roade. Deşi a fost „convins” de apropiaţii săi să accepte preşedinţia onorifică a Comitetului pentru festivităţi, secretarul general l-a înştiinţat pe preşedintele Academiei RSR că după ceremonii va urma o „discuţie serioasă” despre reforma forului. Până atunci, Ceauşescu s-a mulţumit să trimită doar o săgeată către „nemuritori”, anunţându-i că Academia trebuie să redevină un for de consacrare, iar institutele de cercetare să treacă în subordinea diverselor ministere de profil[10].

Pe lângă controalele brigăzilor de partid în institutele Academiei, un prim efect al atenţiei pe care partidul o acorda cercetării umaniste a fost înfiinţarea, în 1968, în cadrul Ministerului Învăţământului, a Comisiei de coordonare a activităţilor ştiinţifice[11]. Împărţit pe grupe de lucru, noul organism avea rolul teoretic de a centraliza şi optimiza cercetarea de profil din cadrul universităţilor şi institutelor[12]. Nemodificarea listei de atribuţii a celorlalte organisme de administraţie şi control a făcut doar ca decizia să complice o schemă birocratică deja greoaie, fără să aducă un plus de coerenţă.

Devenea din ce în ce mai evidentă percepţia conducerii partidului, potrivit căreia Academia RSR este o formă depăşită de organizare a cercetării, care nu face decât să obtureze atât de necesarul contact al activităţii cu societatea. Influenţii şefi ai Academiei RSR, altădată aflaţi în graţiile depline ale conducerii[13], mai ales în a doua parte a conducerii lui Gheorghiu-Dej, observaseră deja o scădere a importanţei politice a Academiei, care se traducea printr-o alocare mai parcimonioasă a resurselor financiare. Era tocmai ceea ce acuza Emil Condurachi, într-un raport înaintat Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), de fapt lui N. Ceauşescu, în martie 1967, atunci când arăta că în ultima vreme resursele financiare alocate institutelor de cercetări arheologice din Bucureşti, Iaşi şi Cluj s-au diminuat considerabil, în favoarea muzeelor de istorie regionale şi raionale[14]. Într-o notă informativă a CNCS, din valul de materiale ocazionat de memoriul lui Condurachi, se deplângea tripla coordonare a săpăturilor arheologice. Incapacitatea Academiei RSR, a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă şi a sfaturilor raionale şi orăşeneşti de a aloca cele trei bugete pentru săpături potrivit unor priorităţi, „duce”, se arăta în material, „la fărâmiţarea cercetărilor, la minimalizarea unor lucrări de primă importanţă”[15]. Ca urmare, se propunea înfiinţarea unei comisii comune, care să funcţioneze pe lângă Academie, formată din reprezentanţi ai acesteia, ai CNCS şi ai sfaturilor populare. Nou-înfiinţatul organism urma să stabilească alocarea resurselor financiare în funcţie de priorităţi, rezultând astfel o listă care urma să fie trimisă spre aprobare Comisiei ideologice a CC al PCR şi Comisiei a XI-a a CNCS[16].

Tema consolidării instituţiilor de cercetare într-o structură centrală a fost ridicată din nou de Nicolae Ceauşescu, în cadrul unei întâlniri cu oamenii de ştiinţă, organizată de CC al PCR la sfârşitul lui decembrie 1968. Într-o formă aproape cordială, dată fiind apropierea sfârşitului de an, secretarul general a lăudat institutele tehnice din Secţia a VII-a a CNCS, pentru faptul că au luat hotărârea de a pune în comun o serie de resurse umane şi materiale, criticând în schimb Academia RSR pentru faptul că „se mişcă prea încet”[17]. Ceauşescu şi-a concentrat discursul critic asupra Academiei, învinuindu-l pe „tovarăşul preşedinte” că tolerează risipa de resurse şi de eforturi în diverse domenii.

La momentul Congresului al X-lea, în vara lui 1969, nu se conturase în amănunt modul concret în care avea să aibă loc centralizarea capacităţilor de cercetare din diverse domenii, cu atât mai mult în acela al ştiinţelor sociale. Era clar doar că nu avea să se petreacă sub umbrela Academiei RSR şi că la baza noului mod de lucru avea să stea principiul autofinanţării parţiale a cercetărilor, văzut ca pârghie esenţială pentru creşterea impactului imediat al acestora. Într-un material analitic consacrat cercetării economice, din octombrie 1968, întocmit „la indicaţia Secretariatului CC al PCR”, se propunea reforma instituţională a sistemului ştiinţelor economice. În vederea creşterii eficienţei şi a aplicabilităţii cercetărilor de profil, autorii pledau pentru coordonarea „lucrărilor cu caracter ideologic” direct de către Comisia Ideologică (CI) a CC al PCR[18].

Resemnaţi în faţa iminenţei transformărilor care aveau să urmeze, la începutul verii anului 1969, cu puţin înainte de Congres, intelectualii umanişti se declarau gata să răspundă chemării partidului. Într-o informare a Comisiei de Propagandă şi Agitaţie, cu privire la dezbaterile din institutele de ştiinţe sociale ale Academiei şi din universităţi, pe marginea proiectelor de rapoarte la congres, se arăta că adunările extraordinare de partid au exprimat adeziunea la propunerile partidului cu privire la organizarea şi perfecţionarea activităţii de cercetare[19]. Structura materialului sugera clar ordinea priorităţilor partidului. Pe primul loc se afla economia, urmau istoria, sociologia, filosofia, literatura ocupând un loc aparte, ca urmare a absenţei unui set clar de indicaţii organizatorice şi de conţinut.

Pe tot parcursul anului 1969, „forurile superioare de partid” au pregătit transformările instituţionale din ştiinţele sociale. Legea nr. 28 din 1969, cu privire la organizarea cercetării ştiinţifice din România, dar şi Legea nr 6/1969[20], privitoare la statutul personalului didactic, stipulau faptul că întreaga activitate de cercetare ştiinţifică şi didactică se desfăşoară „conform directivelor partidului”, fiind orientată către domeniile „cu rol hotărâtor în dezvoltarea economiei şi a culturii”[21]. O atare lege, aşa cum era cea dedicată cercetării ştiinţifice, din care reieşea clar doar faptul că partidul decide direcţiile de cercetare şi că unităţile de profil vor trece la principiile economice de funcţionare, în baza unor contracte încheiate cu beneficiarii direcţi ai produsului lor, deschidea un spaţiu nelimitat freneziei organizaţionale de care dădea deja dovadă Ceauşescu.

Cuprins de entuziasmul reformării statului, măcinat de dorinţa de a-şi pune amprenta personală asupra naţiunii şi convins că este un lider vizionar, Ceauşescu a creat rapid o suprastructură de instituţii cu rol reprezentativ şi de coordonare, pe care şi-o dorea, în egală măsură, eficientă şi ieftină. Mania centralelor şi a consiliilor a cuprins rapid întreaga ţară, Ceauşescu fiind convins că va reuşi să-şi atingă toate obiectivele printr-o astfel de politică. Credea că interpunerea unei birocraţii suplimentare, care-l să-l reprezinte exclusiv pe el, între ministere şi unităţi, îi va pune la dispoziţie un „braţ” ferm, de natură să-i aplice viziunea, consolidându-i totodată puterea personală. Pe lângă deja clasicul stat-partid comunist, în toate domeniile se ţesea cu repeziciune statul liderului naţional de tip nou. Esenţa noului tip de stat consta în crearea unor legături directe între partid, societate, economie, ştiinţă, educaţie şi conducător, care să le completeze pe cele clasice. Din ecuaţia Ceauşescu-România Socialistă era astfel exclus orice filtru autonom şi orice intermediar.

Presiunea ideologică exercitată asupra tuturor domeniilor de creaţie a crescut simţitor, ajungându-se, în cele din urmă, la dizolvarea intelectualităţii umaniste într-o mişcare de masă, ce se dorea punctul de plecare pentru o societate socialistă românească sofisticată.

Intenţia lui Ceauşescu de a transcende limitele organizaţionale ale comunismului este vădită şi de o serie de alte iniţiative instituţionale. Frontul Unităţii Socialiste, format în septembrie 1968[22], inspirat din experienţa iugoslavă, era menit să organizeze societatea în detaşamente de sprijin pentru lider. Frontul, care reunea sub patronajul său toate formele de organizare a societăţii, începând cu partidul şi sindicatele şi sfârşind cu uniunile de creaţie[23], arată dorinţa lui Ceauşescu de a nu lăsa nicio zonă în afara efortului său de construcţie. FUS se dorea expresia democraţiei socialiste directe, punându-l pe lider în contact nemijlocit cu societatea. Partidul îşi pierdea astfel rolul de curea unică de transmisie între societate şi lider, în locul său fiind imaginată o construcţie mai generoasă, neconstrânsă nici măcar de apartenenţa la partid. Două erau elementele de coeziune ale noului sistem de conducere a societăţii: credinţa faţă de lider şi ideologia oficială. Liderul trebuia adulat de toţi membri societăţii, indiferent de poziţia ocupată, iar ideologia oficială, socialistă în formă, dar românească în conţinut, trebuia împărtăşită atât de cei din partid, cât şi de aceia din afara sa. De altfel, chiar Ceauşescu sugera această cheie de interpretare a înfiinţării FUS, atunci când în cuvântarea inaugurală afirma că apariţia noului organism era menită să marcheze „noua etapă în întărirea moral-politică a unităţii poporului”, în dezvoltarea „democraţiei socialiste”, o „formă superioară” a voinţei de muncă şi de luptă a românilor[24]. Partidul comunist era amintit de abia în a doua parte a discursului cu pricina, participarea sa la FUS fiind o „necesitate obiectivă”, dictată de nevoia de implicare a tuturor organizaţiilor „obşteşti şi de masă” în noua construcţie politică[25].

În toamna anului 1969, Ceauşescu ajunsese deja la o idee clară despre cum trebuie reorganizate ştiinţele sociale, pentru a putea sluji mai bine partidul. Noua viziune a luat forma unui material elaborat de Secţia de Propagandă şi Agitaţie a CC, în care se arăta că cercetarea ştiinţifică din domeniu „a rămas în urmă”, iar astfel se reducea aportul ştiinţelor sociale la „activitatea ideologică, teoretică şi practică” din România.[26] Economia, istoria, filosofia, sociologia şi critica literară erau acuzate că nu oferă suficient suport de specialitate liderilor politici, că au „slăbit poziţiile critice” cu privire la creaţiile intelectuale de dinainte de 23 August 1944, că nu acoperă noi domenii de cercetare şi că nu au fost capabile să elaboreze lucrări generale de sinteză, care să reprezinte repere incontestabile în domeniu[27]. Explicaţia pentru o asemenea stare de lucruri rezida în absenţa unui organism coordonator, a unui plan de perspectivă menit pregătirii cadrelor şi stabilirii unor legături nemijlocite cu societatea. Preambulul materialului era şi un atac la adresa „bonzilor” din ştiinţele sociale, impuşi de regimul Dej, pe care partidul îi acuza că, prin ocuparea tuturor poziţiilor relevante din sistem, au împiedicat formarea şi dezvoltarea noilor cadre[28]. Era o reluare, într-o formă mai puţin tăioasă, a atacului lui Ceauşescu la adresa „reputaţilor savanţi”, care transformaseră, spunea el, institutele şi catedrele universitare în „feude personale”[29]. „Trebuie să punem capăt practicii de a transforma institutele în proprietate personală!” – arăta Ceauşescu – „[…] creăm institute pentru necesităţile societăţii, nu pentru uzul unor persoane! Mulţi dintre dumneavoastră – sunt aici numeroşi academicieni – cunosc cazuri de felul celor la care mă refer. […] Conducerii statului şi partidului îi revine obligaţia de a pune capăt acestei stări de lucruri, mentalităţii celor care se consideră proprietari de institut, atât cât trăiesc, cât şi după moarte, lăsându-l moştenire. Noi am lichidat capitalismul şi feudalismul în toate domeniile; trebuie să lichidăm cu hotărâre spiritul de feudă şi în acest sector”[30].

FORUL ŞTIINŢIFIC SUPREM AL ROMÂNIEI SOCIALISTE – PARTIDUL

În ofensiva de consolidare a puterii personale, liderul miza în noua sa politică şi pe presiunea exercitată de „lupii tineri” din toate domeniile, inclusiv din ştiinţă, cărora le transmitea semnalul că este permisă critica la adresa vechii „nomenclaturi” ştiinţifice. Chiar dacă nu viza înlăturarea tuturor celor instalaţi la conducerea unor domenii ştiinţifice în timpul lui Dej, Ceauşescu sconta sigur pe declanşarea unei curse pentru „încrederea partidului”, de natură să uşureze punerea în practică a proiectului său. Planurile erau grandioase şi anunţau un adevărat „cutremur” în ştiinţele sociale. Ceauşescu hotărâse crearea Academiei de Ştiinţe Sociale, for subordonat direct CC al PCR, care urma să îndeplinească funcţia unui superminister de partid al ştiinţelor sociale, în condominium cu Ministerul Învăţământului şi CNCS.

Noul for nu doar coordona, dar şi controla, superviza şi furniza partidului expertiza decizională din toate domeniile pe care le avea în subordine. Planuri de perspectivă, planuri anuale de cercetare, planuri tematice, planuri de pregătire a cadrelor, lucrări complexe, precum tratate, monografii mari sau enciclopedii, toate aveau să fie concepute şi realizate în laboratoarele ASS. Împreună cu Ministerul Învăţământului ASS concepea şi veghea la realizarea planurilor naţionale de învăţământ şi perfecţionare în domeniile coordonate, organiza şi „orienta” manifestările ştiinţifice interne şi internaţionale, precum şi participarea românească la evenimente ştiinţifice în afara ţării. Organizarea activităţii de informare ştiinţifică, procurarea şi distribuţia literaturii ştiinţifice, dar şi execuţia bugetară a domeniului se subordonau aceluiaşi organism. ASS urma să reunească toate structurile de cercetare de profil, dar şi să coordoneze cercetările din structuri care rămâneau în afara autorităţii sale directe, aşa cum erau cele din universităţi, din cadrul CC al PCR sau din Academia RSR.

Transferul de instituţii de cercetare dinspre Academia RSR spre ASS era imens. Institutul de Economie Politică şi Istoria Gândirii Economice şi Centrul Naţional de Sociologie (a căror înfiinţare figura în planurile imediate ale autorităţilor), Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Institutul de Arheologie de la Bucureşti, institutele de arheologie şi istorie de la Iaşi şi Cluj, Institutul de Studii Sud-Est Europene, Centrul de Logică, Institutul de Istorie şi Teorie Literară-Bucureşti, Institutul de Istorie şi Teoria Artei-Bucureşti, centrele de ştiinţe sociale de la Cluj şi Iaşi, precum şi Centrul de Istorie, Filosofie şi Istoria Artei de la Târgu-Mureş urmau să intre în componenţa ASS. Academiei RSR i se mai lăsau Institutul de Cercetări Juridice, Institutul de Lingvistică, Institutul de Etnografie şi Folclor, Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale, Centrul de Istorie, Filologie şi Folclor din Craiova, Centrul de Lingvistică, Istorie Literară şi Filologie din Iaşi şi Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj. Chiar şi aşa, toate aceste entităţi erau obligate să-şi supună planurile de activitate aprobării ASS, care avea datoria de a iniţia dezbateri cu privire la „aspectele ideologice” ale studiilor şi lucrărilor[31].

ASS era proiectat să fie forul suprem de consacrare ştiinţifico-ideologică. Organizarea internă a „creierului” partidului calchia structura Academiei RSR, fiind formată din membri plini şi membri corespondenţi, prevăzându-se de la început că aceştia din urmă pot proveni atât dintre membrii plini sau corespondenţi ai Academiei RSR, cât şi din afara acesteia. Se asigura astfel accesul în noua academie al liderilor de partid şi al propagandiştilor, iar pentru ca angrenajul ceauşist să pară dinamic, calitatea de membru urma să fie reconfirmată o dată la patru ani, la propunerea partidului, dar de către Adunarea Generală şi prin vot secret. Adunarea Generală era decretată drept „forul suprem”, la care urmau să participe nu doar membrii, ci şi delegaţi ai cadrelor din structurile subordonate ASS. Conducerea executivă nominală era asigurată de un Prezidiu, format din preşedinte, vicepreşedinţi şi un număr nedeterminat de academicieni, între 11 şi 17, iar conducerea reală de un Birou al Prezidiului, format din preşedinte, vicepreşedinţii ASS şi „alţi membri ai Prezidiului”, fără ca autorii materialului să indice cum se va face selecţia lor. Punctul al VI-lea al propunerii, prin care se arăta că ASS va funcţiona „sub directa îndrumare a CC al PCR” era cel care dădea adevăratul sens reformei sistemului de cercetare din ştiinţele sociale. Era prevăzut ca ASS să aibă patru secţii, de istorie şi arheologie, de ştiinţe economice şi istoria economiei, de filosofie-etică-estetică, sociologie teoretică şi cercetări sociologice concrete. Materialul se încheia cu indicaţia de formare a unui comitet de înfiinţare a ASS, care să elaboreze proiectul de statut şi să decidă care dintre membrii Academiei RSR urma să intre şi în ASS. Reforma ulterioară a tuturor instituţiilor de cercetare din ştiinţele sociale, a revistelor de profil şi a planurilor de activitate era lăsată pe seama ASS, aceasta urmând să elaboreze un plan detaliat în acest sens, cât mai curând posibil[32].

INTELECTUALII PRESTEAZĂ UN NOU OMAGIU DE VASALITATE

În noiembrie 1969, la aproape trei luni de la Congresul al X-lea, inevitabilul avea să se producă. La Consfătuirea conducerii PCR cu oamenii de ştiinţă şi cadrele didactice din domeniul ştiinţelor sociale, din 13 noiembrie, Ceauşescu avea să-i anunţe pe cei mai influenţi umanişti ai României socialiste că s-a hotărât formarea Academiei de Ştiinţe Sociale[33]. După un scurt şi mohorât discurs de deschidere al preşedintelui Academiei RSR, Ceauşescu a luat cuvântul, anunţându-i pe cei prezenţi că au o oră la dispoziţie pentru a parcurge materialul Secţiei de Propagandă şi Agitaţie. Aceasta nu înainte de a anunţa ipocrit că însuşi academicianul Miron Nicolescu se numără printre susţinătorii noii viziuni de organizare a cercetării din ştiinţele sociale[34]. Dat fiind timpul limitat de parcurgere a materialului, Ceauşescu a scontat, în egală măsură, pe controlul absolut pe care îl avea asupra mai-marilor breslelor, dar şi pe efectul de surpriză, reducând la minimum riscul apariţiei unei eventuale opoziţii.

Reluarea şedinţei s-a făcut avându-l la prezidiu pe Nicolae Ceauşescu, care, deşi a încercat neconvingător să încurajeze comentariile pe marginea materialului, a încheiat spunând că lucrurile nu mai pot continua „aşa” în ştiinţele sociale[35]. Regia fusese în prealabil bine pusă la punct. Pentru fiecare poziţie a celor din lumea ştiinţifică era pregătită o declaraţie de susţinere a noii linii. De altfel, cooptarea în structurile de consacrare tradiţionale, atât a oamenilor de ştiinţă veritabili, cât şi a militanţilor comunişti cu aprehensiuni academice, petrecută în prima etapă a comunismului, făcea foarte puţin probabilă manifestarea unui esprit de corps în rândul academicienilor sau al profesorilor universitari. Primul care a luat cuvântul pentru a cere completarea ASS prin formarea unei secţii de ştiinţe juridice şi politice a fost juristul cu stagiu îndelungat în ierarhia de partid din Cluj, Ioan Ceterechi. Academicianul clujean, Constantin Daicoviciu, familiarizat prin experienţa proprie cu relaţia specială între istorici şi putere, a susţinut iniţiativa partidului, afirmând printr-o butadă încâlcită că, atâta vreme cât scopurile sunt bune, mijloacele sunt „justificate”. Fără să manifeste un entuziasm deosebit pentru propunere, Daicoviciu a găsit curajul să afirme că o explicaţie pentru starea ştiinţelor sociale era insuficienţa resurselor materiale, dar mai ales distribuţia neinspirată a acestora[36]. În privinţa criticilor la adresa ştiinţelor istorice, Daicoviciu i-a pasat sarcina şefului Institutului de Arheologie de la Bucureşti, Emil Condurachi, invocând „întâietatea” acestuia[37]. Obişnuit cu intrigile sistemului, Condurachi nu s-a lăsat prins în capcana autocriticii, întinsă de Ceauşescu, admiţând existenţa unor „neajunsuri” în modul în care Secţia Academiei RSR condusese cercetarea istorică. Mai mult, acesta a găsit de cuvinţă să ridice problema absenţei muzeelor din organizarea propusă, fapt care ar fi dus, arăta el, la prelungirea situaţiei „stranii” în care se găseau monumentele istorice, ca urmare a lipsei unor coordonări centralizate a tuturor instituţiilor ce aveau competenţe în domeniu. O poziţie diferită a avut Mihai Berza, directorul Institutului de Studii Sud-Est Europene, care, deşi a admis „starea de lucruri nesatisfăcătoare”, nu a ezitat să indice cu precizie principala explicaţie pentru retardarea ştiinţelor sociale. Cu un curaj rar întâlnit în epocă, poate datorită relaţiei speciale cu Securitatea[38], Berza a arătat că gândirea marxistă manifestă „încetineală şi lipsă de capacitate creatoare”, limitându-se la a privi ştiinţele sociale prin prisma unor citate. Căutând să nu intre în conflict direct cu Ceauşescu, Berza a propus crearea unui despărţământ al Academiei, cu cinci secţii de ştiinţe sociale, care să abordeze de pe poziţii noi problemele semnalate în material[39]. Respectând mecanica şedinţelor de partid, unde orice opinie contrară era ferm combătută de partizanii grupului majoritar, Vasile Malinschi, economist calificat prin munca de partid, a luat imediat cuvântul afirmând că „…problema ASS este rezolvată. În favoarea ei s-au pronunţat poporul, congresul, partidul nostru”[40]. C. Ionescu-Gulian şi-a manifestat şi el dezacordul cu Berza, salutând formarea noii Academii, dar pe care o vedea lărgită, atât prin numărul membrilor, cât şi prin adăugarea unui centru de ştiinţe politice.

Ştiind că nu mai poate salva mare lucru şi ieşit în urmă cu câţiva ani    dintr-o perioadă de mare încordare în relaţiile cu puterea, academicianul Andrei Oţetea a salutat înfiinţarea noii Academii, „atâta vreme cât Institutul rămânea ca atare”[41]. El a acceptat ideea unei stări de lucruri nesatisfăcătoare, dar a opinat că absenţa publicaţiilor de specialitate şi a cărţilor din străinătate, accesul dificil la arhive şi numărul insuficient de cercetători specializaţi în străinătate reprezintă principalele cauze[42]. În general, reacţiile celor convocaţi de Ceauşescu au stat sub semnul acceptării inevitabilului, fără ca cineva să se facă remarcat prin entuziasm excesiv. Excepţia a constituit-o Ladislau Banyai, fost rector al Universităţii Bolyai, în anii stalinismului şi fost director-adjunct al Institutului de Istorie de la Bucureşti, care, fiind la curent cu percepţiile lui Ceauşescu, a numit Academia o „frână, care nu corespunde cerinţelor dezvoltării ştiinţelor în ţara noastră”. El a cerut desfiinţarea „institutelor-mamut”, ca o măsură indispensabilă pentru creşterea eficienţei cercetării[43]. C.C. Giurescu, un obişnuit al culoarelor puterii,    s-a mărginit la a saluta înfiinţarea ASS, alăturându-se formal criticilor la adresa cercetării istorice. Clujeanul Ştefan Pascu a preferat să nu încingă mai mult spiritele, pronunţându-se pentru o „colaborare armonioasă” între Academia RSR şi ASS, propunând şi el adăugarea unei secţii de ştiinţe politice şi a unui centru de relaţii internaţionale. În cele din urmă, preşedintelui Academiei, Miron Nicolescu, i-a revenit ingrata sarcină de a aproba amputarea Academiei în sunetele de trompetă ale criticilor oficiale. Pus la curent în prealabil cu materialul propus spre dezbatere, Nicolescu şi-a exprimat acordul cu propunerile partidului, dar s-a lansat într-o ultimă şarjă, folosind pretextul unor intervenţii anterioare. Spunând că nu împărtăşeşte „optimismul vibrant” al lui Gulian şi nici „speranţele” lui Oţetea, potrivit cărora situaţia cercetării se va schimba radical în urma transferului institutelor şi oamenilor la noua Academie, Nicolescu şi-a avertizat voalat colegii că subordonarea directă Comitetului Central va limita drastic marja de autonomie a istoricilor: „Noua conducere sprijinită direct de CC”, spunea preşedintele Academiei, „va înlătura dificultăţile pe care le creează cercetării manifestarea personalităţilor prea marcante ale unor cercetători importanţi”, dând drept exemplu concret discuţiile aprinse din jurul Tratatului de Istorie a României[44].

Trecând în revistă întreg spectrul de poziţii şi convins că nu există pericolul unei reacţii negative vehemente, Ceauşescu a explicat celor prezenţi raţiunile propunerii, specificând că materialul nu este o analiză a modului în care a funcţionat Academia RSR şi nici o critică a acesteia[45]. Potrivit cuvintelor sale, noua instituţie era menită să „introducă materialismul dialectic şi istoric în toate domeniile de concepţie”. O astfel de afirmaţie, făcută cu mult înaintea „tezelor din iulie”, arăta că Ceauşescu era relativ nesigur cu privire la tendinţele din interiorul intelectualităţii, resimţind acut necesitatea unui control ideologic. Un prim pas în acest sens era crearea unui cadru instituţional, menit să suplinească, pentru moment, absenţa unei unei doctrine structurate. De altfel, el avea să arate că Academia eşuase în impunerea materialismului dialectic din cauza formei de organizare şi absenţei atribuţiilor clare în acest sens.

Ceauşescu sesizase fără îndoială importanţa apelului la naţionalism, după anii de complexare programatică, în concilierea românilor cu regimul. Convocarea in corpore a istoricilor aflaţi în poziţii politice, care reprezentau majoritatea celor prezenţi la şedinţa în cauză, era menită să indice rolul strategic pe care acesta urma să-l acorde istoriei în articularea doctrinei sale. Deocamdată, Ceauşescu le propunea istoricilor rolul de departament de contrapropagandă, afirmând că, deşi au avut rezultate bune, au aplicat insuficient materialismul dialectic şi nici nu au luat poziţii ferme cu privire la „denaturările istoriei patriei noastre în diferite părţi ale lumii”[46]. Direcţia indicată de Ceauşescu era încă neclară, secretarul general nefurnizând, cu această ocazie, interpretări personale ale unor fenomene sau evenimente istorice, însă tiparele discursului său calchiau pseudodisputele teoretice privitoare la istorie şi filosofie din ultimii ani ai lui Stalin. În ochiul furtunii se aflau şi ştiinţele economice, Ceauşescu afirmând că cercetările din institutele Academiei nu corespund ideologic şi metodologic „cerinţelor stringente ale societăţii”. Viziunea lui Ceauşescu despre filosofie lăsa însă să se întrevadă cel mai mult din contururile sistemului pe care avea să-l creeze mai târziu. Pentru lider orice manifestare intelectuală în afara dogmei nu numai că era inoportună, dar era şi lipsită de fundament teoretic: „Există opinii, arăta Ceauşescu, că predarea filosofiei este una, iar predarea marxism-leninismului este alta”[47]. Programul tematic părea conturat, atunci când Ceauşescu afirma că „una dintre bazele filozofiei trebuie să fie cercetarea, pe baza materialismului dialectic şi istoric, a dezvoltării societăţii, a întregii activităţi”.

Având în minte exemplul lui G.F. Alexandrov[48], istoric al filosofiei occidentale, dar şi funcţionar în aparatul de propagandă sovietic, învinuit de însuşi Stalin de „obiectivism burghez” pentru scrierile sale, Ceauşescu le-a imputat cercetătorilor din domeniul filosofiei că nu s-au adresat niciodată partidului pentru a dezbate o lucrare despre problemele filosofiei româneşti. Mergând pe firul logic al expunerii sale, era limpede că „activitatea filosofică”, aşa cum se exprima el, era menită să ajute la „înarmarea tovarăşilor, a organizaţiilor de tineret cu concepţia filosofică materialist-dialectică”: „Indiferent de forma de organizare a ştiinţelor sociale”, arăta Ceauşescu, „materialismul dialectic şi istoric trebuie să străbată ca un fir roşu cercetarea românească de profil”[49]. Logica sa, la prima vedere sumară, decurgea natural din interpretarea marxist-leninistă a istoriei. Din moment ce creaţia intelectuală a unei perioade era expresia relaţiilor sociale şi de producţie determinante pentru aceasta, rezulta că epoca socialistă trebuia să se reflecte fidel în toată creaţia timpului său. Situaţia incertă din domeniul ştiinţelor sociale, aşa cum o percepea Ceauşescu, insuficient marcată de ideologia oficială, venea nu ca expresie a rezistenţei în diverse forme, ci ca rezultat al insuficientei organizări. Conducerea ştiinţelor umaniste prin noul organism nu trebuia să fie administrativă, ci una politică, ideologică: „Dacă vreţi, spunea el, un organism ideologic al CC al PCR pentru îndrumarea acestor cercetări”[50]. ASS se impunea astfel ca o instituţie menită să „ajute” sistemul de cercetare şi de învăţământ pentru a forma propagandişti competenţi din punct de vedere ştiinţific, iar membrii săi trebuiau să fie, în egală măsură, propagandişti şi savanţi: „Dacă luăm istoricii vechi, arăta Ceauşescu, ei nu au fost numai oameni de cercetare. De exemplu, Iorga nu a fost numai cercetător, ci a fost şi un bun propagandist, care a militat activ pentru cunoaşterea istoriei poporului român”[51].

Ceauşescu avea o serie de idei clar conturate cu privire la funcţionarea Academiei CC al PCR. Instituţia nu trebuia să fie un for de consacrare, ci unul „de lucru”. De aceea, el susţinea că membrii trebuie aleşi pe patru ani, pentru că, spunea el, „este o problemă de cointeresare şi omul trebuie să se străduiască să obţină rezultate bune, nu ca astăzi în Academia RSR, unde există membri nu prea merituoşi”[52]. Alegerea numelui de „academie”, în cazul noului for, ASS, a fost mai degrabă o ironie la adresa tradiţionalului for, Ceauşescu recunoscând că l-a ales pentru strălucirea sa, însă îşi dorea ca noua instituţie să funcţioneze ca un institut central al ştiinţelor sociale. După înfiinţare, noul for de partid urma să purceadă la o dezbatere serioasă cu privire la activitatea ideologică din ştiinţele sociale, pentru ca apoi să înlăture tot ceea ce nu se baza pe interpretarea marxist-leninistă.

În cele din urmă, în faţa unei asistenţe năucite de avalanşa de noutăţi, ale căror urmări nu le intuia în totalitate, Ceauşescu a numit, fără menajemente democratice, comisia de înfiinţare a noii academii, din care urmau să facă parte Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Miron Constantinescu, Constantin Daicoviciu.

Între anunţarea deciziei de înfiinţare a noii Academiei, în noiembrie 1969, şi decizia formală de constituire, în februarie 1970, a existat o perioadă de intense elaborări şi discuţii pe tema modului de funcţionare, a componenţei şi a conducerii noii instituţii. Expresie a dorinţei supreme a lui Ceauşescu de a reuni într-o singură entitate, iniţial instituţională, apoi umană, prin conceptul „omului nou”, competenţa profesională şi loialitatea politică, ASS, căreia pe traseu i s-a adăugat şi particula „politice”, a devenit astfel Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (ASSP). Ea avea să reunească un larg spectru de personalităţi: politruci afirmaţi în anii stalinismului, precum Emil Bodnăraş, Leonte Răutu, Miron Constantinescu, Ion Iliescu, Ladislau Banyai, Ioan Ceterechi, Valter Roman sau Alexandru Bârlădeanu, stăteau laolaltă cu intelectuali veritabili, „recuperaţi” de regim contra unui preţ, aşa cum erau Constantin Daicoviciu, Emil Condurachi, Henri H. Stahl, Mihai Berza sau Constantin Giurescu. Acestora li se adaugă cei afirmaţi în anii „trezirii naţionale” comuniste, inegali ca valoare, dar egali ca angajament politic, precum Ştefan Ştefănescu, Emilian Dobrescu, Ion Dodu-Bălan, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Virgil Cândea sau Mihnea Gheorghiu. Judecând după componenţa comisiei de formare a Academiei, din care făceau parte Paul Niculescu-Mizil, Miron Constantinescu şi Constantin Daicoviciu, cei trei au avut un rol crucial în selectarea membrilor şi a conducerii, Ceauşescu fiind, evident, cel care a decis componenţa finală. Arhivele de partid şi cele ale ASSP, care au fost atent selecţionate înainte de a fi puse în circuitul public, nu păstrează urme ale modului în care s-a operat selecţia, însă, judecând după importanţa personajelor amintite, este posibil ca aceştia să fi avut o influenţă importantă asupra configuraţiei finale a ASSP. Important este că partidul, prin liderii săi, a stabilit componenţa, conducerea, numărul şi tematica secţiilor, recomandând „definitivarea” deciziilor unei comisii a ASSP, care nu s-a format niciodată.

În cele din urmă, în 18 februarie 1970, la şedinţa Comitetului Executiv al CC al PCR, cu un singur punct pe ordinea de zi, s-a consfinţit, fără dezbateri pe fond, oficializarea deciziei de formare a Academiei. Pentru a marca hotărât rolul de incubator de idei al partidului, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Rădulescu, Janoş Fazekaş, Manea Mănescu, Dumitru Popescu, Leonte Răutu, Gheorghe Stoica, Ştefan Voitec, Ion Iliescu şi Carol Kiraly au fost „recomandaţi” să devină membri ai Academiei. În Prezidiu, ca vicepreşedinţi, au fost numiţi Ladislau Banyai, Ion Ceterechi, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Constantin Daicoviciu, Roman Moldovan, Constantin Vlad şi Ştefan Voicu. Constantin Ionescu a devenit secretarul-general al ASSP, iar Tudor Bugnariu, Mircea Maliţa, Alexandru Dima, Emilian Dobrescu, Ernes Gall, Karl Gollner, Constantin Ionescu-Gulian, Athanase Joja, Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi Ioan Popescu-Puţuri, membrii Prezidiului. Calitatea profesională, mai mult decât variată, a şefilor de secţii, făcea şi ea dovada încercării partidului de a împăca dogmatismul ideologic cu profesionalismul. La şefia Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie a fost numit Ştefan Ştefănescu, Alexandru Bârlădeanu a devenit şeful Secţiei de Ştiinţe Economice, Dumitru Ghişe, fostul secretar pentru cultură al lui Mizil şi protejatul lui Dumitru Popescu, a devenit şeful Secţiei de Filosofie şi Logică, Janoş Demeter, al Secţiei de Ştiinţe Juridice, Alexandru Roşca, al Secţiei de Psihologie şi Pedagogie, Valter Roman conducea Secţia de Ştiinţe Politice, Henri H. Stahl a preluat Secţia de Sociologie, iar Ion Frunzetti Secţia de Teoria şi Istoria Artei şi a Literaturii. Preşedinte al „noului for de lucru”, menit să „îndrume” ştiinţele sociale de pe „poziţiile partidului şi ale marxism-leninismului” a fost numit Miron Constantinescu, de care Ceauşescu era legat prin ura neîmpăcată nutrită faţă de predecesorul său, Gheorghe Gheorghiu-Dej[53]

Cele aproximativ trei sferturi de oră alocate de Ceauşescu şedinţei au prilejuit apropiaţilor săi un veritabil concurs de linguşeli, pe cât de savant executate, pe atât de elaborate. „Motivul” disputei a fost „alegerea” lui Ceauşescu în calitate de membru al Academiei. Mimând opoziţia la o atare iniţiativă, tocmai pentru a testa reacţia apropiaţilor, Ceauşescu a opinat că alegerea sa ca membru al Academiei nu ar fi fost oportună din punct de vedere politic. La insistenţele lui Paul Niculescu-Mizil, care a afirmat că prezenţa unor membri ai Comitetului Executiv nu se justifică, fără aceea a lui Ceauşescu, Gheorghe Rădulescu a plusat, spunând că i se pare puţin pentru „contribuţia extraordinară” pe care o are Nicolae Ceauşescu la dezvoltarea ştiinţelor politice şi sociale din România. „Eu personal m-am gândit la un titlu mai înalt”, a conchis Gheorghe Rădulescu. „A fost propunerea ca tovarăşul Ceauşescu să fie preşedinte de onoare al Academiei”, a prelungit momentul de graţie Gheorghe Pană, parcă tocmai pentru a-i preda inspirata iniţiativă lui Manea Mănescu. Luându-şi inima în dinţi, pentru a mai urca o treaptă a cultului personalităţii, preşedintele Consiliului de Miniştri a propus numirea lui Ceauşescu în demnitatea de preşedinte de onoare al ASSP, iniţiativă prompt susţinută şi întărită cu „argumente” de ceilalţi prezenţi[54]. În cursul valului de exerciţii de elocinţă în legătură cu meritele lui Ceauşescu în ştiinţele sociale şi politice, Ion Iliescu a făcut opinie separată, afirmând că „nu este justificată” prezenţa unora dintre membrii Comitetului Executiv în Academie, fără a se referi concret la cineva[55]. Remarca l-a determinat pe Ceauşescu să reafirme caracterul Academiei de „organ de lucru al partidului în domeniul ideologiei”, fapt care justifica prezenţa unor lideri ai partidului în noul for, creând condiţiile, spunea el, pentru „intensificarea activităţii în ştiinţele sociale”[56].

Totuşi, la momentul şedinţei, numirile la şefia Academiei nu erau încă definitivate. Aşa se explică diferenţele de nume care apar între stenograma şedinţei şi protocolul acesteia, semnat de Ceauşescu două zile mai târziu. Astfel, dacă în stenograma şedinţei Paul Niculescu-Mizil îl anunţase ca şef al Secţiei de Sociologie pe Ovidiu Bădina, la ştiinţe juridice pe Constantin Stătescu, iar Ceauşescu afirmase în şedinţă că îi avusese în vedere şi pe Gheorghe Stoica şi pe Emil Bodnăraş ca membri, în protocolul şedinţei sociologia fusese deja preluată de Henri H. Stahl, ştiinţele juridice de Janoş Demeter, iar cei doi lideri politici fuseseră deja cooptaţi în Academie.

Conducerea, structura şi componenţa Academiei, în egală măsură cu înfiinţarea sa, semnifică un punct major de cotitură în politica ideologică a lui Nicolae Ceauşescu. Preponderenţa evidentă a ideologilor, în comparaţie cu cea a profesioniştilor, nu doar în structura de conducere, arată că regimul depăşise etapa „tranzacţiilor” din relaţia cu intelectualii, cerând de la aceştia supunere şi credinţă necondiţionată. Ceauşescu marca astfel o nouă etapă în procesul de amputare a Academiei RSR, început în noiembrie 1969, prin crearea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, condusă de Nicolae Giosan. Cei 231 membri ai ASSP reprezentau o asociere de valori, caractere şi trasee profesionale extrem de inegale, reunind într-o pretinsă comunitate oameni de încredere ai regimului, partizani ai ceauşismului emergent, şi savanţi, pe care regimul dorea să-i anexeze complet. Din 27 de membri ai Prezidiului, nu mai puţini de 10 proveneau din structurile de partid şi stat, fiind mai degrabă practicieni ai politicii, iar dacă îi luăm în considerare şi pe intelectualii a căror carieră ştiinţifică a prosperat, ei slujind întâi de toate partidului şi apoi Atenei, numărul celor legaţi direct de partid ajungea la 17[57]. Dintre toate, în cadrul Secţiei de Ştiinţe Istorice se regăsea cel mai mare grad de suprapunere între componenţa secţiei de profil a Academiei RSR şi cea a ASSP. C. Daicoviciu, moştenitorul lui Roller în postura de şef al istoricilor, făcea parte atât din Prezidiul Academiei RSR, cât şi din acela al ASSP. E. Condurachi, Andrei Oţetea, David Prodan, Ion Nestor, Gheorghe Ştefan, Petre Constantinescu-Iaşi, M. Berza, Gheorghe Ştefan, V. Maciu şi D. Pippidi erau atât membrii Academiei RSR, cât şi ai ASSP. Lor li se adăugau alţi istorici, precum Pall Francisc, Radu Vulpe, Ludovic Demeny, Costache Cihodaru sau Tudor Dumitru, dar şi o lungă serie de istorici-ideologi, aflaţi în relaţii organice cu regimul, aşa cum erau Şt. Ştefănescu, Şt. Pascu, Dumitru Berciu, Virgil Cândea, Alexandru Duţu, toţii fiind atent flancaţi de grupul activiştilor. Printre cei din urmă îi regăsim pe Ion Ardeleanu, Augustin Deac, Titu Georgescu, Damian Hurezeanu, Gheorghe Zaharia şi Aron Petric, oameni dintre care unii vor duce la apogeu degradarea profesională a breslei istoricilor în anii ’80[58].

Într-o astfel de atmosferă, „nemuritorii”, care, deşi depuseseră eforturi consistente în slujba partidului, dar mai păstrau încă mult din ordinea naturală a vechii lumii ştiinţifice, deveniseră dintr-o dată depăşiţi, aproape inutili. Cuvântul îl aveau aceia care nu mai vedeau nicio deosebire între propagandă şi cultură, între agitaţie şi istorie, gată să înlocuiască orice norme cu acelea ale partidului. Începea un alt proces de epurare, de această dată paşnică, a lumii academice. Ceea ce acuzau Ceauşescu şi oamenii săi nu era atât lipsa de performanţă a aristocraţiei intelectuale dejiste, formate în timpul „vechiului regim”, cât mai ales structura depăşită, greoaie, formalistă, care punea piedici serioase performanţei colective. Acesta ştia că în condiţiile controlului deplin al partidului, ceea ce dădea Academiei RSR o anumită influenţă politică nu era tradiţia sa ori meritele ştiinţifice ale membrilor săi, ci greutatea politică a acelora pe care Gheorghiu-Dej se sprijinise în efortul său de a atrage sprijinul românilor după 1953.

Febra reformistă în care a intrat regimul doar la câţiva ani de la venirea la conducere a lui Ceauşescu lăsa să se întrevadă trăsăturile unui nou regim. Cel mai important şi mai durabil, prin urmările sale, efort reformator întreprins de Ceauşescu avea în vedere valorile. Într-un raport de ruptură cu perioada lui Gheorghiu-Dej, care păstrase o linie subţire de demarcaţie între ideologie şi ştiinţă, Ceauşescu a început un proces de contopire a celor două planuri, nu atât în scopul consolidării propriei puteri, cât mai ales al apariţiei omului de tip nou.

BIBLIOGRAFIE

Izvoare

Arhivele Naționale ale României

Fond CC al PCR, Propagandă și Agitație                      

Fond CC al PCR, Secția Cancelarie

Fond CC al PCR, Secția Organizatorică

Academia de Științe Sociale și Politice, Istorie-Arheologie

Documente edite

Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, Editura Politică, Bucureşti, 1968.

Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6–12 august 1969. Raportul Comitetului Central al  Partidului Comunist Român cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea și Congresul al X-lea și sarcinile de viitor ale partidului, raportor tovarășul Nicolae Ceaușescu, Editura Politică, București, 1969.

A.A. Jdanov, Vîstuplenie na diskusii po knige G.F. Alexandrova <<Istoria zapadnoevropeiskoi filosofii>>, 24 iunie 1947 g., Moscova, Gospolitizdat, 1952.

Bbliografie critică

Alexandrov, Ghiorghi F., Istoria zapadnoevropeiskoi filosofii, Izd. Akademii Nauk SSSR, Moscova, Leningrad, 1946.

Anton, Mioara; Constantiniu, Laurențiu (editori), Guvernanți și guvernați. Scrisori către putere 1945–1965, Iași, IICCMER, Polirom, 2013.

Cătănuș, Dan, A doua destalinizare, Gh.Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, București, Editura Vremea, 2005.

Batâghin, G.S.; Deviatko, I.F. Delo akademika G.F. Alexandrova, Epizodî 40-h godov, în „Celovek”, Nr 1/1993.

Opriș, Ioan Istoricii și Securitatea, București, Editura Enciclopedică, 2004.

Vasile, Cristian Literatura și artele în România comunistă, 1948–1953, Humanitas, 2010.

Zubok, Vladislav M. Neudavșaiasia imperia, Sovetskii Soiuz v Holodnoi Voine ot Stalina do Gorbaceva, Moscova, ROSSPEN, 2011.

* Institutul de Istorie Nicolae Iorga, București; e-mail: ppcsmn@yahoo.com.

NOTE

[1] Vezi Vladislav M. Zubok, Neudavşaiasia imperia, Sovetskii Soiuz v Holodnoi Voine ot Stalina do Gorbaceva, Moscova, ROSSPEN, 2011.

[2] Cu privire la formele şi modalităţile de mimare a contactului dintre partid şi societate, la care se adaugă un tablou relevant al importanţei genului epistolar în reglarea relaţiilor la vârful ierarhiei de partid, vezi Mioara Anton, Laurenţiu Constantiniu (editori), Guvernanţi şi guvernaţi. Scrisori către putere 1945–1965, IICCMER, Iaşi, Editura Polirom, 2013.

[3] În cazul românesc, iluzia destalinizării a fost transformată de Gh. Gheorghiu-Dej în metodă de acumulare a puterii, în dauna potenţialilor concurenţi, regimul fiind îndeajuns de abil ca să evite apariţia unor dezbateri largi cu privire la „efectele cultului personalităţii”. Vezi pe larg Dan Cătănuş, A doua destalinizare, Gh. Gheorghiu-Dej la apogeul puterii, Bucureşti, Editura Vremea, 2005. Lucrarea, pe lângă studiul introductiv extrem de dens, reproduce o serie de documente relevante, care desluşesc în detaliu mecanismul de câştigare a puterii absolute de către liderul PCR în anii 1961–1962.

[4] Arhivele Naţionale ale României (mai departe ANR), Fond CC al PCR, Propagandă şi Agitaţie, d. 26/1969, f. 31.

[5] Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6–12 august 1969. Raportul Comitetului Central al  Partidului Comunist Român cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul al IX-lea şi Congresul al X-lea şi sarcinile de viitor ale partidului, raportor tovarăşul Nicolae Ceauşescu, Bucureşti, Editura Politică, 1969, p. 72.

[6]ANR, Fond CC al PCR, Agitaţie şi Propagandă, d. 26/1969, f. 43.

[7]Idem, d. 14/1969, f. 2.

[8] Plenara CC al PCR din 22–25 aprilie 1968, Bucureşti, Editura Politică, 1968.

[9] ANR, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, d. 14/1969, f. 39.

[10] Idem, dosar 97/1966, f. 3.

[11] Idem, d.14/1969, f. 48.

[12] Ibidem.

[13] Vezi pe larg: Cristian Vasile, Literatura şi artele în România comunistă, 1948–1953, Humanitas, 2010. Lucrarea este o frescă a relaţiilor dintre intelectualitatea umanistă şi partid în perioada stalinismului târziu românesc.

[14] ANR, Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice (mai departe ASSP), Istorie-Arheologie, d. 2/1967, f. 3.

[15]Ibidem, f. 13.

[16]Ibidem, f. 14.

[17]Idem, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, d. 27/1968, f. 14.

[18] Idem, d. 23/1968, f. 15.

[19] Idem, d. 14/1969, f. 18.

[20] Idem, Fond ASSP, Istorie-Arheologie, d. 22/1969, f. 23–70.

[21] Ibidem, f. 64–78.

[22] Idem, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, d.151/1968, f. 1–2.

[23] Idem, d. 167/1968, f. 4–5.

[24] ANR, Fond CC al PCR, Secţia Organizatorică, d. 79/1968, f. 2–3.

[25] Ibidem, f. 4.

[26] Idem, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, d. 14/1969, f. 23–24.

[27] Ibidem, 24–25.

[28] Ibidem, f. 26.

[29] Congresul al X-lea al Partidului Comunist Român, 6–12 august 1969. Raportul Comitetului Central al Partidului Comunist Român…, p. 84.

[30] Ibidem.

[31] ANR, Fond CC al PCR, Secţia de Propagandă şi Agitaţie, d. 14/1969, f. 27–31.

[32] Ibidem, f. 31–33.

[33] Ibid., d. 29/1969, f. 2.

[34] Ibid., f. 3.

[35] Ibid.

[36] Ibidem, f. 5–6.

[37] Ibidem, f. 6.

[38] Ioan Opriş, Istoricii şi Securitatea, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2004, p. 519–597.

[39] ANR, Fond CC al PCR, Secţia de Propagandă şi Agitaţie, d. 14/1969, f. 10–11.

[40] Ibidem, f. 12.

[41] Este vorba de Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

[42] Ibidem, f. 20.

[43] Ibidem, f. 29–30.

[44] Ibidem, f. 39.

[45] Ibidem, f. 43.

[46] Ibidem, f. 44.

[47] Ibidem, f. 45.

[48] Gheorghi Fiodorovici Alexandrov – filosof şi funcţionar superior de partid. Titularul unei cariere fulminante în ierarhia de partid sovietică în anii stalinismului. Între 1939 şi 1946 a fost directorul Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC al PCS(b), între 1940 şi 1947 a îndeplinit funcţia de şef al Secţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC al PCS(b). Autor al unor lucrări despre Aristotel, despre precursorii filosofiei marxiste, Marx, Engels şi de istorie a filosofiei. A fost autorul primei biografii a lui Stalin, publicată în 1939, eveniment care l-a propulsat în posturi strategice ale aparatului sovietic de propagandă. Laureat al Premiului Stalin în 1943 şi 1946, cea de a doua decernare fiind pentru lucrarea Istoria zapadnoevropeiskoi filososfii, apărută în 1946 şi recomandată imediat ca manual pentru facultăţile de ştiinţe sociale şi pentru şcolile de partid (G.F. Alexandrov, Istoria zapadnoevropeiskoi filosofii, Izd. Akademii Nauk SSSR, Moscova, Leningrad, 1946). Deşi aflat în graţiile lui Stalin, Alexandrov a fost criticat de către un alt filosof, Zinovi Beleţki, profesor al catedrei de materialism dialectic al Universităţii din Moscova, care i-a trimis lui Stalin o scrisoare, în care îl acuza pe Alexandrov de „obiectivism burghez” şi „idealism”. Beleţki nu era la prima încercare de a-l detrona pe Alexandrov din postura de filosof oficial al regimului, încercând acest lucru şi în 1944, dar fără succes. „Metoda marxistă, îi scria Beleţki lui Stalin, necesită capacitatea de a înţelege filosofia ca ideologie unei societăţi, a unei clase, a unui stat […] Doar printr-o astfel de expunere filosofia capătă sens şi încetează să mai fie o culegere de termeni filosofici, devenind o ştiinţă partinică”. (apud G.S. Batâghin, I.F. Deviatko, Delo akademika G.F. Alexandrova, Epizodî 40-h godov, în „Celovek”, Nr 1/1993, p. 134–146). Formula propusă de Beleţki, cel care avea să fie exclus din Universitate, atunci când Alexandrov a devenit ministru al culturii în perioada 1955–1961, i-a plăcut atât de mult lui Stalin, încât a cerut ca lucrării să-i fie administrată o critică publică în cadrul CC al PCS(b). Prima întâlnire organizată în scopul cerut i-a părut lui Stalin circumstanţială şi lipsită de „concluzii organizatorice”, adică de urmări administrative pentru Alexandrov. Insuficienta admonestare a lui Alexandrov l-a determinat pe „Stăpân” să-i ceară lui A.A. Jdanov să organizeze, tot sub egida CC al PCS(b), o întâlnire cu reprezentanţii tuturor catedrelor şi institutelor de filosofie, marxism-leninism şi propagandă din Uniunea Sovietică. Rezultatul a fost „discuţia filosofică” din vara anului 1947, un imens seminar la care au participat peste 500 de delegaţi, care s-a soldat nu doar cu înlăturarea lui Aleksandrov din postul ocupat, dar mai ales cu subordonarea totală a filosofiei nevoilor propagandistice ale partidului. În cadrul evenimentului, rolul principal l-a jucat Jdanov, care în discursul ţinut în faţa participanţilor le-a cerut acestora să aplice neabătut metoda marxist-leninistă de analiză, furnizând astfel partidului, prin scrierile lor, armele ideologice atât de necesare luptei cu imperialismul şi ideologia acestuia (vezi A.A. Jdanov, Vîstuplenie na diskusii po knige G.F. Alexandrova <<Istoria zapadnoevropeiskoi filosofii>>, 24 iunia 1947 g., Moscova, Gospolitizdat, 1952).

[49] ANR, Fondul CC al PCR, Secţia de Propagandă şi Agitaţie, d. 14/1969, f. 46.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem, f. 47.

[52] Ibidem.

[53] ANR, Fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar 18/1970, f. 3–4.

[54] Ibidem, f. 6–8.

[55] Ibidem, f. 8.

[56] Ibidem, f. 9.

[57] Idem, Fond CC al PCR, Secţia Propagandă şi Agitaţie, d. 31/1971, f. 1–13.

[58] Ibidem.