Despre folclor
-Există în conştiinţa publică o imagine despre folclor ca ceva frumos, o producţie estetică. Deşi producţiile de folclor autentice au avut cu totul alt rol decât au acum, de interpretat pe scenă sau la radio… Dar de fapt ce roluri au avut aceste producţii de folclor atât de numeroase?
-Sunt de părere să nu vorbim despre folclorul organizat, să lăsăm de o parte deocamdată, că asta e o altă problemă, în ce măsură folclorul acesta care intră în toate mişcările aşa zise artistice de amatori sau de profesionişti la radio şi la televiziune, asta-i o problemă aparte. Să vorbim numai despre folclorul propriu zis. Aş face o deosebire între folclorul organizat şi folclorul spontan. Şi atunci să ne limităm numai la cel spontan, care este o realitate care există, care are fără îndoială în formele ei de expresie lucruri care pot fi evaluate artistic. Poate că unele sunt foarte frumoase, dar mă îndoiesc că şi pentru cei care le-au trăit şi le-au făcut şi le-au practicat accentul a căzut pe partea lor de frumuseţe. Frumuseţea a fost numai ca să-i delecteze pe ei. Pe noi ne delectează prin exoticul acestei frumuseţi, dar pe ei i-a delectat fiindcă le-a plăcut să fie frumos, dar în afară de asta ele au avut nişte funcţii mult mai temeinice, mult mai serioase. Asta este obiecţia mea de exemplu în legătură cu muzeele, că acolo sunt expuse numai lucrurile frumoase, costumele de sărbătoare. N-o să ştim niciodată, dacă va fi să judecăm după muzee, cum s-a îmbrăcat poporul în afară de zilele de sărbătoare. Sau cum a lucrat. Chiar instrumentele, dacă nu sunt nişte instrumente foarte vechi, se iau numai acelea care sunt decorate şi aşa mai departe. Adică ceea ce spuneai dumneata cu accentul care cade pentru cei din afară pe frumos. Pentru ei accentul n-a căzut întotdeauna pe frumos, fiecare lucru din ăsta a avut o anumită funcţie. Pe mine mai mult decât funcţia mă interesează ce rezidă în aceste acte de cultură populară, ce rezidă la nivelul conceptelor. Cum se reflectă în toată cultura asta populară modul oamenilor de a vedea şi a trăi lumea. Adică sistemul lor de concepte, de valori, şi modalităţile cu care ei operează cu semnele acestor concepte şi valori. Cum operează cu timpul? Cum operează cu spaţiul? Ce este spaţiul lor, ce este spaţiul dinăuntru, ce este spaţiul din afară, unde se termină spaţiul bărbaţilor, unde se termină spaţiul femeilor, şi unde se termină spaţiul comun, şi unde începe spaţiul bărbaţilor? Care ocupaţii sunt numai ale bărbaţilor, fiindcă sunt plasate într-un anumit spaţiu. De pildă, de ce nu se duc femeile la stână? Fiindcă stâna devine o ocupaţie bărbătească, fiindcă este la o anumită înălţime, la munte, în pădure, care iese din spaţiul tradiţional al femeilor. Femeile sunt acasă. Dar nu peste tot. În Carpaţii sudici, la Mărgineni, acolo se duc, dar ăsta e un alt sistem de păstorie, că se duce toată familia la munte şi păstoreşte.
-În producţiile de folclor găsim regulile de comportament, de ce e bine şi ce nu e, ce este voie şi ce nu, ce trebuie şi ce nu trebuie făcut.
-Viaţa unei comunităţi este normată. Ei trăiesc după anumite norme. Normele astea sunt ca şi cele ale gramaticii, nişte reguli abstracte, care se obiectivează în realitate de fiecare dată în dependenţă de situaţia în care se găsesc oamenii, de timpul, de locul şi aşa mai departe. Ca şi în vorbire. Noi vorbim după gramatică, dar… limba se conduce după gramatică, şi vorbirea se conduce de situaţiile date şi de toate lucrurile astea… După părerea mea culturile astea tradiţionale sunt reglementate, sunt totuşi bazate pe o mentalitate relativistă. Adică normele de viaţă nu sunt legi. Normele de viaţă prin însuşi faptul că se pot adecva diferitelor situaţii, au un mult mai mare grad de relativitate decât legile. Legile au ceva absolut. Unde-i lege, nu-i tocmeală. Dar unde-i normă, este tocmeală. Între norme şi viaţă este o mare deosebire, ştii? Ar fi foarte greu să trăim numai după norme. Numai comunităţile astea bisericeşti, călugăreşti, numai astea trăiesc – şi ele cu întrebare – numai după norme. Ca să poţi să trăieşti, trăieşti după norme, dar relativizând normele la necesităţile situaţionale. Şi atunci pentru toate lucrurile astea există nişte modalităţi de a împăca viaţa cu normele. Şi de a repune în valoare normele, atunci când ele au fost transgresate. Oamenii au întotdeauna tendinţa de a transgresa normele, pentru ca să poată să trăiască cu ele, dar transgresarea normelor peste o anumită limită poate să fie periculoasă pentru comunitate. Poate să ducă la dezordine.
-Dar inovaţie fără transgresarea normelor nu este posibilă.
-Voi vorbi şi despre asta, dar dă-mi voie să-ţi spun… Transgresând norma tu ai făcut o greşeală, care se poate repercuta nu asupra ta, ci asupra comunităţii. Comunitatea nu te pedepseşte pe tine, ci caută să restabilească norma. De pildă, dacă o fată a făcut un copil din flori, l-a făcut din flori fiindcă n-a fost măritată. Ori norma este ca copiii să se nască numai dintr-un cuplu căsătorit. Şi atunci există la noi obiceiul ca fata care a făcut un copil din flori, o duce şi o mărită cu o salcie. Şi-i face un rit, adică un pseudo-rit. Şi atunci copilul care la starea civilă va purta numele mamei, în sat va purta numele Ion Salcie, sau Ion Gorun… Din cauza asta sunt astfel de nume în toponimia românească. Am un caz mult mai interesant acum din Oltenia, recent, în care este norma ca după moartea soţului femeia să păstreze doliul timp de un an. Şi o femeie, neavând răbdare să păstreze doliu timp de un an, s-a căsătorit între timp, la câteva luni după moartea soţului, a transgresat norma. Deci, satul era obligat să restabilească norma. Atunci au îmbrăcat-o în mireasă, au dus-o la mormânt, şi au obligat-o să predea cununa peste mormânt unei fete. Deci, a dezmăritat-o, a anulat la nivel ritual căsătoria de-a doua. Ceea ce n-a stricat cu nimic cea de-a doua căsătorie. Ea a rămas mai departe în comunitate, căsătorită cu bărbatul de-al doilea, dar comunitatea şi-a salvat normele. Din cauza asta există atâtea rituri din astea care ajută comunitatea să facă ca normele să poată să fie adecvate la necesităţile vieţii. Ca să poată oamenii să trăiască cu normele.
– Şi în cazul inovaţiilor?
-Cu inovaţiile e iarăşi ca şi în limbă. Normele structurate trec printr-un proces de evoluţie. Deci, ele se adecvează nu doar situaţiilor, ci şi timpului. Şi atunci în timp intră o serie de lucruri noi în norme, care sunt acceptate, şi cu timpul schimbă sistemul întreg de norme. De pildă, în materie de căsătorie. Satele noastre au fost exogame la nivelul familiei, dar endogame la nivelul satului. Ei s-au căsătorit între ei, în cadrul satului, cel mult cu satele vecine. Nu s-a dus nici unul din Ciuc să se căsătorească în Mureş, decât întâmplător. E o zonă endogamă. Această zonă endogamă în momentul de faţă s-a lăţit foarte mult, poţi să te căsătoreşti şi cu oameni de mai departe, dacă i-ai întâlnit, i-aduci, îi integrezi, nu ştiu ce. Adică norma endogamiei s-a lărgit. Dar există încă totuşi o endogamie etnică. Nu te căsătoreşti cu un străin. Căsătoriile mixte sunt încă destul de rare. Şi nu te căsătoreşti decât cu un anumit fel de străin. Adică poate să se căsătorească ştiu eu, un secui acum cu o moldoveancă – deşi mă îndoiesc /râde/ -, sau un moldovean cu o secuiancă. Dar un secui poate să se căsătorească mai degrabă cu o româncă de pe Târnave.
-Sunt mai multe afinităţi.
-Este zona proximă. Dar este mai greu ca să se căsătorească în satele care păstrează încă normalitatea, un român cu o ţigancă. Şi în Maramureş, unde au fost atâţia ovrei, n-a fost niciodată o căsătorie între un român şi un ovrei. Decât la nivel urban. După război a fost un singur caz, cu băiatul unui ovrei care a rămas până de curând acolo, şi care s-a căsătorit cu o fată de român. A fost şi chestia religioasă, deci l-au obligat să se creştineze, şi atunci el s-a schimbat. S-a făcut cioban! Adică vezi că inovaţiile produc perturbaţii.
-Şi nu doar în cazul căsătoriilor.
-În toate. Comunitatea este obligată sau să accepte aceste perturbaţii, de necesitatea evoluţiei mentalităţii şi evoluţiei timpului, sau să le respingă. Sau să se limiteze până la anumite limite. Dar cu cât inovaţiile se înmulţesc, cu atâta anumite sectoare ale sistemului de norme se schimbă. Vrăjitoria şi toate chestiile astea s-au schimbat foarte mult. Pentru foarte multe lucruri oamenii nu se mai duc la descântătoare, ci se duc la medic. Dar într-o anumită vreme, când penicilina era foarte la modă, ţăranii luau penicilină pentru orice, exact aşa cum ar fi luat o poţiune făcută de descântătoare. Funcţia în sistem era aceeaşi, numai semnul s-a schimbat. Este un joc între funcţii şi semne şi norme şi toate astea. Oamenii ca să trăiască manipulează toate elementele culturale care le stau la dispoziţie. Le manipulează în limita sistemului inter-relaţional, în limita normelor de convieţuire. Poate că „manipulează” în cazul ăsta nu e foarte bine zis. Operează cu ele. Toate elementele culturale fiind inter-relate în sistem, devin factori operaţional, cu care omul poate să opereze într-un fel sau altul, după necesităţi.
-Ar fi interesant de abordat şi problema învăţării acestor norme. Fiindcă nimeni nu se naşte cu aceste norme, ci le învaţă în comunitate.
-Nu le învaţă. Şi le însuşeşte.
-Dar pentru însuşirea acestor norme e nevoie de oralitate.
-Este un proces de ceea ce se cheamă „proces de socializare”. Copilul se naşte, şi el trebuie să devină un element al societăţii, o făptură socială. Trebuie deci să se socializeze, trebui să-şi însuşească treptat, trăind înlăuntrul comunităţii, toate cunoştinţele de care are nevoie pentru diversele nivele la care el ajunge. Fiindcă omul trece printr-o serie de statute succesive. Întâi statutul lui este de copil. Pe vremuri, de pildă, copiii la ţară până la 3 ani purtau acelaşi costum. Nu se diferenţiau băieţii de fete. Pe urmă începeau să fie diferenţiaţi. Atunci băieţii învăţau anumite lucruri, adică se socializau pentru anumite lucruri, pentru o anumită funcţie, pentru un anumit rol, şi fetele pentru alt rol.
– Prin jocuri, de exemplu.
-Prin jocuri, prin tot. Se socializau şi prin costum. Niciodată la ţară nu erau îmbrăcaţi băieţii în bleu şi fetele în roz, ci până la 3 ani purtau acelaşi costum. După aceea băieţii erau îmbrăcaţi ca bărbaţii, şi fetele ca fetiţe, şi pe urmă mergeau aşa mai departe. Învăţau treptat toate rolurile. Un băiat de ţăran învăţa mai întâi cum să lucreze cu animalele, cum să prindă caii, cum să conducă caii, cum să facă fânul, cum să cosească şi aşa mai departe. Nu-l învăţa nimeni, el prindea toate chestiile astea sub o formă de ucenicie. Cel mai surprinzător lucru pentru mine a fost ce se întâmplă de pildă în Oltenia cu bocitul. În Oltenia dacă moare cineva, toţi vecinii sau prietenii care vin să condoleze, femeile sunt obligate să intre în camera în care este mortul, şi să-l bocească. Fetele tinere de la o anumită vârstă, cele de măritat, se duc şi ele să bocească. N-am văzut niciodată o şcoală de bocit, dar fiecare fată care se duce la un mort ştie cum trebuie să bocească. Însemnează că ea a fost socializată, adică a fost educată aşa, după cum a fost educată să ţesă etc., adică învaţă şi muncile practice, şi modurile de comportare, şi sistemul de expresii, de exprimare etc., învaţă şi sistemul de norme… Adică, şi-l însuşesc, eu nu folosesc niciodată termenul de „învaţă”. Şi învaţă şi conceptele. De aceea societăţile astea tradiţionale sunt în sistemul lor aşa de unitare. Acum e foarte interesant ce se va întâmpla cu ceea ce învaţă ei la şcoală şi ceea ce învaţă acasă. Unde se va întâmpla ruperea? Când învăţătura de la şcoală va domina? Am văzut odată un experiment într-un sat, şi am văzut că copiii de la şcoală se asociază între ei, formând grupuri. Şi când mergeau în excursii, şi mergeau în grupuri organizate de şcoală, se grupau în jurul celor mai buni, mai respectaţi din casă, fiecare devenea un fel de lider de grup. Dar când venea Crăciunul şi trebuia să se ducă la colindat, se grupau după familii, după ei de acasă, pe mahala. Sunt cele două sisteme.
-Şi în mediul arhaic se întâmplă treaba asta?
– Sigur.
-Deci în funcţie de cele două ritualuri, cel al excursiei şi cel al colindatului, se schimbă liderii?
-Păi da, fiindcă sunt alte funcţii. Nu cred că într-un sat colectivizat brigadierul de câmp va fi neapărat şi conducătorul cetei de colindători. Nu, n-are nici o legătură. Sau secretarul de partid va fi şi şeful cetei de căluşari! /râde/ Doar dacă el a fost şi înainte un căluşar capabil. Din cauza asta şi în mişcarea asta artistică, în satele care practică efectiv această mişcare, şi lucrurile nu le sunt impuse, şi nu o fac doar ocazional, grupările artistice se mulează pe grupările vechi.
-Dacă ştie instructorul să folosească grupul informal, care de fapt şi el e formal…
-Da, dar în alt sistem de norme. (…)
-În cercetarea diverselor forme de folclor s-a ajuns la o „arheologie” până acolo, unde se vede vechea lor funcţie?
-Bine, toate cele care sunt legate de obiceiuri. Obiceiul este o totalitate, cu o structură proprie, în care aşa cum intră gesturile, mimica, comportamentul, trebuie să intre şi cântecul şi dansul.
-Acestea nu se pot rupe.
-Nu.
-Ce se aude la radio e altceva.
-Sigur. Cele care fac parte din structura obiceiurilor sunt probabil tot aşa de vechi, sau tot aşa de proprii, autentice, ca şi obiceiul. Ele poate au trecut şi ele printr-o evoluţie, nu putem să spunem că toate obiceiurile sunt străvechi. Foarte multe dintre obiceiuri s-au modificat, s-au mulat în timp. Cred că societatea tribală nici n-a avut aşa de multe obiceiuri, şi că e o prostie să ne ducem cultura noastră tradiţională pe care noi am găsit-o într-un stadiu de mare varietate şi de mare bogăţie, s-o ducem la nivelul societăţilor tribale, să credem că aceste societăţi cu o organizare destul de primitivă au avut toată această bogăţie culturală. Cultura populară este rezultatul unei evoluţii. Câte elemente medievale au intrat în cultura populară? Cultura orală n-a fost niciodată un vas închis. Fiindcă comunităţile rurale, din moment ce au intrat într-o organizare de stat, n-au putut să fie închise. Ele au avut relaţii cu organizarea statală, şi astfel au avut legături cu cultura scrisă. Cu biserica, cu statul, cu toate astea. Din cauza asta au intrat atâtea elemente de cultură scrisă. Dacă ne-am gândi numai cât de mult a intrat povestea lui Alexandru Machedon, Alexandria, în cultura populară. Asta n-au elaborat-o secuii! /râde/ Nici românii. Astea au venit din afară, influenţe culturale, pe care nu putem să le nesocotim, ele sunt fireşti.
-Şi aceste influenţe culturale explică şi marea diversitate.
-Păi sigur că da.
-Că de exemplu de la un sat la altul se schimbă portul, uneori radical.
-Fiindcă comunităţile, atunci când au conştiinţă că sunt nişte comunităţi, au implicit au conştiinţa identităţii lor. Că sunt ele însele, adică sunt identice. Şi atunci ele caută să marcheze această identitate.
-Conştiinţa de noi.
-Da. Şi au o mulţime de posibilităţi de a marca această identitate. O marchează pe zonă, o marchează pe vorbă, o marchează pe costum. În Ţara Oaşului identitatea unui sat este marcată pe traistă. Fiecare sat are alt fel de traistă. Sau la femei este marcată pe năframa pe care o poartă pe cap. Care nu este nici măcar făcută de ele, e cumpărată de la oraş, dar toate cumpără aceeaşi năframă. În Maramureş este marcată pe zadie.
-Numărul şi culoarea dungilor.
-Da, şi ei se cunosc după asta. Toate acestea sunt mărci de identitate, şi joacă într-un fel într-un loc, şi joacă într-un alt fel în alt loc. Ceea ce nu însemnează că în esenţă în sistem aceste lucruri nu sunt identice. Ele sunt identice ca elemente de sistem şi ca corelaţie în sistem, şi ca funcţie. Pe un teritoriu mult mai larg. Numai exprimarea lor pentru a marca diferitele identităţi este diferită. De exemplu, în materie de folclor maghiar putem vorbi probabil despre o unitate a folclorului maghiar. Totuşi, vorbim despre diverse forme. Retorica poeziei populare maghiare, ca şi a poeziei populare româneşti, este mai mult sau mai puţin la fel, după cum este şi gramatica limbii. Numai că ea se obiectivează în fiecare loc altfel. Acum, din cele care nu sunt legate de obiceiuri, care sunt, câte sunt vechi, şi care sunt vechi, şi ce se întâmplă, asta e foarte greu de spus. De pildă, ce au fost cântecele epice… Astăzi cântecele epice sunt cântece distractive. Probabil că altădată au avut o funcţie de a susţine un spirit eroic. După cum bancurile, anecdotele erau înainte vreme numai nişte elemente distractive. Astăzi sunt nişte manifestări de protest /râd/.
-Pe mine mă interesează oralitatea, legată mai ales de memorie. Cred că şi în comunităţile care n-au avut cultură scrisă la un moment dat, tocmai lipsa scrierii, oralitatea a dezvoltat o memorie infinit mai puternică, şi toate regulile se transmiteau oral.
-Sigur că da, numai oral.
-Prin secolul XIV familia Jókai, a faimosului scriitor de mai târziu a fost denunţată, că titlul său nobiliar n-ar fi autentic, dat de Ştefan cel Sfânt. În asemenea cazuri se adunau toţi nobilii din provincie. S-au întrunit la Bratislava, unde ei au prezentat diploma, totuşi, decisiv a fost nu documentul, ci faptul că mai mulţi nobili au spus, că ei „îşi amintesc”.
-Mărturia.
-Cred că oralitatea a dezvoltat mai mult memoria, memorizarea, şi o mulţime de lucruri s-au păstrat tocmai din această cauză.
-Depinde de domenii. Dacă este vorba de o comunitate care trăieşte după anumite norme, aceste norme trebuie păstrate şi transmise prin procesul acesta de însuşire de la o generaţie la alta. Fiindcă altfel comunitatea se destramă. Adică păstrarea în memorie a acestor lucruri este ca şi păstrarea pământului. Altfel se destramă. În ce priveşte memoria de familie, asta iarăşi depinde în ce măsură familiile respective făceau parte dintr-un anumit sistem, şi ţineau să păstreze în memoria lor existenţa acestui sistem de corelaţii. Noi suntem noi, şi ceilalţi sunt alţii. Nu ne interesează ce se întâmplă cu ceilalţi, dar trebuie să ştim foarte bine ce se întâmplă cu noi, nu?
-Memoria aceasta a fost mai mult decât familială, a fost colectivă.
-Păi da.
-Un ţăran de 80 de ani nu numai de familia sa proprie ştie, ştie tot satul.
-Ştie, da. Un coleg al meu francez care a făcut o cercetare în Breb, în Maramureş, a făcut o cercetare din asta de genealogie, şi a reuşit să stabilească un arbore genealogic al unei familii, care implica peste 1100 de nume mergând în urmă.
-Şi lateral.
-În urmă, şi lateral, şi teritorial. Nu foarte mult în urmă. În ce priveşte arborele genealogic nu merg foarte mult în urmă, merg până la 5-6 generaţii acum, nu mai mult. În ce priveşte evenimentele, ai văzut cum e. Acum sensul evenimentelor se pierde. Eu mă întreb, când o să apară generaţia pentru care cel de-al doilea război mondial nu o să mai aibă sens. Că o să vină la un moment dat. După cum iobăgia nu mai are sens. O să vină!
-Devine pură istorie.
-O învaţă în şcoală. Şi nu-i interesează pe ei.
-Pe mine m-a interesat în acest context oralitatea ca purtător al normelor.
-Sigur. Există o carte foarte bună a unui foarte mare profesor de la Montreal, profesorul Zumptor, despre oralitate.
-În colecţia Clepsidra a apărut cartea sa despre viaţa cotidiană în Olanda pe vremea lui Rembrandt. Am să caut cartea despre oralitate. Mă preocupă problema asta, şi observ, că cu cât abordez oameni mai tineri şi mai intelectuali, memoria lor e mai „scurtă”. Pe de altă parte oamenii uită mai degrabă cele învăţate la şcoală, şi le păstrează pe cele trăite.
-Dar să vezi cât de puţină memorie o să aibă oamenii când o să folosească calculatoare. Ne suplinim memoria. Comunităţile tradiţionale, orale, sunt obligate să folosească memoria. Şi folosesc memoria nu numai în a reţine anumite date şi fapte, ci a reţine şi anumite strategii. Strategii de comportare, sistemele operaţionale, sisteme de manipulare…
-Norme etice.
-Norme etice, norme de comunicare cu ceilalţi. Crezi că ăia care păcălesc pe activişti vorbind în dialect o fac pentru prima dată? Probabil că au demult strategia asta…
– Am văzut în revista de folclor – încă nu era şi de etnografie – un bilanţ al dumneavoastră despre ce ne lipseşte, ce avem de făcut, printre altele cataloage, repertorii… Aceasta însemna un plan de muncă de lungă durată. Ce s-a ales de el?
– Păi să-ţi spun ceva. S-a ales ceva totuşi destul de bine. Era un plan… Adică, după părerea mea, sunt oameni care fac mituri, şi oameni care ridică piramide. Şi planul ăsta pe care l-am făcut eu pentru Institutul de Folclor răspundea la nişte dorinţe care erau dinainte în folcloristica noastră. Adică, întâi şi întâi răspundea la ideea lui Brăiloiu de a face cât mai multă cercetare de teren. Noi am lărgit ideea asta a lui Brăiloiu cu cercetarea de teren care era înainte de toate orientată spre muzică, am lărgit-o intrând în cercetarea sociologică, şi orientând-o şi spre obiceiuri şi spre literatură şi spre tot. Deci dintr-un institut, din arhiva de folclor a Societăţii Compozitorilor, care nu era decât muzicală, noi am făcut un Institut de Folclor, care cuprindea literatura, obiceiurile, comportamentele, muzica şi dansul. Nu cuprindea arta populară, arta populară am lăsat-o deoparte, se ocupa Oprescu, avea un institut, nu ne-am suprapus. Şi am orientat cercetarea înainte de toate pe culegere de material. Adică Institutul de Folclor în anii lui de activitate de la început a făcut foarte multă culegere de teren. Ţi-am mai spus parcă odată… Din această culegere de teren trebuia să se realizeze arhiva Institutului de Folclor, care există acum, cu toate materialele astea imprimate pe bandă de magnetofon, şi muzică, şi literatură, şi dans, şi cu o serie de date complementare. Fiindcă la fiecare s-au luat date asupra celor care au cântat, şi asupra funcţiilor sociale a cântecelor, a obiceiurilor, toate, nu? Aceste cercetări de teren, cum ţi-am spus, au fost şi monografice, adică pe anumite zone, nu numai pe un anumit sat, ci pe anumite zone, şi au fost şi pe anumite teme – şi asta ţi-am spus. Acuma, sistematizându-se tot acest material, în momentul de faţă arhiva Institutului de Folclor este sistematică, adică ceea ce există în arhiva Institutului de Folclor este sistematizat pe genuri, categorii şi pe regiuni. Adică are un dublu catalog. Un catalog pe categorii şi un catalog pe regiuni. Dacă te interesează un bocet, te duci la bocete şi ai acolo toate bocetele împreună, şi atunci vezi pe toată ţara. Dar dacă te interesează ce cântă maramureşenii, atunci te duci la Maramureş, acolo le ai pe toate, cu fişele lor cu tot. Această sistematizare, şi sistematizarea informaţiilor, adică a datelor informative, nu numai a textelor muzicale, trebuie şi publicată, nu? Şi atunci a început publicarea acestui corpus al folclorului românesc, din care în ce priveşte literatura au apărut volumele despre epică, acum au apărut şi primele volume despre lirica populară, şi este pe cale să apară şi un volum de catalog tipologic – fiindcă acest catalog a fost întocmit după tipologia internaţională – un catalog tipologic al basmelor. Şi muzicanţii au făcut foarte mult, chiar acuma recent a apărut un volum mare despre cântecele de leagăn, texte şi melodie. Fiindcă acolo unde se publică melodiile, deobicei se publică împreună şi textul. Aşa că în privinţa asta, ceea ce am scris eu acolo…
– Cu exact treizeci de ani în urmă…
– …. prin această muncă de oameni care au făcut piramidele, adică prin cercetările care s-au făcut, s-a realizat, acum este gata, este gata în depozite, este gata şi-n studiu! Numai că acuma aşteaptă să fie tipărită. Acuma marele efort pe care-l face Institutul este ca să bage la tipar toate aceste lucrări. Cele de muzică au fost băgate, şi cele de literatură în mare parte… cea mai mare parte la Editura Academiei. Vom avea probabil tot materialul documentar în legătură cu folclorul românesc în câţiva ani. O să-l avem nu numai înregistrat şi păstrat, ci o să-l avem şi publicat, aşa că va fi la dispoziţia oamenilor. Clujul, de pildă, a făcut un material asupra ghicitorilor, un volum asupra ghicitorilor pe care o să-l publice, Clujul trebuie să facă un catalog tipologic al textelor de colindă, dacă Taloş[i] care a fost director se întoarce din străinătate – dar se pare că nu se mai întoarce … Noi atunci la început am făcut un Institut care avea o secţie şi pentru naţionalităţi la Cluj. Centrul de folclor din Cluj a fost o secţie a Institutului de Folclor, care făcea şi folclor maghiar, şi folclor german. Între timp în toate procesele astea de reorganizare ei s-au separat de noi, şi au devenit numai un centru, adică s-au micşorat. Însă ei continuă să facă folclor maghiar. Au publicat o serie de lucruri şi continuă să facă, pentru că au specialişti acolo. Şi au şi folclor german… Institutul între timp s-a îmbogăţit, fiindcă atunci când ţi-am spus că etnografia n-avea unde să meargă, a venit la Institutul de Folclor, şi de atunci institutul a devenit Institut de Etnografie şi Folclor. Iar când Rosetti n-a vrut să se asocieze cu Institutul lui Iordan, atunci şi el a căutat pentru grupul lui de lingvişti care fac înainte de toate dialectologie, deci tot cercetare de teren şi tot limbă populară, şi tot lucruri din astea, atunci au venit şi ei la Institutul de Folclor. Ideea a fost atunci să facem un institut de cultură populară care să cuprindă partea de folclor, partea de etnografie, inclusiv artă populară, toate chestiile astea, şi partea de limbă, şi care să elaboreze o viziune unitară asupra culturii populare şi o viziune unitară asupra cercetărilor de teren – ceea ce nu s-a putut realiza niciodată. Etnografii au făcut o treabă foarte bună, fiindcă în toată Europa… după cum s-a făcut în toată Europa, pentru folclorul literar s-au făcut cataloagele tipologice care se fac şi-n alte ţări, şi se face şi un atlas etnografic pe diferite teme. Şi ungurii au făcut, şi nemţii fac, şi polonezii fac nu ştiu ce. Şi atunci au hotărât etnografii să facă şi ei un atlas etnografic. Şi atunci s-au făcut cercetări în vederea acestui atlas etnografic. Şi aceste cercetări sunt iarăşi care s-au făcut pe chestionare, pe un număr de puncte, că la atlase se face altfel, nu? Noi am făcut… ne-am dus în zone pe care le-am crezut noi mai interesante, la Pădureni sau la Muscel sau în Maramureş, iar ei au ales un număr de puncte din toată ţara, şi au trimis oameni acolo, şi pe diferitele domenii ale etnografiei, cultură materială, cultură spirituală, obiceiuri, nu ştiu ce, au adunat date după un chestionar. Răspunsurile la aceste chestionare există în arhiva de folclor, şi ei sunt acum pe cale să găsească un sistem de semne, şi să se publice nişte hărţi, ştiu eu, harta plugului, sau harta coasei, sau ştiu eu, harta cutărui element din obiceiurile de naştere. Aşa că şi asta-i o treabă interesantă.
– Dar totuşi, n-am pus întrebarea asta numai de dragul sistematizării. Mă gândesc că atunci când în ’56 aţi venit cu acest plan de perspectivă de lungă bătaie aţi avut o anumită concepţie bazată pe experienţa gustistă, sau de cea legată de Brăiloiu, sau de aceea de la Praga. Însă după ’65 – ’66 în America, aţi luat contact cu antropologia. Această nouă experienţă nu impunea o altă abordare? Nu modifica traiectoria?
– Păi, nu puteam să întrerup o acţiune care era, aşa de – ca să zic aşa – vastă şi temeinică, şi care era înainte de toate menită să adune fapte. Să adune toate faptele care puteau pe urmă să fie cercetate şi speculate. Aveam şi „Revista de Folclor” care pe urmă a devenit „Revista de Etnografie şi Folclor” care apare aproape de treizeci de ani deja. În afară de asta, am iniţiat o bibliografie generală a folcloristicii româneşti, ceea ce iarăşi e un lucru bun, primul volum a apărut, iar volumul doi, până în 1918 este pe cale să apară, bibliografiile anuale din 1918 încoace au apărut la „Arhiva de folclor”, în partea din Cluj, şi pe urmă la „Revista de Folclor” din Bucureşti… Aşa că noi o să avem acum o bibliografie a folcloristicii româneşti, pentru care s-a făcut o muncă imensă, mai cu seamă pentru trecut, fiindcă acolo au trebuit cercetate toate la Biblioteca Academiei, oameni care au muncit ca nişte robi ca să adune tot materialul ăsta. N-avem încă bibliografia literaturii române, nu? N-avem! Dar avem o bibliografie a folclorului! N-avem nici o serie completă de ediţii critice a scriitorilor români. Dar avem o ediţie critică a baladelor populare şi o să avem şi o ediţie critică tipologică a basmelor şi aşa mai departe. Şi se face o ediţie critică a cântecelor lirice. Aşa că din punctul acesta de vedere folcloristica este mai avansată. Acuma, sigur că viziunea antropologică este altfel, adică viziunea antropologică este viziune integratoare. Ce s-a întâmplat cu ştiinţele umane în perioada asta, de când s-a început munca între cele două războaie, s-au făcut cercetările? A fost faţă de vechiul concept al unui Kulturwissenschaft, fiecare disciplină a căutat să se separe, să devină disciplină autonomă. De-aia Vuia când s-a dus la Cluj, a făcut o lecţie de deschidere care se chema „Etnografie, etnologie şi folclor” mi se pare, şi a căutat să separe domeniile. Cum era la nemţi. Densiuşianu a făcut un curs „Folclorul cum trebuie înţeles”. Adică fiecare şi-a separat domeniul, nu? Gusti a încercat o reintegrare a acestor discipline. Dar a încercat prin sistemul lui, şi în sistemul lui cu cadrele şi manifestări, totuşi disciplinele au rămas separate.
– Da, dar le-a dat altă denumire ca să intre în sistem.
– Da. Disciplinele au rămas separate. Antropologia a pus din ce în ce mai mult accentul pe o viziune integratoare, globală a culturii. Numai că antropologia americană, şi cea engleză a mers pe cercetarea culturilor primitive…
– Acolo se putea face…
– Deci, trebuia văzut ce se poate face pentru culturile populare europene, care nu sunt primitive, care au în spatele lor toată istoria antică, şi probabil şi o mare parte din istoria medievală. După părerea mea până târziu, până spre sfârşitul evului mediu, probabil la noi până în secolul al XVIII-lea a fost o singură cultură… O singură cultură, nuanţată probabil de clasele dominante. Au păstrat o mare parte din cultura lor tradiţională orală şi au avut şi elemente de cultură scrisă. Dar cum scrisul nu era foarte răspândit, nu?… Nu poţi să crezi că ei s-au lepădat de cultura populară total. Şi acum în Europa şi la celelalte popoare mult mai avansate totuşi se spune că şi când clasele dominante până la un anumit moment au păstrat din tradiţia lor populară foarte multe elemente. Aşa că se puneau nişte probleme noi. Când am zis eu să se integreze, fiindcă am fost obligaţi organizatoric să integrăm şi etnografia, şi lingvistica în chestia asta, ideea mea a fost să facem un institut care să aibă o viziune unitară asupra culturii populare tradiţionale. Nu s-a putut, fiindcă oamenii sunt încă în faza atomizării disciplinelor, nu sunt în faza integrării, reunificării lor.
– Nici nu cred în interdisciplinaritate, în sensul ca să se adune trei, patru, cinci inşi de diverse specialităţi să facă…
– Ei, acuma eu am să-ţi spun care este părerea mea. Eu fac o deosebire între pluridisciplinaritate şi interdisciplinaritate. Pluridisciplinaritatea este ceea ce se făcea la sociologi. Adică erau oameni din diferite domenii, care fiecare cerceta o anumită realitate de pe poziţia disciplinei lui, căutând pe urmă ca să se facă o sinteză asupra acestei unităţi. Socotind de pildă că un sat ar fi o unitate. Dar nu era interdisciplinaritate. Pentru ca să fie interdisciplinaritate trebuie ca cei care cercetează, să gândească toţi la fel, să aibă aceeaşi viziune despre realitatea pe care o cercetează. Adică realitatea, mergând cu metodele ştiinţifice moderne, realitatea pe care o cercetezi este un obiect de cercetare. Şi atunci primul lucru este să defineşti acest obiect de cercetare. Şi să-l defineşti într-o viziune din asta care să integreze toate feţele acestui obiect. Dar este destul de greu să ceri unui specialist ca să fie specialist în aceeaşi măsură şi în literatură, şi în muzică, şi în lingvistică, şi în artă populară, nu ştiu ce. Dar trebuie să-i ceri unui specialist să ştie principiile fiecărui lucru. Şi atunci aici ne vine nouă foarte tare în ajutor ceea ce a adus nou în cercetările umanistice teoria comunicării, adică trecem de la vechiul psihologism care căuta numai aspectele psihologice, sau de la behaviorism care căuta numai comportamentele, trecem la un lucru foarte simplu, la procesele de comunicare între oameni. Şi trecem la teoria limbajelor. Totul este limbaj. Şi gesturile sunt limbaj, şi normele sunt limbaj, şi poziţia corporală este limbaj, nu? Şi atunci operând cu comunicarea şi cu limbajele, şi operând cu semiotica, cu sistemul ăsta pe care l-am luat din lingvistică… Că lingvistica structurală a adus marele aport în chestia asta de la Saussure şi Jakobson, şi structuralismul lui Lévi-Strauss, şi a fundamentat în bună parte şi cercetarea sovietică de astăzi în materie de semiotică şi cea americană, nu? Aşa că, cred că viitorul este să creăm nişte noi oameni, adică un nou tip de cercetători, care măcar asupra teoriei culturii, văzută prin perspectiva lingvisticii, în perspectiva teoriei comunicaţiilor şi a semioticii să poată să gândească la fel, unitar să poată să gândească asupra culturii, nu? Şi atunci să opereze fiecare cu tehnica lui, fiindcă metoda, dacă gândeşti unitar, totuşi, metoda în liniile mari trebuie să fie una, aplicată cu tehnici de cercetare deosebite. Nu este o metodă, sunt două lucruri, este o metodă şi o tehnică. Adică, nu lepădăm nimic din tehnicile valabile ale cercetării disciplinelor atomizate, dar integrăm aceste tehnici ale disciplinelor atomizate în această metodă globală, care derivă dintr-o nouă viziune a culturii. Şi atunci ce am făcut eu în ultima parte a vieţii mele? Am luat pe cei mai buni studenţi ai mei, am făcut un grup de cercetare, cu care m-am dus trei ani de-a rândul, şi am făcut cercetare de teren. Practică de teren în Maramureş. Din acest grup au ieşit toţi băieţii ăştia care publică acuma, nu? Toţi au – ca să zic aşa – au „muşcat” în această idee. Şi fiecare lucrează asupra unei anumite probleme, dar totuşi din această viziune integratoare. Ceea ce a făcut ca acum în afară de volumele astea de materiale folclorice care apar acuma din ceea ce numesc eu corpusul folclorului, să fi apărut o serie de volume care asupra anumitor aspecte ale folclorului prezintă deja viziunea nouă…
– Deci prelucrarea materialului brut…
– Prelucrarea materialului brut dintr-un nou punct de vedere. Azi am avut o discuţie cu un băiat de la Iaşi… Am să-ţi arăt aici câte cărţi de folclor au apărut în timpul din urmă.
– Formidabil! Nicolae Constantinescu, „Lectura textului folcloric”. „Portretul literar”, de Silviu Angelescu. Dar asta ce are cu folclorul?
– Este despre basme…
– Aceasta mă interesează foarte mult, „Portretul în literatura orală”. Vasile Tudor Creţu[ii], „Ethosul folcloric – sistem deschis”. Mihai Coman[iii], „Sora soarelui”, Albatros. Drogeanu cu „Practica fericirii”… Ivan Evseev[iv].
– Elev al lui Propp. De la Timişoara. A făcut universitatea la Leningrad, unde a fost elev al lui Propp, şi acum e profesor la Timişoara. Semiotician, se ocupă şi el de folclor.
– A. Gh. Olteanu[v], „Structurile retorice ale lirice orale româneşti”. Alexandru Popescu[vi], „Tradiţii de muncă româneşti – în obiceiuri, folclor, artă populară”. Formidabil!
– Adică vezi numai câteva, care le am aici la îndemână. Şi astea continuă să apară.
– Sunt toţi elevi ai dumneavoastră?
– Toţi sunt studenţii mei mai mult sau mai puţin, cu care eu am colaborat şi cu care continui să colaborez. Acum o să apară o nouă lucrare a lui Mihai Coman în legătură cu miturile. Mai e Constantinescu, care publică o lucrare în legătură cu structura de familie, cu neamuri şi cu toate lucrurile astea, şi continuă să apară lucrări. Creţu o să publice şi el un al doilea volum… Adică oamenii ăştia toţi, pe care eu i-am crescut, ca să zic aşa, şi cu care am avut şi un dialog permanent, prin centrul ăsta de la Timişoara care l-am făcut şi care era mai liber ca forme instituţionale. Noi de douăzeci de ani facem la Timişoara în fiecare toamnă un colocviu, la care fiecare a venit, a participat, a discutat. Acuma de pildă, la ultimul colocviu la care am fost la Timişoara, în care a prezentat diversele materiale fiecare, pe urmă am făcut o masă rotundă, şi am discutat o temă foarte interesantă dacă ceea ce spune Van Gennep[vii], marele folclorist în cartea lui celebră despre riturile de trecere, dacă este sigurul lucru care se poate spune despre rituri. Adică dacă funcţia riturilor este numai ca să facă trecerea, sau dacă este şi o funcţie de creaţie. Adică dacă riturile nu sunt şi făptuitoare, nu numai trecătoare. Că eu cred că riturile sunt nişte tehnici care fac ceva. Cred că riturile, toate obiceiurile de anul nou nu sunt numai ca să treacă anul vechi în anul nou, ci ca să facă anul nou. Să facă anul nou după dorinţa oamenilor, la chip metaforic în colinde şi urări şi-n toate chestiile astea. Adică este exact aşa, ceea ce face statul socialist când planifică! /râde/. Anul el îl planifică metonimic! /râde/
– În fond ce este un congres? Nu este un rit de trecere de la un cincinal la altul?
– Sigur…
– Cu raportul, cu…
– Asta-i nenorocirea! /râde/ Azi am avut o discuţie cu un băiat foarte bun care face folclor acuma la Iaşi, care organizează folcloristica moldovenească. El nu este propriu zis studentul meu, dar cu care eu am legături, şi l-am integrat şi pe el în…
– Integraţii-i şi pe cei din Miercurea Ciuc[viii]!
– Păi, îi integrez! Adică l-am integrat în grup. Sigur că noi suntem atenţi la fenomenul social. Orice fapt din punctul meu de vedere poate fi privit ca un text. Dar orice text are un context, nu? El este făcut, şi pe urmă este receptat. Contextul se schimbă. Se schimbă după foarte multe lucruri. Şi contextul în facere, şi contextul în receptare. Şi atunci psihologicul aici intră prin intenţie. Tu faci ceva cu o anumită intenţie, dar celălalt îl primeşte cu altă intenţie. Exact ceea ce am discutat noi cu sistematizarea satelor, nu? Eu asta le-am spus la Muzeul Satului. Le-am spus să ia fiecare o casă din muzeu, să vadă de unde a fost adusă, şi să se ducă în satul respectiv, şi să vadă ce s-a întâmplat cu neamul de oameni din satul respectiv până astăzi. Ce case noi s-au făcut, şi câţi sunt la oraş, şi câţi sunt la sat, şi cum privesc ei ceea ce-i în Muzeul Satului faţă de ceea ce este astăzi… Adică se pot face multe gândind aşa, în sistemul ăsta de înţelegere, fiindcă totul este nu numai să cunoşti, ci şi să înţelegi realitatea. E mult mai greu s-o să înţelegi. Ca să înţelegi realitatea trebuie să cunoşti tot sistemul de comunicare, toate codurile, ca să cunoşti pe urmă şi intenţiile. Pe urmă, eu ce ţi-am spus şi în politică, fiecare text are un context, şi are şi un subtext, şi atunci trebuie să mai citeşti şi printre rânduri, ca să poţi să înţelegi.
– Da, este analiza de conţinut, metoda asta miraculoasă…
– Ei, asta am făcut, vezi?
– Înainte de a începe discuţiile noastre, mi-aţi spus următorul lucru: „Păi, de ce să-ţi povestesc viaţa, când a fost aşa frumoasă?”
– Eu am avut un mare noroc în viaţă, nu? Că am avut norocul să mă pot educa şi să fiu întotdeauna la zi. Când am făcut socoteala că sunt din 1928… Sunt şaizeci şi câţi ani până astăzi?
– Cinzeci şi şapte…
– Cinzeci şi şapte de ani. De cinzeci şi şapte de ani eu tot umblu în lume, şi tot învăţ, nu? Adică am avut norocul întâi că după ce am stat la Bucureşti, şi nu m-am dus la Cluj ca să mă înfund în ardelenie, am venit aici la Bucureşti, şi am nimerit şi la folclor peste o şcoală bună, cu Densuşianu, şi cu o lingvistică totuşi bună, şi la sociologie, cu sociologii, şi pe urmă cu Brăiloiu, după aia am avut norocul să mă duc imediat la Praga. În ’28 m-am dus la Praga, şi atunci am putut să profit şi de lingvistica structurală, şi de literatura rusă de specialitate, care era acolo accesibilă – ceea ce la noi nu era -, şi de folcloristica funcţionalistă şi aşa mai departe. Şi pe urmă, după aceea când am început după război să umblu imediat în lume, am putut să mă duc în America, şi să văd ce face cealaltă lume. Eu am avut şi o bună formaţie de universitate germană, că am fost la Bonn…
– Dar la Bonn pe vremea aceea deja… a fost după ’33…
– Nu! Până în ’33.
– Înainte de Hitler aţi fost?
– Până în ’31. Când a venit Hitler eu nu mai eram acolo. Bonnul era foarte bun atunci. Bonnul îl avea acolo pe Waltzel care era cel mai mare istoric… teoretician al literaturii germane, al literaturii în general. Pe urmă era Hans Robert Curtius[ix].
– Şi în româneşte s-a tradus…
– Da… Care era alături, pe urmă era acolo o şcoală foarte bună de etnografie, cu Hans Naumann, care n-a fost un prost, pe care ei l-au socotit pe urmă hitlerist, adică a trecut de partea lui Hitler, dar ca profesor era un profesor bun… Adică eu am putut să profit de nişte profesori buni. Pe urmă, după război, în afară de America, de Franţa şi de Germania, cu care am ţinut legăturile în continuare, am intrat în toate instituţiile astea folcloristice, antropologice, în toate instituţiile internaţionale, conferinţe speciale… M-am tot frământat cu ei. Şi pe urmă am avut norocul că m-am dus aproape doisprezece ani aproape în fiecare vară la Urbino, unde era marele centru internaţional de semiotică, şi unde numai cine nu era bun nu venea. Adică din punctul ăsta de vedere cred că am fost favorizat.
– Bine, norocul şi-l face omul… Dar, care a fost strategia vieţii dumneavoastră?
– Norocul meu ştii de unde vine, nu? Norocul e că eu sunt scorpion. Am o zodie bună… /râde/ Sigur… Aşa că asta este.
– Am putea avea o discuţie numai despre perioada când aţi fost „visiting profesor” în America…
– Da, bine, asta a fost altă dată, acolo iarăşi am fost… Am fost visiting profesor la Paris, la ştiinţele sociale, am fost visiting profesor la Marburg, în Germania Federală, pe urmă am fost odată la Stanford, numai la institutul de Behaviorals Sciences, numai pentru cercetare, pe urmă am fost la Berkeley, şi pe urmă am fost la Ann Arbor. Şi pe urmă am fost la UCLA. Am avut şi Urbino, ca să zic aşa, că şi acolo era tot un fel de visiting… Aşa că am avut trei visiting profesorate în America, şi apoi am avut trei visiting profesorate în Europa. Asta este o obligaţie, dar este şi o favoare. Şi pe urmă am avut marele noroc că eu ştiu limbi. Adică eu una peste alta ştiu zece limbi. Şi mă descurc cu toate limbile europene. Cu româna ştiu limbile romanice, nu? Franţuzeşte normal, italieneşte normal, înţeleg şi spaniola, portugheza nu-i o problemă, limbile slave – vorbesc cehă, vorbesc poloneză, vorbesc rusă, dar înţeleg bulgăreşte şi sârbeşte, nu? Iarăşi nu e o problemă ucraineană o înţeleg destul de bine…
– Este apropiată de poloneză?
– De rusă. Dar cu ucraineana am legături încă din Maramureş. Pe urmă ştiu nemţeşte, că am făcut universitate în Germania, şi la Praga se vorbea nemţeşte, că la Praga erau atunci două universităţi. Pe urmă târziu, la bătrâneţe am învăţat englezeşte, ceea ce este un mare avantaj.
– Maghiara de fapt de unde o ştiţi?
– Maghiara de acasă, doar am făcut două clase la piarişti. Eu am început la şcoala piaristă din Sighet.
– Dar nu din sat, deci?
– Bine, în familie se vorbea ungureşte, că tatăl meu era popă, şi toţi intelectualii vorbeau ungureşte în Ardeal. Nu ca ai noştri acum, că intelectualii români tineri nu mai vorbesc ungureşte, şi fac foarte rău.
– Cum v-aţi acomodat cu statutul de pensionar?
– Foarte bine!
– V-aţi pensionat brusc din toate…
– Nu… Uite ce se întâmplă…
– Dumneavoastră accentuaţi totdeauna că v-aţi pensionat ”la cerere”.
– La cerere, da. Fiindcă uite ce se întâmplă. Eu în preajma pensionării eram angrenat foarte tare în activităţi internaţionale. Chiar în preajma pensionării eram visiting în America. Deci din punctul meu de vedere luasem deja o distanţă faţă de ceea ce lăsam în ţară, nu? Adică nu am socotit că fiind pensionar rămân pe cracă. M-am mutat de pe craca activităţii, pe craca liniştii, şi m-am mutat pe altă cracă, dar aveam totuşi o cracă. Adică n-am rămas dezamparat că m-am pensionat. Şi pe urmă îi aveam pe copiii ăştia pe care i-am crescut în ultimii ani, şi care toţi au continuat să ţină legătura cu mine. Eu ţin şi acuma legătura cu toţi, şi toţi vin la mine. Şi vin şi tineri care au intrat în universitate după mine, iar dacă se ocupă de folclor vin şi facem discuţii. Coman n-a fost niciodată studentul meu, nu l-am avut student în facultate niciodată. Asta mă ţine tânăr…
– Dar acţionaţi în continuare conducător de doctorate?
– Am rămas, da. Bine, asta la universitate poţi să rămâi până mori conducător de doctorat. Înainte era şi un titlu, erai profesor consultant.
– Acum nu mai există titlul ăsta?
– Titlul nu mai există. Dar eu după aceea totuşi am mai circulat în străinătate şi ca pensionar, că doar n-am considerat că dacă sunt pensionar în ţară, nu pot să fiu, să mă duc şi să circul în străinătate, să iau parte la toate lucrurile astea… Aşa că nu… Cu pensionarea acum sunt foarte îngrijorat, ştii, din cauza poluării… Fiindcă până acum toţi pensionarii aveau o ocupaţie, să stea la coadă… Acum, de când cu poluarea s-au desfiinţat cozile, /râde/ şi pensionarii au ajuns şomeri… Aşa că asta este, asta mă îngrijorează… /râd/
[i] Taloş, Ion (n. 1934), doctor în ştiinţe filologice, specializat în literaturi populare romanice. A condus sectorul de folclor al Centrului de Ştiinţe sociale Cluj. Din 1986 predă la Köln, unde în 1993 obţine titlul de doctor docent.
[ii] Creţu, Vasile Tudor (1938-1989), secretarul ştiinţific al cercului ştiinţific de folclor al Universităţii din Timişoara (din 1977), studiază ethosul folcloric, în sens antropologic şi etnologic. A realizat mai multe filme etnologice, însoţite de comentarii ştiinţifice, despre obiceiuri şi practici ceremoniale din jud. Caraş-Severin, Timiş şi Arad.
[iii] Coman, Mihai (n. 1953), antropolog, publicist, profesor universitar la Bucureşti, primul decan al Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (1990). Cercetări în domeniul mitologiei, studiilor culturale şi antropologiei comunicării. Ţine prelegeri la universităţi din Canada, SUA şi Germania.
[iv] Evseev, Ivan (n. 1937), lingvist, filolog, semiotician, profesor la catedra de limbi slave a Universităţii din Timişoara. Autorul lucrării Dicţionar de simboluri şi arhetipuri culturale (1994), considerată lucrare de referinţă, urmată de Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească (1997).
[v] Olteanu, A. Gh. (n.1939), profesor la Bucureşti, doctor în ştiinţe filologice cu o teză despre retorica liricii orale româneşti, sub conducerea lui Mihai Pop.
[vi] Popescu, Alexandru (n. 1942), etnolog, cercetător la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti (1966-1990), ulterior a trecut la Ministerul Afacerilor Externe. Doctor în etnografie al Universităţii din Bonn. Cercetează obiceiurile de muncă în cadrul vieţii comunitare.
[vii] Van Gennep, Arnold (1873-1957), etnolog francez de origine olandeză. În cartea sa Les rites de passage (1909) defineşte noţiunea de „rit de trecere”, importantă pentru studierea funcţionării societăţilor umane, şi care a pătruns definitiv în vocabularul şi uzul etnologilor. Prin scrierile sale axate pe problematica etnografiei şi folclorului francez face joncţiunea dintre lucrările folcloriştilor secolului XIX şi etnologia modernă a Franţei.
[viii] Este vorba de cercul de etnologie format la începutul anilor ’80 din tineri licenţiaţi repartizaţi la Miercurea Ciuc care au întemeiat Grupul de Antropologie Comunicaţională (GAC), care din 1990 funcţionează sub numele de Centrul de Cercetări Regionale şi Antropologice.
[ix] Curtius, Hans Robert (1886-1956), istoric al literaturii şi eseist german, specialist al lieraturii franceze şi latine medievale. Cartea sa despre literatura europeană şi evul mediu latin a exercitat o importantă influenţă asupra cercetătorilor domeniului.
Din acelasi interviu:
Lasă un răspuns