Mircea Vulcănescu: un monografist polemist
Ionut Butoi
This paper focuses on the lesser known side of Mircea Vulcanescu’s activity, namely as a polemic monographist, caught in a moment of general effervescence of the young interwar generation from the beginning of the fourth decade, when the main monographists were trying to assert themselves in a distinct way and with programmatic articles in newspapers written for a mass audience, not only accessible to a limited academic research. It is about the polemics caused by his articles published in Dreapta, whose ideas were perceived as too “ruralist” by both Peter Comarnescu, representative of the humanist left, and Mihail Polihronide, akin to the Legionary Movement. The exchange of ideas between these figures is interesting not only for Romanian interwar history, but also because they touch generally valid and current topics of social sciences: to what extent one can speak about a linear evolution of human society, or rather, about a plurality of forms of social existence; which is the difference between the sociological and ethical point of view. The article also brings new data about Vulcanescu’s attempt to find a middle way, “a rural way”, between Marxism and fascism.
Keywords: monographists, ruralism, young interwar generation, fascism, marxism, gandhism
In articolul de faţă voi scoate în evidenţă o latură mai puţin cunoscută a lui Mircea Vulcănescu, aceea de monografist polemist. Polemica, în ciuda receptării lui Vulcănescu mai degrabă ca filosof al culturii sau ca sociolog de sistem, deci mai degrabă ca gânditor aflat oarecum deasupra certurilor sau disputelor punctuale, fie ele şi intelectuale, este un aspect mai puţin cunoscut al activităţii acestuia, deşi nu i-a fost deloc străină, dimpotrivă: a polemizat în articolele teologice, filosofice şi de atitudine, a polemizat cu Sinodul, cu profesori universitari ca Nicolae Iorga şi Rădulescu Motru, cu cei din „tânăra generaţie”, fie înclinaţi către legionarism, fie către comunism, fie către liberalismul burghez, a polemizat inclusiv cu prietenii săi apropiaţi. Ca polemist, Vulcănescu este deseori acid, ironic, chiar sarcastic, profitând din plin de vasta sa cunoaştere de tip enciclopedic şi de maniera închegată, întreagă, în care privea şi definea chestiunile aflate în dispută.
Ceea ce interesează aici sunt însă însemnările sale polemice – publicate doar parţial – pe care le-a lăsat ca monografist, aşadar pe teme sociologice şi ca membru al Şcolii Gustiene. Acestea au apărut în Dreapta, publicaţie care, la un moment dat, a reprezentat un fel de tribună publicistică pentru monografişti, iar „partenerii” de polemică au fost prietenii săi Petru Comarnescu, corespondent la Stânga, co-organizator şi animator al simpozioanelor Criterion de mai târziu, şi Mihail Polihroniade, care publica la Axa şi Azi şi care adoptase o poziţie filo-legionară. Toate aceste articole polemice sunt despre monografie şi cum era ea receptată în perioada interbelică din exterior şi din interior, cum e cazul lui Vulcănescu, despre rostul sociologic şi politic al activităţii sociologice depuse de Şcoala gustiană. În continuare voi dezvolta contextul şi conţinutul articolelor polemice menţionate, precum şi concepţia deja închegată care subîntinde polemicile lui Vulcănescu care se încadrează, la rândul ei, în contextul dezbaterii mai largi din interbelic despre soarta României, statul tare şi „statul ţărănesc”.
*
Vulcănescu începe să scrie în revista Dreapta. Foaie de cultură, informaţie şi luptă (1931-1934) la sfârşitul anului 1932, într-o perioadă în care publicaţia „Centrului Studenţesc” a părut că poate deveni platformă de exprimare publică pentru monografişti importanţi ai Şcolii Gustiene. Perioada este caracteristică pentru diversele formule de manifestare a curentelor din cadrul tinerei generaţii, marcând chiar un apogeu al exprimării acesteia în spaţiul public prin reviste, simpozioane, conferinţe etc. Presiunea ideologizării acestor curente era deja acută, lucru care, alături de fărâmiţarea taberelor şi instabilitatea lor, dă un aspect de glosolalie acestei scurte perioade de efervescenţă comunicaţională. De pildă, la Dreapta colaborează, iniţial, numele mari ale monografiei, ca Vulcănescu, Octavian Neamţu, Anton Golopenţia, H.H. Stahl dar şi E. Bernea şi cei care, mai târziu, vor forma grupul „dizident” (contestatar al prof. D. Gusti) legionar de la Rânduiala. Totodată, un alt membru de frunte al monografiei, Traian Herseni, publica la Stânga, adversarul ideologic declarat al revistei „monografiştilor”. Asocierile sau, dimpotrivă, disocierile din interiorul aceluiaşi curent sunt volatile şi, din acest motiv, putem considera Dreapta mai degrabă ca o revistă unde publicau importanţi monografişti decât o publicaţie monografistă în sine. Diferenţa pare de nuanţă însă este importantă, pentru că avem de-a face cu strategii individuale de punere în valoare în contextul apartenenţei la Şcoala Gustiană, de intenţii şi idei comune, şi nu neapărat cu un proiect colectiv programatic, coerent, perseverent, al membrilor acestei şcoli de sociologie. Fiecare participant încearcă, în cadrul mai larg al monografiei, să-şi definească o viziune proprie, să-şi însuşească anumite teme şi probleme considerate de actualitate.
În acest context, Vulcănescu începe o serie de articole care sunt programatice pentru viziunea sa asupra priorităţilor care ar fi trebuit, după el, să anime dezbaterile publice, să constituie obiectul politicilor statale şi să le fundamenteze, totodată. Articolele reprezintă atât o maturizare a preocupărilor sale sociologico-economice anterioare cât şi o lansare a temelor care îl vor preocupa constant de-a lungul anilor ’30, respectiv clivajul dintre România urbană şi cea rurală şi tendinţele socio-demografice relevante. De asemenea, îl şi diferenţiază în spectrul foarte larg al „dreptei” publicistice româneşti ca o figură mai degrabă bizară, fiind contestat pentru „ruralismul” său atât de „stânga” cât şi de dreapta legionară. Din cele 10 articole publicate în Dreapta între decembrie 1932 şi martie 1933, cele care interesează din acest punct de vedere sunt: În ceasul al 11-lea, Cele două Românii, Puţină Sociologie, Fatalitate sau altceva?; restul sunt dedicate temei tinerei generaţii (O cruce pe mormântul Eroului necunoscut, Problema generaţiei, Istorismul prin resemnare în spiritualitatea tinerei generaţii), două sunt polemici cu publicişti ai revistei filo-legionare Axa (Pentru dl M. Polihroniade, Basmu cu doctoru Roşu) şi un articol este despre pictorul Sabin Popp.
Schimbul polemic cu Polihroniade este prilejiuit, de altfel, tot de articolele sale pe teme socio-economice, aceleaşi la care a ripostat şi Petru Comarnescu, de pe celălalt versant ideologic. La fel ca în cazul lui Comarnescu, din păcate, răspunsurile substanţiale nu au mai fost publicate în presa vremii, ci postum, în timpurile recente.
În ceasul al unsprezecelea este un avertisment în care, în esenţă, Vulcănescu acuză problemele structurale ale României Mari, rămase nerezolvate în ciuda condiţiilor geopolitice favorabile de după primul război mondial. Răstimpul favorabil nu a fost folosit pentru remedierea problemelor structurale şi, constată Vulcănescu, el nu poate dura la nesfârşit; dimpotrivă: se anunţă vremuri tot mai grele iar România este total nepregătită. Vulcănescu enumeră câteva astfel de deficienţe:
„Cu conflictul dintre « debitori » şi « creditori », cu opoziţia « industriei » faţă de « agricultură » şi cu dispreţul oraşelor pentru sate, vom face noi faţă sufleteşte zilelor ce pot veni? Cu căile ferate încă ne-ncheiate, care să lege trupul cetăţii româneşti de câmpurile care le-nconjoară? (…) Cu o administraţie demoralizată şi cu un proletariat intelectual lăsat în prada tuturor ispitelor? Şi aş putea continua mai departe!” (Dreapta, În ceasul al unsprezecelea, 1932: pp. 1-2).
Simţul urgenţei era, desigur, destul de răspândit în rândurile generaţiei din care făcea parte Vulcănescu şi nu numai. Perioada interbelică, în general, a fost marcată de sentimentul unui sfârşit de lume şi începutul uneia noi, necunoscute. Iar aceasta stare de spirit nu mai era doar o chestiune naţională, locală, ci a fost un fenomen resimţit la scară continentală. În paralel cu aceste tendinţe structurale s-au răspândit şi curente filosofice, politice, de atitudine care aveau trăsături comune chiar dacă se manifestau pe plan local. Efectele acestui proces erau ambivalente: pe de o parte, societatea românească (sau o parte a ei) participa sincronic la aceleaşi fenomene ce afectau ţările europene, pe de altă parte prelua idei sau curente care se înfăţişau drept soluţii la crizele vremii. O imitaţie care favoriza stereotipiile şi abordările şablonarde ale priorităţilor locale. Or, una din preocupările constante ale lui Vulcănescu şi ale altor monografişti, în acest punct, a fost tocmai de a
„româniza” disputele şi crizele succesive ale acestei perioade. În acest sens erau monografiştii „autohtonişti”, nu în cel ideologic al vreunei excepţionalităţi locale, nici măcar în cel pur etnic, ci al realismului sociologic şi al specificităţii culturale (în sens antropologic). Un efort de a scoate la suprafaţă, identifica, înscrie în context palierele crizei aşa cum se manifesta ea în România. În mod similar, soluţiile „româneşti” aveau sensul de a fi soluţii la aceste probleme locale identificate. Prin urmare, subiectul articolului În ceasul al unsprezecelea este criza României Mari, alcătuindu-se o trecere în revistă a celor mai grave rămâneri în urmă. Printre ele, după cum am văzut, două teme favorite ale lui Vulcănescu: satul şi tânăra generaţie.
Cele două Românii şi Puţină sociologie, următoarele articole apărute în Dreapta, sunt gândite ca o continuare a avertismentului, adâncind tema clivajului între sat şi oraş şi, în următorul, atacând o problema de teorie sociologică. Astfel, în primul articol menţionat, al cărui titlu a făcut carieră până în zilele noastre, Vulcănescu face un contrast violent intenţionat, scopul fiind tocmai acela de a sublinia că satul şi oraşul sunt lumi sociale şi culturale total diferite, casele, limba, portul dar şi o anume viziune despre om fiind enumerate printre elementele de diferenţiere. Nu am menţionat etnia, deşi una din marile diferenţe dintre sate şi oraşe era, după Vulcănescu, faptul că ultimele sunt locuite majoritar de „străini”, iar România satelor era echivalentă, la el, cu „România românească”. Aceste accente, interpretate supeficial, l-au condus pe un reputat istoric, cum este Lucian Boia, să considere articolul drept expresie a unei „psihoze” de tip xenofob, în care pericolul este reprezentat de minorităţile naţionale (Boia, 2011: pp. 52-53). Nu acestea erau însă „spaimele” lui Vulcănescu şi nu etnia în sine era relevantă. Românii nu sunt o rasă, scrie Vulcănescu în notiţele nepublicate ce se pot găsi în arhiva sa, ci o cultură, unificată prin „limbă”, „lege” (credinţă) şi „datină”. Clivajul, aşadar, este de tip civilizaţional:
„E o problemă de alegere nu între forme de administraţie, nici chiar între două forme de societate, ci între două idei despre om, între două feluri de inserţiune a omului în cosmos, între două civilizaţii”. (Dreapta, Cele două Românii, 1931).
Miza înţelegerii adecvate a lumii satului era, pentru Vulcănescu, fundamentală, prioritară oricăror alte dezbateri ale timpului său, care se învârteau în jurul dilemelor clasice ale burgheziei vs proletariat, ale statului tare şi ale noilor „idoli” în plină afirmare ca Mussolini sau Lenin:
„Dincolo de problema statului, dincolo de problema regimului social, stă problema celor două Românii: sat sau oraş. Dincolo de Mussolini, sau de Lenin, se profilează, în adâncul iţelor societăţii româneşti, chipul lui Gandhi.” (Dreapta, Cele două Românii, 1931).
Voi reveni la Gandhi şi la ce vrea să spună aici Vulcănescu. Până atunci, trebuie să recapitulăm: România Mare se află într-un punct critic, cu probleme structurale restante sau chiar agravate de inacţiune, scindată între două tipuri de civilizaţii, cea a satului,
„organică, firească”, în care „un om cumpătat, cu nevoi puţine şi fireşti (…) trăieşte sfios, în rând cu alţii (…) în care (…) nu are altceva de făcut decât să stăruiască în stăpânirea lui de sine” şi a oraşului, „civilizaţie artificială, halucinantă, nefirească”, „de paranoici”. Opţiunea lui Vulcănescu este pentru România satelor, o opţiune pe care o descrie drept „reacţionarism ţărănesc”.
Puţină sociologie vine ca o continuare a acestei pledoarii, atacând tema raportului între diferitele stadii civilizaţionale: este trecerea de la o stare civilizaţională la alta ireversibilă sau chiar de dorit? De fapt, se poate înlocui cu o întrebare mai scurtă şi percutantă: există evoluţie socială şi dacă da, ce caracter are? Criticând abordarea marxistă a istoriei, care consideră trecerea de la o etapă socială la alta drept manifestare a unui determinism dialectic, Vulcănescu nu neagă procesul evoluţiei sociale, însă îi contestă caracterul legic:
„(…) devenirea socială nu-i deloc un proces fatal, care se petrece pretutindeni după un schematism identic şi universal pentru orişicare societate, ci un proces concret, care se petrece în fiecare societate într-o formă specială (…).” (Dreapta, Puţină Sociologie, 1932).
Scopul demonstraţiei este de respinge, pe baze sociologice, teza că satul este o realitate perimată a României care ori va dispărea de la sine, ori va dispărea sub efectul industrializării şi al proletarizării ţărănimii. Satul şi oraşul , astfel, nu sunt văzute drept două forme de viaţă socială dintre care una, mai evoluată fiind, o va înghiţi pe cealaltă, ci sunt, consideră Vulcănescu, „două tipuri de viaţă socială care se dezvoltă paralel”. Miza nu este însă doar analitică: dacă sociologic nu se poate susţine că oraşul este un tip de societate superioară, ce va prevala în mod necesar, atunci politic se poate susţine opţiunea pentru încurajarea satului ţărănesc.
Am descris pe scurt conţinutul celor trei articole deoarece este o vădită continuitate cu caracter programatic. Faţă de aceste idei, mai ales faţă de preferinţa lui Vulcănescu pentru România satelor, mai precis pentru România arhaică, tradiţională la modul propriu, s-au autosesizat atât Petru Comarnescu cât şi Mişu Polihroniade.
Petru Comarnescu, în articolul O confuzie periculoasă. Unitate umană şi romantism rural, nu îşi pierde vremea cu nuanţele şi îl pune pe auto-intitulatul reacţionar Vulcănescu în aceeaşi oală cu fasciştii „obscurantişti şi unilaterali” cu care „nu poţi discuta”. Diferenţa ar fi, observă Comarnescu, că Vulcănescu ar încerca, totuşi, o fundamentare sociologică a acestei politici, fără să reuşească, de vreme ce viziunea l-ar arăta mai degrabă ca pe un „poet paseist şi idealizant, iar nicidecum economist şi cercetător pe tărâmul monografiei sociale.” Dincolo de aceste caracterizări, argumentele pe fond ale lui Comarnescu sunt aduse pe teren sociologic; polemistul ironizează titlul articolului Puţină sociologie luându-l la propriu şi acuzându-l pe Vulcănescu de confuzii şi abordare unilaterală: satul ar fi prezentat ca o formă socială statică, spre deosebire de oraş, Vulcănescu ar ignora existenţa proletariatului rural, faptul că unităţile sociale se află într-o relaţie de interpendenţă care, aplicată relaţiei sat vs oraş, arată o crescută dependenţă a satului de oraş datorită progreselor vieţii urbane. Criticându-l pentru „romantismul ruralizant”, Comarnescu încearcă să îi dea lui Vulcănescu o lecţie despre cum se face multă sociologie:
„prin sociologie şi monografie am ajuns la nu la romantismul rural ci la conştiinţa unităţii umane şi a mersului ei convergent către sinteze şi care, după secole de conflicte, îşi afirmă azi pretutindeni dreptul de a trăi o viaţă mai dreaptă. Puţină sociologie te face să vezi numai diferenţa, vrăjmăşii şi izolări între oameni; multă sociologie, însă, te duce acolo unde vezi, dimpotrivă, unitatea, interdependenţa şi nevoia de orânduire dreaptă a permanentelor raporturi dintre oameni, indiferent de formele sociale în care şi-au întocmit trăirea. Puţină sociologie te îndepărtează de unitatea nevoilor umane; multă sociologie te apropie de ea.” (Stânga, O confuzie periculoasă. Unitate umană şi ruralism romantic, 1933: p. 7).
De fapt, Comarnescu nu face decât să reia principalele teze pe care Vulcănescu le contestase: faptul că ar exista o evoluţie socială care antrenează toate formele sociale, o evoluţie dialectică dinspre forme inferioare către forme superioare de viaţă socială. În fond, sociologia ar fi despre unitatea crescândă a raporturilor dintre oameni, despre nevoile umane comune şi justiţia globală ce derivă din observarea respectivei unităţi. Diferenţele culturale contează prea puţin şi a insista asupra lor este echivalent, de fapt, cu întreţinerea „vrăjmăşiilor”. Avem aici, într-adevăr, o mostră de sociologie tezistă de stânga şi o dezbatere care nu s-a epuizat nici până în zilele noastre în ştiinţele sociale şi în filosofia politică. Cu menţiunea că pretenţia lui Comarnescu era de a face sociologie, nu sociologie tezistă, spre deosebire de preopinentul său.
Vulcănescu pregăteşte două articole de răspuns acestor contestări (ambele rămase la stadiul de ciornă până recent, deci fără să fie publicate în Dreapta), din care unul este gândit ca o continuare a argumentaţiei din articolele precedente. El atacă în punctul slab al lui Comarnescu: tezismul, dându-i amabil o mică listă bibliografică despre un principiu epistemologic de bază al ştiinţelor sociale: „din premise constatative nu se pot trage concluzii normative”. Or, acest lucru intra în contradicţie directă, arată Vulcănescu, cu sociologia stângii, care foloseşte în mod ambivalent termeni ca „exploatare” sau care statuează „preferinţe sociologice” între clasele sociale (burghezie vs proletariat). Nu există doar o unică tendinţă către interdependenţă şi convergenţă a sintezelor, continuă Vulcănescu, ci o pluralitate de tendinţe, fie de interdependenţă, fie de autarhie, fie centrifugale, fie centripetale. Astfel, el nu negase existenţa unei relaţii de interdependenţă între sat şi oraş, ba chiar precizează „ispita” exercitată de viaţa urbană asupra săteanului, ci negase caracterul legic al dispariţiei lumii sociale a satului în urma contactului cu oraşul.
Vulcănescu nu ratează ocazia de a-i întoarce ironia legată de „puţina sociologie”, acuzându-l pe Comarnescu că „multa sociologie” înseamnă, la el, „sociologie fără societate”, dat fiind afirmaţia acestuia legată de unitatea raporturilor dintre oameni
„independent de forma socială în care şi-au întocmit trăirea”, aşadar indiferent de contextul în care acestea au loc. Prin urmare,
„nu există ritm mondial care să nu împingă înspre anumite forme ale vieţii sociale, ci numai un ritm specific impus de condiţiile în care se desfăşoară viaţa socială a fiecăreo unităţi.” (Vulcănescu II, 2005: p. 705).
De fapt, Comarnescu atacase prea devreme, făcând el însuşi confuzia între planul analitic al ştiinţelor sociale şi între atitudinea etică faţă de schimbările sociale. Continuarea de la Puţină sociologie ar fi trebuit să se numească Şi puţină etică (existând o schiţă cu titlul Şi puţină axiologie antropologică). Profesorul de etică Vulcănescu îşi dozase cu minuţiozitate argumentele şi în niciun caz nu confunda analiza sociologică cu judecata de valoare: opţiunea asumată pentru tipul de lume socială a satului (de fapt, o preferinţă pentru lumea veche) faţă de tipul de lume socială a oraşului (lumea nouă, lumea modernă) era evident de natură etică, metafizică chiar; însă posibilitatea revenirii la un mod de viaţă specific lumii vechi era o discuţie sociologică, ce privea natura schimbării sociale şi chestiunea irevesibilităţii acesteia.
Polihroniade are, la rândul său, aceeaşi problemă cu „ruralismul supărător” al lui Vulcănescu, considerând că opţiunea sa politică este „fundamental greşită”. Îl ironizează pe Vulcănescu pentru „naivităţile adorabile” cu care se închipuie la coarnele plugului când nu ar putea rezista câteva zile fără să aibă discuţii despre statistică şi fără să „deguste cu deliciu controversele” de la Corso. (Axa, O anumită stângă dar şi o anumită dreaptă, 1932: pp. 1-2). Însă argumentul principal pentru care Vulcănescu greşeşte „fundamental” este, crede Polihroniade, misiunea pe care ar trebui să o aibă tânăra generaţie. Ea nu trebuie să se întoarcă la rădăcini, să cunoască viaţa satului, ci dimpotrivă, are misiunea de a „desăvârşi procesul început de paşoptişti, de a ne integra definitiv în ritmul mondial”. (Azi, Generaţia tânără şi ritmul mondial, 1932: pp. 467-483).
Dar ce este, până la urmă, acest „ritm mondial”, se întreabă, într-o replică nepublicată la vremea sa, ci doar postum, Vulcănescu, după ce îl ironizează pe Polihroniade citând copios din Farfuridi, cu care îl asociază.
„Nu cumva este o idee suficient de vagă ca să-ncapă tot în ea, dar care nu are niciun conţinut semnificativ specific? Sub un anume raport, totul există în ritmul mondial. Dar ce ai spus cu asta?” (Vulcănescu II, 2005: p. 434).
Argumentul lui Polihroniade este că societatea românească, în întregul ei, este integrată în evenimentele istoriei mondiale, inclusiv în zona sa arhaică, cea a satului. Practic, este formula actuală a „satului global”. Vulcănescu vine cu exemple de sate care au rămas în afara „istoriei” chiar şi în cazul unor evenimente care au bulversat în mod direct societatea românească: primul război mondial. De asemenea, „actualizarea ritmului mondial”, imperativul pe care îl reclama proepinentul său de la Azi, este un proces parţial, care expune o anume parte a societăţii româneşti, care „primeşte ce i se dă de editori”, aşadar nu ar fi vorba decât de „pătura citadină”. Satul, deseori, se află dincolo de „ritmul mondial” şi, în orice caz, nu aici este miza căutată de Vulcănescu, ce nu a admis vreodată că realitatea socială ar avea o natură statică. Miza este descrierea formei specifice de viaţă a satului şi contrapunerea ei cu noua formă de viaţă adusă de oraş şi „ritmul mondial”. Misiunea tinerei generaţii, aşadar, nu poate fi aceeaşi cu a generaţiei paşoptiste, după Vulcănescu, ci aceea de recuperare a tradiţiei şi de rezolvare a problemelor acute ce afectau societatea românească prin intermediul experienţei dobândite prin tradiţie, nu prin imitaţie a formelor străine.
Aici avem de-a face cu particularitatea autohtonismului lui Vulcănescu, problemă ratată de majoritatea celor care au analizat dezbaterile tinerei generaţii interbelice. Autohtonismul său îl situa în opoziţie cu extrema dreaptă, pe care o considera neopaşoptistă – nu în conţinutul ideologic, ci în imperativul racordării la „ritmul mondial” – programul ei fiind de a împrumuta statul fascist din Italia în România, având în vedere, în plus, crearea unui nou român. Legionarismul privea fascismul şi statul totalitar drept expresii ale devenirii istorice, faţă de sistemul „învechit”, şi „perimat” al democraţiei parlamentare. ”Programul” lui Vulcănescu este cu totul opus, el militând pentru un alt tip de organizare statală, adecvată României satelor, şi pentru recuperarea românului „vechi”. În articolul polemic Şi puţină axiologie antropologică Vulcănescu încercase, de altfel, o delimitare de extremele ideologice:
„Ce ne desparte de comunişti ne desparte şi de fascişti şi de catolici. Suntem răsăriteni.” (Vulcănescu II, 2005: p. 724).
Dar care era opţiunea politică al lui Vulcănescu, până la urmă? Considerat a fi mai degrabă simpatizant al legionarilor sau apolitic, în realitate Vulcănescu avea opinii ferme în acest sens. Am văzut că, departe de a fi apropiat de poziţia legionarilor, viziunea sa era de fapt opusă, de pe poziţiile unui reacţionarism tradiţionalist explicit şi asumat. În materie de organizare statală, opţiunile sale pot părea neaşteptate în raport cu percepţia amintită. Astfel, în cadrul unor notiţe nepublicate, găsite în arhiva familiei Vulcănescu, intitulate „Statul ţărănesc (1933)”, el argumentează că organizarea statală ar trebui gândită în aşa fel încât să permită o participare consistentă a ţăranilor la procesul decizional care le afectează viaţa locală. Deficienţa democraţiei parlamentare interbelice nu e degradarea ei istorică, ci faptul că „între problemele lui (ale ţăranului – n.m.) reale şi cele pe care le legiferează parlamentul e o deosebire totală.” Prin urmare, soluţia ar fi „predominarea vieţii locale şi regionale asupra celei centrale” , lucru pe care îl considera a împlini, de altfel, o tendinţă sociologică manifestă a vieţii rurale. Departe de a considera statul tare o soluţie, Vulcănescu îl considera dăunător:
„Statul centralist e o emanaţie a nevoilor clasei burgheze, dornică să uniformizeze şi să simplifice oameni şi obiceiuri, reducându-i la un tip unic pentru a uşura plasarea mărfii standard pe care o produce. Şi trebuie să spunem că – sub acest raport- civilizaţia urbană are o mare eficienţă asupra satului.”
Tipul de organizare statală adecvată ţărănimii este, astfel
„regimul cantonal elveţian este, după părerea noastră, forma de organizaţie de stat cea mai corespunzătoare nevoilor politice ale păturii ţărăneşti.”
În aceleaşi notiţe se regăseşte şi forma de acţiune politică pe care Vulcănescu o considera tipică şi dezirabilă ţărănimii: nu răscoala, nici organizarea cvasi-militară pe bază de celule, ci „acţiunea de hărţuire (guerilla) haiducească şi rezistenţa pasivă”, adaptată formei de existenţă socială a satului. Mai ales modelul rezistenţei pasive şi paşnice, subversiv faţă de politicile venite de la centru, l-a atras pe Vulcănescu, ce găsise în Gandhi o ilustrare concretă:
„gandhismul, mişcare politică revoluţionară într-o ţară de structură agricolă, e o ilustrare perfectă a adaptării la aceste necesităţi.”
Ţărănimea nu poate fi mobilizată militar, nu poate fi o falangă organizată ca proletariatul, deci nu poate fi o clasă socială utilă în cucerirea puterii centrale prin forţă însă,
„prin rezistenţa ei pasivă, (poate) să ducă la complecta anihilare şi anarhizare a puterii politice centrale instituite, răpindu-i orice eficacitate.”
Desigur că gandhismul şi cantoanele elveţiene au prea puţine în comun cu fascismul militarist. În acest context, ar trebui revizuite şi acele opinii care văd în România rurală o temă ideologică asumată atât de elita conducătoare a României Mari cât şi de tânăra generaţie interbelică şi, în speţă, de legionari (Livezeanu, 1998: p. 353). La mijloc este o confuzie cauzată de referirile propagandistice ale epocii la sat şi la ţăran, văzute, ce-i drept, ca un fel de rezervor de românitate. Însă, dacă se merge dincolo de aceasta părută unanimitate, semnificaţiile conceptelor şi atitudinea diverşilor reprezentanţi ai elitei faţă de sat sunt nu doar diferite între ele, ci radical opuse, deseori. Majoritatea, chiar şi mentorii legionarilor sau cei susţineau ideea de stat ţărănesc (Cuza, 1930: 295; Zane, 1936: 41), considerau ţăranul o făptură primitivă de la care nu e nimic de învăţat şi care trebuie neapărat „modernizată”. Aşadar, valorificarea ruralului era mai degrabă o chestiune retorică. În realitate, consensul era că satul românesc este o lume înapoiată şi mizeră cu care elitele şi decidenţii nu prea ştiau cum să procedeze. Cei care au făcut opinie separată în epocă au fost monografiştii, iar aici poziţia reacţionarului Vulcănescu, spre exemplu, este mult mai apropiată de a social-democratului H.H. Stahl decât de a altor reprezentanţi ai ”dreptei” româneşti.
Dincolo de aspectele poate prea particularizate ale polemicilor amintite, disputa este valabilă şi astăzi şi la fel de actuală, redusă la fundamentele sale. Este o chestiune de epistemologie, de claritate a metodei şi a planurilor de analiză a societăţii. În mod evident, Comarnescu şi Polihroniade împărtăşesc o viziune dialectică asupra istoriei, în care evoluţia socială are un sens intrinsec pozitiv, de la inferior către superior, chiar dacă, ideologic, ei împărtăşeau viziuni opuse. Avem de-a face, practic, cu mai vechea credinţă pozitivistă în progres, o credinţă care se insinuează şi astăzi în ştiinţele sociale, atunci când se confundă schimbările sociale cu dezirabilitatea lor sau când se statuează că sarcina sociologilor şi a decidenţilor ar trebui să fie identificarea noilor forme în facere ale societăţii şi încurajarea instituţională a afirmării acestora. Spre exemplu, dacă facem un efort de imaginaţie, o dispută actuală între un Vulcănescu şi Comarnescu ai anilor 2012 ar putea fi legată de problema noilor tipuri de familii. Din punct de vedere sociologic, se poate constata că, pe lângă familia formată din bărbat şi femeie, au apărut moduri de convieţuire alternative. Lucrul se poate studia, analiza, descrie, compara. Atunci când, însă, se statuează ca este dezirabilă încurajarea noilor forme alternative, că apariţia acestora este o evoluţie necesară, ireversibilă, a omenirii, care ar corespunde unor nevoi universale, este evident că nu mai avem de-a face cu sociologia, ci cu politica. Un Vulcănescu actual ar demonstra, în primul rând, că nu există temei pentru a privi legic evoluţia socială, inclusiv în domeniul familiei, şi că discuţia despre dezirabilitatea formelor de familie ar fi una etică, legată de o modul în care definim omul şi sensul existenţei sale în societate. Mutatis mutandis, un Polihroniade de astăzi ar argumenta că „ritmul mondial” cere alinierea României la instituţiile Uniunii Europene şi la agenda sa neoliberală, prezentate ca un stadiu necesar al evoluţiei istorice. Şi desigur că un Vulcănescu actual i-ar replica faptul că Uniunea Europeană este mai mult agendă politică implementată deliberat decât proces istoric obiectiv reflectat în instituţii.
În ştiinţele sociale confuzia des întâlnită între planul ştiinţelor sociale şi etică, între argumentul sociologic şi judecata de valoare, între observarea schimbării sociale şi statuarea istoristă a unei legităţi a acesteia este, în ultimă instanţă, confuzia între faptul social şi standardul moral şi a fost numită de Karl Popper pozitivism moral: dacă se întâmplă, înseamnă că e necesar şi dacă e necesar este dezirabil, moral. Pozitivismul moral se reduce, astfel, la un relativism moral în care ce este se confundă cu ce trebuie să fie şi în care etica este privilegiul puterii. (Popper, 1993). Poate că această confuzie a planurilor, întâlnită şi astăzi, nu este doar o consecinţă a unei slabe stăpâniri a fundamentelor epistemologice, ci şi a „specializării” excesive a expertului în ştiinţe sociale. Vulcănescu stăpânea diverse domenii, teologie, filosofie, sociologie, economie, iar această formare pluridisciplinară poate fi cea mai bună pregătire pentru dobândirea unei „abilităţi” uitate dar necesare: discernământul. Dar, cu siguranţă, confuzia din vremurile noastre se explică şi prin persistenţa aceleiaşi metehne pe care Vulcănescu, alături de alţi monografişti, căutau să o combată: gândirea stereotipă.
Bibliography:
Boia, Lucian (2011), Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1945/ Traps of History. Romanian intellectual elite between 1930 and 1945, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Comarnescu, Petru (1933), „O confuzie periculoasă. Unitate umană şi romantism rural” / “A dangerous confusion. Human unity and rural Romanticism”, Stânga, an II, nr. 12, p. 7.
Cuza, A.C. (1933), Studii economico-politice (1890-1930) / Economic and political studies (1890-1930), Ed. Casei Şcoalelor, Bucureşti.
Livezeanu, Irina (1998), Cultură şi naţionalism în România Mare: 1918-1930 / Culture and nationalism in Greater Romania: 1918-1930, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Polihroniade, Mihail (1932), „O anumită stângă… dar şi o anumită dreaptă” / “A certain left and also a certain right”, Axa, an I, nr. 4, p. 1,2.
Polihroniade, Mihail (1933), „Generaţia tânără şi ritmul mondial” / “Young generation and the global rhythm”, Azi, an II, nr. 1, p. 467-483.
Popper, Karl R. (1993), Societatea deschisă şi duşmanii săi. Vol. II. Epoca marilor profeţi: Hegel şi Marx / The Open Society and Its Enemies. Volume 2: The High Tide of Prophecy: Hegel, Marx, and the Aftermath, Ed. Humanitas, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea (1932), „În al unsprezecelea ceas” / “At the eleventh hour”, Dreapta, anul II, nr. 1, p. 1-2.
Vulcănescu, Mircea (1932), „Cele două Românii” / “The two Romanias”, Dreapta, an II, nr. 2, p. 1, 3.
Vulcănescu, Mircea (1932), „Puţină sociologie” / “Some sociology”, Dreapta, an II, nr. 4, p. 1, 3.
Vulcănescu, Mircea, (2005), Opere. Chipuri spirituale. Prolegomene sociologice / Works. Spiritual faces. Sociological prolegomena, Vol. II, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
Vulcănescu, Mircea, Statul ţărănesc (1933) / The peasant state , note nepublicate, Arhiva Vulcănescu.
Zane, G. (1936), Ţărănismul şi organizarea statului român / Agrarianism and the organization of the Romanian state, PNŢ, Biblioteca de Educaţie Ţărănească.
A se vedea si:
Lasă un răspuns