Mărire și decădere. Sociologia gustiană în context central-sud-est european după Marele Război

extras din Mărire și decădere. Sociologia gustiană în context central-sud-est european după Marele Război, volum coordonat de Theodora-Eliza Văcărescu și Zoltán Rostás, Editura Eikon, 2022

Introducere

Acest volum este unul al surprizelor și pentru coordonatori. A fost inițiat ca un volum onest de conferință, organizată cu ocazia centenarului revistei Arhiva pentru știința și reformă socială, fondată de Dimitrie Gusti în 1919[1]. Citind articolele, dar având și experiența altor volume cu perspectivă mai largă[2], am hotărât ca, pe lângă startul sociologiei românești după 1918, să publicăm studii similare din țările învecinate. Firește, nu am bănuit că vom avea o panoramă central-est-europeană așa de interesantă în mai multe privințe.

Motivul acestei revelații se explică prin moștenire: istoricii mai vechi ai sociologiei studiau trecutul propriei discipline prin raportarea automată la sociologia din Occident. De aici și complexele lor perpetue. Rareori, mai ales în România, se extindea cercetarea de științe sociale la vecinii din Europa Centrală și de Est. Din cauza acestei „scăpări”, lumea științifică nu a conștientizat similitudinile dintre inițiativele sociologice din prima jumătate a secolului al XX-lea în această regiune a Europei. (S-a ivit posibilitatea de întâlnire face to face a sociologilor la București, în 1939, la invitația lui Dimitrie Gusti, dar congresul internațional preconizat a fost anulat ca urmare a izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.)

Scopul acestui volum este de a prezenta o serie de studii și sinteze despre (re)pornirea instituționalizării sociologiei după Marele Război, pentru că anii cu începere din 1918 au avut un impact puternic asupra fiecărei sociologii din estul Europei. A prezenta succint procesele de organizare a sociologiei din Bulgaria, Cehia, Polonia, România, Rusia și Ungaria este un demers justificat nu numai din perspectiva diferențelor față de Occident, ci mai ales pentru că fiecare țară, într-un fel specific, a conferit sociologiei o vocație modernizatoare a întregii societăți. Această vocație militantă poate fi remarcată de la prima vedere. Sperăm că lectura acestor texte va inspira adevărate studii comparative în viitor.

După o consistentă introducere teoretică și metodologică asupra modului de abordare a istoriei sociologiei bulgare, Svetla Koleva, în studiul său „Sociologia în Bulgaria în perioada interbelică”, explică motivele pentru care s-a amânat instituționalizarea sociologiei, deși existau reprezentanți bine pregătiți în acest domeniu. În primul rând, îndelungata frământare a societății bulgare de a construi un stat viabil, după obținerea autonomiei față de Imperiul Otoman, în 1878, a fost motivul principal al întârzierii. În al doilea rând, înfrângerea în două războaie – cel balcanic din 1913, apoi și Primul Război Mondial – s-a soldat cu pierderi teritoriale semnificative. După 1918, pacea nu putea să fie fructificată din cauza terorismului, a insurecției din 1923 împotriva guvernului agrarian, apoi a atentatelor din 1925, urmate de dese stări excepționale, culminând cu un regim dictatorial și o rapidă deplasare spre dreapta a vieții politice, precum și de alianța cu Germania nazistă. În asemenea condiții, chiar dacă au existat cursuri universitare de sociologie, cărți și reviste de specialitate și de popularizare, instituționalizarea cercetării sociale nu s-a produs, în ciuda existenței mai multor asociații în domeniu. Mari personalități precum Nikola Aganski, Venelin Ganev, Ivan Kinkel, Dimitar Mihaltchev și Hristo Todorov, chiar dacă reușeau să fie nuclee de emulație sociologică, până la urmă nu au produs un curent de gândire stabil și autonom. După al Doilea Război Mondial, așa cum s-a întâmplat și în celelalte state din regiune, sociologii bulgari au fost marginalizați, iar sociologia a fost catalogată drept „știință burgheză” și, ca atare, a fost eliminată din cadrul „adevăratelor științe marxist-leniniste”.

Fără îndoială, sociologia cehă se afla în situația cea mai avantajoasă după 1918, fiindcă personalitatea care a visat renașterea statului cehoslovac, Tomáš G. Masaryk, a fost sociolog și a ajuns președintele republicii după Marele Război, consemnează autorii Marek Skovajsa și Jan Balon în studiul lor „Creșterea și distrugerea sociologiei cehe între 1918 și 1950”. La Universitatea Carol din Praga, deja în anul 1919 a fost numit primul profesor de sociologie, Břetislav Foustka, care, peste câțiva ani, va ajunge și un important om politic; și Edvard Beneš a fost numit profesor de sociologie la Praga – amândoi adepți ai unei sociologii filosofice, amândoi puternic implicați politic, dar niciunul cu un impact semnificativ asupra noii discipline. În schimb, la Universitatea din Brno, în cadrul nou înființatei Catedre de sociologie, Inocenc Arnošt Bláha a reușit să impună o continuitate și să formeze Școala de sociologie de la Brno. La creșterea interesului pentru sociologie a contribuit înființarea, în 1920, a Institutului Social al Republicii Cehoslovace de pe lângă Ministerul Bunăstării Sociale, apoi prima asociație profesională, Societatea de Sociologie Masaryk, înființată în anul 1925 și, fără îndoială, Școala Liberă de Științe Politice de la Praga, înființată de Ministerul Educației din Cehoslovacia în 1928. Însă noua generație de sociologi nu mai era interesată de sociologia masarykiană, filosofică și eticizantă, ci de cercetarea științifică empirică, de problemele sociale. Această tendință a fost sprijinită de profesorul Jozef Král, de la Universitatea din Praga. Reprezentanții noii sociologii au fost Zdeněk Ullrich și Otakar Machotka, care s-au dedicat sociologiei urbanizării. Această orientare a primit un sprijin în 1937, de la nou înființata Societatea pentru Cercetare Socială, afiliată la Seminarul de sociologie de la Praga. Din păcate, în 1938, evoluția sociologiei a fost întreruptă de ocuparea nazistă a Cehoslovaciei. Imediat după 1945, sociologii cehi nu au criticat noua orientare a țării, ba chiar au sprijinit și au lăudat beneficiile pe care „solidaritatea slavă” și noul sistem politic urmau să le aducă Cehoslovaciei. Sociologia, concurentă directă a marxism-leninismului, a fost eliminată ca disciplină academică în 1950.

Instituționalizarea sociologiei poloneze a început imediat după renașterea statului polonez, în 1918, consemnează Włodzimierz Wincławski în studiul său, „Sociologia poloneză între anii 1918–1939”. Acest proces a fost stimulat și de înmulțirea universităților după 1918 și, mai ales, de faptul că au revenit în țară profesori de sociologie din Occident, unii deja cu notorietate internațională, precum Florian Znaniecki. Între 1919 și 1921, toate universitățile, școlile superioare de economie și de științe politice aveau profesori de sociologie. A contribuit la acest proces înființarea, în 1919, a Oficiului Central de Statistică, fondarea Institutului de Economie Socială, în 1920, a Facultății de Economie Agrară, în 1926, a Institutului Sociologic Polonez, în 1928. Au fost înființate mai multe centre de cercetare și, întrucât 35% din populația noii Polonii era constituită de minorități, la sfârșitul anului 1921 a fost creat Institutului pentru Studiul Naționalităților. Minoritatea evreiască – 10% din cetățenii Poloniei – a format o rețea de instituții culturale, inclusiv educaționale și științifice. În urma proliferării cercetărilor, nevoia de publicare a dus la apariția, în 1925, a revistei Ruch Prawniczy, Ekonomiczny i Socjologiczny [Mișcarea juridică, economică și sociologică] și, cinci ani mai târziu, în 1930, a revistei Przegląd Socjologiczny [Revista de sociologie], care a fost prima revistă dedicată exclusiv sociologiei. În acest an a început perioada de aur a sociologiei poloneze: s-a aprobat acordarea de diplome de masterat în sociologie și s-a organizat primul congres național al breslei, în 1931. În 1935, congresul a avut o și mai mare amploare, prin participarea noi generații de sociologi. Autorul studiului enumeră câteva personalități ale noii sociologii: Józef Chałasiński, autorul unui model de monografie strict sociologică, Józef Obrębski, inovatorul studiului naționalităților, Stanisław Rychliński, care s-a inspirat din modelul Școlii de la Chicago și a reprezentat începutul sociologiei orașului în Polonia, Kazimiera Zawistowicz-Adamska, ce urma să studieze în profunzime mediul sătesc, Stefan Czarnowski, cu cercetările asupra vieții studenților. Pe de altă parte, în Polonia, cea mai avansată ramură a sociologiei a fost cea a satului, dezvoltată de Władysław Grabski, titularul cursului de sociologie rurală din 1930, la Școala de Management Rural din Varșovia. În 1936, a fost înființat Institutul de Sociologie Rurală și a apărut revista Roczniki Socjologii Wsi [Analele de sociologie rurală]. Prin atacarea nazistă a Poloniei, mișcarea sociologică a fost întreruptă brutal până în anul 1945 și apoi, din nou, în 1948, de către regimul comunist.

Fără îndoială, cea mai puțin cunoscută mișcare sociologică este cea rusească. Studiul Larisei Titarenko, intitulat „Sociologia în Rusia între cele două războaie mondiale”, demonstrează că, pentru a înțelege destinul dramatic al acestei discipline după 1918, este nevoie de o incursiune în străduințele de instituționalizare a sociologiei în condițiile autocrației conservatoare țariste. Sociologii ruși, mai degrabă prin forme asociative decât prin departamente universitare, au reușit să câștige notorietate cel puțin în lumea intelectuală din Sankt Petersburg. Participarea lor în procesul revoluționar început în 1917 viza deopotrivă democratizarea și modernizarea Rusiei. Însă introducerea regimului bolșevic a făcut imposibilă exercitarea liberă a profesiei lor, fiind nevoiți să accepte expulzarea, alături de alți membri remarcabili ai intelighenției ruse. Cei care au rămas fie au ascuns propria disciplină în alte cadre științifice, fie au fost eliminați de teroarea stalinistă, în care nici cultivarea sociologiei marxiste nu mai era posibilă.  Sunt menționate și discutate societăți și asociații profesionale (ca, de pildă, Societatea de Sociologie M. Kovalevsky; Institutul Socio-Bibliologic de la Sankt Petersburg, devenit ulterior Institutul de Sociologie, Institutul de Neurologie etc.), precum și contribuțiile și traiectoriile unor sociologi din perioada pre- și post-revoluționară: P. A. Sorokin, K. Takhtarev, N. Kondratiev, N. Timasheff, Georges Gurvitch, sociologul marxist N. Bukharin, S. G. Strumilin și alții. Abia începând cu era hrușcioviană a fost acceptată sociologia, evident, sub controlul partidului comunist. În asemenea condiții, numai după 1991 s-au creat premisele cercetării libere a sociologiei, atât a ceea ce a mai rămas din aceasta în Rusia sovietică, cât și a celei integrate în țări apusene.

Cu rădăcini în secolul al XIX-lea, sociologia maghiară s-a instituționalizat în primii ani ai secolului al XX-lea, prin înființarea, la Budapesta, a Societății de Științe Sociale și a revistei sale, Huszadik század [Secolul al XX-lea]. Studiul lui Victor Karády, intitulat „Sociologia maghiară între 1918 și 1945”, subliniază, de la bun început, caracterul militant al acestei sociologii, care, deși era deschisă la teoretizări occidentale, tindea să fie critică față de rămășițele feudale ale Ungariei rurale și față de conservatorismul aparatului de stat. Nu este, așadar, de mirare că membrii acestei asociații s-au regrupat și într-un partid civic radical, apropiat de cel social-democrat. Pe fondul pierderii războiului de către monarhia austro-ungară și a destrămării imperiului, în octombrie 1918, s-a proclamat prima Republică Maghiară, în care sociologia a avut un rol important. În lunile acestei guvernări republicane s-au făcut progrese și în instituționalizarea disciplinei, prin faptul că universitatea, până atunci refractară, a acceptat numirea lui Oszkar Jászi ca profesor de sociologie, figură proeminentă a noii discipline. Până la urmă, sociologia tot nu a reușit să funcționeze, fiindcă reprezentații săi au emigrat, ca urmare a dictaturii sovietelor și apoi din cauza terorii albe, instaurate de regimul conservator al lui Miklós Horthy, în toamna anului 1919. După aceste două revoluții, mișcarea pentru cercetare socială a devenit mai dificilă în Ungaria, dar atitudinea sa critică tot s-a manifestat în mișcarea sociografică a tinerilor intelectuali poporani. Importante pentru perspectivele pe termen lung ale sociologiei au fost consolidarea și înființarea unor institute și societăți științifice: Oficiul Central de Statistică, Biroul de Statistică din Budapesta, Societatea Maghiară de Statistică (1922), Institutul Maghiar pentru Cercetare Economică (1928), Institutul de Știință a Statului (1926). Și literatura sociologică străină a pătruns semnificativ, și, așa cum arată cercetările lui Victor Karády, sociologul român Dimitrie Gusti a devenit cel mai popular dintre oamenii de știință străini interesați de științe sociale, după Henri Bergson.

Pași spre instituționalizarea sociologiei românești au fost făcuți încă în condițiile vechiului Regat al României, când, în 1910, Dimitrie Gusti a început să predea sociologie la Universitatea din Iași. Desigur, au existat precursori ai sociologiei și în deceniile anterioare, dar Gusti avea și abilitarea pentru această știință, și acceptul oficial al ministerului pentru susținerea cursului. Din cauza războaielor (cele balcanice și cel mondial), pașii următori au fost făcuți în primăvara anului 1918, în condițiile unei păci umilitoare pentru România. Tot la Iași, în capitala refugiului, la propunerea profesorului Gusti, s-a format Asociația pentru Știința și Reforma Socială, cu scopul de a pune (viitoarea) cercetarea în științele sociale în slujba modernizării țării. A fost un gest împotriva letargiei și a disperării în care se afla opinia publică românească în prima parte a anului 1918. Această asociație aduna oameni de știință din diverse domenii, cu scopul de a desfășura activitate extrauniversitară pentru cercetare concretă, pe secțiuni și probleme de bază ale României. Și, întrucât asociația avea și vocația, și voința de a influența intelectualitatea dezorientată, deja în 1919 a demarat propria revistă de înalt nivel intelectual, Arhiva pentru știința și reforma socială.

Prin analiza acestei reviste, Zoltán Rostás prezintă etapele instituționalizării sociologiei. În 1920, profesorul Gusti se mută la Universitatea din București, în capitala României Mari, transformă Asociația în Institutul Social Român, cu scopuri similare și cu aceeași revistă. Pentru că Gusti avea o concepție pan-sociologică, primii cinci ani ai revistei reflectă multitudinea de preocupări tangente cu sociologia a universitarilor și a intelectualilor români. În continuare, din 1924, apar două tendințe marcante: pe de o parte, preocuparea pentru a atrage oameni de știință din Occident spre a publica studii în revistă și, pe de altă parte, pregătirea și demararea unor cercetări de teren în mediul rural, după concepția monografiei sociologice a lui Dimitrie Gusti. Din 1929, apar primele rezultatele mature ale colaboratorilor mai tineri ai profesorului și, în același timp, se înmulțesc personalitățile apusene care apreciază munca echipei lui Gusti. Instituționalizarea sociologiei monografice poate fi consolidată când experiența de teren a fost codificată într-o carte, când foștii colaboratori la cercetările monografice au ajuns să predea la Universitatea din București, când, prin Fundația Culturală Regală, echipa gustiană a demarat intervenția socială și, în sfârșit, când, în 1934, revista Arhiva pentru știința și reforma socială devine organul oficial al Institutului Internațional de Sociologie. Adevărata recunoaștere internațională a maturității sociologiei bucureștene s-a produs în momentul în care, la un congres din 1937 de la Paris, Gusti a fost învestit ca președinte al celui de al XIV-lea Congres Internațional de Sociologie, care urma să aibă loc la București, în 1939.

Curentul provocat de Dimitrie Gusti prin organizațiile sale demarate imediat după război nu putea să aibă rezonanță așa de mare dacă, pe de o parte, nu se baza pe nevoi sociale-intelectuale deja existe și dacă, pe de altă parte, nu ar fi fost deschis către toate categoriile sociale. Studiul publicat aici de Theodora-Eliza Văcărescu analizează exact acest fenomen complex. După o prezentare amănunțită  a concepției lui Dimitrie Gusti despre rolul științelor sociale în reformarea și modernizarea vieții sociale din România și a strategiilor de intervenție socială necesare, autoarea, interesată de dimensiunea de gen a istoriei sociale, inventariază, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, propunerile și practicile de intervenție socială ale mișcărilor femeilor și feministe și descoperă că multe dintre întreprinderile de redresare socială au rădăcini în publicațiile și demersurile practice ale reprezentantelor acestor mișcări. Nu este, deci, de mirare că activistele acestor mișcări participă la adunările Institutului Social Român și că, în această instituție prestigioasă, s-a înființat și o secție de studii feminine. Mai târziu, Gusti a cooptat studente și cercetătoare în echipele de sociologie monografică, pentru studiul direct al satelor, practică extrem de rară în cercetările sociologice similare europene.

După formarea României Mari, Asociația pentru Studiul și Reforma Socială și revista sa au funcționat în mijlocul multor societăți științifice și al publicațiilor acestora, mai vechi sau mai noi, așa încât se poate vorbi despre un mediu cultural științific activ cu care asociația lui Gusti (care s-a transformat în Institutul Social Român) era în dialog constructiv. Așadar, studiul Danei Costin, intitulat „Contextul științific și intelectual al apariției periodicului Arhiva pentru știința și reforma socială”, prezintă cele mai importante asociații și publicații ale perioadei de structurare a vieții științifice din România anilor 1920.

Întrucât publicația Arhiva pentru știința și reforma socială îmbrățișa toate aspectele vieții sociale și de stat, nu este de mirare că a fost abordată și problema legislației muncii. În contextul dezvoltării rapide a economie moderne, a creșterii numărului de angajați din mediul privat și de stat, și mișcarea sindicală devine o problemă a asociației conduse de Gusti. Iată de ce studiul lui Victor Rizescu, „Federalismul sindicalist și socialismul juridic. Două repere ale reformei sociale în România interbelică”, identifică și explorează critic preocuparea constantă și profunzimea reflecției asupra problemelor teoretice ale reformei sociale promovate încă dinainte de Marele Război de către Dimitrie Gusti.

Mult mai aproape de bazele conceptuale ale sociologiei gustiene se situează studiul lui Ionuț Butoi, intitulat „Natură și cultură în Școala Sociologică de la București. O analiză conceptuală a primelor scrieri programatice ale lui Dimitrie Gusti”. Studiul este cu atât mai important, cu cât analizează conceptul de națiune, pornind de la teoriile care discutau relația dintre natură și cultură. Autorul analizează în mod comparativ concepțiile unor oameni de știință români: Dimitrie Gusti, A. D. Xenopol, Grigore Antipa, Vasile Pârvan. Delimitându-se clar de curentul biologist cu rădăcini în secolul al XIX-lea, Gusti va ocupa o poziție raționalistă, la distanță de reprezentații eugeniei din România.

* * *

Desigur, aceste studii au fost elaborate pentru istoria științei din fiecare cultură reprezentată în volum. Însă lectura antologiei poate inspira proiecte de cercetare comparative, cu scopul explorării și înțelegerii conexiunilor mai largi. Se poate vedea cât de mult este legată dezvoltarea științelor sociale de gradul de dezvoltare a democrației din fiecare țară. În cazul special al (re)pornirii științelor socialului după Marele Război, putem nota, ca o primă observație, că destinele mișcărilor sociologice au fost influențate de statutul țărilor respective, de câștigătoare sau perdante după terminarea războiului. În Polonia, Cehoslovacia și România, bazându-se pe antecedente mai mult sau mai puțin puternice, sociologia s-a dezvoltat fără ingerințele autorităților, uneori chiar primind ajutor din partea instituțiilor statului. În schimb, țările care au pierdut războiul, precum Bulgaria, Rusia și Ungaria, au trecut prin revoluții, revolte și atentate majore, fapt ce a dus la apariția unor regimuri politice ostile sociologiei. Din Rusia bolșevică și Ungaria horthistă-conservatoare, regimuri cu ideologii diametral opuse, au fost alungați sociologii deja consacrați și a fost îngreunată sau chiar suspendată munca de cercetare a celor rămași. În ciuda condițiilor foarte diferite, toate sociologiile est-europene (cel puțin în țările reprezentate în acest volum) au ca numitor comun servirea binelui general și modernizarea națiunii de care aparțin; prin urmare, angajarea lor publică este definitorie.

Coordonatorii

[1] Colocviul „Începutul sociologiei românești și moștenirea lui Dimitrie Gusti”, Centenarul Arhiva pentru știința și reforma socială, 1 aprilie 2019, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”, Iași, organizat de prof. univ. dr. Daniel Șandru.

[2] Vezi Irina Nastasă-Matei și Zoltán Rostás (coord.), 2016, Alma mater în derivă. Aspecte alternative ale vieții universitare interbelice, București, Editura Eikon; Irina Nastasă-Matei și Zoltán Rostás (coord.), 2020, Rediscovering Eastern-European Universities. Perspectives from the Interwar Period, București, Editura Pro Universitaria; Zoltán Rostás (coord.), 2021, Condamnare, marginalizare și supraviețuire în regimul comunist. Școala gustiană după 23 august 1944, Chișinău, Editura Cartier.

CUPRINS

Introducere

PARTEA I

Sociologia în Bulgaria în perioada interbelică

Svetla Koleva

Creșterea și distrugerea sociologiei cehe între 1918 și 1950

Marek Skovajsa și Jan Balon

Sociologia poloneză între anii 1918–1939

Włodzimierz Wincławski

Sociologia în Rusia între cele două războaie mondiale

Larissa Titarenko

Sociologia maghiară între 1918 și 1945

Victor Karády

PARTEA A II-A

Institutul Social Român și Arhiva pentru știința și reforma socială – promotori și martori ai instituționalizării sociologiei interbelice

Zoltán Rostás

Contribuțiile mișcărilor femeilor și feministe la înființarea Institutului Social Român și a Arhivei pentru știința și reforma socială

Theodora-Eliza Văcărescu

Contextul științific și intelectual al apariției periodicului Arhiva pentru știința și reforma socială

Dana Costin

Federalismul sindicalist și socialismul juridic. Două repere ale reformei sociale în România interbelică

Victor Rizescu

Natură și cultură în Școala Sociologică de la București. O analiză conceptuală a primelor scrieri programatice ale lui Dimitrie Gusti

Ionuț Butoi