Info box: Paul Sterian (1904-1984); economist, sociolog, poet avangardist și gânditor creștin. Secretar general al ASCR (1928), director al Oficiului Universitar înființat de D. Gusti. Colaborează strâns atât cu Nae Ionescu, fiind redactor la ziarul Cuvântul în perioada în care acesta era condus de profesor, cât și cu D. Gusti, colaborând la Călăuza studentului (1929), participând la monografia de la Drăguș, unde va regiza, împreună cu N. Argintescu-Amza, filmul documentar sociologic Viața unui sat românesc (1929). Textul de față este o ironie atât față de utopiile de dreapta, cât și de stânga, după cum se poate remarca având in vedere ”dedicațiile” de la debut.
JEAN. Roman neopolitic şi scurt
de PAUL STERIAN
Cuvântul, Anul VIII, Nr. 2576, 25 Iunie 1932
Prefaţă
Cel care va crede că este o braşoavă ceeace scriu mai la vale, nu va avea de loc dreptate. Romanu e închinat d-lor: Mişu Polihroniade, Alecu Vianu, Rici Hillard, Victor Rădulescu Pogoneanu, Al. Sahia, Alf. Adania et compania.
Prolog în cer
Ca orişice român metafizic, fie cel al lui Jov, ori al lui Faust, ori al lui Jean, romanul nostru trebuie să înceapă printr’n prolog în cer.
Aplecând urechea noastră la uşa Casei lui Dumnezeu şi chiar privind prin gaura cheii (sfântul Petre lipseşte pentru un moment, iar cheia nu e în broască) putem auzi şi vedea tot ce se petrece înăuntru.
Desigur, în faţa tronului lui Dumnezeu, personagiul pe care îl auzim ori vedem vociferând-gesticulând este dracul în persoană. Azi dimineaţă duhul cel mărginit a fost din nou chemat în faţa Duhului celui fără sfârşit.
– « A sosit ceasul, satano, îi spuse Dumnezeu, eşti liber să lucrezi.»
Pentru întâia oară de la creiarea lumii, se putu citi pe faţa diavolului plăcerea şi
Bucuria şi, lucru nemaiauzit pentru noi care asistăm din dosul porţii, dracul reconciliant cu Dumnezeu, merse de sărută poala Imaculatei Haine.
Tocmai se grăbea să plece, când Dumnezeu îl opri şi-i spuse:
– « Dar, bine înţeles, nu vei avea nici o putere asupra bineplăcutului şi iubitului Meu Jean. Natural, vei avea toată puterea ca să-l duci în ispite şi chiar vei uza faţă de el de cea mai mare ispită. Şi acum, cară-te! » Ceeace diavolul nu întârzie să facă.
Primul şi ultimul capitol
Ne aflăm în al 50-lea veac al evului nostru creştin, sau, după anul Genevei, care singur este valabil pentru stadiul civilizaţiei în care ne introducem, anul 3081 de la Pacea Universală.
Civilizaţia şi-a atins de multă vreme apogeul şi, justificând ideea metafizică a lui Karl Marx, progresul material făcu să scoboare pe pământ fericirea.
Dorinţa răposatului rege Henric IV era de veacuri, cu mult depăşită: fiecare om avea în curtea lui nu numai 365 de găini, pentru cele 365 de Duminici ale anului, ci şi câte un frumos aeroplan pe care uzinele Ford (toate uzinele erau Ford) se grăbeau să-l înlocuiască în fiece Duminică, adică în fiecare zi, fiecare zi fiind o Duminică, maşinile lucrând singure, iar produsele lor fiind fabricate în acelaş fel în care arborii produc fructe.
Nici un conflict nu se ivea între oameni, căci psihologia lor era uniformă şi fiecare semăna cu celălalt, atât la fizic cât şi la moral. Aceleaş veşminte, bine tăiate, acopereau pe toţi oamenii. Cu toţii erau, în chip egal, proprietari. În sfârşit, ce pot spune mai mult, decât că toţi deveniseră interschimbabili şi că, după cum auzi, noi europenii nu putem distinge un chinez de un altul, aceşti supra-civilizaţi nu puteau, nici ei, cu atât mai mult, să se deosibească între ei, nici un semn de rasă, de naţionalitate sau de individualitate (afară de cel al sexului) nu le distingea persoana. Comunismul cel mai perfect şi mai inocent domnea pe pământ. Orice om avea dreptul să intre în casa cea mai apropiată de paşii săi, şi orice bărbat putea să se împreune cu orice femelă îi ieşea în cale, căci toţi şi toate erau de o potrivă; într’un cuvânt, dela faimosul An al Genevei, Dumnezeu fabricase oamenii în serie.
Toţi oamenii se numeau Georges, toate femeile Jeanne. Toate oraşele: Geneva, toate străzile: Bulevardul New-York, toate casele: «Vila Fericirii perfecte»
Iată deci fericirea uniformă şi perfectă. Nu mai există ură, invidie ori dragoste. Deci nici răsboaie nu mai sunt, cuvântul de răsboiu, chiar, este desfiinţat prini neuz din vocabular, care, am uitat să o spunem, este esperanto. Viaţa se desfăşoară fără evenimente.
Totuş, în această lume atât de fericită, era ceva care nu prea mergea. Din insulele britanice, speenul se răspândise ca o apă care urcă cu încetul pe suprafaţa întregului pământ. (Nu mai existau munţi, nici văi, pământul fusese în întregime ras şi lustruit astfel ca să nu mai fie nici o îndoială că este sferă, şi semăna de departe şi de aproape cu o minge imensă de cauciuc). Toţi, în chip uniform, mureau de plictiseală.
Capitolul II şi IV
Însă, iată că deosebitul apăru. În anul 3081 al Păcii. Sub trăsăturile unui locuitor dintr’unul din oraşele Geneva. El mergea pe unul din Bulevardele New-York, ca de obiceiu, cu un prieten oarecare. El convorbia cu acel prieten, când, acesta îl numi potrivit numelui său comun de Georges.
– «Pardon», îi spuse cel deosebit, nu mă cheamă Georges, iar numele meu este fără îndoială, Jean.
– Tovarăşul său de drum rămase trăznit de mirare. El nu înţelese, mai întâiu, numele. Nici ca şir de silabe. El îl întrebă deci:
– «Vrei să spui Jeanne? Cum crezi că vei ajunge vreodată să mă convingi că eşti femee? Tu nu te deosibeşti de loc de mine (şi, în adevăr, nu era nici o deosebire între cei doui prieteni, nu putea să fie nici o deosebire), iară eu nu sunt de loc femee ci bărbat. Nu te poate chema, deci, Jeanne, ci tot caşi pe mine, Georges. Ah, ce mai pramatie, ce mare şmecher îmi eşti!»
Însă deosebitul se grăbi să lumineze mintea prietenului său şi-i ţinu pe loc următorul discurs:
– Amice, ţi-am spus destul de clar că mă numesc Jean, nu Georges, nici Jeanne, ci Jean, Jean, JEAN, Deci, nu trebuie să mă iei drept femee, ci pentru ceeeace sunt adică drept Jean. Da, amice, am stat vreme îndelungată în obscura ignorare a mea însă-mi, însă, fie în urma reflecţiilor mele logice, or va fi fiind o revelaţie şi, – desigur că este o revelaţie, cea mai mare revelaţie care a fost dată unui om, – ştiu azi bine că mă numesc Jean.
– Bunule amic, numele meu e Jean, şi vei face bine să mă numeşti de aci înainte după adevăratul meu nume şi nu după cel comun tuturor oamenilor. Mă deosibesc de voi, între mine şi toţi ceilalţi e o prăpastie: voi vă numiţi toţi Georges şi Jeanne, pe mine mă cheamă Jean.
Şi deosebitul plecă, lăsând pe sărmanul amic Georges în cea mai îngrozitoare tulburare, şi continuă să arunce în sufletele liniştite, ale tuturor Georgilor şi Jeannelor care aveau nenorocirea să-l întâlnească, … mai crudă răsturnare.
Numele de Jean, necunoscut până atunci, produse în sânul umanităţii efectele unui cutremur violent de pământ, ale unui ciclon şi ale unui diluviu deodată. Jean, Jean, nume de dezolare şi de diviziune.
Mereu al III-lea capitol
În sfârşit iată o noutate pe pământ. Jurnalele care nu mai apăreau din pricina uniformităţii evenimentelor şi moravurilor (apărea numai Monitorul Oficial, care nu va înceta nici odată să apară) reapărură ca şi ciupercile după o ploaie caldă.
«Jean. Numele domnului Jean» «Există un Georges care se numeşte Jean» «Interview cu domnul Jean» «Naşul d-lui Jean»«D. Jean în halat şi papuci». Iată titlurile strigate de către micii vânzători în care liniştea lumii fu zăpăcită de acest nume.
Capitolul IV şi II
Jean era… dar cum era Jean? Se ştia că era deosebit de toţi ceilalţi, însă imaginaţia nu găsea punct de plecare în realitatea lipsită de imaginaţie, prin uniformizarea adusă de progres, Jean, deosebitul, era deosebit de ceilalţi, iată tot ce se putea povesti de Jean.
Dar politica se amestecă, provocând formarea de partide. Unii se numiră Jeanini, alţii Georgieni. Se formară şi facţiuni de minimă importanţă, în sânul fiecărei mari grupări: Janotinii, grup destul de anodin, care, menţinând tradiţia Georgienilor, ţineau totuş să participe la spiritul novator al lui Jean.
Iar luptele între aceste două partide deveniră atât de violente, încât populaţia terestră, atât de paşnică până atunci, se împărţi în doiu şi se făcu răsboiu, în timpul căruia sângele oamenilor curse din abondenţă.
Însă, deoarece răsboiul dura, cele două armate, avură timp ca să înceapă să reflecteze şi ajunseră gândească la ipoteza că pacea ar fi mai mult decât dorită.
Cele două partide se înţeleseră prin diplomaţi şi comisiuni şi conferinţe şi se căzu de acord asupra formulei următoare care trebuia să fie dată tratatului ce avea să fie încheiat.
1. Jeaninii şi georgienii sunt de acord pentru încheierea Păcii Universale şi Perpetue.
2. Jean va fi Rege.
3. Toţi georgienii renunţă la numele de Georges pentru a-l lua pe cel de Jean.
Se încheie deci pace şi se întreprinseră peste tot cercetări pentru a găsi pe Jean
spre a-l face Rege, însă nimeni nu putu să-l găsească, iar tronul rămase vacant.
Capitolul ultim şi prim
Nimeni nu ştia unde era Jean şi, chiar el însuş, nu o ştia, căci îşi uitase revelaţia încă de demult.
Cum el se rătrăsese departe de oraşe şi trăia singur nu află nimic din ceeea ce agita omenirea în răstimp. El reapăru…. Într’unul din oraşele Geneva, într’un moment în care toţi uitaseră cu totul că se chemaseră cândva Georges.
Şi deosebitul nostru, chemat de către un om, pe numele comun atunci, Jean, răspunse plin de mirare:
« Dar nu mă cheamă Jean, ci Georges»
Luaţi poveste d’a capo.
Lasă un răspuns