La bivolarii basarabeni de la marginea Bucureştilor

La bivolarii basarabeni de la marginea Bucureştilor[1]

Ştefan Popescu

extras din volumul Alţi Bucureşti interbelici: studii şi cronici gustiene, Antologie de Zoltán Rostás, Ed. Vremea, 2014

Dacă iei tramvaiul 8 şi ajungi cu el până în comuna Dudeşti‑Cioplea, la Monument, de acolo mai ai de mers cale de încă 45 de minute făcute cu piciorul. Trecând de Pulberărie şi de linia ferată de centură, ajungi la nişte grădini, la nişte vii – mici, dar bine îngrijite. În dreapta drumului, în spatele grădinilor, până în marginea Popeştilor‑Leordeni, sat de pavlichieni, se întinde Lunca, o talpă de pământ, cu iarbă măruntă, pe care bivoliţele pasc în turme numeroase.

„Odăi” şi bivolari. Pe limba aceasta de luncă, între drum şi Dâmboviţa care se prelinge soioasă pe sub un mal chel de orice fir de iarbă, sunt „odăile” bivolarilor, povârnite, leproase, lângă cumpene rășchirate, răstignite pe tavanul cerului.

Bivolarii, oameni amărâţi, dorm în odăile acestea puturoase, cu capul pe saci de tărâţe, ori pe un putinei de muls. Mizerie şi murdărie lucie. Bivolarii dorm în două reprize: odată se culcă spre două noaptea, să se scoale în zori, şi altă dată în mijlocul zilei.

Am stat la ei o zi întreagă. Trudă multă, fiindcă bivoliţa, deşi nesimţitoare şi leneşă, e destul de neastâmpărată şi încăpăţânată. Până să le aşeze paznicul la locul lor pentru muls, până să le mulgă, momindu‑le cu un pumn de tărâţe, ia vreme bună. Munca e grea şi lungă. Din vorbă în vorbă, mai de una, mai de alta, despre bivoliţe şi despre stăpânii lor, despre simbrie şi despre alte necazuri, am ajuns să ne împrietenim bine şi ei să‑mi răspundă fără frica şi neîncrederea de la început, la tot ce voiam să ştiu. Venisem anume să‑i cunosc şi să aflu de pe unde sunt, ce i‑a făcut să vină aici.

Am vorbit cu mulţi dintre ei, trecând din odaie în odaie. I‑am lăsat să mă suspecteze fiecare pe rând şi să se uite temători, aproape mârâind la mine, cel care venisem să le tulbur tihna ceasurilor zilei, unele la fel cu altele. Cu mulţi am vor­bit, dar nu i‑am ţinut minte pe toţi şi desigur nici tot ce mi‑a spus fiecare dintre ei.

Câţiva. Anton, un vlăjgan voinic, bălan, de acum doi ani, de când a terminat armata, ca ordonanţă la un sublocotenent, aici, în Bucureşti, n‑a mai plecat, că a auzit că pe acolo, prin Basarabia, pe la Soroca, se moare de foame. Ştia să zugrăvească. A crezut că va face ceva cu meseria lui. Dar la Bucureşti n‑a mers. A crezut că la Constanţa va putea face ceva, mai ales că acolo avea un prieten, hamal în port, Toma, tot din judeţul Soroca, din Cuhureşti. L‑a găsit pe Toma, dar şi el o ducea prost, că viaţa în port era slabă. Au hotărât să vină amândoi la Bucureşti. Cum au ajuns bivolari, nici ei nu ştiu bine. Au fost angajaţi odată cu alţii, o ceată întreagă de oameni, basarabeni de pe la Cetatea Albă unii, alţii de prin judeţul Tighina. Odată angajaţi, Anton şi Toma au scris repede şi cu bucurie la cei de pe acasă. Mirare mare i‑a cuprins când, drept răspuns la cartea lor poştală, s‑au pomenit la vreo două săptămâni cu veri şi fraţi, lihniţi de foame. Stăpânul mai n‑a avut ce face cu ei, mai s‑a gândit că or fi buni la treabă aspră, i‑a angajat şi pe ei, pe unii la bivoliţe, pe alţii la nisip.

Grigore, cu voce mlădioasă, moale şi caldă, îmi spune:

„Pi mini, m‑o adus Maftei. Ş‑o vinit di m‑a hâţânat bini de‑acas, de la nevastă şi de la copii şî m‑o adus aişi, la stăpân. M‑o hâţânat Maftei, ia, dar mai m‑o hâţânat şi foamea”.

Dacă l‑am întrebat de ce a venit tocmai la Bucureşti, mi‑a răspuns:

„Apăi aişi s‑o adunat totie cărboavilie şî pi la noi nişi una nu ma i. Li‑o prăpădit seşieta şi năcazurile, pi răchiu şî pâne”.

Grigore e un om în vârstă, puţintel de statură, fumează ţigară după ţigară, trage fumul adânc în piept şi vorbeşte rar, rar şi fără nici o intonaţie. El a venit de pe la Paşti, cu alţi vreo douăzeci de bărbaţi care sunt la cariera de nisip. E însurat şi are două fetiţe. Abia aştepta zăpada, ca să se întoarcă acasă, îi era dor de ai lui. Îi luceau ochii în lacrămi când mi‑a spus că i‑a scris nevasta de fetiţe şi de [v]ie, că s‑a făcut puţin „gamai”, că l‑a făcut vin.

Matei Alion a fost informatorul cel mai important, el mi‑a vorbit pe‑ndelete şi ca un staroste peste ceilalţi basarabeni. Erau alţii mai în vârstă decât el, adunaţi roată în juru‑mi, dar îl lăsau pe Matei să vorbească. Simţise Matei ce trebuia să ştiu şi îmi vorbea ca şi când mi‑ar fi dictat ca să scriu.

Mi‑a spus că bivolarii domnului Manta sunt basarabeni de pe la Bălţi şi au venit odată, ceată, de cum s‑a topit zăpada, astă primăvară. Cinci din ei au rămas la bivoli, ceilalţi la carierele de nisip ale lui Plăvan. Cei de la Patraulea sunt unii de la Cetatea Albă, alţii de la Soroca, câţiva de la Hotin. Nădăjduiesc să strângă parale şi de iarnă să se întoarcă cu ele acasă. Simbria e de 700 lei pe lună şi de‑ale gurii: mălai şi lapte. Ce împuţinează banii e tutunul. Cât ar fi de ieftin cel mai prost tutun, de mult ce fumează, tot se duc o grămadă de bani în fiecare zi.

Necazurile se ţin lanţ de capul lor. Acum o lună, o bivoliţă a căzut într‑un puţ, nimeni nu ştie cum s‑a putut. N‑ar fi fost nimic cazna să o scoată, dacă ar fi scos‑o teafără, dau au scos‑o moartă, fiindcă se întâmplase să cadă cu capul în mâl. Au plătit‑o cu bani buni. Nisiparii au păţit o groaznică nenorocire: un mal s‑a surpat şi l‑a îngropat pe Simeon. Au săpat şi bivolarii să‑l scoată repede de sub nisip, dar Simeon era de ceară şi ţeapăn. Au pus mână de la mână, ca să aibă cu ce să‑l îngroape. Ce folos, că dacă strângi două parale cu amar, după ce ai dat pe tutun, pe bivoliţa răposată în puţ şi pe capetele lui Simeon – iarna, în sat, amărât şi plictisit, strici tot câştigul pe rachiu. Vii acasă mai necăjit decât ai plecat, mai fără minte decât atunci când ai plecat şi‑ţi iei nevasta şi copiii la bătaie – înjuri şi uiţi că eşti. Te bagi sub ţol şi horcăi o zi şi‑o noapte. Nevastă‑ta plânge mai mult de mizerie decât de vânătăi, copiii plâng mai mult de foame decât de cucuie.

Sfătos şi expresiv, Matei Alion povesteşte într‑o limbă blajină şi din băierile inimii. Barba albă înroşită de tutunul pipei, şi‑o răsfiră cu degetele:

„Şi Colea al meu scuipă sânge la optsprezece ani cât are, şi domnişoru’ Mircea, coconul domnului Patraulea mă‑njură şi mă‑mbrânceşte, când eu am copii ca el. Intri în puşcărie şi isprăveşti înjurăturile înjurând mereu. Cine te aude!?”.

În spatele lui, în jurul lui, basarabenii, bivolari slinoşi, pufăind fumul pipelor, sunt încinşi de vorbele spuse de Matei. Se aud şoapte şi se înnoadă scrâşniri şi mârâieli. Dau din cap a dojană, unii suspină, alţii se uită în jos. După un timp te privesc toţi. Ochii lor parcă au plâns. Dacă i‑ai ascultat, te imploră să faci ceva pentru ei. Dacă ai venit în mijlocul lor, dacă i‑ai ascultat, ţi‑ai plecat urechea la atâta suferinţă, înduioşat cum eşti, începi să crezi cu ei, că poţi să‑i salvezi, să le îmbunătăţeşti viaţa. Lucrul acesta îţi face penibilă plecarea. Îngaimi câteva cuvinte de încurajare:

„Lasă, au să se îndrepte lucrurile. N‑o să fie mereu aşa ! Chiar au început să se ia măsuri ca să aibă oricare cetăţean pâinea zilnic măcar asigurată”.

Îi încredinţez că se lucrează la aceasta. Că nici unul dintre ei nu va mai fi nevoit să‑şi lase casa, bătrânii, nevestele, copiii şi să plece după un ban tocmai la Bucureşti. Îndrugi vrute şi nevrute, dai mâna cu toţi, îi îmbărbătezi, îi baţi pe umăr, ţi‑i apropii, îi ai prieteni, te iubesc şi te cinstesc, iar tu dai îndărăt neputincios. Pretextezi că se lasă noaptea – uite‑o cum se lasă, neagră ca o bivoliţă – şi pleci cu capul între umeri fără să te mai uiţi înapoi, mic şi gol.

Semne. Te‑ai uita înapoi când ai fi departe de luncă, în şosea… Ciorile din plopii Pulberăriei, croncănind cu zarvă mare, prevestesc că lucrurile nu s‑or întoarce prea grăbit în bine. Ţi‑e ruşine să mai priveşti odată în urma ta. Ciorile înnegresc cerul ca lăcustele şi relele pe pământ sunt multe cât ciorile din plopii Pulberăriei. Cu semnele acestea, bătut, abătut, ajuns la Monumentul Eroilor din Cioplea, iei tramvaiul 8 şi te înfunzi în larma Bucureştiului făţarnic, unde nimeni nu ştie nimic despre bivolarii din lunca Dâmboviţei, de „odăile” lor jegoase, de perna lor: un putinei, ori un sac de tărâţe, de strigătele lor, cu care îndeamnă bivoliţele la adăpat, de podul palmelor scorojite şi crăpate ca scoarţa copacilor.

„Dă‑mi o corespondenţă!”

Cu fiecare staţie, uiţi câte puţin ochii plânşi, înjurăturile ostenite, suspinele înfundate.

[1] Sociologie românească, anul III, nr. 1‑3/ ianuarie‑martie 1938, pp. 50‑51 (în cadrul secţiunii „Documente”) (n. ed.).

*Sursa imagine – Arhiva Costica Axinte (http://colectiacosticaacsinte.eu/)