Leon Bloy
Paul Sterian
Curentul, Anul I, No, 122, joi 17 mai 1928, p. 1
I
Sunt clipe în viaţă când sufletul, obosit de lectură, caută totuşi o carte „cum nu s-a mai scris”.
În asemenea momente, când „trupul, vai, e trist şi toate le-am citit” (Mallarme), ia şi citeşte paginile lui Leon Bloy. Mai ales jurnalul lui. Vei găsi o carte cum nu s-a mai scris. Unde totul e proaspăt şi viu. Dureros de viu. Fiindcă Absolutul e stăpân.
În istoria duhului european figura lui Leon Bloy e unică. Când toţi campionii culturii moderne (Zola, Maupassant, De Goncourt etc.) purtau în frunte pecetea apocaliptică a fiarei, el singur îndrăzneşte să-şi însemne fruntea şi inima cu pecetea dureroasă a crucii. Şi, cu sânge şi lacrimi, scrie pagini pline de săturare pentru orice sete sinceră de Dumnezeu.
Leon Bloy a îndrăznit să creadă şi să trăiască, laic rămânând creştinismul în întreg. Fără reticenţe. Fără condiţii. Fără trunchieri. Şi-a lăsat fiinţa lucrată de văpaia Sfintei Treimi. A suferit pentru un crez. A crezut pentru a suferi. Iată, într-un cuvânt, taina înfricoşată pe care şi-a clădit o viaţă amară şi penibilă, plină însă de harul lui Dumnezeu, adică străbătută de credinţă oarbă, de încredere copilărească, unicul dar al Domnului care în înţeles propriu poate lua numele de har.
Leon Bloy e o pildă vie că şi laicul poate fi creştin în întregul înţeles al cuvântului. Nu numai preotul şi călugărul au datoria de a se încrede copilăreşte în spusele Domnului şi de a le înfăptui în viaţa de toate zilele, fiind pildă pentru alţii. Mireanul e şi el dator să sprijine şi să trăiască deplin viaţa bisericii. Se poate aceasta? Leon Bloy a trăit-o. Răspunsul lui este categoric. Fiindcă e însăşi viaţa lui jertfită pentru adeverirea acestui răspuns.
X
Din titlurile cărţilor şi jurnalelor lui intime se deprinde lesne fizionomia lui de leu mugind în apocalipsă. Ne dăm însă repede seama că, în ciuda mugetelor şi a coamei neîmblânzite, el ştie să plângă şi să descopere în inima-i izvorul tainic al Dumnezeului blând. Astfel: „Sângele săracului”; „Sudoare de sânge”: „Sufletul lui Napoleon”; „Mântuirea prin Iudei”; „Pelerinul Absolutului”; „Cel care nu se vinde”; „Deznădăjduitul”; „Cerşetorul ingrat”; şi „Pe pragul Apocalipsului” se întreţes, revolând o notă tandră cu: „Cea care plânge”; „Viaţa Melaniei”: „Ioana de Arc”; „Scrisori către logodnica sa” şi „Scrisori către Pierre Termier”. (Din Scrisorile către Pierre Termier vom spicui mai la vale tot ceea ce poate să ne înfăţişeze mai pregnant această personalitate puternică).
Acelaşi Leon Bloy teribil care spune singur despre el însuşi: „Sunt un ocean de dispreţ şi eu am aruncat gheţarul care crăpă coastele Titanicului”; găseşte cuvintele cele mai gingaşe şi gândurile cele mai subtile când vorbeşte cu un prieten sincer: „Te îmbrăţişez cu braţe prea scurte”; şi „ai vrea, o spui, să poţi să-mi trimiţi calea laptelui”. Dar aceasta o faci de ani de zile, fiindcă îmi dăruieşti inima. „Nimeni nu poate vedea decât ceea ce este în el însuşi, scriam eu acum şaptesprezece ani; dacă vedem calea laptelui, aceasta înseamnă că ea există în adevăr în inima noastră”, şi „Voiu muri fără de răsplată pământească, este foarte probabil, însă fără iluzii, nici decepţii din partea vieţii, şi, dacă am fericirea să smulg câteva stele, cum pretindea acel palavragiu, atunci le voiu pune în inima câtorva prieteni de felul d-tale”.
X
Născut în 1846, Leon Bloy debută de tânăr ca un polemist de temut, manifestând o violenţă îmbinată cu o rară frumuseţe de stil. Părinţii lumii – mecenele, editorii, directorii marilor reviste ale vremii, – nu ar fi aşteptat mult ca să-l ia în slujba lor, cum luaseră şi pe ceilalţi scriitori de seamă. Iată însă că, în urma unei conversiuni totale, speranţele tuturor trebuie să cadă. Leon Bloy se simte legat de altă lume. Lumea de aci îi repugnă. Şi fiindcă „modernismul” stăpânea lumea, Leon Bloy se declară anti modern (iată, deci, rădăcina „Anti -modernului” lui Jacques Maritain, fiu, prin botez, al lui Bloy).
„Tot ce e modern vine de la Diavol, spune Bloy. Iată cheia cărţilor mele şi a autorului lor. Cine poate să înţeleagă? Iată de ce par uneori aspru şi amar celor care mă urmează şi pe care îi depăşesc plângând”.
Această poziţie culturală este însă numai tinda unei atitudini lăuntrice categorice. Leon Bloy a renunţat la glorie şi la succes. Tot ce va scrie va corespunde unei convingeri şi unei trăiri. Şi tot ce va trăi va fi închinat Domnului. Nu numai cu numele, ci şi în faptă, în atitudinea sa de fiece clipă.
Mare scandal a provocat şi provoacă în lume „cerşetoria lui Leon Bloy”. A trăit pe spatele altora, spun cei ce-l urau. N-a spus el însuşi: „Recunosc un prieten după chipul în care îmi dă parale”. Să coborâm însă mai adânc. Şi vom descoperi o taină minunată.
Leon Bloy credea ca „un sărac cu duhul” în cuvintele Evangheliei. „Nu vă preocupaţi de ziua de mâine” şi „Dumnezeu are grijă de toate”. „Nu vedeţi păsările cerului?”… toate acestea au avut o rezonanţă specială în sufletul lui Bloy.
Şi-a dat seama că misiunea lui e să scrie. Însă din scris nu voia cu nici un preţ să-şi facă un izvor de venituri. Desigur că acceptă bucuros preţul unei cărţi a lui. Însă nu putea suferi să scrie „de comandă”. Numai din comandă cerească. Dacă ne dăm seama de aceasta, înţelegem îndată de ce viaţa îi va fi plină de privaţiuni şi de ce va trebui să accepte cu dragă inimă soiul acesta ciudat de cerşetorie.
Cuvintele lui ne vor lămuri mai bine:
„Dumnezeu rămâne, spui d-ta apoi; şi El e singurul care ştie ce face. El nu voieşte ca să trăiesc din munca mea ca toţi ceilalţi oameni. El vrea ca să pasc în mâna Sa, numai în mâna Sa. Aceasta de un mare număr de ani. E admirabil şi am spus-o de multe ori. Când îmi trebuie puţin, îmi dă puţin; când îmi trebuie mult, îmi dă mult; dacă mi-ar trebui un milion, mi l-ar da într-o clipă. Afirmaţie ridiculă în ochii înţelepţilor şi care nu e decât o lapalisadă”.
Şi deşi această viaţă de aşteptare a micilor minuni zilnice este o viaţă teribilă: „oricât ai crede şi ai şti, contactul mâinii reci este totdeauna teribil”; Leon Bloy va striga mereu: „admir tot ceea ce Dumnezeu face pentru mine, de atâta vreme” şi „nu vom suferi prea mult, totuşi, obicinuiţi cu minunea de atâţia ani”.
Încrederea aceasta în Dumnezeu – Casier (şi rog pe cititor să nu vadă nici o ironie aci) era neţărmurită: „Vei fi mulţumit aflând că avem acum o nouă locuinţă. E adevărat că ne va costa ceva mai scump, dar Dumnezeu va plăti ca totdeauna” şi „ai dori să mă ştii în pace şi fără nelinişti”. Află deci că suntem chiar în această situaţie, tocmai fiindcă suntem în ajun de a nu mai putea conta decât pe un gest inconjecturabil din partea lui Dumnezeu.
… „Vom fi cu totul lipsiţi de bani, prin urmare asiguraţi de nu ştiu ce intervenţie Dumnezeiască, apropiată şi poate magnifică”.
Nu este numai o simplă paradă de vorbe atitudinea lui Bloy, ne vom convinge deplin din următoarele rânduri: (Un moment grav. Trebuie să aleagă o carieră fiicei lui, Veronica, care arătase reale însuşiri de canto):
„refuzăm oferta binevoitoare a d-nei de R. făcută Veronichii, mai întâi de toate fiindcă nu voim ca Veronica să fie lansată ori să-şi facă un nume în lumea artistică. Numele ei nu va putea niciodată să fie altul decât al meu, adică al scriitorului care şi-a petrecut viaţa exprimându-şi scârba faţă de lume şi nevoind să facă nimic din ceea ce ar fi trebuit pentru a fi lansat. Soţia mea şi eu am preferi să ne vedem mai degrabă copilul şi pe noi înşine murind în chinuri, decât să consimţim a o da pradă demonului care e prinţul Lumii. Aceasta este formal, absolut. Vei întreba, poate, după aceasta, cum am putea să ne închipuim viitorul Veronichii în ce priveşte muzica, fiindcă ne depărtăm de lume. Ah! Este foarte simplu! Chiar vorbeam ieri cu ea. Ar cânta melodiile ei oamenilor foarte sărmani, infirmilor şi nevoiaşilor, pe care ea îi va îngriji la casele lor din dragoste de Dumnezeu pentru a-i mângâia; iar mulţumirea acestor fiinţe umile va însemna mai mult decât aplauzele imbecile ale hainelor negre”.
În felul acesta îşi înţelesese el soarta:
„Sunt în mâna Tatălui într-un chip cu totul special… Nu pot pieri, oricare ar fi ameninţările;… nu importă, Iisus este stăpânul sufletului meu şi el îmi impune această întunecare când are nevoie să sufăr în tovărăşia Lui”.
Situaţia lui „specială” se rezolvă însă în atitudinea generală a unei credinţe tari şi nestrămutate:
„Minunea nu este altceva decât urmarea necesară, cu totul simplă, a unui act de credinţă cu totul complet, fiindcă atunci cel mai mizerabil dintre oameni substituie real şi în întregime sie însăşi pe domnul nostru Iisus Hristos”.
„În sensul evanghelic al cuvântului cel mai incontestabil, Dumnezeu este servitorul foarte supus al celor care-l iubesc, faciet illis discumbere. A transient ministralit illis; iar răii creştini trebuie recunoscuţi prin semnul acesta că nu pot face minuni”. „Am spus deseori aceste lucruri. Cine vrea să le audă şi să le înţeleagă? Va trebui totuşi ca odată să se întâmple aceasta, fiindcă creştinismul este absolut şi chiar munţii trebuie să asculte şi de cei mai mici fraţi ai fiului Omului”.
De acelasi autor:
Lasă un răspuns