Monografismul gustian și chestiunea modernizării României

Monografismul gustian și chestiunea modernizării României (I)

Ionuț Butoi

TRIBUNA • NR. 364 • 1-15 noiembrie 2017

Școala Sociologică de la București sau Școala gustiană a fost una dintre cele mai interesante, prolifice și complexe acțiuni colective din mediul universitar și academic al României interbelice. ”Atelier” de cercetare socială și platformă de intervenție socială, Școala monografică (o a treia denumire ce i se poate atribui) este prezentată, în literatura de specialitate recentă, cu precădere pentru un așa-numit program ”ambițios” care urmărea scoaterea României din subdezvoltare[1], având ”cel mai profund impact modernizator”[2] dintre inițiativele similare. Acest proiect de modernizare este asimilat îndeosebi cu ”ridicarea satelor”, având în vedere că la sate s-au desfășurat cele mai consistente campanii monografice și de intervenție socială.

Toate bune și frumoase, până aici, însă ceea ce surprinde în astfel de evaluări ale Școlii este tocmai lipsa de precizie atunci când e invocată modernizarea. Mai exact, autorii care folosesc astfel de clasificări par a pleca de la prejudecata că modernitatea și modernizarea sunt de la sine înțelese, evidente prin ele însele, neproblematice, singura problemă a cercetătorului de astăzi constând în a identifica obstacolele care au stat în calea realizării diverselor ”programe” realizare a acesteia. De regulă, obstacolele sunt găsite în cultura sau istoria locală (prin teoria dependenței de cale), în istoria nefericită a secolului XX (războiul mondial și instaurarea comunismului). Foarte puțin spirit critic este folosit pentru a discuta modernitatea ca atare și procesul modernizării, de parcă ”marea transformare”, pentru a folosi un titlu clasic din domeniu, ar presupune doar beneficii și dezvoltare, și nu ar include și mari costuri sociale, sărăcire și deculturalizare, agravare a discrepanțelor sociale, într-un cuvânt, fenomene care țin de colonizare.

Această privire auto-colonizatoare, de interiorizare a presupusei priviri a unui celuilalt mai ”dezvoltat”, mai ”civilizat”, este, însă, mai mult un simptom al prezentului. Pentru că în interbelic chestiunea modernizării se punea altfel, cel puțin la nivelul Școlii gustiene. Preocupați, desigur, de ”ridicarea țării”, monografiștii, de diferite orientări ideologice, nu o înțelegeau ca un drum cu sens unic, ci ca un proces structural inevitabil în desfășurarea sa, însă deloc inevitabil în rezultatele sale. Modernizarea era o miză de câștigat prin găsirea acelor modele economice, sociale, legislative care erau adecvate potențialului și specificului local. Ideea importului de model era respinsă drept o falsă rezolvare a problemelor subdezvoltării, nu doar ca o prelungire a ideii maioresciene, ci și ca un raționament sociologic, empiric, prin care inadecvarea între formă și fond ia dimensiuni concrete, măsurabile. Astfel, modelul adecvat de modernizare nu era validat prin măsura în care era de succes în lumea occidentală sau dezvoltată, ci era validat în măsura în care corespundea acelor nevoi, aspirații, resurse, mentalități locale și putea oferi șansa unei integrări organice în modernitate. Un model glocal, am spune astăzi.

Pe teren economic, acest model a luat forma dirijismului. Avem aici un subiect mai puțin tratat astăzi, când pare că există un consens sau măcar o opinie dominantă în rândul elitei academice potrivit căreia sistemul economic capitalist este mai mult decât unicul model de dezvoltare, ci ar corespunde chiar naturii acțiunii, comportamentului economic. Trebuie să facem un efort de sincronizare și să înțelegem că în lumea interbelică opinia dominantă era aproape diametral opusă: capitalismul părea că se află la sfârșitul său, marcat de crize și transformări de structură. De aceea, în lumea interbelică se discuta mult mai ușor și mai dezinhibat despre căi alternative față de capitalism de modernizare.

De altfel, Școala gustiană, inspirată de fondatorul ei, s-a situat într-un mod critic față de status-quo-ul României interbelice, mai exact, față de modelul capitalist existent atunci. Deși monografiștii nu au teoretizat un model explicit economic care să fi, poziționarea Școlii, identificabilă prin trăsăturile de bază ale sistemului sociologic monografist, în direcțiile sale de cercetare și în planurile de intervenție socială, poate fi încadrată sub umbrela conceptuală a economiei dirijate, definită aici într-un sens larg.

Ce fel de status-quo?

Prin status-quo înțeleg aranjamentul social și economic al României interbelice. Or, o primă dificultate rezidă tocmai în identificarea clară a unui astfel de status-quo, ce presupune o anume dominare a unui grup social, precum și un consens hegemonic. Dar, efectele Marelui Război, iar apoi ale Marii Crize, au bulversat structural ordinea economică și socială a României antebelice. Câteva constante rămân, însă: statutul semi-periferic al economiei românești, al cărui semn distinctiv stă în importanța exporturilor de materii prime (cereale, apoi petrol); prioritatea acordată dezvoltării orașului și industriei în defavoarea satului și a economiei agrare; un anumit tip de intervenționism fluctuant, care funcționează în beneficiul categoriilor sociale și ramurilor economice menționate. În primul deceniu avem modelul liberal, ”prin noi înșine”, un naționalism economic în beneficiul burgheziei urbane și a industriei, bazat mai ales pe tarife vamale și monetare. Câțiva ani, care coincid cu criza, este practicat modelul ”porților deschise” al țărăniștilor, după care urmează modelul ”naționalismului economic” unde apar comenzile de stat și un rol mai mare al acestuia în economie. (o sinteză a acestor modele se găsește în Bogdan Murgescu, România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom, 2010).

Se poate vorbi doar de un relativ consens hegemonic în această perioadă, pe care l-aș regăsi în consensul asupra destinației imediate a României interbelice și efectelor pe care aceasta le-ar avea asupra structurii economice și sociale a țării: destinația este lumea civilizată occidentală, europeană, capitalistă, iar schimbările sociale inevitabile țin de industrializare, îmburghezire, proletarizare și urbanizare. În raport cu acest consens, se disting câteva orientări majore care se diferențiază prin sensul dat acestor transformări, precum și prin identificarea cauzelor care bruiază parcursul evolutiv al României interbelice.

Modele alternative

Din dezbaterile reflectate în revista fondată de D. Gusti, Arhiva pentru Știință și reformă socială, pe tema chestiunii agrare, dar și a parcursului dezirabil al României în materie de transformări economice și sociale, se pot distinge câteva orientări majore:

Neoliberalii urbani, care sunt reprezentați de Ștefan Zeletin, un mare susținător al status-quo-ului, al modelului liberal român de dezvoltare și al capitalismului periferic așa cum se produsese în istoria moderă a României. Zeletin considera că sunt necesare și dezirabile transformările sociale profunde care să proletarizeze țărănimea, precum și al industrializării și finanțelor conduse de ”oligarhie”, de către stat. Era un adept al capitalismului urban și de stat, foarte apropiat de ceea ce au practicat liberalii înainte și după Marele Război. De asemenea, Zeletin are pagini acide la adresa țăranului care, în percepția lui, devenise arogant după ce se văzuse înzestrat cu pământ prin reforma agrară, căpătând, astfel, o nedorită autonomie ce stătea în calea dezvoltării industriei, ce avea nevoie de forță de muncă ieftină și disponibilă, fără aere de stăpâni de gospodărie.

Neoliberalii agrari alcătuiesc o orientare mai puțin cunoscută, fiind reprezentată ca autori și specialiști ca Gh. Cipăianu, Gh. Ionescu-Sisești, N. Cornățeanu, C. Garofild ș.a. Constatând că reforma agrară de după război dusese la din scăderea producției agricole, ceea ce însemna, totodată, o scădere a veniturilor la bugetul statului român, consideră că remediile constau fie în comasarea loturilor agrare, fie prin consolidarea proprietății mijlocii agrare, precum și prin crearea de ferme model care să inspire cultural țărănimea înapoiată. Pentru acești agronomi, scopul transformărilor sociale era obținerea unei ”burghezii agrare” sau a unui capitalism agrar. În termenii lor, intervenția statului se rezumă la educare culturală ne-participativă și cadru legislativ care să garanteze crearea clasei de mijloc agrare. Reprezentanții mai conservatori din cadrul acestei orientări susțineau crearea unei clase restrânse de producători agricoli eficienți, ușor de supravegheat, care să lucreze cu muncitori agricoli, restul țăranilor, care nu mai puteau subzista și nici nu mai erau necesari ca forță de muncă producătorilor agricoli, transformându-se în proletari, în forță de muncă urbană, industrială. Reprezentanții acestei orientări doreau să păstreze din România de dinainte de reforma agrară modelul bazat pe exportul de cereale, un model care funcționa în favoarea marilor proprietari – de aici provenea, de altfel, și obsesia lor cu privire la scăderea productivității agricole. Ceea ce îi deosebește pe neoliberalii rurali de cei urbani, ca Zeletin, era convingerea lor că România este destinată unui capitalism de factură agrară, spre deosebire de ceilalți, care vedeau motorul dezvoltării în industrie și finanțe.

Socialiștii erau o prezență solidă în paginile Arhivei, prin autori ca C. Mihăilescu, Șerban Voinea, Lothar Rădăceanu. În analizele lor, ei critică tocmai problema productivității așa cum era expusă de neoliberalii agrari. Au o viziune critică a raportului dintre țările agrare din Est și cele capitaliste din Vest, considerând că exportul de cereale, lăudatul model al ”grânarului Europei”, ascunde, de fapt, o ”robie”, o subordonare a țărilor sărace de către cele bogate. De asemenea, socialiștii consideră că vechii boieri, motorul modelului ”grânarului Europei”, se deghizează în noii mari proprietari, care caută să se adapteze noului context creat de reforma agrară promovând soluții și politici care să le prezerve interesele de clasă, cum ar fi comasarea loturilor sau întemeierea de ferme model, văzute ca o reinventare a marii proprietăți din trecut. Socialiștii propuneau, în schimb, un model de dirijism etatic, adică o intervenție sistematică a statului în economia rurală, care să fie, totodată, însoțită de descentralizare administrativă. Un astfel de model se baza pe o organizare socială la bază în obști, prin prezența specialiștilor pe teren și prin dotarea tehnologică a obștilor. Socialiștii, deși erau la antipodul neoliberalilor de orice orientare, se apropiau de Zeletin cel puțin într-o privință: aveau convingerea că țărănimea era o clasă socială care, în urma evoluției istorice inexorabile, va dispărea, viitorul fiind reprezentat de industrializare și urbanizare.

Țărăniștii, reprezentați de către Virgil Madgearu, erau reprezentanții unei a treia căi prin raportare la neoliberalismul zeletian și socialismul unor Rădăceanu sau Voinea. Potrivit lui Madgearu, care întreține o polemică îndelungă cu Zeletin în Arhivă, țărănimea nu dispare, pentru că nu există o cale unică de evoluție. Capitalismul nu este o etapă necesară, așa cum nu sunt nici industrializarea însoțită de proletarizarea țărănimii. Dimpotrivă, țările agrare vor avea propria lor cale de dezvoltare, pe baze țărănești, datoria specialiștilor și statului fiind să intermedieze, prin cooperație, integrarea țărănimii în piața mondială.

Școala Gustiană, în nucleul său dur, se apropie cel mai mult de varianta socialistă în termenii intervenției și de cea țărănistă în termenii căii de dezvoltare. Un fel de socialism țărănesc de care ne vom apropia mai mult în numărul următor.

[1] C. Zamfir & I. Filipescu, ed., Sociologia românească: 1900-2010. O istorie social, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2015, p. 49.

[2] L. Vlăsceanu, M.G. Hâncean, Modernitatea românească, Ed. Paralela 45, 2014, p. 310.

Monografismul gustian și chestiunea modernizării României (II)

TRIBUNA • NR. 365 • 16-30 noiembrie 2017

Pentru membrii Școlii Sociologice de la București, capitalismul nu era o opțiune pentru dezvoltarea sau modernizarea României. Efectele sale dislocante asupra structurii sociale și practicilor culturale ale satului românesc, laolaltă cu propria criză sistemică, făcea ca gustiștii, în frunte cu întemeietorul Școlii, să caute spre alte forme de organizare socială și alte modele economice. Interesant este faptul că, din tot grupul monografist, ”dizidența” legionară sau gruparea de la Rânduiala a fost cea care a manifestat preferințe explicite pentru capitalism și pentru aproprierea unui spirit burghez de întreprinzător.

În Apelul din primul număr al Arhivei pentru Știință și Reformă Socială (1918), Dimitrie Gusti considera răscoalele țărănești din anii 1880 și din 1907 drept ”revoluții sociale”, îl invoca pe Marx ca ”întemeietorul științei sociale” și pleda pentru o ”reformă totală”, care să aducă atât o ”nouă conștiință”, cât și o ”nouă repartiție a muncii și a bogăției”. Revoluția, spunea Gusti, nu trebuie să țintească în organizația politică, ci să acționeze în ”categoriile constitutive” ale societății. Categoriile constitutive, în limbajul gustian, erau manifestările economice și spirituale ale unei societăți (”viața economică” și ”psihologia”). Pe atunci, sociologul respingea ferm ameliorismul, optând pentru o cale structurală de reorganizare a vieții sociale.[1]

”Manifestările economice”, scrie Gusti peste aproape 20 de ani de la Apelul inițial, punând alte accente, ”nu sunt elemente întâmplătoare în viața unei națiuni, ci părți constitutive prin care o națiune se poate păstra și se poate dezvolta, dar poate să-și afle degradarea politică sau chiar și pieirea.” Cum? Prin importul de manifestări economice improprii. Atunci când nu există echilibrul între cadre și manifestări. Regăsim această situație atunci când ”țara este subjugată economic, concesionată întreprinderilor străine, debitoare altor țări”, fiind, așadar, lipsită de suveranitate, chiar dacă ”politicește se bucură de un guvern” propriu. ”O viață economică cedată străinilor duce la exploatarea nemiloasă a bogățiilor”, la secătuirea resurselor pentru generațiile viitoare și la ”apariția unor activități străine de firea și de stadiul de dezvoltare organică al națiunii” (Știința națiunii, 1937). Este evidentă glisarea lui Gusti de la o poziție progresistă la una mai degrabă conservatoare, în tradiție junimistă. Totuși, diferențele țin mai mult de accente decât de substanță.

În forma sa aplicată, teoria de mai sus despre necesitatea unui raport organic între cadre și manifestări economice se regăsește, în sociologia monografică, în eforturile sistematice de a identifica tiparul socio-economic al satului și raportul acestuia cu ”orașul”, adică cu ”piața capitalistă, industrială, comercială, financiară” (Sociologia militans, 1946).[2] Satul, aici, este văzut drept o realitate ”organică” a națiunii române, pe când orașul, drept o creație mai degrabă artificială. Spre exemplu, referindu-se la celebra  monografia Nerejului, Gusti arată că economia lumii țărănești are forme și sisteme de diviziune a muncii, tehnologie, organizare, psihologie care nu aparțin economiei capitaliste (La science de la réalité sociale, 1941).[3]

Capitalismul are un efect ambivalent asupra satului: pe de o parte, are un efect emancipator asupra țăranului, care părăsește concepția fatalistă și arhaică de viață pentru una activă; pe de altă parte, de ”atomizare individualistă” și ”slăbire a coeziunii obștii sătești” (Sociologia militans). În altă parte, Gusti definește capitalismul drept machiavelism manifestat în sfera economică, adică ”succesul celui mai tare asupra celui mai slab, în așa-zisa concurență liberă” (Sociologia militans). Drept urmare, cooperația, sistem economic al cărui adept ferm era Gusti, ar fi funcționat ca o manifestare economică în acord cu cadrele societății românești; încă din 1930 întemeietorul Școlii Gustiene arată că ”situația specială a vieții economice românești” impune ”organizarea cooperatistă”. ”Noua ordine cooperatistă”, care trece profitul din sfera capitalului în cea a cooperatiștilor, este ”ireductibil împotriva ordinei capitaliste”.

În plus, sistemul sociologic al lui Gusti nu poate fi funcțional decât într-un model etatist. Trăim într-o eră în care omul politic funcționează pe post de ”veritabil om de laborator care caută o nouă organizare socială”: ”sovietism, corporatism italian, național-socialism, economie dirijată europeană” (La science de la réalité sociale, 1941). Astfel, rolul sociologiei este de a informa cu privire la categoriile constitutive ale societății, în așa fel încât, la nivel juridic-administrativ și politic, să se acționeze în conformitate cu această ”bază”. ”Prăpastia” dintre stat și societate, specifică lumii liberale a sec. XIX, dispare; rolul administrației nu se mai rezumă doar la directive sau control, ci presupune coordonare, organizare, ghidare și luarea de inițiative. Statul devine liderul și organizatorul națiunii (La science de la réalité sociale, 1941). Statul este cel care organizează viața socială și economică.

Enumerarea anterioară a tipurilor de organizări sociale nu este întâmplătoare. Sunt principalele forme de provocare a status-quo-ului în interbelic. Dintre ele, de referință pentru Gusti rămâne modelul american: ”cea mai mare lecție pe care SUA o dă Europei și, mai ales, statelor agrare europene, este întocmai colaborarea strânsă ce există între știința sociologică și conducerea de Stat” (La science de la réalité sociale, 1941) spune sociologul în 1937, reluând, însă, ideea, și în texte din 1941 și 1944. Mai exact, se referă la faptul că ministerul agriculturii din SUA funcționa, practic, ca un departament de sociologie aplicată.

În ceea ce-i privește pe ceilalți membri importanți ai Școlii, Mircea Vulcănescu și Anton Golopenția arată o preocupare mult mai aplicată, intrată în detalii, asupra efectelor asupra structurii sociale intrării satelor în sfera capitalismului. Ambii analizează satul plecând de la constatările din epocă legate de slaba productivitate, de suprapopulare și fragmentarea proprietății. Ambii vorbesc cu îngrijorare de apariția ”chiaburului”, a țăranului întreprinzător, ”de structură capitalistă”[4], cum spune, cu o proprietate de 50-100 ha, care are un stil urban de viață și se raportează la argații ce lucrează în gospodăria sa ca față de salariați. În statisticile sale,  Golopenția arată că chiaburii se deosebesc de țăranii cu stare, care au o proprietate de 10-50 ha și un stil de viață țărănesc, muncind alături de argați.[5] Așadar, chiaburul este tipul de fermier capitalist la care visează mulți și astăzi. Existența sa presupune, însă, o polarizare a țărănimii, prin procesul acumulării de pământ, pentru o categorie restrânsă de țărani, și prin proletarizarea restului, adică a majorității. Odată proletarizați, adică reduși la țărani proprietari de pământ incapabili să-și acopere nevoile de bază ale existenței din propriul pământ, apar noi forme de dependență ale țăranilor sărăciți fie de bănci, prin creditări neadecvate, fie față de noii proprietari mari de pământ, prin crearea unor noi tocmeli agricole. Noile relații de dependență sunt, de fapt, tot atâtea forme de neoiobăgie. La problema socială se adaugă și cea culturală. Capitalistul se raportează altfel la proprietate și este animat de obiectivul profitului. O cu totul altă logică economică decât cea a țăranului, care funcționează într-un registru al economiei familiale în care obiectivul este acoperirea nevoilor. Nu de proletari se temeau monografiștii, ci de reîntoarcerea, în forme diferite, a formelor de sărăcire și dependență radicale care duseseră, la începutul secolului, la cea mai amplă răscoală din Europa. Pentru a evita astfel de bulversări, atât Vulcănescu, cât și Golopenția, se gândeau la economia de plan: e necesar ”un plan de lungă durată pentru reorganizarea economiei rurale și plasarea surplusurilor” (Golopenția), și ”întărirea micilor exploatații familiale țărănești” prin ”integrarea lor într-o economie etatistă” (Vulcănescu).

O altă cauză pentru care se căutau modele alternative de organizare economică era Marea Criza survenită în 1929. În scrierile și conferințele sale economice[6], Vulcănescu arată că organizarea capitalistă clasică se află într-o criză de structură, condițiile ce au făcut posibilă existența acestuia dispărând; el se referă la noi forme de organizare economică, anume comunismul sovietic și fordismul. El face distincția între state capitaliste (Franța, Japonia, Anglia), state neocapitaliste[7] (SUA, Germania, Italia) și state comuniste[8] (URSS). Intrarea SUA în rândul statelor neocapitaliste se explică prin politica de New Deal a lui Roosevelt. Cu alte cuvinte, economistul Școlii Gustiene identifică o tendință generală către economie dirijată organizată colectiv. Prin dirijism, Vulcănescu înțelege intervenții ale statului în politica monetară, fixarea prețurilor, influențarea producției și a comerțului.

În fine, un membru consecvent, dar mai puțin vizibil, al Școlii, Victor Rădulescu Pogoneanu (Picki Pogoneanu), în Arhiva pentru Știință și Reformă Socială (1932), constată, la rându-i, că ”nu mai trăim în regim capitalist propriu-zis, ci ne îndreptăm către o nouă formulă socială”. Care nu e neapărat socialism (”nu în sensul riguros al termenului”), ci un ”sistem național de economie cooperativă dirijată”, al cărui principal sprijin să fie cooperația, dublat de un sistem de economie internațională girat de Societatea Națiunilor. Statul democratic etatist ar organiza viața politică și economică a societății, urmând să fie diferit atât față de ”Statul Jandarm” capitalist, cât și de ”Statul tiran” al economiei sovietice sau fasciste. Cooperația ar avea avantajul de a fi ”terenul neutru unde individualismul și colectivismul se întâlnesc”. Muncitorii ar deveni stăpâni pe mijloacele de producție, ceea ce ar desființa opoziția dintre capital și muncă; s-ar efectua o canalizare ”organică” a bunurilor, prin reglarea producției după nevoile consumului și, prin înlăturarea profitului intermediarilor, s-ar obține prin ”prețul just”.

Surprinzător sau nu, este ”dizidența legionară” a Școlii Gustiene, prin Amzăr (în revista Rânduiala), cea care deplânge lipsa de ”spirit burghez la români”, cu atât mai mult cu cât ”revoluțiile” fasciste și naziste sunt ”forme ale reacțiunii burgheze”. Spiritul burghez este necesar pentru că valorizează ”inițiativa personală, curajul, riscul”. În alt loc, Amzăr critică dur programul de modernizare al lui D. Gusti pentru primatul valoric acordat țărănismului și considerarea acestuia drept incompatibil spiritului burghez.[9] Nu am pomenit nimic despre Henri H. Stahl, pentru că, în cazul său, orientarea socialistă este binecunoscută.

Am căutat, în aceste rânduri, să arăt că pentru unii dintre cei mai importanți membri ai Școlii Sociologice de la București, contactul cu capitalismul avea un efect distructiv pentru structura socială și culturală a satelor românești, și, prin aceasta, asupra României. Fără să aibă obsesia creșterii productivității, monografiștii erau preocupați, mai degrabă, de păstrarea unui echilibru social între clase, al unor forme spontane, locale, de organizare socială, și al unui raport armonios cu resursele și mediul. Toate acestea puteau fi, considerau ei, funcționabile într-o economie de plan sau dirijistă, care, în unele variante mai radicale, presupunea inclusiv o schimbare substanțială în raporturile de proprietate.

[1] În 1935 vorbea, însă, deja, despre ”ameliorarea” condiției umane prin sociologie.

[2] În Sociologia militans. Cunoaștere și acțiune în serviciul națiunii, Vol. II, Fundația Regele Mihai, București, 1946.

[3] În La science de la réalité sociale. Introduction a un système de sociologie d’éthique et de politique, Alcan, Paris,  1941.

[4] În  ”Excedentul populației agricole și perspectivele gospodăriei țărănești”, Sociologie Românească, an II, nr. 2-3, 1937.

[5] În ”Starea culturală și economică a populației rurale din România”, Opere complete Vol. II. Statistică, demografie și geopolitică, Ed. Enciclopedică.

[6] A se vedea Spre un nou medievalism economic. Scrieri economice, Ed. Campania, 2009.

[7] Pentru Vulcănescu, neocapitalism însemna, de fapt, o economie mixtă în care piața co-exista cu forme de planificare și intervenție etatistă.

[8] În termeni care vor fi reluați decenii mai târziu, comunismul sovietic stalinist este caracterizat de Vulcănescu a fi, de fapt, capitalism de stat, organizat ca un trust vertical național. Într-un astfel de sistem nu proletarul, ci statul devine proprietarul mijloacelor de producție. Vulcănescu respinge teza lui Troțki, cea a apariției unei noi burghezii în sistemul sovietic, considerând că asistăm, mai degrabă, la apariția unui ”autocratism administrativ”, adică a unui sistem feudal analog boieriei de funcții, care își propune, însă, obiective ”moderne”, cum ar fi industrializarea, realizată prin planurile cincinale.

[9] Vezi în Rânduiala firii românești. Studii de morfologie culturală, Eikon, 2015.