Mişcarea feministă[*]
Calypso Botez
extras din Theodora-Eliza Văcărescu (coord.), „Personajele acestea de a doua mână”. Din publicațiile membrelor Școlii Sociologice de la București, Eikon, 2018
Cuprinsul:
- Pregătirea femeii în vederea cuceririi dreptului de a participa la viaţa publică.
- Necesitatea înţelegerii şi unirii intelectualilor şi lucrătoarelor încorporate în sindicatele mixte de muncă.
România a fost printre cele din urmă ţări unde femeia a început lupta pentru o viaţă nouă. Dintre lucrările asupra mişcării mondiale a femeii, chiar cele mai recente, niciuna nu pomeneşte despre femeia română, aşa cum o face despre femeia greacă, rusă, bulgară, polonă, pentru a nu aminti decât pe vecine.
Şi totuşi femeia română ia parte în mod hotărâtor la activitatea socială. Ea a pătruns puternic în viaţa publică românească, iar influenţa ei, mai ales acum după război, asupra îndrumării acestei vieţi, este mult mai mare decât voim să ne-o mărturisim cei mai mulţi.
Evident, pentru moment, faţă de legile care ne cârmuiesc încă şi de felul cum pătrunde azi femeia în viaţa publică, influenţa ei rămâne încă o influenţă de culise şi, ca atare, cu toate urmările unei asemenea influenţe.
Cultura, însă, şi o anumită experienţă pe care ţi-o dau greutăţile unei vieţi tot mai urgente, ca aceasta pe care o ducem după război, au pătruns adânc şi în sufletul femeii române şi au produs transformări anumite, maturitate care nu mai îngăduie acestor suflete să se întoarcă la viaţa de altădată, dată de-a gata de alţii.
A trăi în lumea ideilor a devenit pentru foarte mulţi o trebuinţă, iar a lupta pentru triumful unei cauze, o datorie.
Un mare grup de femei conştiente de ce ar putea face femeia şi pentru ea, şi pentru societate, atunci când ar intra făţiş în viaţa publică, au pornit o activitate largă de pregătirea femeii în vederea cuceririi dreptului de a participa la această viaţă.
Pregătirea unei conştiinţe cetăţeneşti, o conştiinţă din drept şi răspundere, este scopul mişcării din primul moment. În fruntea mişcării stau intelectualele noastre, după cum în Italia stau femei din lumea aristocrată.
Aşa a luat naştere în 1918 Asociaţia pentru emanciparea civilă şi politică a femei. De atunci această societate împreună cu „Liga drepturilor şi datoriilor femeii” luptă pentru pregătirea femeii-cetăţene, ca şi pentru obţinerea drepturilor cetăţeneşti.
Din greutăţile întâmpinate chiar de la început, iniţiatoarele mişcării s-au convins însă că sforţările răzleţe sunt insuficiente şi, prin urmare, inutile, şi, ca în toate luptele pentru cauzele mari, garanţia izbânzii au văzut-o numai în cooperarea cât mai largă a cât mai multor femei.
Ideea unirii femeilor într-o mare grupare, pe baza unui principiu determinat, s-a impus. Aşa a luat naştere, în iulie 1921, în Capitala ţării, marea federaţie feminină-română Consiliul Naţional al Femeilor Române, organizat după modelul tuturor consiliilor din ţările unde femeia-cetăţean e fapt îndeplinit.
Izvorât din adânca convingere că singurul mijloc prin care s-ar putea asigura prosperitatea şi fericirea familiei şi a Statului, deci şi a individului ca şi a umanităţii, nu poate rezida decât într-o cât mai mare unitate de simţire şi vederi şi că aceasta nu se poate realiza decât prin organizarea sistematică a activităţii femeii, Consiliul Naţional al Femeilor Române (C.N.F.R.) a înţeles să federalizeze[1] femeia muncitoare din întreaga ţară – fie ca societăţi de binefacere, de cultura, cu caracter economic, fie ca individualităţi – în scopul de a lărgi opera de solidarizare feminină şi a face să pătrundă cât mai adânc în masele sociale preceptele marelui principiu adoptat de Consiliu ca bază de activitate: „Fă altuia ceea ce vrei, ca şi altul să-ţi facă ţie”.
Acest Consiliu naţional este condus de un comitet executiv compus din reprezentantele tuturor sub-consiliilor formate în fiecare capitală de judeţ prin gruparea societăţilor locale, aşa că el este un adevărat parlament permanent al femeii, în care se poate manifesta orice valoare feminină, se poate dezbate orice nevoie, luă orice hotărâre de interes general al femeii.
Odată format, Consiliul s-a afiliat imediat, chiar în noiembrie 1921, la Consiliul Internaţional Feminin care îşi are sediul la Londra şi la Washington. Asemenea Consilii Naţionale ale femeilor există de multă vreme în ţări de pe aproape întreaga suprafaţă a globului. Toate aceste Consilii lucrează după aceleaşi norme dictate de Consiliul Internaţional, căruia [i] s-au afiliat.
Numărul femeilor solidarizate azi în jurul Consiliului Internaţional este, după declaraţia făcută de însăşi prezidenta lui, d-na Chaponnière Chaia, în Congresul Internaţional Feminin al Muncii ţinut la Geneva în octombrie 1921, de 32 de milioane şi „reprezintă de mult o Ligă a naţiunilor, dar mult mai completă decât aceea care există actualmente, deoarece noi avem toate ţările, atât pe cele care au fost în război, cât şi pe cele ce au rămas neutre”[2].
Afiliindu-se la acest Consiliu Internaţional, C.N.F.R. a delegat pentru a-l reprezenta, pe lângă dânsul, pe d-şoara Elena Văcărescu, cu sediul la Paris, având a întreţine relaţiile între Consiliul Român şi Franţa, Anglia, Belgia, Italia, Spania, America de Nord, în genere toate ţările cu caracter latin, şi pe d-na Elena Râmniceanu, cu sediul în Geneva, pentru relaţiile ce am avea cu Elveţia, Olanda, Norvegia, Suedia, Germania, Austria, Bulgaria etc., în genere ţările cu caracter german.
În felul acesta femeia română a intrat în mişcarea mondială a femeii şi în luna mai a. c. d-şoara Elena Văcărescu pentru prima oară a putut vorbi în numele femeii române la Haga, unde s-a ţinut adunarea generală a Comitetului executiv al Consiliului Internaţional, în prezenţa membrilor guvernului olandez, a diplomaţilor străini, a intelectualilor, artiştilor ca şi a personalităţilor celor mai distinse din lumea olandeză şi societatea oraşului Haga.
Succesul femeii române a fost desăvârşit[3].
C.N.F.R. numără pentru moment 28 de societăţi, dintre care două cu caracter pur social, două cu caracter cultural, o cooperativă, şase societăţi pentru cultivarea industriei casnice şi restul de asistenţă sau de binefacere.
Pentru organizarea activităţii sale, C.N.F.R., după norma celorlalte ţări şi a însuşi Consiliului Internaţional, şi-a împărţit munca pe secţiuni. Până acum s-au fondat secţiunile: muncii, igienei, unităţii de morală, a legislaţiei, a sufragiului, a educaţiei şi instrucţiunii.
Fiecare secţiune are o prezidentă care o organizează şi o ţine în legătură cu secţiunea permanentă internaţională a Consiliului Internaţional. Ea raportează secţiunii internaţionale lipsurile sau inovaţiile constatate în viaţa de muncă a femeii române şi primeşte aceleaşi relaţii asupra situaţiei muncii femeii din toate ţările afiliate Consiliului Internaţional.
Lipsurile constatate se formulează apoi prin biroul internaţional în cereri de reforme, care se dezbat în congrese internaţionale ale muncii, ale instrucţiunii, igienei, etc., cum au fost cele de la Washington, Amsterdam, Geneva etc. Hotărârile luate de comun acord între femei şi bărbaţi, între guvern şi reprezentanţii lumii muncitoare, formează noi trepte de legislaţie, pe care omenirea le urcă, sărbătorind triumfuri în lupta ei fără răgaz către mai bine.
Prima activitate a secţiunii române a muncii a fost o serie de anchete asupra situaţiei materiale şi morale a femeii funcţionare. Rezultatele au fost nespus de triste. După război, lumea afacerilor în ţara noastră a devenit imensă, birourile au sporit extraordinar de mult. Mai mult decât bărbaţii, au pătruns în micile funcţii de birou femei şi fete tinere. În cererea aceasta generală de funcţionare, cele mai multe femei au îmbrăţişat cariera fără nici o pregătire, nici ca instrucţie, nici ca educaţie. S-au resimţit imediat de aceste lipsuri şi funcţiunea, şi funcţionara, şi femeia.
Dacă muncitoarea manuală a făcut întrucâtva, alături de muncitori, obiectul preocupărilor autorităţilor publice, femeia funcţionară, această muncitoare a condeiului, a rămas în afară de orice preocupare. Nepregătite pe de o parte, rău plătite pe de alta, lipsite de orice asistenţă morală, sau trăind într-o atmosferă morală din cele mai deplorabile, ele nu puteau da decât corpul de care cu toţii avem a ne plânge.
Din anchetele făcute de secţiunea muncii, am constatat că nici jumătate la sută din funcţionarele acestea, plătite în genere cu 800-1.200 lei lunar, nu au mijloacele materiale atât ca să poată lua două mese pe zi. În genere mănâncă la prânz, cele mai multe însă o mâncare rece. Jumătate din ele nu iau nimic dimineaţa, altele mănâncă seara. În asemenea condiţii tentaţiile sunt explicabile.
Secţiunea muncii a căutat din primul moment să vină în ajutorul acestor clase de muncitoare. Primul lucru de nevoie era pregătirea lor profesională. În acest scop a înfiinţat, pe ziua de 1 mai 1922, Şcoala de secretare şi funcţionare de birou, cu un program propriu şi cu cursuri gratuite. Durata cursului e de un an. Pentru educaţia specială şi asistenţa lor morală, secţiunea lucrează la solidarizarea funcţionarelor în jurul acestei şcoli unde, prin conferinţe şi lecturi şi sfaturi, să poată ajunge la înţelegerea rostului lor în mecanismul vieţii ce au îmbrăţişat.
Ţările streine civilizate cunosc de mult asemenea şcoli. Acolo nimeni nu se apucă de un lucru înainte de a-şi fi însuşit deprinderea sau priceperea de a-l săvârşi. Multe din aceste şcoli sunt create de Stat, comună sau instituţii publice, cum sunt Camerele de comerţ, Academiile de comerţ etc.; aşa e în Franţa, Anglia, Germania, etc.; cele mai multe însă sunt datorite iniţiativei particulare, în cazul special, iniţiativei femeilor.
Iniţiativa particulară în aceste ţări este formidabilă. Aşa se explică numărul imens de şcoli cu programe atât de variate; ele sunt menite a satisface trebuinţe locale foarte variate şi care nu înţeleg a rămânea nesatisfăcute, nici a aştepta totul de la Stat. Şcolile cu program propriu, din iniţiativă particulară a femeilor şi menite a pregăti femeia pentru fiecare gen de îndeletnicire ce se iveşte, abundă azi pretutindeni, dar mai ales în Franţa. În fiecare oraş aceste şcoli fac cursuri de 10 luni, un an sau trei ani. Ele pregătesc pentru cariere industriale, comerciale, administrative sau de birou. Toate sunt întreţinute de femei, care îşi creează mijloace proprii, dintr-un sentiment de solidaritate, de care noi, Româncele, ca şi Românii, abia acum începem a ne da seama.
De o serie de ani în urmă, Statul în Franţa, Anglia, Danemarca, Norvegia, etc., adesea se uneşte la sforţările femeilor pentru a pregăti elementele de muncă. Rezultatele sunt spre folosul tuturor.
Una dintre instituţiile principale pentru pregătirea profesională a femeii este Institutul profesional feminin al oraşului Paris[4], care funcţionează cu trei secţiuni: comerţ, industrie şi funcţii administrative sau secretariat. De aici au ieşit cele mai multe funcţionare franceze. Ministerul de industrie şi comerţ, Camerele de comerţ franceze, Comuna, au răspuns cererii femeilor franceze şi au acordat numeroase burse pentru această şcoală.
La noi, şcoala de secretare a secţiunii muncii este una dintre feţele unui asemenea institut profesional. Fiind o iniţiativă pur feminină, fără nici o subvenţie şi cu curs gratuit, nu putea începe decât în limite restrânse. Secţiunea speră însă să poată realiza şi în România Institutul profesional feminin, completându-l cu secţiunea industrială şi comercială pentru pregătirea femeii nevoite să lucreze în aceste ramuri.
Pentru moment, Şcoala de secretare funcţionează cu 50 de eleve şi are ca program de studii: stenodactilografia, corespondenţa comercială în limba franceză sau germană şi română, publicaţii şi bibliografie, fişe şi arhivă, noţiuni de drept, contabilitate şi conferinţe de duminică. Şcoala este autorizată de Ministerul instrucţiunii publice ca şcoală particulară cu program propriu.
Alături de secţiunea muncii, secţiunea unităţii de morală şi a igienei a elaborat un plan de lucru relativ la protecţia minorelor. O comisie din sânul secţiunii a luat contact cu autorităţile publice: Ministerul muncii şi al asistenţei sociale, cu primarul oraşului Bucureşti, prefectul de poliţie, şeful serviciului sanitar superior şi al serviciului sanitar al comunei Bucureşti. Acestora le-a cerut interzicerea de a se mai înscrie minorele în rândul prostituatelor, organizarea unui corp de femei poliţiste, organizarea de ateliere pentru a adăposti pe minorele suspecte şi a le procura de lucru, crearea de dispensare gratuite pentru femei şi copii.
Comisiunea a obţinut de la autoritatea comunală, pentru prima oară, de a nu se mai autoriza deschideri de case de toleranţă. Pentru propagarea ideilor ei, secţiunea a tipărit un „Studiu de igienă socială”, de d-na dr. Manicatidi Venert şi El. Nanu Paşcanu.
Secţiunea sufragiului a avut în vedere mai ales noua Constituţie ce urmează a se da ţării la Adunarea Constituantă aleasă în cursul acestui an.
În acest scop, preşedinta secţiunii a documentat într-o conferinţă[5] la Institutul Social Român nevoia introducerii în Constituţia nouă a drepturilor femeii.
Tot acest început de activitate a femeii române, în direcţia unei puternice organizări pentru emanciparea ei deplină – civilă şi politică – a fost comunicată într-un raport amănunţit biroului Consiliului Internaţional. Acest raport se găseşte imprimat într-un frumos buletin al Consiliului Internaţional, alături de rapoartele tuturor ţărilor afiliate: Suedia, Germania, Britania şi Irlanda, Danemarca, Niederlanda, Noua Galie de Sud, Victoria, Australia de Sud, Noua Zeelandă, Italia, Franţa, Argentina, Elveţia, Austria, Norvegia, Belgia, Grecia, Jugoslavia, Finlanda, Africa de Sud, Portugalia, Estlanda[6].
Din aceste rapoarte aflăm, ca şi din cel român, stadiul ultim în care se află mişcarea socială şi culturală a femeilor de pretutindeni. Evident, dintre toate, noi, femeile române, suntem cele mai la început. Sub raport politic, femeia română abia a fost admisă în comisiile interimare, iar drept de vot nu are decât în eforiile şcolare; femeile române au abia un început de drept local.
* * *
Mişcarea merge greu deocamdată. Cauza e însăşi femeile noastre.
Fără a vorbi despre pregătirea necesară, de care sunt lipsite cele mai multe, la noi, ca şi în Germania, Italia, Franţa etc., nu s-a putut realiza unirea între femeile din clasele mijlocii şi cele de sus, care duc lupta pentru emanciparea femeii, şi între clasa muncitoare manuale sau uvriere.
Muncitoarele manuale, ca pretutindeni, au confundat lupta pentru emanciparea femeii cu lupta pentru emanciparea de clasă, aşa cum le-a învăţat-o şefii lor, fraţii, soţii sau tovarăşii lor de atelier, de fabrică. Ele au format asociaţii sau sindicate alături de bărbaţi, cu care şi-au confundat absolut interesele, neputând face deosebire între interesele lor profesionale şi cele de fiinţe umane; n-au cugetat niciodată că în afară de aceste interese de atelier există un interes al lor ca femei – acesta de ordin material, dar mai ales din ordin moral, care există în clasa uvrieră ca şi în cea burgheză, aristocrată sau intelectuală.
Din această lipsă de discernământ, femeia sindicatelor a refuzat să lucreze cu femeile burgheze, chiar când acestea sunt tot atât de muncitoare ca şi ele, cum sunt muncitoarele intelectuale, care înaintea tuturor au simţit nevoile specifice sexului lor şi au pornit lupta de revendicări feministe.
În ţările unde democraţia a fost mai puternică şi, prin urmare, şi cultura mai generală şi mai omogenă, nevoile au fost simţite mai la fel şi mai bine. Acolo interesul femeii a fost priceput deopotrivă de sus până jos. Aceasta a înlesnit mai repede solidarizarea între femei şi a dat triumful cauzei lor, pe care îl urmărim azi cu toatele, noi cele rămase în urmă. Aşa a fost în ţările nordice, Norvegia, Danemarca, Finlanda, apoi Anglia, America, Australia.
În Germania şi Austria, unde organizarea burgheză-militaristă a fost atât de puternică, femeia a triumfat de curând, dar graţie revoluţiei. Cine ştie însă cât ar fi trebuit să mai aştepte cele 36 de femei din parlamentul de la Weimar, fără această revoluţie, catastrofă pentru unii, ideală împlinire pentru alţii, dacă femeia germană şi austriacă ar fi continuat în vechea formaţiune viaţa ei de izolare în lupta de clase alături de bărbaţii lor!
La noi este aceeaşi situaţie. Intelectualele, care au început mişcarea pentru emanciparea femeii române, au apelat de la început la femeile uvriere. Acestea însă, ca şi aiurea, sunt strâns încorporate în sindicatele mixte de muncă şi ţinute conştient izolate de orice atingere cu aşa-zisele muncitoare burgheze – intelectualele române. La apelul intelectualelor, muncitoarele din sindicate le-au invitat să se înscrie întâi în partidul socialist şi apoi să stea de vorbă împreună.
Feministele române, în afară de luptele sociale care se dezbat între clase sau categorii sociale, urmăresc, ca pretutindeni, interesele proprii ale femeilor – ca femeie – interese identice ca atare, oricare ar fi clasa socială sau categoria de muncă căreia aparţin femeile.
Femeia nu poate face parte, în ce priveşte revendicările ei, decât din una şi aceeaşi singură grupare – aceea feministă. Socialismul este altceva decât feminismul. Dacă femeile toate ar înţelege acest lucru, unirea între toate femeile care muncesc în ţara noastră ar da o grupare prea puternică, a cărei voinţă ar impune reformele, pe care în mod izolat le vom urmări încă multă vreme. O înţelegere de felul acesta s-a realizat de curând în Franţa, unde reformele în sens feminist sunt încă în urmă.
Sub acţiunea Consiliului Naţional al Femeilor Franceze, secţiunea muncii, femeile uvriere au răspuns la apelul celor din Consiliu şi au format aşa numitele Comitete feminine ale muncii, în care a intrat orice sforţare feminină cu caracter productiv, fie de ordin manual, fie intelectual, femeia gospodină sau simpla femeie de serviciu, lucrătoarea din uzină, ca şi cea cu lucru la domiciliu.
Prin aceste comitete s-a format în Franţa în 1921 un mare Consiliu feminin al muncii, care în Congresul internaţional feminin al muncii, ţinut la Geneva între 17-21 octombrie 1921, a pus bazele Federaţiei Internaţionale Feminine a Muncii, a cărei Constituţie, după lungi dezbateri, s-a votat în şedinţa de la 22 octombrie 1921, admiţând ca normă de intrare în federaţie soluţiile congresului muncitoresc de la Amsterdam[7].
Opera aceasta de apropiere între femei de orice clasă, de orice categorie de muncă, pentru interese ale ei proprii ca femeie, o urmăreşte azi C.N.F.R. Secţiunea muncii – pe cât îi va fi posibil – va încerca să realizeze şi în România acele comitete feminine ale muncii, în care muncitoarea din fabrică, ca şi profesoara universitară, pictoriţa, jurnalista, poeta sau simpla femeie de serviciu să poată fraterniza într-un sentiment unic de solidaritate, de protecţie reciprocă pentru acele trebuinţe ce nu pot fi înţelese decât de la fel la fel de fiinţe.
Odată precizate şi înţelese, nevoile umane nu vor mai întârzia să fie satisfăcute; atunci locul luptei între femeie şi bărbat îl va lua o largă reconciliere frăţească, deci o armonioasă colaborare în interesul final al progresului social.
[*] Calypso Botez, Preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor Române, „Mişcarea feministă”, Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, anul IV, nr. 2, 1922, pp. 218-224 (în cadrul secţiunii „Revista generală”) (n. ed.).
[1] În orig. „federeze” (n. ed.).
[2] V. dezbaterile şedinţelor Congresului Inter[naţional] Feminin al Uniunii, Geneva, 17-22 oct. 1921, trimis Consiliului Naţional al Femeilor Române.
[3] Raportul d-şoarei Elena Văcărescu către Consiliul Naţional al Femeilor Române.
[4] V. Maurice Facy, „Quelles sont les meilleures carriéres techniques pour les femmes”.
[5] Calypso Botez, „Drepturile Femeii în Constituţia viitoare”, în volumul Noua Constituţie a României. 23 prelegeri organizate de Institutul Social Român.
[6] Buletin I.C.W. Report of National Concils – Uncorrected Proofs, trimis C.N.F. R.
[7] V. dezbaterile Congresului internaţional feminin al uniunii, Geneva, 17-22 octombrie 1922, trimise C.N.F.R.
Lasă un răspuns