John dos Passos. Manhattan Transfer
Paul Sterian
Orice călător sau scriitor încearcă să descrie Cetatea Molochului modern, – New -York, – se socotea mulţumit după ce izbutea să te uluiască, arătându-ţi cât mai sugestiv colosalul străzilor mărginite de „Zgârie Nori” întrecut cu mult închipuirea Turnului Babel, fierberea ameţitoare a vieţii de afaceri ce se petrece afara şi înlăuntrul „Buildingurilor”, tot clocotul nesfârşit al unei vieţi strict angrenate în dinţii maşinăriilor nestând o clipă.
Era de rigoare desenul în mare, pictura de mase, dominată de umbra grozavă a uzinei trepidante.
La John dos Passos, însă, uzina a încetat ca prin farmec. Sau, mai bine zis, nu mai e privită şi nu ne mai miră prin zgomote şi colosal, nimic exterior nu ne mai interesează.
În uzina tăcută în absenţa lucrului, când maşinile apar negre, uriaşe la scăpărătura unui chibrit, în Manhattan Transfer, cartierul de afaceri al New-York -lui, ne plimbă, ajutat de fulgerătoare lumini de proiector, John dos Passos, în momentul când oamenii de afaceri s-au retras.
În zori, când soarele stă să răsară şi numai lăptarii şi franzelarii colindă oraşul, depunând înaintea uşii merticul zilei ce de-abia se vesteşte, – … mai e până ce vor începe să se ridice obloanele prăvăliilor de pe avenu-ele depărtate ale New-Yorkului – ; la prânz, când fiecare, în faţa mâncărurilor, uită; noaptea, când plăcerea începe să fie vânată, ne ghidează, furişându-ne Dos Passos când după unul, când după altul, deschizând şi închizând brusc gândul şi sufletul urmăritului ca printr-un repede comutator electric.
Astfel, din întâmplările întotdeauna „întâmplătoare” cu fiecare din eroii diverşi ai romanului, – John dos Passos nu ne pregăteşte niciodată întâlnirea cu vreunul din personagiile sale, amuzându-se totdeauna să ne dea surpriza regăsirii – aflăm că în New-York, cu toată setea de câştig de care e preocupat, fără excepţie, înainte de toate fiecare suflet, pe lângă omul care ţinteşte „cu orice preţ să ajungă”, mai trăieşte, legat de el, omul pasiunii şi al suferinţei.
Se înfiripă, ici-colo, dragoste. Amanţii, – o, nu ca la Paris sau în orie altă cetate a lumii europene, – dar totuşi amanţi, senzuali şi cinici sau romantici şi puri, există „pour tout de bon”. Copii ducându-şi mama la groapă, având sfâşieri de suflet ca şi copiii europeni, părinţi bucurându-se de naşterea unei odrasle; toată gama sentimentelor omeneşti pe care le cunoaştem şi noi, după încetarea lucrului începe să se desfăşoare în voie în oraşul care a tăcut, însă în care sufletul începe să vorbească.
Durerea e rumegată pe îndelete, până la saţiu. Nu sunt dureri explozive, ca la noi acasă, însă sub spoiala omului aferat, tăcerea şi liniştirea bruscă descoperă un biet om muncit de o durere toropită dar neiertătoare. Durerea fără obiect, care totuşi nu e spleenul englez. O durere înăbuşită, mulcomită zace în fundul fiecărui suflet new-yorkez.
Şi, în legătură cu aceasta, în filmul acesta atât de abil înscenat de Dos Passos, te mai izbeşte ceva: New-Yorul şi new-yorkezul nu numai că nu sunt stăpâniţi de fel de vreun fel de tradiţie (de acest trecut al oraşului, al neamului, al familiei care pecetluieşte orice oraş, orice ins, fiu al Europei sau Asiei), dar trăiesc o viaţă sufletească din care amintirea e absentă.
O clipă trăită e dintr-o dată petrecută în cenuşă pentru new-yorkez. Ea nu se mai leagă de ceea ce va să vie, sufleteşte vorbind. Eul e rupt. Legat numai exterior, prin comunul şi exigenţa unei vieţi sociale, eul din clipa aceasta e străin, cu totul altul de cel din clipa trecută sau viitoare.
Cel puţin, din felul în care Dos Passos îşi deapănă romanul, această absenţă a memoriei la multiplii eroi ce ne trec pe dinainte apare proeminent. Nu cred că aceasta de datoreşte numai felului cinematic în care Dos Passos şi-a scris cu măiestrie romanul. Ci, din contră. Chipul cinematic de descriere, în frânturi fugare, este impus lui Dos Passos de structura sufletească a eroilor lui aparţinând tuturor mediilor şi temperamentelor New-Yorkului.
New-yorkezul trăieşte afară din timp. Nu deasupra timpului însă, ci sub timp.
Biete animale amnezice, rătăcind buimace încoace şi încolo, lipsite de busola memoriei.
Pentru noi, care avem mai multă vreme să privim în noi înşine şi în alţii, aceasta poate să ne pară aproape absurd. Mai ales că noi, europenii, suntem de multe ori sugrumaţi de memorie. (Asiatici sunt imobilizaţi de memorie).
Pentru noi, clipa trăită e de multe ori asasina celei viitoare. De unde şi oamenii aplecaţi asupra amintirilor sau suferind psihoza amintirii, care sunt atât de deşi prin părţile noastre. Departe de eroii lui Dos Passos însă, de a fi în primejdia unor asemenea excese.
Însă dacă aceştia trăiesc în afară din timp, nu putem spune că au găsit cheia eternităţii. Sau, dacă aceasta este eternitatea, aduce mult cu cea a Iadului. New-Yorkul ne înfăţişează prin Dos Passos ceea ce trebuie să fie eternitatea de iad.
Pricepi atunci de ce acest „transfer”, acest schimb de zbucium între oameni, această alergare către oraşul scânteietor, această nemulţumire odată ajuns în el, şi această neodihnă şi fugă: New-Yorkul e un oraş trăind mai mult ca oricare altul sub semnul lui Cain.
Fiece om din această cetate îşi ascund şi încearcă să-şi amorţească neodihna spirituală prin căutarea aprigă a câştigului. Căutătorii de aur ne apar mai degrabă căutători de ziduri groase care să-i cruţe de privirea cruntă a zeului răzbunător.
X
New-Yorkul, ca existenţă spirituală, izbuteşte, astfel să ni-l redea John Dos Passos, cu mijloace care te uimesc prin simplitatea lor. Scrisă în felul lui „Ulysse” al lui James Joyce, însă cu mai puţină prolixitate şi, din caza aceasta, mai puţin savant, dar mai omeneşte, cartea lui Dos Passos, Manhattan Transfer, tradusă de Coindreau (N. R. F.) ne dă imaginea cea mai asemănătoare (nu ca o fotografie rece, ci ca un peisagiu prins de un iscusit pictor) a New-Yorkului – cetate a lui Tubal Cain.
Lasă un răspuns