MICA ISTORIE [prefata la volumul de istorie orala Cealalta jumatate a istoriei. Femei povestind]

Mica istorie

– prefață –

Zoltán Rostás, Theodora-Eliza Văcărescu, Cealaltă jumătate a istoriei – Femei povestind, Ed. Curtea Veche

Mai întâi câteva citate din istoriile de viațã cuprinse în acest volum:

„Am crescut acolo cum a dat Dumnezeu… Pãrinții, foarte necãjiți… era rãzboi… și noi am rãmas acasã singuri cu mãmica… Sãrãcie mare, ne chinuiam, creșteam animale. Aveam casa care o construiam atuncea, nu era terminatã și ne-am chinuit noi, copiii cu mãmica, de fãceam, fãceam casa, am fãcut-o din pãmânt, cu prispã cu… din scândurã… fãceam la prispa din scândurã fãceam parapeții ãia și … aveam vaci, rațe…“

„Într-un timp, femeile care rãmãsese fãrã bãrbat, se apucase de contrabandã. Era câteva femei din capu’ satului și le ducea Dide unde avea nevoie, ca sã vândã carnea de vițel, cã nu se gãsea ca acuma pe toate drumurile. Si el nu cerea nimic. Fãcea lucrul ãsta de bun ce era, cã-ți era milã de ele, femei fãrã bãrbat. Eu îi ziceam sã se mai potoleascã, cã e periculos, era și pe-atunci polițiști corupți care mai primea mitã, dar ca acu’, io zic cã nu a fost niciodatã. Se fãcea la controale, toatã noaptea. Dar nu mã asculta și io toate nopțile alea mã rugam pentru el, sã nu-l prindã, cã era dezastru de noi.“

„Cine dicteazã, cine este astãzi la putere, cu ãla ești. Mâine vine altul la putere, îți faci datoria ta la slujbã, meseria ta.“

Aceste mici fragmente provin din istorii de viațã povestite de femei ajunse la vârsta a treia. Sunt istorii de viațã care ne-au sugerat ideea unui volum consacrat exclusiv dimensiunii feminine a istoriei. Mi s-a pãrut interesant și totodatã semnificativ cã oameni de totalã bunã credințã, lipsiți de prejudecãți acute de gen s-au arãtat dacã nu chiar șocați, cel puțin mirați de intenția noastrã — coordonez acest volum împre- unã cu Theodora Vãcãrescu —, fiind de pãrere cã izolarea de povestirile de bãrbați nu se justificã în niciun fel. Pãrerea generalã a fost cã aceste istorii ar trebui sã aibã ceva în plus pentru a binemerita sã fie incluse într-un volum. Bãnuiesc cã este vorba de un reflex cultural foarte rãspândit și adânc înrãdãcinat, conform cãruia o femeie trebuie sã fie cel puțin Jeanne d’Arc, Marie Curie, Ecaterina Teodoroiu sau „mãcar“ participantã la rezistențã, încarceratã din motive politice, sau în orice caz cu performanțe mai însemnate decât media bãrbaților. Iar dacã femeia nu are altã performanțã decât terminarea ridicãrii unei case în lipsa bãrbatului aflat pe front, nu meritã atenție deosebitã. Dacã pentru supraviețuirea familiei are curajul sã se apuce de contrabandã în vremuri de restriște, devine suspectã, în loc sã i se recunoascã meritul de a-și fi salvat copiii de foame. Iar femeile care nu fac altceva decât sã se conformeze ba regimului carlist, ba celui legionar, antonescian, sau regimului comunist pentru a-și ocroti copiii riscã sã fie dezavuate de iacobinii tranziției.