Interviu preluat din Observator Cultural, nr 1045, unde a apărut cu titlul „Marginal, deci exist”. Cooperativa Gusti la 20 de ani: interviu cu Zoltán ROSTÁS
Domnule profesor Zoltán Rostás, Cooperativa Gusti a avut o recoltă bogată în ultimele luni ale anului 2020. Sub coordonarea dvs. a apărut Dimitrie Gusti, O bibliografie a receptării, ați editat, împreună cu Irina Nastasă-Matei, Rediscovering Easter-European Universities, ați îngrijit un volum de Scrisori inedite adresate lui Dimitrie Gusti, ați predat Editurii Cartier volumul Condamnare, marginalizare, supraviețuire. Școala gustiană după 23 august 1944, iar la Spandugino este în lucru In honorem Sanda Golopenția, realizată împreună cu Theodora-Eliza Văcărescu. În finalul acestui inventar, e de menționat și apariția, la Eikon, a volumului aniversar Marginal și experimental. Cooperativa Gusti: două decenii de cercetare în istoria sociologiei, îngrijit de Ionuț Butoi și de Martin L. Salamon, în care și dvs. sînteți implicat.
Trebuie să încep cu ultima carte din acest inventar, Marginal și experimental, fiindcă este un semnal aniversar. De fel, nu sînt mare adept al publicațiilor la aniversări rotunde, dar ideea de a face un volum de „texte alese“ mi s-a părut incitantă, în locul unor amintiri autoflatante. Aceste studii publicate prin diferite reviste sînt părți ale unei problematici restrînse de istorie a sociologiei; adunate în acest volum, ele compun o imagine a Cooperativei Gusti. O imagine cu o diversitate de abordări și de direcții de investigare în care, probabil, voința de experiment este asumată. Pentru mine idealul de abordare este cea de istorie socială, a unei mișcări științifice, adică a școlii gustiene. Dar asta nu înseamnă că îmi repugnă un studiu exclusiv al confruntărilor de idei dacă ține de un context social dat.
Munca de cercetare e eficientă dacă o faci de unul singur, din plăcere
De ce, în titlu, despre „marginalitatea“ Cooperativei Gusti?
Acest aspect a fost explicat foarte precis de editorii volumului, dar vreau să mărturisesc că pentru mine marginalitatea este mai confortabilă decît „centralitatea“. Poate este și o reminiscență a generației mele, care nu a vrut, cu orice preț, să fie în centrul atenției. Pe de altă parte, am văzut în viața mea atîtea colective academice selecte, care, dincolo de promisiuni și programe, nu au făcut mai nimic, se „autosabotau“. Astfel, încet-încet, am ajuns la concluzia că munca de cercetare e eficientă dacă o faci de unul singur, din plăcere. Atît cît poți. Cooperativa este realmente formată din cercetători independenți, care participă la realizarea acestui obiectiv, numit volum sau număr special de revistă, cu ceea ce a produs fiecare de unul singur. Rolul meu ca primus inter pares a fost acela de a anima, de a provoca, nicidecum de a conduce sau de a da sarcini. Dar relația este reciprocă. În multe lucruri m-au ajutat colegii mai tineri, ba mai mult, am învățat eu de la doctoranzii cu care lucrez. Această relație o am nu numai cu doctoranzii mei, ci și cu alți tineri cercetători, în speciali istorici, care s-au atașat de noi. Trebuie recunoscut faptul că, în actuala cultură organizațională academică, Cooperativa Gusti numai marginală poate să fie.
Dar judecînd după aprecieri și după oferte de publicare, Cooperativa nu e tocmai marginală.
Asta înseamnă că valoarea unor lucrări publicate nu a depins de infrastructură și de fonduri alocate. Marginalitatea se poate cîntări în două dimensiuni: materială și ca influență „calitativă“ în cîmpul academic. Noi nu avem sediu, camere, birou, contabilitate, portar, secretari, șoferi. Bineînțeles, aș fi bucuros dacă mai tinerii mei colegi nu ar fi nevoiți să lucreze în domenii sub nivelul lor de pregătire pentru a se întreține, dar sursele de finanțare sînt greu de accesat, întocmirea documentației pentru concursuri este extrem de cronofagă și mai ales descurajantă pentru lipsa de transparență. În ceea ce privește influența muncii noastre în cîmpul academic, aici lucrurile stau mai nuanțat. Însă e limpede că abordarea noastră nu consonează cu cele dominante în acest moment.
De-a lungul celor două decenii, nu a apărut vreun mecena – instituție, fundație, persoană – care să fi oferit susținere?
O să vă surprind. Cam cu zece ani în urmă, am aflat de un om bogat, care, nu am aflat de ce, îl venera pe Henri H. Stahl. La un moment dat, am aflat că ar fi finanțat ridicarea unei statui a profesorului. Atunci am intervenit și i-am transmis că, pînă nu se face o ediție critică a operei sale, nu e cazul să discutăm despre statui. Omul s-a lăsat convins, am făcut un plan al cadrului instituțional minim, de cîte persoane ar fi nevoie, pentru cîți ani, ca proiectul să se termine cu volumele preconizate. Oferta ar fi fost benefică și pentru doctoranzi, care nu aveau nici o perspectivă de a lucra, conform pregătirii, după susținerea tezei. Nu am pierdut prea mult timp cu pregătirile, dar am aflat că omul nostru a renunțat. A intrat în colimatorul organelor financiare. N-a pățit nimic, dar nici de mecenat nu mai avea chef. Și cîte proiecte ar fi trebuit să se facă… Am mai avut o colaborare punctuală cu IICCMER, pe vremea conducerii anterioare, cîștigînd niște fonduri cu care am organizat o conferință despre soarta sociologiei în comunism. Altfel, am lucrat fără granturi, burse, n-am avut fonduri de nici un fel de la nici o instituție sau fundație, de stat sau privată. Revenind la ediții critice, vreau să adaug că, în afară de ediția critică a lui Anton Golopenția, realizată exemplar de Sanda Golopenția, nici o ediție critică nu există cu Herseni sau Stahl; cea a lui Gusti ar trebui refăcută, încercarea lui Ovidiu Bădina și a lui Octavian Neamțu a fost limitată și terfelită de birocrații/politrucii de la academie în anii ’70. Vulcănescu ar trebui, la rîndu-i, reluat de unde l-a lăsat neobositul editor Marin Diaconu. Asta pentru a da cîteva exemple.
Formula Cooperativei Gusti este și o frondă
Ați încercat determinarea unor etape a evoluției Cooperativei?
Nu, dar încerc acum. Cooperativa Gusti nu a luat naștere printr-o hotărîre individuală sau de grup. A devenit ceea ce este după apariția și succesul nebănuit al volumului de interviuri cu Henri H. Stahl, Monografia ca utopie, publicat în 2000. Dar acest volum a fost precedat de munca din anii ’80: acumulări de interviuri și documente despre școala gustiană și mediul său (singurul meu sprijin la acea vreme a fost soția mea, Irina Marmor, care a transcris interviurile și, mai tîrziu, a pregătit materialul pentru publicare). Pe urmă, au venit anii ’90 cu mii de tentații, încercări și dezamăgiri postdecembriste, o atmosferă care nu a fost favorabilă publicării materialul adunat. Maniheismul acelor ani a fost decisiv, interviurile mele privind preponderent perioada interbelică nu erau interesante. Era sezonul exclusiv al interviurilor despre deportări, procese, încarcerări. În a doua parte a acestui deceniu, din motive personale, m-am retras din agitația vremii și m-am concentrat din nou pe arhiva mea de istorie orală, ca instrument al istoriei sociale în abordarea școlii gustiene. În această perioadă am „descoperit“ imensa publicistică a școlii (și a altora despre reprezentanții ei) în ziare și reviste interbelice la Biblioteca Academiei. Era de descoperit, de vreme ce istoria tradițională a sociologiei nu o lua în calcul (cum, de altfel, nici ego-documentele). După mulți ani de identificat articole din presa interbelică, a apărut ideea, la Serviciul de Cercetare a BCU, de a realiza, cu aportul meu, o biografie completă a lui Gusti. Astfel, datorită perseverenței și profesionalismului Elenei Bulgaru și Getei Georgescu, am finalizat trei volume absolut necesare oricărui demers științific serios: cronologia și bibliografia operei, bibliografia corespondenței și, recent, O bibliografie a receptării. Însă nu m-am scufundat în bibliotecă, ci am continuat interviurile legate de istoria sociologiei. Totodată, am lărgit experimentul numit istorie orală implicîndu-i pe studenții mei. La început reticenți, studenții au prins farmecul interviului complet diferit față de cel de presă. De fapt, cu acești studenți a început să se formeze Cooperativa: Theodora-Eliza Văcărescu, Florentina Stoian (Țone) și Antonio Momoc. Am mai povestit cum, odată, la o ieșire a noastră colectivă pe o terasă din Complexul Leu, am spus, mai în glumă, mai în serios, că ar fi cazul să ne „instituționalizăm“. Rînd pe rînd, au fost respinse ca plicticoase termenele de societate, centru, institut, asociație ca, pînă la urmă, să acceptăm formula Cooperativei Gusti. Era și o frondă, lumea crede că această formă de asociere a fost inventată în regimul comunist. Pentru noi era chiar potrivită, pentru că Gusti a fost mare adept al cooperației. Pe urmă, au intrat în școala doctorală Ionuț Butoi, Alina Juravle, Agota Szentannai, Martin L. Salamon, Cătălina Gabriela Dobrescu, Balázs Telegdy, Levente Székedi, Matei Costinescu și, curînd, au venit Irina Nastasă Matei, Dragos Sdrobiș. Cel mai recent s-au alăturat Dana Costin și Rucsandra Pop.
Dar, dacă ideea Cooperativei ne-a venit destul de timpuriu în demersurile noastre, o abordare mai sistematică și coordonată, continuă a existat cam din anii 2011-2012. A început cu realizarea unui număr special dedicat Școlii Gustiene apărut într-o revistă franceză, Les Études sociales. Și am continuat cu editarea de numere speciale în revistele de specialitate din România, precum Transilvania, Sfera Politicii, Sociologie Românească, Revista Română de Sociologie, Polis. De asemenea, cu paneluri organizate de noi în cadrul conferințelor naționale și internaționale de sociologie organizate de Societatea Sociologilor din România sau cu participări în cadrul congreselor Romanian Studies. Această activitate ne-a condus și la tentativa de a da un oarecare contur abordării noastre, dacă vreți, un fel de „doctrină“ științifică, cu accent pus pe importanța contextului, a abordărilor sincronice și a respectului nuanței. Toată această activitate a fost impulsionată de un mininucleu destul de restrîns și a beneficiat de participarea „cooperatiștilor“ mai vechi sau mai noi.
Am publicat documente inedite care nuanțează imaginea bucolică a școlii Gusti
După 2000, alături de publicarea seriei de interviuri „optzeciste“, ați început să publicați și selecții din interviuri realizate de studenți. Cum se leagă tematica acestora cu tematica gustiștilor?
Se leagă. Pentru că, dacă urmăream istoria socială a școlii din interbelic și, pe urmă, a sociologiei „reabilitate“ în anii ’60, trebuia să-mi asigur documente sociale autentice și la firul ierbii. Pentru perioada socialistă, în primul rînd, interviul de istorie orală asigură autenticitate. Am început să public volume de istorie orală (și jurnale ale studenților) stimulat de regretatul meu student, prozator important al generației sale, Sorin Stoica. Era entuziasmat de textele colegilor din anii mai mari. Din păcate, a putut participa numai la editarea primelor două volume din producția studențească, sarcina fiind apoi preluată de foștii lui colegi de facultate ajunși doctoranzi: Antonio Momoc, Florentina Stoian (Țone) și Theodora-Eliza Văcărescu. Evident, proiectul de zece volume apărute la editura Curte Veche nu ar fi fost dus la bun sfîrșit dacă Doina Jela, redactoarea cărților noastre, nu ar fi fost și ea entuziasmată de interviurile studenților.
Între timp, ați publicat culegeri de texte publicate de colaboratorii lui Gusti.
După terminarea publicării interviurilor cu gustiștii în vîrstă, a venit rîndul unor culegeri de texte ale școlii, care, deși importante, au fost neglijate de vechea istorie a sociologiei. Imaginea activității școlii gustiene a fost redusă la monografia rurală. Astfel, cu două volume, am demonstrat cultivarea sociologiei urbane, iar cu un volum mare am scos la lumină fenomenul migrării și al emigrării în mediul rural interbelic. Iar fiindcă Gusti nu a avut timp să publice mari grupuri tematice, împreună cu Marin Diaconu și Vasile Șoimaru am strîns tot ce era în legătură cu monografia Cornovei basarabene, precum și tot materialul legat de Congresul Internațional de Sociologie din București, care a fost amînat din cauza începerii celui de-al doilea război mondial. Am publicat apoi și documente inedite care nuanțează imaginea bucolică a școlii.
E vorba despre recentul volum Scrisori inedite adresate lui Dimitrie Gusti?
Exact, scrisori achiziționate și păstrate de fosta directoare a Muzeului de Etnografie din Brașov, dr. Ligia Fulga; acestea mi‑au fost încredințate pentru note și comentarii. Se vede din originale că acestea au făcut parte dintr-o colecție de scrisori mai mare. Să sperăm că, printr-o minune, vom găsi și restul scrisorilor. Oricum, sînt destule materiale de publicat. Fără să sistăm această activitate de recuperare, cînd doctoranzii au ajuns la stadiul de elaborare de studii, am demarat o serie de participări la conferințe și am început realizarea de numere speciale în reviste științifice, așa cum am amintit mai sus. Astfel s-au adunat multe studii care trebuiau să fie cuprinse în volume tematice. Cînd s-a pus această problemă, am căutat să lărgim perspectiva și am recurs la următorul procedeu: invitarea unor specialiști din țările Europei Răsăritene pentru a arăta similitudini și diferențe din aceeași regiune a Europei, pe marginea acelorași teme. Acest procedeu a fost aplicat la Rediscovering Easter-European Universities, îngrijit împreună cu Irina Nastasă-Matei, la volumul Condamnare, marginalizare, supraviețuire, un proiect propriu, dar și o continuare necesară a proiectului conferinței amintite mai sus realizate cu IICCMER, iar seria va continua cu o panoramă a repornirii sociologilor după Primul Război Mondial, pe care o realizez cu Theodora-Eliza Văcărescu. Această opțiune a noastră poate fi considerată ca o continuare a noii direcții a școlii gustiene, care, pe lîngă integrarea europeană, de la mijlocul anilor ’30, promova colaborarea cu colegi din vecinătatea țării. Evident, noi facem același lucru însă la o scara mai mică, a istoriei științelor sociale.
Așadar, cercetările grupului se lărgesc și în timp, și în spațiu.
Dar și în profunzime. Multe probleme mari ale sociologiei cultivate de gustiști nu au fost lămurite, crezînd că nu se pot lămuri. Dacă însă abordăm teme mici, perioade scurte, dăm de cauze. Dar, din păcate, abordarea eseist-publicistică vede interbelicul ca pe un moment omogen, în care oamenii ori erau la stînga, ori la dreapta. Nici vorbă! Cei din școala gustiană, ca și cei din mediul lor social concret, au evoluat de-a lungul anilor (evident, sinuos) și în concepții, și în aspirații. Nu cred că atitudinea moralizatoare față de asemenea cazuri este legitimă, în orice caz nu ține loc de interpretare, de înțelegere. Dar, într-adevăr, din interbelic facem pași spre deceniile postbelice, de la excludere la reabilitare parțială, apoi la hibernarea (tot parțială) din anii ’80. Iar capcane de acest gen se ivesc tot timpul.
Colaborarea cu Sanda Golopenţia, un important stimulent
Din cîte am citit, reorganizarea sociologiei din anii ’90, nu a intrat în vizorul Cooperativei.
Pînă nu lămurim reabilitarea sociologiei din anii ’60, maniera de selecție a cadrelor pentru demararea învățămîntul și a cercetării, apoi modul de instruire a studenților și, mai tîrziu, șansa lor de a-și face meseria, nu putem înțelege reconstrucția sociologiei postdecembriste. Prin urmare, strîng date și va veni timpul cînd ne vom ocupa intens și de această perioadă mult mai complicată decît pare la prima vedere. Dar ceea ce a fost într-adevăr o noutate după Revoluție în materie de istorie a sociologiei a fost apariția Sandei Golopenția. Din interviurile mele din anii ’80, cunoșteam toată drama lui Anton Golopenția și consecințele acestei dispariții. Știam și faptul că Sanda Golopenția a reușit să păstreze foarte multe documente, dar personal nu o cunoșteam. Ca să scurtez: colaborarea cu dînsa a fost cel mai important stimulent în continuarea unei investigații nesprijinite de foruri academice. Demararea volumelor Opere complete ale lui Anton Golopenția erau – și sînt și acum – o sursă inepuizabilă de idei și informații, iar Rapsodia epistolară este o capodoperă de istorie socială a intelectualității tinere din interbelic. Din păcate, aceste volume nici măcar nu au fost sesizate, darămite recunoscute de forurile academice. Miile de pagini recuperate din arhiva familiei, completate mai apoi cu cercetări masive de arhivă sînt și vor fi o provocare pentru multă vreme.
Tentativa de a construi un volum omagial dedicat Sandei Golopenția mi se pare de la sine înțeles, dar oare pandemia nu v-a pus în pericol finalizarea acestui proiect?
Cînd mi-a venit această idee a volumului omagial, coronavirusul era o chestiune șocantă, dar locală în China. Așa că m-am apucat de organizare, care, de la bun început, a fost internațională. Aveam oarecari emoții în privința aderenței la acest proiect, care devenise între timp al Cooperativei. De ce? Fiindcă Sanda Golopenția, de 40 de ani, lucrează în Statele Unite, nu a avut carieră universitară de lungă durată în București, nu a avut discipoli, doctoranzi etc. Oare lumea intelectuală va fi receptivă? M-am înșelat. Ca urmare a apelului meu, am primit o avalanșă de scrisori de pe trei continente, pe baza cărora aș putea să scriu un eseu de „imagologie comparată“. Apoi, peste un timp, au venit interdicțiile din cauza pandemiei și iar am lansat scrisori: nici Editura Spandugino, nici noi, organizatorii, nu renunțăm la proiect. S-au adunat 50 de articole din tot atîta domenii cîte a cultivat Sanda Golopenția în cei 60 de ani de cercetare. Fără orizontul intelectual larg al Theodorei-Eliza Văcărescu, fără precizia și profesionalismul ei în îngrijirea contribuțiilor, volumul nu ar fi ajuns la înălțimea celei omagiate.
Metoda istoriei orale conține multe elemente de sociologie și antropologie culturală
La o primă vedere, s-ar părea că interviurile de istorie orală nu mai sînt pe agenda dvs. și a Cooperativei.
Dimpotrivă. Faptul că nu au apărut volume de interviuri nu înseamnă abandon. Chiar dacă nu ador aniversările, am avut o aprigă dorință să readuc la lumină Congresul Internațional de Științe Istorice, ținut chiar la București, în 1980. Aș fi scris din două motive: am fost acolo ca reporter de dimineață pînă seara, luînd interviuri cu te miri cine de pe toate continentele, astfel că aș putea spune că am simțit pulsul acestor întîlniri. A fost o atmosferă destinsă, istoricii din Vest și Est se amestecau în pauzele de cafea, la masă, la bere, parcă dispăruse Cortina de Fier. Spun aceasta fiindcă, în ultima vreme, am citit cîteva pagini despre acest eveniment care era prezentat ca acțiune de propagandă pentru Ceaușescu. Da, a fost și asta, vreo jumătate de oră. Dar în rest, timp de aproape o săptămînă, a fost o viață de congres internațional obișnuit. Cel mai mult m-a mirat un academician care a fost acolo, a fost activ, chiar jovial, iar acum, într-o carte recentă, se lamenta că, la congres, președintele comitetului internațional trebuia să aducă un omagiu lui Ceaușescu, cînd, de fapt, acest aspect a fost unul marginal. Al doilea motiv a fost participarea mea (întîmplătoare și, evident, ca spectator) la secția de istorie orală, care s-a întrunit pentru prima dată la acest congres, ceea ce însemna o recunoaștere oficială a acesteia ca metodă a istoriografiei. Fiindcă metoda istoriei orale conține multe elemente de sociologie și antropologie culturală, comunicările m-au convins rapid de diferența dintre interviul de presă, pe care îl practicam, și cel de istorie orală, ale cărui beneficii pentru istoria recentă erau nebănuite. Bineînțeles, imediat am început să-l practic, dar, spre marea mea mirare, nimeni, cel puțin din București, nu a îmbrățișat această metodă, deși aceste comunicări, publicate în volumele congresului, erau la raft liber. Ba mai mult, după vreo cinci ani de experiență, am fost invitat la Institutul Iorga să țin o prelegere pe tema istoriei orale, prin urmare această metodă nu era interzisă. Unde vreau să ajung cu această lungă digresiune? Dacă s-ar utiliza metoda istoriei orale (și alte surse de egoistorie), nu am avea o imagine așa de unilaterală despre acest congres, sau despre alte fenomene cu mult mai importante din societatea românească de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Istoria directivelor Partidului Comunist se poate cunoaște din arhive, fără istorie orală, însă, reacția comunităților și a societății, nu. Așa că vom continua efortul de popularizare a acestei metodei, precum și publicarea de documente de istorie orală.
Apropo de popularizare, nu ați vorbit despre Newsletterul Coperativei.
Nu am uitat deloc de această dimensiune a grupului nostru, fiindcă o consider importantă. Munca de cercetare nu se termină cu publicarea rezultatelor într-o revistă. Noile cunoștințe trebuie să reverbereze mult ca să fie aflate și, eventual, acceptate. Tocmai din acest motiv, noi am pus pe acest site aproape toate materialele deja publicate, iar structura acestuia arată ca o revistă electronică. De la bun început, din 2013, Ionuț Butoi a fost administratorul-editor al acestei publicații online, ajutat fiind în ultima vreme de Dana Costin. Tot în ideea promovării a ceea ce am produs sînt desele lansări de carte, mesele rotunde și participările la conferințe. Am suferit enorm în acest an din cauza restricțiilor, însă sper ca prin toamnă să putem organiza niște „retro-lansări“ și să relansăm și activitatea pe siteul cooperativag.ro.
Și ca de obicei la încheiere: ce planuri aveți, cum vedeți viitorul Cooperativei?
Mi-ați pus două întrebări. Planurile mele vizează lămurirea unor detalii, ca pe urmă să definitivez niște micromonografii de cazuri. Apoi, sînt cîteva mituri legate de Școală pe care vreau să le demontăm. De asemenea, sînt două teme interbelice despre legături și comparații regionale est-europene. Mai sînt și cîteva lucrări de istorie orală pe care aș vrea să le public legate de funcționarea învățămîntului și a cercetării sociologice între 1965 și 1989. Lista este ireal de mare, dar unele proiecte le realizez cu concursul colegilor. La fel, în realizarea temelor colegilor, ajutorul meu ab ovo este asigurat. Cu privire la viitorul Cooperativei e greu de a da pronosticuri. Fiindcă nu a fost formal înființată, nu poate fi desființată. Deși are identitate de grup, nu are graniță, între membru și prieten al Cooperativei nu e mare diferență. Are viitor Cooperativa Gusti fiindcă se bazează pe o organizare orizontală, nu verticală; pe scurt, pe libertate. Tematica este așa de vastă, încît nu se pune problema terminării acestui „filon de aur“. Concepția de istorie socială nu are conotații ideologice. Cred că este o stare de spirit, o reacție față de lipsa relației intelectuale normale din institutele și catedrele existente din această perioadă.
Interviu realizat de Dana COSTIN
Lasă un răspuns