![Mihai Pop: „Arhiva de folclor… la şura de fân” [extras din „Sala Luminoasa” – prima parte]](https://www.cooperativag.ro/wp-content/uploads/2014/04/mihai-pop-batranete-770x470.jpg)
Mihai Pop (sursa foto – pagina Facebook dedicata etnologului)
MIHAI POP* – „Arhiva de folclor… la şura de fân”
L-am cunoscut pe profesorul Mihai Pop înainte de demararea proiectului de istorie orală a Şcolii Sociologice de la Bucureşti. A fost unul dintre stimulatorii ideii proiectului. După o discuţie despre fructificarea interviului de istorie orală în abordarea diferitelor culturi bucureştene mi-a vorbit despre cercetarea la care a participat în plasa Dâmbovnic în 1939. Cele relatate cu privire la influenţa diferitelor orientări ideologice în cadrul aceleiaşi echipe de cercetare aveau o mare importanţă metodologică, şi am aflat cu surprindere că nici unul dintre participanţi n-a publicat nimic despre această temă. Ca atare, am propus ipoteza unei investigaţii orale a Şcolii. Profesorul Pop a sprijinit ideea, şi am început o serie de convorbiri. Realizarea lor a durat mult, fiindcă casa Profesorului era aproape tot timpul plină de vizitatorii cei mai variaţi, de la aristocraţi la directori de muzeu din provincie, de la antropologi americani sau francezi la tineri cercetători români pe care el i-a introdus în etnologia modernă. Nu odată doamna Irina Sturza Pop, soţia Profesorului a trebuit să ne „păzească” de vizitatori, ca să ne terminăm „porţia” de convorbire stabilită pentru ziua respectivă.
– Obişnuiesc să încep aceste discuţii cam la fel, cu motivarea opţiunii pentru sociologie sau pentru participarea la o cercetare sociologică, şi chiar cu primele noţiuni: când aţi întâlnit pentru prima oară termenul de sociologie, când aţi auzit de profesorul Gusti – fiindcă sunt unii, care au aflat de Gusti înainte să audă de sociologie…
– Să spun, adică să începem cu 1928, nu? Eu am făcut filologie, adică am fost la facultate elevul lui Densuşianu. Mi-am terminat cei trei ani de facultate, fiindcă atunci facultatea se făcea trei ani. Şi trebuia să mă duc acasă, la sfatul lui Densuşianu, să mă duc acasă, în Maramureş, şi să culeg folclor. Fiindcă Densuşianu făcea şi folclor. Între timp am auzit că Gusti caută tineri absolvenţi de facultate, pe care vrea să-i ia la cercetare sociologică. Noi eram în aceeaşi facultate, litere şi filosofie, deci eram împreună, dar n-aveam legături propriu-zise cu sociologii în vremea aceea, ştii? Între timp Gusti se ducea la Fundul Moldovei, în Bucovina deci, şi pentru că eu mi-am făcut, mi-am speculat toată chestia, că mă duc, şi stau cu Gusti o lună de zile la cercetări sociologice, pe urmă din Bucovina trec uşor peste Prislop, şi mă duc în Maramureş, m-am dus la cercetări sociologice, şi am ajuns la Fundul Moldovei. Unde echipa lui Gusti era foarte amplă. Nu erau echipele de mai înainte. Eu n-am participat la celelalte cercetări.
– Trei au fost înainte.
– Şi n-am participat mai cu seamă la cercetarea de la Nereju, care a marcat totuşi un moment, dar după părerea mea Fundul Moldovei a marcat momentul cel mai important, şi ca amploare a cercetării, şi ca elaborare a teoriei sociologice. La această cercetare Gusti a căutat să aducă tot felul de oameni. Şi l-a adus întâi pe Rainer. Rainer cu grupul lui de medici care făcea măsurători, şi care făcea antropologie biologică. Şi cu Milcu, care era asistentul lui. Şi Milcu pe urmă a rămas oarecum legat de sociologi. L-a adus pe Brăiloiu, Constantin Brăiloiu, muzicolog, a adus-o pe Floria Capsali, care era dansatoare şi care de-abia se întorsese de la Paris, şi l-a adus pe Mac Constantinescu, care era pictor. Brăiloiu a venit cu o tehnică nouă, fiindcă a venit cu aparate, cu fonograful lui Edison şi cu cilindri şi cu nu ştiu ce, şi el avea nevoie de cineva care să-l ajute, şi atuncea eu m-am legat de Brăiloiu.
– L-aţi cunoscut dinainte?
– Nu l-am cunoscut înainte. Brăiloiu a venit de la Paris. El a făcut şcoala la Paris… A avut legături cu Bartók[i] şi prin Bartók a început – a cules şi Kiriac[ii] – a început culegerea folclorului, cu mijloace, ca să zic aşa mecanice, nu? Între timp a făcut cu ajutorul lui Enescu o instituţie paralelă cu sociologia, a făcut centrul de muzică populară, arhiva de folclor muzical la Societatea Compozitorilor. El era secretarul general al Societăţii Compozitorilor şi şeful Arhivei de folclor. O să mai revenim asupra acestei chestii. Deci, eu întâi am lucrat, adică nu întâi, ci de aici încolo am lucrat întotdeauna împreună cu Brăiloiu, sau după aceea, când Brăiloiu lipsea, cu Harry Brauner. Acolo, la Fundul Moldovei era o generaţie mai veche, era Stahl, era Vulcănescu, era Paul Sterian, era Argintescu, Mitu Georgescu, era toată generaţia aceasta de sociologi care participaseră la cercetările anterioare. Eu am căzut, ca locuinţă, cum ţi-am spus, am căzut să stau cu Herseni, care şi el era pentru prima dată, că noi suntem de aceeaşi generaţie, şi am stat în capul satului, am stat la un cârciumar, care – după aceea am aflat – şi-a omorât nevasta, şi a stat nu ştiu câţi ani la puşcărie, dar era un om foarte simpatic. Fundul Moldovei era un sat foarte interesant, în primul rând era foarte mare, şi atunci avea două părţi: satul di jos şi satul di sus. Şi noi eram cam la mijloc. Centrul cercetării era la satul di jos, era o şcoală mare acolo, şi Brăiloiu care nu vroia, nu putea să umble cu aparatele după el prin tot satul, el şi-a făcut acolo într-o sală un mic laborator. Aşa că noi depistam cântăreţii, nu ştiu ce, şi-i aduceam la laboratorul lui. Brăiloiu şi cu mine. Aduceau şi ceilalţi, care mai găseau câte unul. Aduceau, şi Brăiloiu înregistra. El înregistra muzica, şi eu notam textele. Nu erau maşini pe vremea aia, nu? Şi nefiind maşini, sociologii aveau nevoie totuşi de un mijloc de locomoţie. Şi atuncea au angajat pe unu’ cu o căruţă. Un vizitiu cu o căruţă, permanent angajat, pe care-l chema Filaret Mândrilă. Şi Filaret Mândrilă era un bun cântăreţ, aşa că Filaret Mândrilă a devenit informatorul nostru după aceea, şi la Filaret Mândrilă am descoperit atunci – că Brăiloiu căuta înainte de toate cântece vechi – am descoperit primul cântec oarecum nou, fiindcă Filaret Mândrilă a făcut serviciul la grăniceri, şi atunci avea un cântec despre grăniceri. Era un personaj foarte interesant acolo, în Fundul Moldovei, era primarul satului.
– Cel care s-a dus după Gusti până şi la Drăguş.
– Frâncu, era un om foarte interesant, foarte deştept, foarte dinamic şi el a devenit, ca să zic aşa, marele factor de contact al nostru, al sociologiei cu satul. Şi devenise prieten al profesorului Gusti, după aceea prietenia a durat multă vreme, şi noi am ajuns odată cu Brăiloiu acolo, şi am stat în casa lui, în 1930 sau ’31. Frâncu avea două case, fiindcă avea două neveste. Avea o nevastă în satul de sus, şi avea o nevastă în satul de jos, şi o casă chiar lângă primărie. Şi Frâncu era, cred, un om foarte întreprinzător, fiindcă la un moment dat, chiar pe când eram noi acolo, el a făcut un fel de asociaţie a crescătorilor de vite, a crescătorilor de vite mari, fiindcă satul era cu mulţi oameni bogaţi. Erau toţi răzeşii ăştia din Fundul Moldovei, neamuri bune, ştii – mergea toată chestia pe neamuri – , şi atunci cu ăştia împreună a făcut o asociaţie, şi a adus un elveţian ca să facă brânză şvaiţer, şi făcea şvaiţer la Fundul Moldovei, pe care punea ştampilă elveţiană şi o trimitea în Elveţia. Da. Era foarte întreprinzător. După ce m-am dus eu acasă, acasă în Maramureş, ies într-o zi la Sighet pe stradă, şi văd în faţa hotelului o maşină care s-a oprit. Şi din maşină coboară Frâncu în costum bucovinean, cu încă doi consăteni de-ai lui. Ne-am bucurat, ne-am salutat, şi zic, ce faceţi aicea? Zice: am trecut muntele, şi facem o excursie prin ţară. Adică, vezi, ăsta era mediul, ăsta era mediul social cu care noi ne confruntam acolo, nu? Cred că s-a adunat material interesant, însă nu s-a adunat aşa de sistematic material sociologic. Din cauza asta la Fundul Moldovei nici nu s-a făcut o monografie. Ceea ce a fost interesant la Fundul Moldovei, a fost că acolo s-a elaborat teoria. Că pe urmă toată lumea a lucrat de dimineaţă şi până seară, şi seara după ce se servea masa de seară, toată lumea intra în sala mare de şcoală, şi începeau discuţiile. Cu Vulcănescu, cu Stahl, cu Mitu Georgescu, cu toţi ăştia, şi acolo s-a elaborat, după părerea mea, teoria gustistă cu cadrele şi manifestările şi cu toate astealalte, după lungi discuţii. Durau uneori până la două noaptea, discuţiile.
– Câte luni aţi stat acolo?
– O lună. Atunci aşa se stătea, se stătea o lună.
– Pe mine m-ar interesa totuşi mai amănunţit. E greu să organizezi o asemenea cercetare pentru un tânăr care termină facultatea, şi se deplasează pentru prima dată în alt sat – că acasă e altceva, nu? Cum acostezi oamenii, adică cum îi introduci…
– Da, da, chestia era foarte interesantă, fiindcă acolo se făceau adunări cu poporul, şi popii ţineau de partea noastră, şi erau în sat două biserici, o biserică în satul de jos şi, o biserică în satul de sus, şi popa de la biserica din satul de jos era un om cultivat, şi atunci se participa la toată chestia asta, se participa la slujbă, se participa la horă, se făcea o nuntă, adică contactul era destul de uşor de stabilit. Şi pe urmă trebuie să ţii seamă şi de următorul lucru, că majoritatea oamenilor care erau acolo erau în fond de la ţară, ştii? Acuma eu nu-mi dau seama, nu-mi dădeam seama psihologic cam de ce se loveau colegii care îi întrebau pe oameni lucruri dificile, dar pentru mine nu era lucru dificil să culegem folclor.
– Nu-i speria aparatura… Nu se minunau?
– Nu! Singurul lucru care îi speria era fotografia. Nu se lăsau fotografiaţi, fiindcă fotografia echivala cu umbra, şi la ei umbra însemnează a putea fi omorât. Şi în primele cercetări, peste tot, nu numai în Fundul Moldovei, chestia asta cu umbra a fost o problemă… cu fotografiile. Pe urmă erau tot felul de… La masă atmosfera era colegială, foarte plăcută, fiindcă la masă se făceau tot felul de epigrame. Şi era cu noi un geograf pe care-l chema Popescu-Spineni, care era secretarul facultăţii, nu ştiu dacă… Şi Fundul Moldovei era foarte întins, afară de satul acesta, satul propriu zis, cu cele două părţi de sus şi de jos, era încă un sat care ţinea de el, care se chema Botoş. Şi dincolo de Botoş începea zona huţulă, adică treceai de Botoş, intrai în altă zonă, la huţuli. Şi mergea peste munţi, mergea până la Cârlibaba, Iacobeni-Cârlibaba, şi atunci ai noşti, cercetând geografia locului – Popescu-Spineni trebuia să facă o descriere geografică, nu? – atuncea s-a dus la Cârlibaba, unde a întâlnit un om care vorbea patru sau cinci limbi. Printre astea era austriaca, a făcut armata în Austria, vorbea idiş, vorbea ucraineană, vorbea româneşte, probabil că vorbea şi ungureşte.
– Şi poloneza…
– Şi atunci a venit, şi a vestit la o şedinţă, că fiecare făcea o dare de seamă despre ce a făcut, ce a descoperit. Şi atunci el a făcut o dare de seamă despre această minune de om poliglot, pe care l-a întâlnit. Drept care i s-a făcut următoarea anecdotă: că a întâlnit un om care vorbea cinci limbi şi el a reuşit să se înţeleagă cu el prin semne. Adică îţi spun o anecdotă, ca să-ţi dai seama care a fost atmosfera. Altfel era o viaţă destul de sobră. În general se mânca bine, fiindcă se aproviziona, era bucătărie, bucătari aduşi, şi se tăiau porci, se tăiau viţei, nu era o problemă, nu? Se bea un fel de limonadă. Un fel de limonadă în sticle cu dop de sticlă, pe care-l apăsai, şi dopul cădea înăuntru. Şi asta era o rămăşiţă austriacă, se chemau cracăre. Adică toată lumea când obosea, când alerga prea mult, se ducea la o cârciumă din asta, că erau multe, şi bea nişte cracăre. Satul avea o întreprindere minieră. Se scotea nişte cărbune acolo, pe un deal.
– Era proprietatea statului?
– Nu cred că era… habar n-am a cui era. Deci, asta era chestia, asta era situaţia cu Fundul Moldovei. În orice caz, Stahl ştie cel mai bine dintre cei care trăiesc azi.
– Bernea a fost?
– Nu, Bernea n-a fost. Bernea cred că a venit numai la Drăguş. Stahl ar şti cel mai bine să-ţi povestească despre cum s-a elaborat doctrina, fiindcă asta ar fi cel mai important, adică să fundamentezi şi teoretic acest moment al Fundului Moldovei. Pe urmă Gusti era un foarte bun strateg. Un foarte bun strateg, de a racola oamenii. Şi erau doi, de fapt trei folclorişti muzicali atuncea. Era Brăiloiu, care avea Arhiva Societăţii Compozitorilor, care era de educaţie franceză, era Breazul, Georgescu Breazul, care făcuse şi el o arhivă de folclor la Ministerul Învăţământului, şi mai era şi….. n-ai auzit de el?
– Nu.
– Nu, care făcuse şi el studii în Germania. Între Brăiloiu şi Breazul care era la Conservator, era o oarecare rivalitate. Şi Brăiloiu a stat două săptămâni, şi pe urmă a plecat. Avea probabil altă treabă, şi atunci Gusti l-a adus pe Breazul. A adus şi el nişte aparate, dar eu cu Breazul n-am mai colaborat, fiindcă eu mă legasem de Brăiloiu, şi prieteneşte şi îmi plăcea cum lucra, şi era un om interesant, foarte deştept şi…
– Cred că Brăiloiu polariza mai mult tineretul…
– Brăiloiu a polarizat, sigur că apoi la Societatea Compozitorilor o să vorbim de asta, acolo a adunat o mulţime de lume. Deci, asta este în episodul Fundul Moldovei.
– Avea un plan de muncă stabilit de la bun început, sau fiecare lucra după conştiinţa sa de cercetător?
– Nu erau încă elaborate chestionarele, pe urmă s-au elaborat, pe urmă s-au stabilit sectoarele pe cadre şi manifestări.
– Herseni cu ce se ocupa, ce-l frământa acolo, ce-l interesa?
– Herseni cred că făcea organizaţia socială, chestii din astea. El era încă la început, nu era încă în cadrul celor de frunte…
– Era mai tânăr…
– El era mai tânăr, adică fruntea era Stahl, era Vulcănescu, Paul Sterian, Mitu Georgescu, Nicu Argintescu pentru problemele de artă, cine mai era? Era Milcu, fireşte…
– Între aceste diverse profesii era vreo comunicare? Eu nu văd ce putea să comunice spre pildă antropologul biologic cu folcloristul…
– Fiecare îşi vedea de treaba lui, adică dacă vorbim de antropologul biologic, ei aveau o treabă foarte importantă, făceau toate măsurătorile astea, şi mai făceau şi tratament bolnavilor. Dar Rainer era un om foarte deschis la minte şi foarte deştept, adică pe el nu îl interesa… Îl interesa fără îndoială ce făceam noi acolo, ca să determini tipul antropologic, participa la discuţii. El participa probabil mai mult decât Brăiloiu. Ceilalţi fuseseră deja la nişte monografii, unii au fost chiar de la început. Era Vlădescu-Răcoasa, dar mai puţin importante. Căci cei care au fost la monografiile anterioare erau rodaţi. Şi cei care veneau noi, se lipeau, ca să spun aşa, pe lângă ăştialalţi, nu? Adică aşa s-a format nucleul, care pe urmă s-a mărit. Şi pe urmă, în urma acestui nucleu s-a precizat teoria, şi după ce s-a precizat teoria, fiecare sector a căutat să-şi facă chestionarele, adică să-şi facă problematica.
– Ideea cu chestionarul plutea deja în aer, de acolo a apărut necesitatea chestionarului…
– Da, da, cred că era necesitatea chestionarului, dar nu era un chestionar ca cel al lui Densuşianu sau al lui Haşdeu[iii]. Adică să iei nişte probleme, şi să te duci să le dai unuia, să le completeze. Chestionarul era numai un aide-mémoire.
– Un ghid de discuţie.
– Un ghid de discuţie, totul era pe interviu, toată discuţia era pe interviu, toată discuţia era pe participare, adică dacă te-ai dus la horă sau la nuntă, atuncea notai tot ce se întâmpla acolo. Poate că nu era încă ideea că trebuie să chestionezi şi asupra sensului lucrurilor. Dar în orice caz ce vedeai, trebuia să notezi, şi pe urmă să-i întrebi ce se-ntâmplă, cum faci în cazul cutare, cum faci în cazul cutare, mai cu seamă în probleme economice. Pe urmă structura socială era foarte importantă, fiindcă era sat din ăsta, bazat pe neamuri. Trebuia să iei un neam din ăsta, şi să-i faci arborele genealogic…
– Spiţă de neam.
– Spiţă de neam, da, ne-am dus în partea de sus a satului, la o familie Andromicescu. Familia Andromicescu era una din familiile cele mai nobile, şi avea o casă din astea, gen cetate, o casă cu ocol întărit. Câmpul, hotarul lui, în câmpul ăsta era casa lui, şi gard de jur împrejurul casei, şi casa mare, şi alături o casă mică în care stătea bătrânul, adică era o realitate, o realitate tentantă. Chiar numai să observi şi să notezi, era interesant. Pe urmă la foarte multe cercetări s-au găsit case din astea, cu ocol întărit, la Hunedoara, Haţeg.
– Cred că cea de la Muzeul satului de acolo este.
– Da, e din Haţeg, dar aia din Bucovina era mai frumoasă, asta a lui Andromicescu era, ca arhitectură, superbă. La ei arhitectura e de brad. În Maramureş arhitectura e de obicei din stejar, aici în Bucovina era de brad. Era un sat foarte bun, la nivelul acela, un sat de oameni aşezaţi, trecuţi prin Austria, nu? Şi acolo era un dans care se chema arcanu, şi arcanu era un fel de sârbă, pe care echipa din Fundul Moldovei a dansat-o la Viena, la aniversarea lui Franz Josef. Şi mai trăia cel care a condus echipa, îl chema Ţipău, şi ăsta mi-a povestit tot, cum a fost, cum a fost la Moldova, toate astea există în arhiva Institutului.
– Dacă există arhiva Institutului…
– Există, că s-a dat aia, arhiva Institutului, arhiva de folclor muzical nu s-a pierdut. Fiindcă atunci când a venit războiul, Brăiloiu avea un om de serviciu în arhiva asta, foarte deştept, oltean. Îl chema Dumitru Petcu, care în afară de om de serviciu era şi cântăreţ, el racola în Bucureşti pe piaţă cântăreţi, şi-i aducea la înregistrare, şi Brăiloiu căzuse în mania adunării de icoane pe sticlă. Icoane pe sticlă pictate de unul care se chema Savu Moga. Şi el a făcut o colecţie mare de icoane ale lui Savu Moga şi…
– Nu era şi la Drăguş?
– Ba era şi la Drăguş, şi Petcu îi aduna în cameră. Colecţia Brăiloiu stă în Muzeul Bruckenthal, doamna Brăiloiu a vândut-o muzeului Bruckenthal. Când a venit războiul şi evacuarea, Brăiloiu în loc să evacueze arhiva, cum s-au evacuat toate celelalte instituţii, atunci toată arhiva de folclor şi cilindrii şi tot, nişte lăzi, şi le-a trimis în judeţul Gorj, la Petcu Dumitru acasă, şi le-a băgat în şura de fân. N-a trecut nimeni peste el, n-a trecut nimeni pe acolo, nu s-a atins nimeni de ele, şi în ’49, când am înfiinţat noi Institutul de Folclor, am luat un camion, şi am adus lăzile înapoi.
– Petcu a stat şi le-a păzit cu sfinţenie?
– Petcu a stat acasă.
– Formidbil!
– Da. Deci, asta-i puţin din arhivă din care nu s-a pierdut absolut nimic, nici un cilindru, nici măcar nu s-a stricat, şi cataloagele şi notele şi manuscrisele şi toate sunt la Institutul de Folclor. Datorită acestei idei de a nu trimite pe linia statului, nu? ci a le trimite la Petcu, şi acesta le-a băgat în şura de fân, iar eu am fost acolo când s-au luat lăzile alea. Pe urmă noi am rămas prieteni cu Petcu. Avea o nevastă, nevastă de-a doua, care a fost o mare cântăreaţă, Mariţa o chema. Şi Petcu are doi băieţi. Are şi nişte fete care sunt în învăţământ, dar unul din băieţii lui a fost un mare ospătar, a fost la un moment dat, şeful unui mare hotel de la Braşov. Olteni din ăştia, isteţi, ştii? Aşa că toate materialele astea se găsesc la Institut. Materialele lui Breazul nu erau aşa de complete şi de sistematice. Brăiloiu nu numai că le-a adunat, dar cu Brăiloiu la sfârşit, când el a hotărât să plece, am făcut primul catalog, pe nişte foi mari, pe care am trecut fiecare cântec, cine l-a cântat, când, cum l-a cântat şi aşa mai departe. Acest catalog e manuscris, scris de mine şi acuma în arhiva Institutului de Folclor. Pe urmă, pentru Drăguş, pe urmă s-au tipărit aceste cataloage. De fapt primul catalog este manuscris la arhiva Institutului. Da.
– O ultimă întrebare legat de Fundul Moldovei. Sociologia putea sau nu să vă influenţeze pe Dumneavoastră care aţi fost elevul lui Densuşianu în materie de folclor. Dar aţi simţit o lărgire a orizontului Dumneavoastră?
– Păi, sigur că da. Mai întâi şi întâi că era grupul, şi pe urmă era disciplina ca atare. Adică eu mă ocupam de folclor literar, cu Brăiloiu împreună, el făcea muzica, eu făceam textele, nu? Dar Floria Capsali făcea dansurile, şi Floria Capsali venea la noi, şi discutam, şi se înregistrau melodiile de dansuri. Mac Constantinescu făcea costumele şi schiţele, şi Mac Constantinescu era bărbatul Floriei Capsali, pictorul, nu? Dacă lucrai în grup, sigur că te conectai… Poate că la vremea aia pe mine nu m-a interesat aşa de mult structura socială şi chestiile astea, dar ceea ce erau obicei sau astea, da.
– Dar determinările sociale sau variantele sociale…
– Nu!
– Nu încă?
– Încă nu, n-aş putea să spun de astea la Fundul Modovei…
– Ce aţi făcut după asta?
– M-am dus în Maramureş, şi pe urmă m-am întors în Bucureşti, şi pe urmă în ’29 aprilie m-am dus la Praga. Şi pe urmă eu mă întorceam în fiecare vară de la Praga, şi luam parte la cercetări, şi după aceea mă duceam înapoi la Praga.
– Uitându-mă în biografia Dumneavoastră n-am priceput, cum de aţi participat la cercetări, fiind în acelaşi timp la Praga?
– Păi da, că aşa făceam, că veneam, că mă legasem de toată treaba asta, mă legasem de Brăiloiu. După Drăguş mă legasem şi mai tare de toată chestia asta…
– La Praga de ce v-aţi dus?
– Ca să fac slavistica.
– Cum mergeau aceste lucruri împreună, totuşi?
– Mergeau că nu… sociologia era o distracţie, pentru mine, adică eu n-am vrut să mă fac sociolog niciodată. Eu am vrut să mă fac filolog slav. Îţi povestesc eu pe urmă, cum m-am reîntors la folclor, eu am continuat să fac folclor prin legătura cu Brăiloiu, înainte de toate.
– După Fundul Moldovei a venit Drăguşul, nu? Mai am, totuşi, o întrebare legat de Fundul Moldovei. Vorbiţi de Filaret Mândrilă vizitiul, şi că de la el aţi auzit prima oară cântece noi, din armată. Iar Brăiloiu căuta cântece vechi. Întrebarea mea este: de fapt Brăiloiu şi toată cercetarea asta periodică de cântece şi poezie populară mergea spre arhaic, făcând abstracţie de restul, sau vroia să vadă repertoriul global? Că dacă se uita la tot ce se cântă, era deja sociologie…
– Filaret Mândrilă era un băiat tânăr, care abia se întorsese de la armată, şi făcuse armata la grăniceri. Şi în repertoriul său de cântece avea un cântec despre grăniceri. Grănicerul când soseşte, nu ştiu ce, există textul la Institutul de Folclor. Deci, el era vizitiu, deşi era un informator tip, că Brăiloiu spune undeva care sunt informatorii tip. Informatorii tip sunt cei care păstrează foarte bine folclorul în ansamblul său. Şi Filaret Mândrilă era unul care lucra cu noi, fiindcă era vizitiu, şi când nu se ducea nicăieri, venea acolo, şi ne mai cânta un cântec. Deci, Filaret Mândrilă tânăr om abia întors din armată, n-avea probabil un repertoriu foarte vechi, dar pe Brăiloiu l-au interesat chestiile astea. Brăiloiu a avut, în sensul ăsta, dacă vrei, a avut o viziune sociologică asupra lucrurilor. O dovedeşte şi cartea lui asupra vieţii muzicale din Drăguş, unde el a luat toate cântecele care se cântau în Drăguş la momentul acela, n-a luat numai cântecele vechi. Drăguşul avea probabil mai puţine cântece pe care muzicologii le socoteau vechi, decât Fundul Moldovei, fiindcă Fundul Moldovei cunoştea doina. Şi Brăiloiu a căutat doine în Fundul Moldovei, fiindcă doina era hora lungă a lui Bartók, care a găsit-o Bartók în Maramureş, era hora frunzii, era doina oltenească şi toate celelalte. Deci, era în momentul acela socotit unul din straturile muzicale cele vechi, şi Brăiloiu l-a căutat. După cum Brăiloiu a căutat cântecele de înmormântare, cântecele rituale de înmormântare, pe care le-a publicat în Ale mortului din Gorj. Dar, când am fost noi la Drăguş şi am asistat la înmormântare, Brăiloiu a cules tot ce se cânta la înmormântare, adică toate bocetele care n-aveau nimic cu cântecele ceremoniale vechi, dar vorbeau despre oameni, despre durerea lor, despre nu ştiu ce, aşa că el a avut o deschidere faţă de cântecele astea. Dealtfel, el a şi lansat ideea că există în cântecele lirice un strat care se cheamă cântecele moderne. Cântecele moderne care sunt, spunea el, cântecele din Muntenia. Cântecul nou muntenesc are foarte multă legătură cu cântecele militare, cu lucrurile astea, deci un strat nu de cântece noi în sensul în care sunt cântecele noi de acuma, adică ceea ce astăzi se socoteşte cântec nou, fiindcă este text nou, adică text cu referinţe la realitatea contemporană, nu? Dar, în general folclorul este întotdeauna contemporan, adică tot ce se cântă, eu socotesc că face parte din repertoriul lor contemporan. Sigur că sunt straturi.
– Influenţe.
– Influenţe, dar dacă faci folclorul unui sat, trebuie să iei pe tot. Şi Brăiloiu în metoda lui de cercetare, el face diferenţă, în Gorj, între informatorii vechi, cei care deţineau repertoriul general al satului, neinfluenţat în general, cântece vechi sau noi, dar din repertoriul curent al satelor şi repertoriul celor care au fost plecaţi. Şi în Gorj erau foarte mulţi plecaţi, şi veneau înapoi, şi citează chiar un caz din ăsta, şi spune că a fost ucenic la Bucureşti, şi ce-a făcut şi… Trebuie să te uiţi odată în textul ăsta, şi să vezi cum diferenţiază Brăiloiu lucrurile astea.
– Spuneaţi că la Fundul Moldovei el înregistra şi Dumneavoastră notaţi textul. Şi de atunci vă interesează folclorul literar…
– Fiindcă nu sunt muzicant.
– V-a interesat şi altceva decât cântece şi poezii? Felul în care povestesc oamenii?
– La cercetări? Nu, nu. Acolo eram foarte legat de Brăiloiu, mă întâlneam pentru prima dată cu el. Şi basmele şi toate astea au intrat târziu în cercetare.
– Faţă de Densuşianu cu care aţi făcut folclor, ce era nou la Brăiloiu?
– La Brăiloiu întâi a fost muzica nouă, că Densuşianu nu a făcut niciodată muzică. Şi pe urmă, contactul cu sociologia, ştii. Adică o legătură directă între ceea ce se cântă şi viaţa oamenilor. Şi pe urmă la Brăiloiu a fost foarte mult, după aceea, şi asta m-a interesat şi pe mine foarte mult, plasarea cântecelor, adică a melodiilor şi textelor, în ansamblu, în obiceiuri, în dansuri, de pildă melodiile de dansuri separat de celelalte, pe urmă şezătorile, şi pe urmă obiceiurile de nuntă şi toate astea.
– Deci, aceasta aţi început s-o urmăriţi deja la Fundul Moldovei?
– Sigur! Păi noi am mai făcut, am şi stat la ceremoniale de nuntă. Cred că mai puţin am avut ocazia acolo, cu Brăiloiu, aşa după câte îmi amintesc, să asistăm la o înmormântare. Deşi Brăiloiu avea o legătură bună cu un popă din satul de jos, cu care a discutat şi probleme de obiceiuri, de obiceiuri legate şi de biserică şi de toate acestea, dar pe urmă, când am ajuns la Drăguş, acolo au fost cazuri de înmormântare, la care am asistat, şi am cules cu fonograful pe marginea gropii, am înregistrat bocete. Şi în studiul lui Brăiloiu cu Bocetul la Drăguş, acolo el arată întotdeauna că textele au fost notate de mine, şi unele observaţii, acolo deja am intrat mai adânc în cercetarea obiceiurilor.
– Adică nu numai textul şi melodia, ci în general… obiceiul.
– Contextul general. Adică un dublu context, fiindcă noi făceam contextul folcloric, adică obiceiul, nu ştiu ce, şi pe de altă parte, fiind într-un grup social, eram incitaţi să vedem şi contextul sociologic. Şi pe urmă, când Brăiloiu a avansat mai mult cu chestiile astea şi a ajuns să culeagă, mai ales în Runcu, când a ajuns să culeagă în legătură cu obiceiurile de înmormântare, că acolo erau cântecele astea funebre, ceremoniale, zorile, bradul, şi a ajuns să culeagă aceste cântece şi tot ce se face în legătură cu înmormântarea, el a cules cu Stahl, şi atunci se vede foarte bine, că Stahl stenografia. Brăiloiu punea întrebări în legătură cu moartea, cu viaţa de dincolo, cu riturile de înmormântare şi cu nu ştiu ce, şi Stahl nota răspunsurile. Adică, neputând înregistra atunci, că n-aveam fonografe. Puteam înregistra muzica pe cilindri, dar foarte puţin, nu puteam să înregistrez o convorbire. Atuncea Brăiloiu făcea convorbiri cu informatorii lui. Şi acolo a avut o informatoare foarte bună în legătură cu asta, bună cântăreaţă, şi cunoscătoare, Maria Arbagic. Atuncea el întreba, şi Stahl stătea alături de el, şi nota răspunsurile. Şi aşa, în materialele culese de ei împreună, acolo găsim informaţia foarte mare etnografică, adică în legătură cu obiceiurile, mai mult decât cu obiceiurile, în legătură cu credinţele şi toată mitologia care stă la baza acestor obiceiuri. Şi asta a fost colaborarea foarte importantă între Brăiloiu şi Stahl.
– În memoriile lui Stahl sunt destule relatări despre aceasta.
– Da, ei au colaborat foarte strâns.
– La Fundul Moldovei aţi văzut cum lucra Floria Capsali, soţia lui Mac Constantinescu, pictorul. Ea avea deja un sistem de notare a figurilor de dans?
– Nu avea.
– Şi atunci cum nota?
– Învăţa ea. Înainte de toate, ea era o artistă, ea învăţa, Mac făcea pictură, făcea schiţe, nu ştiu ce, dar metoda notării dansurilor, asta e o problemă care a apărut… probabil că ea ştia ceva despre lucrurile astea, dar sistem de notare a apărut mult mai târziu. Fiindcă sunt două sisteme de notare a dansurilor populare. Pe urmă, după înfiinţarea Institutului au fost mari discuţii, ce fel de sistem să adoptăm.
– După război….
– După război. Înainte de război nu s-a pus încă problema. S-a pus descrierea şi învăţarea dansului. Asta avea deja o tradiţie la noi, învăţarea dansurilor populare, fiindcă erau toţi ăştia, care au devenit pe urmă coregrafi, fraţii Buruc sau Judet care aveau echipe între cele două războaie, echipe de tineri din societatea bună, pe care-i învăţau dansuri populare.
– Curentul ăsta poporanist.
– Da. Dar Floria Capsali era altă calitate, fiindcă ea venea de la Paris, venea cu o şcoală coregrafică bună, şi ea s-a orientat spre balet.
– Dar n-a scris despre…
– A scris ceva în Sociologie, în volumul ăla mare, în care s-au publicat diverse studii, acolo cred că a scris şi ea ceva.
– Nu aveţi colecţia de „Sociologie românească”?
– Nu.
– Importanţa Fundului Moldovei din punctul de vedere al elaborării teoriei… eu n-am priceput asta. Elaborarea unei teorii nu este o treabă colectivă. Nu înţeleg, cum era elaborată teoria?
– Erau nişte premise care reieşeau, nişte modalităţi de cercetare, care probabil că s-au practicat foarte mult la Nereju. Dar la Fundul Moldovei s-au dus discuţii lungi asupra acestor modalităţi, şi atuncea s-a codificat, ca să zic aşa, sistemul. Între cadre şi manifestări şi toate, toată structura sistemului, adică sistemul acesta sociologic al lui Gusti a prins contururi acolo, nu? Şi pe urmă ăsta a fost aplicat la Drăguş şi la Runcu şi la Cornova cu consecvenţă. Grupurile erau formate după sistemul: unul făcea manifestări economice, altul făcea manifestări spirituale, altul făcea relaţii de familie.
– La Fundul Moldovei nu erau încă divizate?
– Erau deja divizate. Faptul că la Fundul Moldovei Gusti a simţit nevoia să-l aducă pe Brăiloiu, să fie acolo unul care se ocupă de muzică. Tot aşa, de luat folclorist literar era foarte uşor, că putea să ia de la facultate, că erau studenţi, nu? Dar faptul că a simţit nevoia să-l aducă pe Brăiloiu, şi apoi să-l aducă pe Breazul, că a simţit nevoia s-o aducă pe Floria Capsali, că l-a adus pe Rainer cu Milcu să facă antropologie fizică, antropologie biologică, adică deja erau nişte premise ale sistemului, sau în capul lui era deja un sistem care trebuia rotunjit. Şi atunci, acolo, în aceste discuţii lungi şi colective, acolo…
– Cine vorbea cel mai mult acolo?
– Toţi. Stahl, Vulcănescu, Mitu Georgescu, Argintescu…. Argintescu era un estetician care a trăit până acum de curând… Fireşte, bătrânul Rainer, care era o personalitate… Erau oameni foarte de seamă.
– Milcu cum era? S-a spus despre el, că ar fi făcut carieră fiindcă era ginerele lui Parhon.
– Nu, nu. El era asistentul bine văzut al bătrânului Rainer. Şi bătrânul Parhon până după război n-a fost nimic. N-a fost o personalitate foarte importantă. El s-a ridicat odată cu socialismul, fiindcă aveau nevoie de o personalitate… Ar trebui, prin doamna Apolzan, să reconstituim lista celor care au fost în fiecare echipă.
– O am deja. Ştiţi de unde? Din Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială din 1936. Acolo sunt toate. Asta nu e o problemă. Problema este, dacă aţi putea spune despre fiecare ce a făcut mai târziu în viaţă, dacă au dispărut sau nu din cultură?
– Da, despre mulţi aş putea să spun, poate că nu despre toţi, despre unii nici nu-mi aduc aminte că au fost, dar despre mulţi aş putea să spun… sigur.
– Sunt trei-patru studii care vorbesc în 1936 despre drumul parcurs din ’25 până în ’35.
– Se vede şi cum a crescut.
– Sigur că da, cu cifre, nume, lucrări, cu tot, tot, făcut nemţeşte. Cum s-au comportat oamenii în faţa fonografului, şi aţi spus că n-a fost nici o problemă, singurul lucru de care se temeau era fotografia, că este umbră şi mă rog… Atunci – nu acum, după 60 de ani, dar atunci – vă dădeaţi seama despre ce era vorba?
– Chestia cu umbra? Da, fiindcă chestia cu umbra este legată de cercetarea în legătură cu Meşterul Manole. Zidarii au fost presupuşi că iau umbrele copiilor şi le bagă în zid. Şi atuncea măsoară umbra, cumva dacă măsoară umbra cuiva, un zidar poate să te omoare, fiindcă ţi-a măsurat umbra. Este o practică magică. Şi Caracostea[iv], care se ocupa cu Meşterul Manole, citează un proces care a fost undeva în zona Turnului Severin, cu nişte zidari care au fost daţi în judecată, pentru că au luat umbra unor copii, şi copiii ăştia ar fi murit. Adică, ideea asta era la ei, la ţărani, că dacă cineva poate să-ţi ia umbra, poate să te omoare. Ca o făcătură.
– Dumneavoastră l-aţi ascultat pe Caracostea, şi ştiaţi de treaba asta. Dar ceilalţi?
– Păi, dar cine se ducea la ţară şi studia toate superstiţiile, dacă ne uităm bine, probabil la…
– Dar nici n-a apărut atunci, la Fundul Moldovei.
– Nu, a apărut la Drăguş. Dar oamenii care aveau legături… la români este foarte complicată chestia asta, fiindcă majoritatea românilor au o bază folclorică din familie. Cu toţi băieţii ăştia de ţărani, care erau atunci, nu?
– Cu excepţia lui Stahl. Şi a lui Gusti.
– Care nu erau ţărani.
– Foarte interesant. Deci, eram la umbre. Spuneaţi, că asta nu constituia o problemă, fiindcă fiind de la ţară, puteaţi înţelege… Dar oricât de mult aţi fi fost de la ţară, tot domni eraţi faţă de cei de acolo, reprezentaţi o altă cultură… Nu ştiu dacă asta v-a pus pe gânduri?
– Nu ştiu dacă răzeşii ăia moldoveni din Fundul Moldovei, ei faţă de noi, ei ne acordau nouă foarte mare respect. Fiindcă ei se considerau totuşi cineva. Noi veneam la ei, ne primeau, ca pe nişte oaspeţi, iar noi eram nişte bieţi studenţi.
– N-aveau ţăranii complexe faţă de Dumneavoastră.?
– N-am avut impresia că Fundul Moldovei ar fi avut complexe. Ei erau foarte nobili, ţi-am spus, primarul Frâncu a venit cu maşina să viziteze. Când m-am dus eu prima dată în Maramureş să culeg, când eram încă student, şi m-am dus la joc să culeg cântece, nu? şi aveam feciori prieteni în sat, că tot aveai prieteni în sat, şi la un moment dat ei au început să se taie cu cuţitele, că aşa se întâmpla acolo, la joc, pentru fete se tăiau cu cuţitele, şi atuncea unul dintre prietenii mei a venit la mine şi mi-a spus: Domnişor, ieşi afară, că noi avem ceva de lucru aici. Şi m-au rugat să ies afară, şi ei s-au tăiat, şi când au terminat, m-au chemat înapoi. Dar ei mă protejau, şi mă considerau domnişor, fiindcă eram băiatul popii. Adică relaţiile mele cu ei erau altele, decât relaţiile noastre cu aceşti nobili răzeşi din Fundul Moldovei. Noi eram nişte orăşeni veniţi acolo, dar ei erau foarte tari pe nobilimea lor.
– Exista mentalitatea aceasta de răzeş, nu de ţăran oarecare.
– Da, sigur că da. Era o familie Ursachi acolo care aveau casă întărită, din aia… Şi ei făceau foarte mari deosebiri între cei care erau răzeşi înstăriţi şi cei săraci din sat. Adică erau şi oameni săraci, între ţigani, şi pe urmă făceau foarte mare…
– Era şi colonie de ţigani?
– Nu, erau şi nişte mine acolo… Şi făceau foarte mare deosebire faţă de huţuli, pe care-i socoteau mai puţin valoroşi. Ucrainenii ăştia în toată zona erau socotiţi mai puţin valoroşi. În Maramureş, unde erau mulţi ucraineni, şi noi eram vecini cu satele ucrainene, era un proverb care spunea: cal verde şi rus cuminte…
– Nu există.
– Nu există. Aşa că era diferenţă din asta. Ideea asta că există o ţărănime unitară, care gândeşte… asta-i o prostie. Categoria cea mai de sus, adică liderii acestei comunităţi de răzeşi, economic intraseră în economia burgheză.
– Gândea în termeni de piaţă.
– Gândea în piaţă, şi politic intrase în politica burgheză, fiindcă el era sau liberal sau nu ştiu ce, ştii?
– Foarte interesant. Au fost şi evrei, şi nemţi în Bucovina…
– Au fost şi evrei. Cu evreii erau două probleme: evreii care intraseră în economia de piaţă, şi care erau elementul, ca să zic aşa, al colonialismului periferic. Adică evreii mari, ăştia colaborau cu aceşti oameni, că prin ei cumpărau munţi, cumpărau pădurile. Nu cumpărau prin comunitate, că nu aveau nevoie, le cumpărau prin interpuşi. Şi pe ceilalţi îi finanţau prin camătă, că ei dădeau bani cu camătă, şi pe urmă îţi lua pământul, te dădea în judecată şi… Asta cred că a fost la ţară, în anumite zone, în afară de agitaţia politică, asta a fost sursa antisemitismului. Adică o sursă, o motivaţie economică reală.
– La altă scară au fost evreii mici…
– Evrei mici. Evreii mici de prin Maramureş, când a venit războiul, când a venit Hitler, foarte mulţi i-au ajutat. Acolo la Brep gazda noastră, Maria era foarte bună prietenă cu evreica din sat, vecina ei, Haya. Şi Haya a scăpat, şi s-a întors din deportare, şi a venit în sat, şi au trăit încă vreo câţiva ani împreună, şi pe urmă a plecat Haya în Palestina. Şi au rămas în corespondenţă, şi când unul din băieţii ei s-a însurat, tot cu o evreică din Maramureş, dar din alt sat, a venit la Brep, şi a făcut nuntă acolo, cu prietenii ei români. Adică, vezi, chestiile sunt omeneşti… foarte, de la caz la caz foarte complicate, nu?
– Evreii din Maramureş constituie o categorie aparte, în întregul Imperiu Austro-Ungar cred că a fost singura regiune unde s-au integrat în mediul rural.
– Da, erau şi mulţi. Este în Maramureş un strat de evreime care a venit din secolul al XVIII-lea, jumătatea secolului al XVIII-lea. Dar numărul lor s-a înmulţit foarte tare în 1914, după 1914. În timpul războiului cu austriecii, ruşii au ajuns la Carpaţi şi au ocupat Lemberg. Atunci evreii, de frica ruşilor şi a pogromurilor – era cunoscută chestiunea de la Hmelniţki – atuncea au trecut Carpaţii, şi s-au aşezat în Maramureş. Atuncea s-au înmulţit foarte mult… Am făcut o paranteză…
– A mai fost o chestie, mai mult de istorie instituţională. La Fundul Moldovei Gusti a propus o Asociaţie a monografiştilor, din care nu s-a ales mare brânză, dar nu ştiu dacă a avut ecou printre cei de acolo, sau numai sociologii au fost cuprinşi…
– Nu, toată lumea, nu era diferenţă atunci, adică ei erau majoritatea. Adică, indiferent că unul făcea păstorit, sau altul făcea…
– Herseni se ocupa cu păstoritul.
– Herseni se ocupa cu păstoritul, sau că altul făcea structuri de familie, sau că altul făcea spiritualitate sătească, ei tot erau sociologi, majoritatea erau totuşi sociologi, noi eram cei puţini, adică cei care nu eram de formaţie direct sociologică, eram cei puţini, folclorişti, pictori, coregrafi, medici, toţi ăştia, şi medicii, cred că medicii, Milcu şi toţi ăştia, au fost foarte legaţi. Fiindcă Mitu Georgescu era medic…
– Dar el n-a practicat, se ocupa de statistică, pe urmă a lucrat la Manuilă. Tot acolo s-a făcut, ca să zic aşa, primul muzeu. Ei au făcut într-o clasă de şcoală o expoziţie. Pe urmă la Seminar au mai făcut o expoziţie, dar Dumneavoastră n-aţi mai venit.
– Eu aduceam totdeauna nişte lucruri pe care le salvam din sat. Şi pe urmă de-abia în ’35-’36 a intervenit ideea unui muzeu al satului. Cred că aici a avut un rol foarte mare Stahl şi Victor Ion Popa. Victor Ion Popa, care intrase, era un om foarte deştept.
– A fost şi la Fundaţie.
– Şi nu ştiu în ce măsură toată chestia asta nu s-a legat şi cu o chestie mai largă, care era la un moment dat obiceiul să se facă, Luna Bucureştiului. La această Lună a Bucureştiului se făceau serbări populare, nu ştiu ce, era un fel de rădăcină foarte îndepărtată a Cântării Românei. Era doamna Tătărăscu care organiza.
– Soţia politicianului[v]?
– Da, sigur, el era ministru, şi ea organiza Luna Bucureştiului, târgul se organiza acolo, unde este hotelul Intercontinental, unde-i teatrul, acolo era…
– Era teren viran acolo…
– Era teren viran acolo, cu un circ, cu diferite gherete în care se vindeau tot felul de lucruri.
– Interesant. După Fundul Moldovei, aveaţi planul să treceţi munţii, şi să mergeţi acasă. Pe urmă v-aţi dus la Praga.
– M-am întors întâi la Bucureşti. M-am întors la Bucureşti, şi pe urmă m-am dus la Praga în ’29, în aprilie. Am terminat Universitatea, mi-am luat licenţa, am fost profesor la Spiru Haret vreo 4 luni, profesor suplinitor, la profesorul de limba română, Vasile Haneş. Erau doi fraţi Haneş, Petru Haneş care a scris mai multe cărţi, şi Vasile Haneş care era profesor de limba română la Spiru Haret. Şi pe urmă am obţinut o bursă de schimb cu Cehoslovacia, şi m-am dus la Praga. Am stat la Praga, şi am învăţat ceheşte până în vară. Şi vara, când m-am întors acasă, fiindcă eu aveam totuşi legătură cu ei, m-am întors acasă şi m-am dus la…
– Aţi corespondat cu… cu cine? Cu Brăiloiu?
– Cu Brăiloiu. Pe urmă m-am dus la Drăguş.
– În Cehoslovacia aţi observat asemenea preocupări…
– Era, mai târziu am aflat eu că era un profesor de sociologie acolo, slovac pe care-l chema Ştefanek[vi], fratele generalului Ştefanek din primul război mondial, şi el era profesor de sociologie la Bratislava. El avea legături, oarecum spirituale cu şcoala bucureşteană, adică ştia de ea, nu ştiu ce.
– Dar ceilalţi, Masaryk[vii], cel puţin sociologii actuali zic căi Masaryk este părintele lor spiritual…
– Da, dar nu era…
– Sociologie empirică sau mă rog, umblatul la ţară, la sat, n-a fost la fel?
– La universitatea unde am fost eu, în cercul în care am fost eu, universitatea din Praga era o universitate atunci foarte tare filologică. Şi aveau cel mai important centru de slavistică, din Europa, în momentul acela, fiindcă Masaryk şi cu Beneš[viii] au invitat o mulţime de slavişti de seamă care au emigrat din Rusia sovietică, şi au cumpărat, au făcut o bibliotecă de cărţi de slavistică grozavă, pe care le-au cumpărat din Uniunea Sovietică. Ei aveau legătură cu Uninunea Sovietică, fiindcă ei din 1922 aveau legături comerciale. Cehoslovacia a fost prima ţară care a avut legături comerciale, aşa că la Praga la librărie aveai toată literatura rusă, sovietică, se putea citi la librării, se putea comanda la Praga orice. Şi ei erau orientaţi foarte tare pe slavistică, şi eu m-am dus acolo să învăţ slavistică.
– Cine v-a îndrumat spre slavistică?
– Maramureşul, fiindcă eu fiind în Maramureş, preoţi din satul vecin, vechea slavă fiind legătura cu literatura noastră veche şi toate chestiile astea. Şi fiindcă eram la graniţă.
– Bine, dar Bucureştiul nu exploda de slavofilie.
– Bine, dar nici nu era slavofilie atuncea, era interesul pentru filologia slavă, pentru asta era. Nici Praga nu era slavofilă. Adică nu era anti-rusă, cum era Polonia, nu? Polonia a fost întotdeauna anti-rusă, şi polonezii şi ucrainenii. Toţi au fost anti-ruşi, nu? Cehii erau plini de respect faţă de lumea slavă, şi se considerau acuma un centru important al lumii slave, după ce Uniunea Sovietică devenise periferică. Dar Masaryk n-a fost niciodată un prieten al sovietelor.
– Era prea european.
– Da, n-a fost. Adică s-a concentrat acolo foarte multă lume.
– Deci, aţi făcut două lucruri. La Praga nu v-aţi ocupat de folclor?
– Ba da, la Praga m-am întâlnit mai târziu cu Bogatyrev[ix], care era marele folclorist.
– Marele Bogatyrev.
– Da, am fost foarte bine, şi am lucrat cu el.
– El era emigrant, sau cum?
– Nu, el a venit acolo ca funcţionar al misiunii comerciale. Fiindcă ştia multe limbi – am să-ţi povestesc o dată toată povestea cu Jakobson[x] – şi pe urmă, când a început teroarea stalinistă, el a fost rechemat. Şi prietenii lui i-au spus să nu se întoarcă. Şi atunci el a rămas la Praga, şi a început să facă cercetări de lingvistică – el avea deja o formare lingvistică – să grupeze acolo… Nu a fost foarte bine primit de cehi. Căci cehii erau foarte xenofobi în ce priveşte universitatea şi cultura lor, şi toate astea. Dar a intrat în legătură cu suprarealismul ceh, că el venea de la futuriştii ruşi, el venea de la Hlebnikov[xi], venea de la Maiakovski[xii] şi de la ăştia, deci era natural să intre în legătură cu suprarealiştii.
– … cu premiul Nobel.
– Da.
– Avea peste 80 ani…
– Bogatyrev a venit cu o bursă, şi pe urmă nu s-a mai întors, şi a rămas acolo. Când au intrat hitleriştii, în ’39, el a spus că e cetăţean sovietic, şi s-a dus înapoi.
– Şi nu i-au făcut nimic?
– Nu i-au făcut nimic. Avea doi băieţi. Unul dintre ei a fost închis, poet, bun poet, a murit acum doi ani, şi şi-a văzut familia, că nu-şi văzuse familia de 20 ani.
– În vara lui ’29 vă întoarceţi pentru Drăguş, sau de ce?
– În ’29 m-am întors la Bucureşti, şi m-am dus la Drăguş. Atunci Brăiloiu avea deja o echipă formată. Adică Brăiloiu avea deja Uniunea Compozitorilor, avea deja Arhiva de folclor. Şi atuncea Brăiloiu a venit acolo cu o echipă formată. Cu Harry Brauner, cu Matei Socor, cu Stroia. Stroia Mohu era din comuna Mohu de lângă Sibiu, şi care făcuse tot Conservatorul de la Bucureşti. El era deja profesor la Conservator, şi i-a adus el acolo. Pe Matei Socor îl ştiam, pe Harry Brauner îl ştiam, aşa că deja… Şi eu eram, fiindcă eu lucrasem cu el la culegere de texte. Atunci am format un grup. Şi atunci nu mai era ca la Fundul Moldovei, unde noi culegeam folclor într-o sală de clasă, numai Brăiloiu şi cu mine. Atunci ni s-a dat o casă care s-a numit Laboratorul de folclor. Casa lui Iurcovan, vizavi de primărie. Şi atuncea s-au făcut toate înregistrările. Fireşte, nu? Umblând prin sat, căutând oameni, Harry Brauner era foarte isteţ, era în stare să aducă orice fel de informator.
– Povestea şi Stahl cu admiraţie, că putea să aducă pe oricine.
– Da, da. Brăiloiu era pedant, ştii, în munca lui. Adică, el avea părerea că nu poţi să lucrezi cu oamenii foarte devreme, fiindcă oamenii au de lucru, şi poţi să lucrezi foarte bine seara. Aşa că lui puteai să-i aduci informatori şi ziua, dar el era interesat să aibă oamenii buni seara. Şi atuncea la lampă stăteau, şi făceau înregistrări. Şi după ce se terminau toate astea, Brăiloiu cerea să punem lucrurile la punct, adică se făceau deja fişe de fonogramă şi texte şi nu ştiu ce… şi toate astea trebuiau puse la punct şi trecute în catalog. Şi era un grup de fete care cânta, şi nu le-am luat vârsta sau nu ştiu ce, nu le-am luat nişte date, şi atuncea pe la 11 sau 12 noaptea Brăiloiu a zis: „Da’ de ce nu le-aţi luat?” Şi atunci Harry Brauner a plecat, şi s-a dus să le caute acasă, şi să le aducă înapoi… Atuncea fiind un grup şi fiind foarte mulţi, şi atmosfera de la Drăguş era alta decât la Fundul Moldovei…
– Asta vroiam să întreb, Dumneavoastră ca maramureşan cum aţi perceput această schimbare foarte mare? Acolo ortodocşi, răzeşi, aici Ţara Făgăraşului, greco-catolici?
– Aici cu catolicia e o poveste întreagă. Aici era o biserică nouă, era biserica ortodoxă, şi era o biserică veche, care era biserica unită, dar popa, popa bătrân, mi se pare că îl chema Făgărăşanu, avea o casă foarte frumoasă, ştii, a păstorit cât a păstorit, şi popa unit pe care îl chema Iurcovan, a avut un băiat şi l-a dat popa Iurcovan să studieze teologie unită, sau invers, nu mai ştiu. Şi când a venit popa ortodox ăsta, care era teolog unit, fiindcă nu vroia să plece din sat, a trecut la ortodoxism, şi a devenit ortodox. Adică nu era rigoarea care era în Maramureş. Că în Maramureş toată lumea fiind unită, când a început propaganda ortodoxă împotriva unirii, lumea a socotit că ăştia sunt nişte intruşi şi nişte duşmani, ştii?
– Aici a fost aşa…
– Aici, ca-n sud, aici totul a fost mai labil. Dar, erau foarte muncitori drăguşenii, spre deosebire, la ei munca conta. Aveau un hotar slab, nu foarte bogat, şi atunci lucrau foarte mult la satele săseşti de peste Olt. Că Ţara Oltului mergea până la Olt şi dincolo de Olt erau satele săseşti, şi atuncea ei se duceau acolo să lucreze, acolo erau toţi oameni înstăriţi, aveau case frumoase, aveau şure, aveau hambare, aveau multe bivoliţe.
– Din ce făceau avere?
– Numai din agricultură, numai din muncă… erau foarte muncitori…
– Care a fost aportul acelora care făceau drumul spre America şi înapoi?
– Au fost mulţi „americani”, câţi au venit şi câţi s-au dus acolo, nu ştiu, nu cred că contribuţia americanilor la economica noastră rurală a fost hotărâtoare.
– Dar măcar acolo, la Drăguş.
– Au trimis probabil bani, dar nu s-au întors decât în timpul depresiei, s-au întors câţiva acolo, toţi ăştia erau cunoscuţi, erau solicitaţi…
– În folclorul lor apare treaba asta?
– Apare, am cules cântece despre americani: „Cine a făcut horele, Misler cu vapoarele”. Şi Mister nu era „mister”, era unu’ Misler, care avea o companie de navigaţie, şi care-i încărca pe ei clandestin la Hamburg, şi treceau Oceanul, şi intrau clandestin în America, că era nevoie de mână de lucru. Şi atunci ei aveau un cântec, pe care l-am cules acolo: „Cine a făcut horele, Mister cu vapoarele”… La Drăguş era deja, din punctul de vedere al cercetării de grup, acolo era fireşte mult mai organizat. Se ţineau şedinţe de grupuri mici, se ţineau în fiecare zi, se ţineau şedinţe în care se spunea ce s-a făcut, adică era foarte bine organizat, şi la masă se spuneau epigrame…
– De exemplu, ştiţi vreuna?
– Păi, epigrame, nu ţi-am spus?
– Mi-aţi spus cu Popescu-Spineni.
– Da, da, Argintescu, ăsta era un mare epigramist. Făcea epigrame la toţi. Argintescu-Amza îl chema. A fost istoric de artă. A murit acum 7-8 ani.
– În legătură cu Drăguşul am citit că lui Gusti ideea organizării satului i-a venit prin Frâncu, l-a impresionat foarte mult venirea lui Frâncu la Drăguş. Vă aduceţi aminte de aceasta?
– Frâncu era un om foarte întreprinzător, era un mare lider şi acolo…
– Le-a dat nişte idei drăguşenilor în legătură cu problema unui pârâu…
– Acolo, la Drăguş era un râu. Râul Sâmbetei. Şi era o dispută pentru apă în legătură cu Drăguşul şi cu Sâmbăta de Jos. Şi cu procese. Deviau râul, că ei aveau nevoie de apă pentru moară, pentru joagăr, pentru toate astea. La Drăguş chestiunea devenise mult mai generală. Faptul, de pildă, că era Matei Socor. Matei Socor era cu „Adevărul”[xiii] şi „Dimineaţa”[xiv]. Matei Socor l-a adus pe Brunea-Fox[xv], care era marele reporter. Şi atunci Brunea-Fox a făcut nişte reportaje despre cercetarea de la Drăguş, în „Realitatea ilustrată”[xvi], cu fotografii, cu tot. Adică, deja devenise o chestie, nota asta generală, socială şi oarecum mondenă, şi toată lumea s-o ştie, nu?
– La Fundul Moldovei n-avea publicitate?
– N-avea publicitatea pe care a căpătat-o la Drăguş. Pe urmă s-a făcut şi filmul, filmul care există la Institut. A fost şi la Fundul Moldovei pare mi-se un film. Aici, la Drăguş, s-a făcut un film cu o nuntă, Mihai Manoilescu a fost naş la o nuntă, există fotografiile.
– Nu ştiam, auzisem însă o anecdotă: că Vulcănescu nu-şi găsise un costum popular pe măsura lui, şi n-a putut să convingă pe nimeni să-i facă unul, nimeni nu-i putea spune un preţ, că ăsta nu era marfă. De aceea a făcut el studiul cu teoria şi sociologia economiei rurale, studiu faimos pe vremea aceea.
– El era un cap foarte bun, Vulcănescu. În afara faptului că era un economist în fond, şi pe urmă a început să se ocupe de problemele de spiritualitate, de religie, de nu ştiu ce, şi definirea ortodoxiei, şi influenţa lui Berdiaiev[xvii], şi toate lucrurile astea. Dar, el continua să fie economist, fiindcă pe chestia asta a fost închis, ştii?
– Nu pentru Berdiaiev.
– Nu pentru Berdiaiev, da.
– VA URMA –
* Pop, Mihai (1907-2000), folclorist şi antropolog, participant din 1928, alături de Constantin Brăiloiu, la activitatea de cercetare monografică (Drăguş, Runcu, Cornova). În 1939 conduce, împreună cu Anton Golopenţia, grupul de cercetare sociologică din plasa Dâmbovnic, iar în 1945 participă la cercetarea iniţiată de Golopenţia la Hodac. După război ia parte la întemeierea Institutului de Folclor şi devine profesor la catedra de folclor de la Universitatea din Bucureşti. Este întemeietorul şcolii de antropologie culturală din România. A fost distins cu premiul Herder.
[i] Bartók, Béla (1881-1945), compozitor, pianist şi muzicolog maghiar, remarcabil culegător al folclorului muzical. A contribuit la înnoirea limbajului muzical prin asimilarea creatoare a elementelor folclorice maghiare şi româneşti. Membru al Academiei ungare de ştiinţe.
[ii] Kiriac, Dimitrie G. (pe numele adevărat Dumitru Georgescu; 1866-1928), muzician, fondatorul societăţii corale Carmen. Contribuţii la constituirea şcolii naţionale de compoziţie şi a unui stil specific rezultat din interferarea moştenirii bizantine cu elemente ale folclorului muzical. Culegător de folclor muzical.
[iii] Haşdeu, Bogdan-Petriceicu (1838-1907), scriitor, lingvist, folclorist şi istoric, unul dintre spiritele enciclopedice ale culturii române, poliglot şi polihistor, fondator al unui mare număr de publicaţii. Întemeietor al lingvisticii, filologiei şi lexicografiei ştiinţifice româneşti. Iniţiator al metodei comparativ istorice şi al teoriei circulaţiei cuvintelor. A iniţiat primele anchete dialectale prin corespondenţă şi a editat numeroase texte vechi. Unul dintre fondatorii folcloristicii comparate în România. Membru al Societăţii Academice Române.
[iv] Caracostea, Dumitru (1879-1964), critic, istoric literar şi folclorist, profesor universitar la Bucureşti. Întemeietorul Institutului de Istorie Literară şi Folclor. Fondatorul şcolii istorico-geografice în folcloristica românească.
[v] Tătărăscu, Gheorghe (1886-1957), om politic, unul dintre conducătorii Partidului Naţional Liberal şi lider al grupării “tinerilor liberali”. De mai multe ori ministru şi prim-ministru (1934-1937, 1939-1940). Vicepreşedinte şi ministru de externe (1945-1947) în guvernul lui Petru Groza. Membru de onoare al Academiei
[vi] Stefanek, Anton (1877-1964) om politic, sociolog, jurnalist, profesor universitar slovac. Între 1818-1924 ministrul slovac al învăţământului şi culturii din Republica Cehoslovacă
[vii] Masaryk, Tomáš Garrigue (1850-1937), om politic, filosof şi sociolog ceh. Apărător al naţionalismului ceh. Primul preşedinte al Republicii Cehoslovace (1918-1935).
[viii] Beneš, Edvard (1884-1948), om politic cehoslovac. Ministru de externe (1918-1935), prim-ministru (1921-1922), preşedinte al Republicii (1935-1938, 1945-1948).
[ix] Bogatyrev, P. G. (1893-1971), etnograf rus. Lucrările sale, publicate în Europa în anii ’20 – ’30 au stat la baza studiului contemporan al funcţiilor simbolice ale obiectelor.
[x] Jakobson, Roman (1896-1982) lingvist şi semiotician american de origine rusă, reprezentant al şcolii formaliste ruse, unul din fondatorii fonologiei.
[xi] Hlebnikov, Velimir (Viktor Vladimirovici; 1885-1922), poet şi dramaturg rus, iniţiator şi teoretician, împreună cu Maiakovski, al futurismului rus.
[xii] Maiakovski, Vladinir Vladimirovici (1894-1930), poet şi scriitor rus. A debutat ca poet futurist, impunându-se prin forţa personalităţii sale. Ca poet al revoluţiei s-a impus prin originalitatea limbajului. Autor de teatru satiric.
[xiii] Adevărul – publicaţie de orientare democratică, apărută la Iaşi (săptămânal, 1871-1872), apoi la Bucureşti (cotidian, cu întreruperi, 1888-1951). Fondator: Al. V. Beldiman.
[xiv] Dimineaţa – cotidian românesc de informaţii de orientare democratică. A apărut la Bucureşti, între anii 1904-1916, 1919-1937. Director C. Mille.
[xv] Brunea-Fox, F. (1898-1977), cel mai cunoscut reporter al perioadei interbelice, colaborator la „Adevărul” şi „Dimineaţa”.
[xvi] Realitatea ilustrată (sau lucrurile aşa cum le vedem cu ochii), Cluj (1927-1940), Bucureşti (nov. 1940-apr. 1969). Editează suplimentul Reportaj. Revista faptelor senzaţionale, Bucureşti, 1931.
[xvii] Berdiaev, Nikolai Alexandrovici (1874-1948), filosof rus, emigrat în 1922 la Berlin unde a creat Academia religioasă-filosofică, devenită centrul spiritual al emigraţiei ruse. Ulterior s-a stabilit la Paris. Bogata sa operă filosofică a exercitat o puternică influenţă asupra gânditorilor vremii.
Vezi si:
Lasă un răspuns