Libertate cucerită
ZOLTÁN ROSTÁS
Cred că nu greşesc când afirm că pentru majoritatea oamenilor nu alegerile libere, nu apariţia întreprinzătorilor şi comercianţilor străini, nu programele de televiziune prin cablu, ci posibilitatea de a călători în străinătate a însemnat marea schimbare de după 1989. La început voluptatea trecerii graniţei spre Vest au încercat-o cei cu rude în străinătate, tineri intelectuali, aventurieri şi afacerişti. Lumea circula sub semnul unei libertăţi cucerite.
Noutatea acestui comportament – totuşi, încă nesemnificativ din punct de vedere social – nu putea să nu capteze interesul mass media. Iar presa din România nu avea nici ea experienţa străinătăţii. Lamentările despre imaginea externă a ţării (la care „contribuiau” şi călătorii noştri) au apărut ca o adevărată epidemie de isterie în presa vremii. Încetul cu încetul a prins contur un fenomen paradoxal: în timp ce reacţiile viscerale la ştirile despre migraţiune începeau să se calmeze, procesul în cauză lua amploare. Dacă în Transilvania migraţia pentru muncă în Apus (America) cunoscuse proporţii semnificative încă din perioada premergătoare primului război mondial, în Vechiul Regat aceasta nu avea nici un precedent. Ceea ce îi surprinde pe sociologi este numărul mare de ţărani din toate regiunile ţării care caută muncă peste hotare. După ce am asistat la un fenomen unic în Europa Răsăriteană post-decembristă, acela al migraţiei interne de la oraş la sate, în urma prăbuşirii industriei socialiste, acum suntem martorii migraţiei internaţionale circulatorii care îi caracterizează într-o proporţie mai mare pe cei din mediul rural decât pe urbani. Numărul celor care au dobândit experienţa Vestului a devenit atât de mare încât pare să reprezinte un catalizator al modernizării României, alături, bineînţeles, de mult pomenitele instituţii democratice, economia de piaţă şi proliferarea mass-media.
Evident, nu sub impactul acestor gânduri generale am propus, împreună cu Sorin Stoica studenţilor noştri de la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării identificarea şi intervievarea unor persoane cu experienţă pe piaţa apuseană a muncii. Susţineam laolaltă un curs şi un seminar de Cultură Organizaţională, şi ne interesa imaginea învăţămintelor individuale, înregistrate în maniera interviului de istorie orală. Adică, nu date cuantificabile, ci povestirile oamenilor care au reuşit să se „descurce” în diferite ţări din Vest. La fel ca în cazul volumelor Istorie la firul ierbii (Tritonic, 2003) şi Televizorul în „micul infern” (Tritonic, 2005), şi de data aceasta aveam de gând să scriem eu – prefaţa, iar Sorin Stoica – postfaţa volumului. Îmi este greu să mă achit de obligaţia ce-mi revine acum, când Sorin nu mai este. Ne-a părăsit în ianuarie 2006, înainte de finalizarea acestui volum. N-avea nici 28 de ani, ajunsese scriitor, printre cei mai apreciaţi din generaţia tânără, şi urma să devină antropolog şi universitar. Acest proiect drag nouă (pe care îl numeam între noi, mai în glumă, mai în serios, Căpşunarii) l-am pornit în primăvara lui 2005. La începutul semestrului al doilea Sorin s-a îmbolnăvit, dar am continuat să comunicăm despre proiect prin telefon, e-mail şi SMS. Sorin suferea pentru faptul că doar o mică parte dintre interviurile realizate de studenţi a reuşit să transmită o imagine autentică a experienţei trăite de subiecţii intervievaţi. Am propus atunci reluarea temei la toamnă, cu un alt lot de studenţi. Entuziasmat de acest colac de salvare al proiectului nostru îmi scria într-un e-mail că este de acord să „continuăm în toamnă” şi „sigur o să iasă ceva bun”. Şi într-adevăr, în noul semestru s-au născut multe lucrări interesante, pe care la sfârşitul anului i le-am trimis prin e-mail lui Sorin. Deşi deja foarte bolnav, le-a citit şi a început să lucreze pe structura volumului. La rugămintea mea de a scrie postfaţa mi-a trimis un SMS: „nu pot, am hemoglobina 4”. A mai trăit două săptămâni.
Am considerat vrednic de interes să adunăm într-un volum aceste interviuri de studenţi, chiar dacă migraţia internaţională circulatorie şi temporară este cunoscută şi din studii temeinice de sociologie. Surplusul este dat de autenticitatea convorbirilor în care intervievatorul nu reprezintă vreo instanţă academică sau publică, întrebările lui nu sunt privite cu suspiciune sau precauţie. Studenţilor li s-a cerut doar să poarte o convorbire obişnuită, după asigurarea deplinei încrederi reciproce. Neimpunându-li-se alegerea unui anumit tip de subiecţi, studenţii au adus în volum o mare varietate de experienţe apusene şi de strategii de viaţă. Cele mai multe povestiri ne pot convinge, că indiferent de background-ul lor social, concetăţenii noştri se adaptează şi la deplasări neobişnuite, şi la culturi organizaţionale mult mai performante decât cele de acasă. Fireşte, condiţia socială precară din ţară nu permite un start lipsit de greutăţi, chiar dacă percepţia noii situaţii nu este negativă. „M-am descurcat… am trăit sub pod” – spune cu seninătate unul dintre subiecţi. Alţii, dimpotrivă, se consideră înjosiţi pe piaţa muncii, pe care o percep ca pe o „piaţă de sclavi”.
În ciuda accentelor de nemulţumire, majoritatea migranţilor români, cu sau fără o strategie raţională de viaţă, nu renunţă la repetarea experienţei apusene. Unii doresc să-şi asigure un standard de viaţă superior şi/sau să pornească o mică întreprindere. Sigur că sunt şi indivizi care îşi motivează plecarea la muncă în străinătate cu dorinţa de a obţine un obiect de prestigiu: „Voiam să-mi iau maşină, alea-alea….” Sunt şi dintre cei care au plecat nu pentru muncă, ci pentru a fura sau cerşi. Dar se ştie că fenomenul infracţional însoţeşte întotdeauna migraţia de masă.
Ceea ce pare surprinzător în mărturiile subiecţilor este sublinierea lipsei de cooperare, chiar a neîncrederii mergând uneori până la ură faţă de conaţionalii cu care au intrat în contact în Vest. După părerea unuia dintre ei „românii de acolo nu sunt chiar prietenoşi cu tine”, „se mănâncă între ei”. Altul se exprimă şi mai tranşant: „În primul rând românii te fac, tot timpul te înşeală.” În asemenea condiţii de psihologie socială nu este de mirare că la mai mulţi dintre subiecţii interviurilor incluse în volum întâlnim manifestări de xenofobie, antisemitism, rasism, chiar şi în situaţii în care cel care relatează este (sau ar trebui să fie) recunoscător străinului apostrofat. Se poate observa că xenofobia achiziţionată din familie, din presa de acasă poate fi accentuată de frustraţia trăită în Vest.
Totuşi, pentru mine mesajul povestirilor din această „Românie profundă” recreată în Apus nu este unul dezarmant sau trist. Dimpotrivă. Vieţuirea temporară în Vest, câştigurile realizate acolo şi trimise acasă reprezintă în mod direct sau indirect investiţii. Şi dincolo de capitalul economic, cel social achiziţionat în cursul acestei experienţe nu arareori dureroase este de o covârşitoare importanţă. Aceste povestiri simple sugerează printre rânduri că societatea românească are resurse de supravieţuire, de autoredresare, şi chiar de dezvoltare mult mai puternice decât îşi imaginează elitele.
„Introducere”, Tur-retur (vol. I). Convorbiri despre munca în străinătate, Zoltán Rostás şi Sorin Stoica, Ed. Curtea Veche, 2006
Lasă un răspuns