Jean Cocteau (I)
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No. 136, p. 1, vineri 1 iunie 1928, p. 1
Cocteau se joacă, spun cei mai îngăduitori dintre critici. Se joacă de-a poezia, de-a teatrul („face farse de atelier”, cum spune Antoine) şi, acum, în urmă, a găsit un joc nou: de-a creştinismul.
Cine l-a citit însă fără prejudecăţi etice sau estetice şi i-a văzut „Orfeu” jucat de soţii Pitoeff, având bucuria să-l vadă chiar pe Jean ţinând rolul lui Courtebise (geamgiu – înger), nu mai poate crede că fanteziile stranii şi ciudate ale minţii lui sunt numai un joc sterp şi gol de orice semnificaţie.
Şi ajunge numai să-l vezi, astfel cum e, în carne şi în oase (conferenţiind, de pildă), sfios în hainele modeste însă bine croite, cu gesturi de adolescent inteligent şi autoritar, vorbind fără pierdere de cumpăt, cu glasul sonor ca să înţelegi că ai în faţă o inteligenţă substanţial hrănită şi un suflet dintr-o bucată, limpede ca apa netulburată ci doar agitată de aripă de înger.
În aparenţă, Cocteau se amuză şi ne amuză prin împerecheri bizare şi efecte surprinzătoare scoase de cele mai multe ori din locuri comune. De unde te aştepţi mai puţin, se va ivi o ciudăţenie (Aceasta este, de altminteri, adevărata surpriză). „Închipuiţi-vă: aparatul meu fotografic a căpiat. De obicei când spun: Nu mai mişcaţi, o păsărică va ieşi, iese păsărică. Azi spun… o păsărică va ieşi şi iese un struţ” (Les maries a la Tour Eiffel).
Şi ne uimeşte apoi prin arabescuri de soiul acestora:
„Je suis nee grecque. Je suis l,ainee. J’ai le nez grec, le nez d’Enee. Je suis le mur, l’art mur, l’armure. Je suis le seve heritee. Je suis lasse et verite. Je suis la severite. Je suis la cruelle crue elle. L,aile des rues et des ruelles. Mes mensonges c,est verite. Severite meme en songe…”. (Opera, L,Oracle, Athena).
(…)
Acest oracol, odată descifrat, ne va da însă nu numai cheia acestui soi de poezie ci ne va pune pe urmele adâncului ei înţeles:
„J,ai tout change sans en avoir. L’air.
C’est l’effet de mon anarchie etc.
În adevăr, spiritele, jocurile de cuvinte, anagramele, ghicitorile, rebusurile din care Cocteau ticluieşte poezia sunt mai mult decât jonglerii simpatice: sunt oracole şi epigrame. Enigme grave şi grozave, puse pe Sfinxul care ne pândeşte la tot pasul, oracole nebune şi pline de tainic presimţământ ca ale despletitei Pithii.
Tânăr, Jean Cocteau pleacă la drum poetic cu următoarele precepte în minte: „Un tânăr nu trebuie să cumpere valori sigure”. „Nu face artă după artă”. „Publicul nu adoptă ziua de ieri decât ca o armă cu care să izbească în acum” (Rappel a l’ordre. Le coq d’or).
Însuşindu-şi însă aceste învăţăminte şi lăsând la o parte calea talentului care i-ar fi putut asigura uşor un succes, Jean ia drum primejdios care e presărat cu nebănuite curse. Dă buzna în tragedia destinului, care pândeşte neadormit.
Sfinxul îi iese la cotitură.
Astfel, prologul din „Oedip Roi” este, mai înainte de toate, o destăinuire, un discurs „pro domo”:
„Grecia… loc ideal pentru zeii cărora le place să clădească şi să aşeze curse. Zeii greci au cruzimea copilăriei şi jocurile lor costă scump muritorilor. Fără să o ştie, Oedip este în luptă cu puterile care ne supraveghează”.
„Văd un drum. Un tânăr merge cu un băţ. Se apropie de Teba. Deodată se opreşte. Iată ceva care mişcă, ceva mic, suspect; ceva care face să bată şi care ridică inima-i: este Sfinxul. O speţă de pasăre – femeie, de femeie – căţea, de căţea-pasăre, de căţea care cântă, de pasăre răutăcioasă care pune ghicitori. Dacă nu ghiceşti ghicitoarea lui, Sfinxul te omoară…
Oedip a ghicit enigma. Sfinxul a murit.
Acest Sfinx nu inspiră nici o încredere. Găsesc că are aerul unei prăzi, pusă acolo de zei, astfel cum vânătorii de lei aşează în faţa curselor lor.
Să ghiceşti enigma! Să exterminezi Sfinxul!
E de ajuns ca să învârteşti capul unui leu tânăr şi să-i ascunzi trapa…
El intră în Teba… E rege… Anii trec…
Dar cine este acest înger negru care însoţeşte pe Oedip, legându-i şi dezlegându-i ochii?
Un om în culmea norocului descoperă într-o singură zi că era jucat de zeii fără inimă”.
Vom înţelege deci lesne lupta lui Cocteau cu cuvintele. Le frânge, le ciocneşte între ele, nu ca să afle noi armonii de sens ori de sunete, ci pentru ca prin ele şi dincolo de ele, prin frânturile lor, să găsească miezul sângerând al metafizicului.
Izbeşte locul comun, ia de coarne bizarul şi pipăie cu degete abile împletiturile enigmei, nu ca să se joace ci ca să afle.
Cocteau a înţeles poezia ca o luptă cu sfinxul cuvintelor. E ceva magic în poezia lui. Prin cuvinte Cocteau cheamă înainte de toate duhurile. Cu inima sângerândă, însă cu zâmbetul pe buze, Cocteau e întrebat şi pune întrebări Sfinxului, duhului poeziei, rămăşagul fiind pe viaţă şi pe moarte. Tragedia dublului sens îl atrage nebuneşte şi-i sângeră până la moarte sufletul. Cuvântul cu două tăişuri, iată de ce versurile, cum sunt cele citate mai sus (Blason Oracle), în loc să ne facă să zâmbim, trebuie să ne dea prilej la lungi şi adânci meditări. În astfel de versuri încearcă Cocteau „deniaiser le sublime”.
Având în minte simultan amândouă înţelesurile (de ex. „mon chant sera la bourree jusqu’a la faim” şi „mon champs sera laboure jusqu’a la fin” şi împerechindu-le şi ciocnindu-le, vom putea, cine ştie, afla ceva imponderabil. Inexplicabil. Greu de sesizat. Dar ceva totuşi cu existenţă.
Iată, cu propriile lui cuvinte:
„Accidente ale taine şi greşeli de calcul ceresc
Am profitat de ele, mărturisesc,
Toată poezia mea iat-o: de calchiez
Nevăzutul (nevăzut pentru voi)
Am spus: „Degeaba strigi: sus mâinile!”
Crimei deghizată-n costum neomenesc;
Am dat contur formelor fără de formă.
Despre vicleşugurile morţii trădarea îmi dă ştire;
Am arătat, vărsând cerneala mea albastră-n ele
Cum fantomele devin subit arbori albaştri.
Să spui că întreprinderea e simplă ori fără primejdii,
Ar fi o nebunie să deranjezi îngerii!
Să descoperi hazardul învăţând să trişeze,
Şi statuile încercând să meargă!”
(Opera – Par lui-meme)
„Zeii păgâni există: ei sunt diavolul. Iubeam viaţa; ea mă urăşte; mor din cauza aceasta. Nu vă sfătuiesc să imitaţi visele mele. Moartea amestecă acolo cărţile, aruncă rufe murdare, acoperă pereţii cu semnături ilisibile; cu desene dezgustătoare. A doua zi sunt personagiul-cheie al unei poveşti uimitoare care se petrece în cer”.
Jean Cocteau simte astfel că este trăit de puteri care-l covârşesc. „Tot ce scriu este expresia aceste experienţe, date, nu aranjate”. Cocteau socoteşte că poezia lui, cu originalitatea ei, nu este ceva lucrat de el însuşi, ci inspirat, dat.
„Vai, tremur de fiecare dată când rostesc cuvintele acestea blestemate. Cine poate şti vreodată ce poate ieşi din ele? Şi, fiindcă aceste taine mă covârşesc, să ne prefacem a fi noi organizatorii lor”. (La maries a la Tour Eiffel).
X
Dacă nevăzutul ia atâta loc în viaţa lui (şi nu am spus totul ce era de spus în această privinţă: îngerul, motiv obsedant la Cocteau), nu e de mirare cum, trecând prin experienţa lui Oedip, Cocteau va ajunge la picioarele lui Hristos. Nu prietenia lui Jaques Maritain şi nici „atentatul spiritual” pus la cale de acesta, când Cocteau e pus pe neaşteptate faţă în faţă cu cucernicul şi Sfântul Pere Charles (Foucoult), (v. Lettre a Jacques Maritain), ci o experienţă profundă de viaţă, a ajuns să-l lege pe Cocteau de cei ce se înseamnă cu crucea.
Nu e o fantezie, ci un fapt de adâncă semnificaţie convertirea lui Cocteau.
Fiindcă aceasta reprezintă şi exprimă minunat de bine experienţa de viaţă a tinerimii franceze autentice de după războiu.
***
De acelasi autor:
Cine este Paul Sterian:
Paul Sterian (1904-1984); economist, sociolog, poet avangardist și gânditor creștin. Secretar general al ASCR (1928), director al Oficiului Universitar înființat de D. Gusti. Colaborează strâns atât cu Nae Ionescu, fiind redactor la ziarul Cuvântul în perioada în care acesta era condus de profesor, cât și cu D. Gusti, colaborând la Călăuza studentului (1929), participând la monografia de la Drăguș, unde va regiza, împreună cu N. Argintescu-Amza, filmul documentar sociologic Viața unui sat românesc (1929).
Lasă un răspuns