Frontiere incerte. Mediul literar și artistic al Școlii Gustiene

Frontiere incerte. Mediul literar și artistic al școlii gustiene

Zoltán ROSTÁS, Ionuț BUTOI

Revista TRANSILVANIA, nr.8-9/2016

Abstract: This research project is about the literary and artistically social environment of the Gustian School. It gives a first glimpse on the complex network of artists and writers, some of them renowned, that helped consolidate the status of the sociological School in the political-cultural field of the Romanian interwar society. As a consequence of the systematic multidisciplinary and ecumenical tactic used by Gusti and of the diverse interests and social bonds of the monographers, this environment functioned as an amplifier of the gustian sociological projects. 

Cuvinte cheie: Gustian School, monography, history of sociology, interwar history

Probabil pe mulți cititori surprinde acest titlu. Poate avea o Școală Sociologică un mediu literar și artistic (dincolo de eventualele preocupări individuale, exotice, ale unora din membrii acesteia)? Poate constitui obiect studiu un asemenea mediu? Mai mult, poate deveni semnificativ, în istoria sociologiei, un asemenea context neștiințific? Aceste întrebări sunt stranii pentru cititorul obișnuit cu abordările lineare, deseori reduse la enumerarea diverselor doctrine, rigid delimitate, ale istoriei sociologei. În plus, sub imperiul modernității, organizarea actuală a culturii, a vieții universitare și a cercetării academice a fragmentat,  enclavizat viața intelectuală. După al doilea război mondial, încet-încet, s-a impus ca o virtute  ultraspecializarea nu numai în cercetarea științifică propriu-zisă, ci și în organizarea învățământului superior și a cercetării naturii, societății și culturii. Așadar, intersectarea, uneori organizată deliberat, a mediilor sociologice și literar-artistice, într-o manieră funcțională, poate să ne apară contra-intuitivă.

Tendința ultraspecializării și a fragmentării și-a demonstrat nocivitatea. Atât în înțelegerea societății, cât și în înțelegerea retrospectivă a sociologiei, concentrarea excesivă pe fragment a neglijat întregul. Nu mai puțin este îngrijorător și faptul că această fragmentare prin decontextualizare, care corespunde enclavizării vieții intelectuale, prin forța inerției, va domina în continuare câmpul cultural, dictând ritmul și calitatea producției științifice și trasând posibilele cariere în domeniile specializate. Ar fi greșit, însă, dacă am crede că acestă fragmentare ar avea rădăcini sau determinații istorice. Că sociologia din România interbelică, în perioada sa de instituționalizare, ar fi avut un parcurs în direcția fragmentării și a izolării. Ar fi o miopie  să credem că atelierul gustian ar fi avut o finalitate întru specializare restrânsă, că ar fi construi ziduri și bastioane de apărare pentru a se instituționaliza ca știință. Dimpotrivă!

Suntem datori cu unele clarificări conceptuale. Ce înțelegem prin mediul literar și artistic al Școlii Gustiene? Ce înseamnă că un exponent al lumii artistice era afiliat acestei Școli? Termenul de mediu este mai vag și mai inexact sociologic, de pildă, decât cel de câmp sau de rețea. Tocmai din acest motiv îl preferăm. Fără să fi avut influența necesară pentru a domina câmpul cultural interbelic, Școala Gustiană beneficiază de o rețea de legături care transcend zona strict circumscrisă a sferei academice, fiind, astfel, îndeajuns de influentă pentru a ocupa un loc semnificativ în cadrul curentelor/mișcărilor/grupărilor sociale, politice și culturale din România interbelică. Această rețea nu a acționat, însă, pe baza unei afilieri organizaționale stricte, care să se reflecte într-o viziune doctrinară comună și în interese identice. Mai degrabă avem de-a face cu un mediu social rezultat al unor acțiuni colective și al mobilizării unor resurse (materiale și simbolice) disponibile, mediu caracterizat printr-un climat comunicațional și a unor practici intelectuale de interacțiune și cooperare distincte și, de asemenea, prin existența unor referințe comune.

Avem de-a face cu un fenomen social de instituționalizare a sociologiei ca știință, în paralel cu lărgirea și consolidarea legăturilor sale cu mediile literar-artistice interbelice, până acolo încât acestea au devenit o parte importantă a rețelei Școlii, constituind un mediu în sine. Considerăm că acest fenomen, dacă nu cauzat, este puternic influențat de tactica multidisciplinară și ecumenică practicată de Gusti în proiectele sale științifice și socio-politice.

Însuși Dimitrie Gusti, încă student în Germania, în timp ce se interesa de toate stiințele sociale întreținea, totodată, legături strânse cu Ion Luca Caragiale, aflat în emigrație la Berlin. Faimosul dramaturg avea, la rândul său, preocupări de critică socială, manifestate atât de evident în articolele sale despre răscoala de la 1907 scrise pentru Die Zeit. La demararea monografismului sociologic gustian din anul 1925, Gusti a optat pentru multidisciplinaritatea cercetarilor rurale, ca rezultat logic al viziunii sale holistice despre realitatea socială. Aceeași tactică e folosită, de altfel, de Gusti, în grade adaptate regimului instituțional specific, atât în cadrul Seminarului său de Sociologie (care nu era audiat doar de studenți înmatriculați formal la disciplina respectivă), cât și în cadrul Institutului Social Român.

Campaniile monografice erau, însă, cel mai direct și eficient mod de a crea legături în jurul și în folosul Școlii. Dacă, de la începutul cercetărilor, alături de sociologi, au fost implicați economiști, statisticieni, medici, istorici, juriști, geografi, ceea ce în sine a fost o inovație gustiană, din anul 1928, alături de tineri sociologi ca Mircea Vulcănescu, Hentri H. Stahl, Paul Sterian, Xenia Costa-Foru, Traian Herseni, au apărut artiști și teoreticieni ai artei și culturii. Astfel, începând cu campania de la Fundu Modovei, se lărgeste echipa cu compozitorul și muzicologul Constantin Brăiloiu, cu sculptorul Mac Constantinescu, cu deja recunoscuta balerină și coreografă Floria Capsali. În anul următor, la Drăguș, grupul de artiști și teoreticeni ai artei se completeză și cu esteticianul Tudor Vianu și specialistul în literatura comparată Alexandru Dima, pictorițele Margareta Sterian și Lena Constante, muzicologii Harry Brauner și Matei Socor, arhitecți Maria Cotescu și Armășel și, pentru o sigură campanie, se atașează monografiei și eseistul Petru Comarnescu (care are, însă, o colaborare mai extinsă la revista Arhiva pentru Știință și Reformă Socială). Lista noilor veniți în campanie s-a îmbogățit cu pictorii Rodica Maniu și Muntzer în 1930, la Runcu.[1]

Atragerea artiștilor și a cercetătorilor manifestărilor artistice rurale nu viza numai încadrarea  acestora în echipe de cercetare. Pentru Gusti, campaniile monografice nu aveau doar rostul unor riguroase investigații de știință socială. Profesorul ”recruta” o largă categorie de intelectuali tineri din București, punându-i în contact direct cu satul, fără a le da sarcini precise. În acest tip de acțiune experimentală, în care există o mare libertate de inițiativă pentru invitat, iar crearea unei afilieri cu Școala Gustiană se realiza prin socializare și experiență directă, puternică, provocată de ”șocul cultural” al interacțiunii cu o lume socială atât de diferită cum era cea a satului. Așadar, dincolo de programul oficial inspira de Gusti, se coagulau grupuri caracterizate de relați interpersonale strânse, în cadrul cărora creativitatea individuală se putea manifesta nestânjenit:

”Sociologia era în timpul zilei – poveatea Marcela Focșa. Dar seara era liber. Fiecare se manifesta cu ce era mai înzestrat. Mac Constaninescu avea tot felul de preocupări amuzante. Floria Capsali dansa. Mai era o fată dela gimnastică, și aceea dansa și dădea reprezentații. Alții spuneau versuri… Costin ăsta ave patefon și venea cu patefonul după el și cu plăci, dar cu plăci serioase, Beethoven. Erau seri foarte culturale, nu sociologice, dar foarte culturale, înțelegi.”[2]

În urma acestor campanii succesive, prin repetarea interacțiunilor și a experiențelor formatoare, s-a consolidat un grup relativ mare de monografiști și artiști care a dat naștere unui curent în rândul tinerei generații de intelectuali bucureșteni care nu se mai reducea doar la dimensiunea sociologică. Dacă gruparea Forum de la începuturilor anilor 1930 nu a avut o rezonanță deosebită, atunci Criterionul, cu dezbaterile sale originale, inițiate și întreținute și de tineri cu experiență mongrafică, s-a impus în viața culturală a Capitalei.[3] Aceste manifestări ale ”tinerei generații” nu erau produsul Școlii Gustiene, însă, prin faptul că foarte mulți dintre organizatorii și animatorii lor o anturau, în grade diferite, ele deveneau un amplificator al experiențelor și raționalizărilor rezultate din contactele cu Seminarul de Sociologie sau/și campaniile monografice. În paralel cu aceste foruri de dezbateri s-a conturat și proiectul de revistă al lui Anton Golopenția, mai tânărul monografist gustian, care, în concepția sa, avea profil larg, fiind destinată unei audiențe mult mai generale decât ar fi fost cazul unei reviste de profil sociologic. Proiectul nu a fost, însă, concretizat.

Dar, tinerii monografiști și tinerii artiști și literați apropiați de gustism nu s-au întâlnit doar în astfel de acțiuni și proiecte. Ei au continuat să cultive legăturile lor monografice, transferând legăturile pe planul amicițiilor și prieteniilor din sfera privată. Un exemplu:

”Ne întrunem, noi am rămas un grup foarte legat – își amintea Marcela Focșa. Era Stahl, era Mitu Georgescu, Gică Dumitresc, Ion Zamfirescu, Mircea Manolescu, Mircea Vulcănescu, Harry Brauner, Xenia, Lena, Paula, era una Miți Dărmănescu, Marioara Negreanu – ele erau la istorice -, Domnica Păun, Nel Costin, cam ăștia.(…) Pichi Pogoneanu, băiatul lui Pogoneanu. Ne vedeam și în București, ne organizam serate, la fiecare pe rând. Și Xenia Costa-Foru avea o casă pe dealul Mitropoliei, o casă din alea, boierești. Era ceva teribil. Ne vedeam, mergeam împreună.”[4]

În ciuda crizei monografice din anii 1932-34 și a unor divergențe politice, legăturile sociologilor cu mediul artistc literar nu s-au deteriorat major. Ele au cunoscut un nou imbold când gustiștii au preluat inițiativa la Fundația Culturală Regală ”Principele Carol”, între 1934-1939. Alături mai vechii prieteni a lui Gusti ca Emanuil Bucuță, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, au apărut noi nume, ca Victor Ion Popa, participant la realizarea Muzeului Satului, și tânărul prozator și eseist Mircea Eliade, care, în două rănduri, a evocat inportanța acestui obiectiv expozițional gustian. În timpul Seviciului Social s-au afiliat Fundației și poeții Miron Radu Paraschivescu și Pan Vizirescu. Există o diferență, însă, între afilierea rezultată în urma campaniilor monografice și cea prilejuită de proiectele derulate prin intermediul Fundației Regale. Dacă, în campanii, motivațiile erau date de experiența culturală inedită și socializarea incitantă, perspectivele ”valorificării” în traseul profesional fiind destul de vagi, în cazul proiectelor Fundațiilor resursele disponibile și posibilitatea unei activități profesionale cu perspective concrete pentru carieră trebuie să fi jucat un rol mai important.

Desigur că lista artiștilor și literaților afiliați Școlii Gustiene este mai lungă. Legăturile dintre sociologii monografiști și mediul aritistic nu se reduc la cooperare în campaniile rurale sau la realizarea unor cronici de presă. Și nu am pomenit încă scrierile literare și de critică literară a monografiștilor, care, în frunte cu Gusti, au lăsat pagini memorabile neevaluate încă. Credem că cooperarea dintre sociologi și mediul artistic-literar a întreținut atmosfera de dialog în cultura bucureșteană, din ce în ce mai mult pusă în pericol de fanatizarea treptată a spațiului public. Nu mai puțin importantă a fost cooperarea în strategii de promovare a imaginii țării în străintate.

Facem aici o primă încercare de evaluare a cooperării dintre sociologi gustieni și mediul lor literar artistic bucureștean. Ca orice încercare de cunoaștere a unei zone de frontieră înseamnă și o asumare a incompletitudinii. Scopurile prezentului proiect sunt, așadar, mai degrabă modeste. Ne-am propus să oferim, prin antologia consistentă, o exemplificare concretă a modului în care se manifesta afilierea tinerilor literați și artiști la Școala Gustiană. Prin studiile realizate, am atins unele zone necunoscute ale activității unor monografiști, am schițat modul în care sociologia gustiană a influențat domeniul științelor muzicale, am arătat maniera în care fotografia, filmul și literatura au fost fie folosite, fie influențate de experiența campaniilor monografice.

Astfel, criticul și istoricul literar Paul Cernat, în studiul său despre ”Autenticitate şi realism monografic. Scriitorii români interbelici şi şcoala Gusti”,  oferă reperele generale ale manierei în care au fost atrași diverși scriitori români în opera de ”cartografiere identitară” a realității sociale. El trece în revistă contribuțiile unora ca Paul Sterian, Petru Comarnescu, Laurențiu-Fulga Ionescu, Miron Radu Paraschivescu, precum și mijloacele diversificate de  valorificare și expunere publică a cercetărilor de care a beneficiat Școala Gustiană prin implicarea acestora: filmul sociologic, jurnalul de campanie, reportajul monografic.

Mircea Vulcănescu este unul din monografiștii cu activitate culturală solidă și distinctă. Implicarea sa în diverse proiecte ale literaților și artiștilor interbelici și numeroasele cronici și eseuri în care comentează literatură, eseistică, filosofie, teatru, balet etc. pot constitui, în sine, obiect de analiză și de studiu pentru un număr aparte din această revistă. Ionuț Butoi a ales, însă, pentru numărul de față, să atingă o dimensiune necomentată până acum a activității publicistice a lui Vulcănescu: redactarea unei rubricii de modă (feminină) pentru un săptămânal de profil economic interbelic (Index). În studiul ”Nu doar despre modă. Despre preocupările mai puțin cunoscute ale lui Mircea Vulcănescu”, Butoi consideră că, dincolo de o cronică de modă, rubrica, semnată sub pseudonim, conține primele reflecții sociologice despre fenomenul și industria modei din spațiul românesc.

Tânărul muzicolog Teodor Constantiniu prezintă, într-un studiu amplu, influența implicării lui Constantin Brăiloiu în campaniile monografice asupra etnomuzicologiei. Astfel, prin cercetarea ”Constantin Brăiloiu și dimensiunea sociologică a etnomuzicologiei” avem, mai mult decât o descriere a unei colaborări punctuale, o analiză a transferului epistemic interdisciplinar rezultat în urma cooptării muzicologului în cercetarea monografistă.   Cunoscuta etnoloagă Ioana Popescu arată, în articolul ”Documentarea vizuală monografică, de la Tipuri la Țărani”, schimbarea realizată de programul monografist de cercetare în documentarea vizuală (fotografie și film) a vieții țărănești. Astfel, monografia a marcat  trecerea de la o reprezentare de tip romantic a țăranului la una de tip realist.

Sanda Golopenția prezintă un studiu de caz, în articolul ”Literatura experienței de teren: Harry Brauner”, al manierei în care experiența cercetării monografice se constituie în experiență de viață evocată în literatura memorialistică postbelică.

Am inclus în acest proiect și o antologie a textelor scrise de artiști, literați, dar și monografiști care s-au pronunțat pe teme culturale. Într-un prim cerc, avem de-a face cu autori consacrați, ca Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Camil Baltazar, sau autori interbelici mai puțin cunoscuți astăzi, ca Dragoș Vrânceanu sau Adrian Maniu, care, în diferite momente, au scris despre Gusti și activitățile sale. Într-un al doilea cerc, avem de-a face cu artiști sau oameni de cultură care s-au manifestat puternic în cadrul Școlii Monografice, cum ar fi Floria Capsali, Mac Constantinescu, Paul Sterian, Petru Comarnescu. În fine, avem și monografiști care au activat pe terenul criticii culturale interbelice. Exemplificăm, pentru ediția de față, prin Mircea Vulcănescu și Traian Herseni. De un interes aparte ni se par a fi contribuțiile ”eseiștilor”, anume Mircea Eliade, Constantin Noica și Petru Manoliu, care au scris despre Școala Gustiană și producțiile sale. Antologia de față ne dă o imagine despre suportul apreciabil de care s-a bucurat proiectul lui Gusti în sfera culturală a societății românești interbelice. Colecția de nume și publicații pare impresionantă: despre Gusti și activitățile sale s-a scris apreciativ de către nume cunoscute sau în plină afirmare, din cercuri sociale și politice diverse, în publicații diferite ca Adevărul, Azi, Curentul, Cuvântul, Credința, Dimineața, România literară ș.a.

Acest proiect va fi continuat în cadrul unui volum aparte, în care intenționăm să creionăm în detaliu mediul artistic și literar al Școlii Gustiene și maniera în care s-a articulat în dezbaterile interbelice.

Note

[1] Primul inventar al artistilor și literaților participante la campaniile monografice gustiene găsim în  Henri H. Stahl, ”Școala monografiei sociologice”, în ”Omagiu  profesorului D. Gusti, XXV de ani de învățământ universitar, 1910-1935”, Arhiva pentru Știința și Reforma socială,  anul XIV, 1936, pp. 1130-1165.

[2] Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografiști ai școlii gustiene, Paideia, 2000, p. 111.

[3] ”Era epoca aceea, din 31-32,unde lume stătea în cumpană – își amintea Henri H. Stahl -, nu știa ce se va întâmpla.era toată mișcerea legionară care pornise, dar era toată mișcarea bolșevică, comunist, care exista și ea, și totă mișcare antihitleristă. Era foarte tulbure toată situația. Se întoarsese Comarnescu din America și a avut acestă idee foarte interesantă. Comarnescu era un extraordinar de organizator oameni și de treburi publice.  Foarte bun.Și a avut acestă idee: hai să învercăm să lămurim, luând în dezbatere marile probleme ale lumii de astăzi. Liber îns în chip simpozion, în cere fiece să-și apere părerea lui, în contradicție cu părerile celorlalți. Să lămurim, să vedem despre ce este vorba. Și se aduna în acest grup toată generați. Cei mi buni din vrea aceea. Cine? Scriitori, filosofi, artiști, actori, muzicieni, dansatori pictori, toți. Și se adunau.Și făceau conferințe.(…) Și cine să facă aceste conferințe? S-au ales vreo câțva. A fost Mirvea Vulcănescu, a fost Mircea Eliade. Vulcănescu m-a convins și pe mine să fiu și eu.Am fost și eu, amținut aceste conferințe, ăntr-un scadal fără replică, fără pereche. La lenin, cel puțin, a fost bătaie. Că a intervenit și Pătrășcanu, în public, să vorbească. Eu am susținut părerea social-democrată.(…) După aceste conferințe cei de la ”Criterion” se adunau la cafeneaua Corso.(…) Capșa era pentru oameni bătrâni, , și Corso era pentru generația noastră.(…) Veneau toți artiștii, te mir cine. Dacă faci lista lor,  vezi că sunt absolut toți mai sriitori ai epocii, cei din generația tânără: un Mihail Sebastian, Holban, Petru Manoliu, pictori precum Maxy, Daniel, și altii, mulți alții  Și Eugen Ionescu, evident, care venea să-și bată joc…”. Din Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie, Interviuri cu Henri H. Stahl, Paideia, 2000 pp. 26-27.

[4] Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografiști ai școlii gustiene, Paideia, 2000, p. 118.

Bibliography :

Rostás, Zoltán, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl [Monograph as Utopia: Interviews with Henri H. Stahl], Paideia, 2000

Rostás, Zoltán, Sala luminoasă. Primii monografiști ai școlii gustiene [The bright room. The first monographistis of the Gustian school], Paideia, 2000

Stahl H.H., „Școala Monografiei Sociologice” [The Monographic Sociological School] în „Omagiu profesorului D.Gusti. XXV de ani de învățământ universitar, 1910-1935”, Arhiva pentru Știința și Reforma socială [Archive for Science and Social Reform], anul XIV, 1936