Intre disciplina si tinuta sateasca (1939)

Între disciplină şi ţinută sătească

Curentul, no 4106, Marţi, 18 Iulie 1939

Se spune adesea că poporul nostru are în sânge tot simţul disciplinei şi spiritul rezervat, cuviincios şi sobru, care poate alcătui ceea ce se chiamă o ţinută obştească, o virtute socială, de Stat.

Introducerea spiritului de disciplină şi a metodelor militare în educaţia străjerească şi premilitară a tineretului sătesc trebue înţeleasă, desigur, ca o vastă tentativă de ordonare a deprinderilor tineretului de desvoltare a simţului colectivităţii, care nu poate fi simţul haotic al oricărei grupări gregare, ci acela al unor grupări pe erarhie şi disciplină şi în consecinţă încadrarea în Stat.

Valorificarea socială a acestor instituţii (străjerie şi premilitărie) este în primul rând în funcţiune de organizarea matură a obştilor săteşti prin cămine culturale.

Cine zice societate deplin organizată, trebue să înţeleagă scări de valori omeneşti, care presupun în mod necesar erarhie, iar cine zice erarhie trebue să înţeleagă disciplină.
Căminul cultural, care organizează obştea satului în toate ramurile de activitate ale spiritului coleciv, accentuiază puternic asupra acestei necesităţi imperioase de ordonare a tuturor funcţiilor sociale, într’un scop bine determinat.

Ideea de căminar poate alătura siguranţa realizării celui mai perfect cetăţean al satului în primul rând, care înţelege să ia parte activă şi pe deplin conştiincioasă la vieaţa căminului.
Faptul că încă din oştire organizarea disciplinară şi exemplificatoare a ostaşului se face prin acele laboratoare de ţinută demnă, numitele culturale ostăşeşti, organizate pe lângă fiecare regiment, ne dă chezăşie sigură că vom putea ajunge la acea ce de mult doream şi anume: la transformarea comunităţii sociale a satului într’o comunitate organizată prin cultură civilizată având ca suport un spirit de ţinută şi disciplină, bazată pe erarhie.
Ideea centrală a acetei organizări de obşte este sprijinul reciproc între cetăţenii satului, în locul câştigului cât mai mare a unora, care sapă aşa de mari prăpăstii economice şi morale între cetăţenii aceleeaşi unităţi sociale.

Organizarea exemplificatoare a obştii prin căminul cultural face din cetăţean un element conştient, care vede clar că între libertate şi autoritate nu este de fapt o nepotrivire, ci pricepe că dacă se integrează corpului social sau obştii căreia îi aparţine, cu atât se simte mai liber pe acţiunile sale.

Educaţia prin muncă a ţărănimii este o socializare metodică în Stat şi de aceea Căminul cultural face din sătean un element care participă real la vieaţa şi la rezolvarea problemelor satului său. De exemplu: Căminul cultural organizează cooperatia în alt sprit decât al vechiului politicianism. Cooperaţia noastră nu este asociaţia unor înstăriţi din sat, ci participarea efectivă cu ajutor constructiv pentru întreaga vieaţă gospodărească şi morală a celui din urmă sătean.

Teoretic, lucrările sunt extrem de atrăgătoare, dar practic suntem siliţi să recunoaştem că nu putem rezolva problemele de mai sus până nu cunoaştem adânc toată vieaţa socială a satului.

Se ştie şi s’a afirmat în orice ocazie mică sau mare, fie din demagogie, fie din pedantism, fie din sinceritate pur obiectivă, că isvorul puterii Statului este ţăranul. În şirul veacurilor istoriei prin el s’a păstrat sângele, limba, credinţa, spiritul şi ţara. Statul Român nu-şi poate săpa temeliile în stratul de nisip sburător al păturilor sau categoriilor de cetăţeni împrestriţate de deasupra, ci temelia se sapă în adâncul sănătos şi sigur al Naţiunii, care este ţărănimea.

De aceea, Căminul cultural, asupra căruia stăruim, încetează de a mai fi o simplă formă idilică; el trebue să fie o realitate constructivă, care asigură că ţăranul nostru va deveni un om adevărat, adică cu sufletul înălţat şi cu trupul sănătos.

Serviciul social începe în ordinea urgenţei, priin combaterea boalelor şi ridicarea vieţii igienice a satelor (îmbunătăţirea hranei, higiena locuinţei, îngrijirea apei bune de băut, secarea mlaştinilor, etc.). Nicăieri nu pustieşte moarta în copii ca în România. Toţi doctorii sunt înghesuiţi la oraşe, unde este un doctor la 400 de suflete, iar pentru ţărani abia un doctor la 15.000 de suflete împrăştiate pe sute de kilometri pătraţi. Evident că prin aceasta nu poate fi vorba de o dreptate socială, pe care Serviciul Social pune un accent cu totul deosebit.

De aceea, Servicul social a hotărît să curme cu această stare nenorocită, prevăzând în programul său de lucru mai întâi aducerea doctorilor la sate şi de comun acord cu ministerul sănătăţii, ieftenirea doctoriilor, spitale pentru săraci, sanatorii pentru combaterea tuberculozei, etc.

Ţinta demnităţii şi disciplinei săteşti văzută prin prisma Căminului cultural este înălţarea ţăranului dela vieaţa de rob întunecat, cu trup prost hrănit şi ros de boale, la o vieaţă de cetăţean luminat stăpân pe familia lui, plin de sănătate şi el şi soţia lui, copii lui şi deci tot satul.

Ca să avem un Stat tare, trebue să realizăm un ţăran tare.

În concluzie, spriritul săteanului dacă într’adevăr este ordonat şi ascultător, trebue să înţelegem că aceasta nu este decât o virtute pasivă. Cu virtuţi pasive Statele n’au progresat niciodată. Organizarea temeinică a unei Naţiuni presupune dinamism, conştiinţă şi atitudine până în cele mai profunde straturi sociale. Aceasta e atitudinea tuturor statelor, începând cu cele mai democrate (Danemarca, Anglia, Franţa) şi până la cele care fac din predominarea opresivă a spiritului de corp asupra individului (Germania, Italia, Rusia), un scop în sine.

Împrejurările politice sociale critice de după războiul mondial au dat naştere la o mulţime de discuţii asupra cuminţeniei clasice a ţărnaului român şi de acea astăzi Statul Român nu mai înţelege să se complacă într’o atitudine idilică faţă de el, ci se lucrează într’un spirit de perfectă armoniee între legile Statului şi cerinţele satului. Şi s’o spunem răspicat, Învăţătorul este cel chemat să facă o realitate din această disciplină şi atitudine sătească. Exemplul clasic şi strălucit al Asociaţiei noastre generale este cea mai sigură chezăşie.

Mircea Vrânceanu