Munca de jos [prefata din Activistii marunti – Istorii de viata]

MUNCA DE JOS

Zoltán Rostás

din Zoltán Rostás, Antonio Momoc, Activiştii mărunţi – Istorii de viaţă, Ed. Curtea Veche, 2007

La prima vedere aceastã sintagmã are un singur înțeles: munca fizicã necalificatã. Însã nu și în discursul comunist informal al sistemului dinainte de 1989. În acest context, oficial, munca a fost glorificatã, mitizatã chiar. Una dintre cele mai înalte distincții ale epocii era cea de „Erou al muncii socialiste“. Neoficial însã, în viața de partid, la orice nivel, „munca de jos“ era o sperietoare, o amenințare, aproape o sabie a lui Damocles. A fi „trimis la munca de jos“ nu însemna câtuși de puțin o misiune de cinste, ci con- secința unei sancțiuni de partid. Denota pierderea încrederii partidului, constatarea dispariției „spiritului revoluționar“, a „combativitãții“, sau chiar încãlcarea flagrantã a normelor de partid privind „comportamentul în familie și societate“. Într-un cuvânt: termenul „munca de jos“ era de fapt sinonim cu cel de „pedeapsã“.

În acest fel un activist regional putea sã ajungã secretar uzinal, un ziarist — responsabil cu gazeta de perete de la un șantier, un activist al Comitetului Central — prim-secretar într-un orãșel neînsemnat, un secretar al Comitetu- lui Central — secretar cu propaganda la un județ, sau un ministru — director IAS.

Munca de jos putea deci sã fie o stație dupã cãdere. Dar la fel de bine putea sã fie un adevãrat pisc al carierei de partid al unui individ pornit realmente de jos, din sãrãcie, cu un bagaj de patru sau maximum șapte clase. Activistul mãrunt este și cel ridicat din anonimat, și cel mazilit dintr-o funcție mai mare. El putea sã considere poziția obținutã drept o împlinire sau, dimpotrivã, o adevãratã pacoste. Munca de jos semnifica o tranziție, o trambulinã pentru o funcție mai importantã, sau din contrã, o marginalizare și mai pronunțatã. Si în aceastã privințã politicile de cadre ale partidului prezentau mutații semnificative. La începutul anilor ’50 ridicarea în ierarhia de partid și de stat a fost foarte rapidã din cauza lipsei de cadre de conducere, mai ales la paliere inferioare și medii. Firește, prãbușirile la rândul lor erau la fel de fulminante, mergând pânã la punerea sub acuzare a activistului în cauzã. În condițiile aplicãrii principiului stalinist, conform cãruia lupta de clasã se ascute odatã cu consolidarea dictaturii proletariatului, dușmanul de clasã nu mai era de combãtut și de distrus în afara partidului comunist. În spiritul acestei teorii se considera cã dușmanul de clasã nu mai atacã frontal, ci se infiltreazã în partid pentru a slãbi combativitatea acestuia și pentru a sabota mai perfid construirea socialismului. Datoritã vigilenței crescute, riscul demascãrilor era foarte mare și victimele din rândurile aparatului au fost numeroase.

În anii ’60 micul activist nu tremura cã o micã greșealã de organizare va fi calificatã drept sabotaj, ci din cauza lipsei de performanțã în obținerea studiilor liceale și universitare. Mobilitatea verticalã în ierarhia de partid a ajuns sã depindã din ce în ce mai mult de gradul de calificare profesionalã și politicã a activistului. În aceastã perioadã nici recrutarea noilor activiști nu se mai fãcea din straturile cele mai sãrace și cele mai neinstruite.

Ultima perioadã a comunismului românesc a fost dominatã de faimoasa „rotație a cadrelor“, conform cãreia nu competența profesionalã într-un domeniu conteazã la un activist, ci capacitatea sa de „a aplica neabãtut politica partidului“.  Astfel  mutarea  activistului  dintr-un  post  înaltul, la munca de jos sau în centru nu mai trebuia sa fie justificatã în niciun fel.

Indiferent însã de perioada istoricã,  pânã  la  urmã  totul  depindea  de  capacitatea și/sau norocul individului în cauzã de a dobândi, spori sau pierde cel mai important capital în viața de partid — încrederea șefilor. Acest statut imponderabil al activistului mãrunt a fãcut ca el sã fie cel mai loial soldat al partidului comunist. Ajuns în funcție prin contraselecție, știa foarte bine cã nu prin competențã, ci exclusiv prin loialitate oarbã își poate pãstra micile avantaje.

Dupã 1989, în urma colapsului PCR, pe fondul prãbușirii întregului sistem al socialismului est-european, cate- goria micului activist aparent a dispãrut. A dispãrut legitimarea socialã și politicã, a dispãrut partidul unic atotputernic ca organ de îndrumare și control al societãții. Fațã de elita partidului, mult discutatã în sfera publicã, masa de mici activiști a intrat într-un con de umbrã. Totuși, dispariția lor a fost aparentã, pentru cã rețelele sociale ale aparatului de partid nu se distrug nici sub impactul declarãrii dispariției partidului însuși. Prin acest aparat micii activiști s-au regrupat în partide așa-zis de stânga sau/și în formațiuni declarat naționaliste. Tot datoritã aceste rețele, forța și influența economicã a cadrelor a devenit semnificativã. Ei sunt în mare parte profitorii tranziției și participã cu succes și la integrarea României în UE. O micã parte a pãturii activiștilor mãrunți, cei care au supraviețuit „vremurilor eroice“, pensionari fiind, îngroașã probabil rândurile taberei nostalgicilor naivi („înainte a fost mai bine“) și ale agitatorilor voluntari ai partidelor postcomuniste.

Este justificatã întrebarea: de ce oare ne mai intereseazã aceastã categorie? De ce ne intereseazã povestea vieții reprezentanților ei?

În primul rând, fiindcã istoria comunismului, cât și critica lui pãcãtuiesc major prin abordarea exclusivã a puterii de stat comuniste, a personalitãților definitorii, a sistemului represiv, a propagandei de partid etc. în defavoarea micilor actori și a societãții în general. Nu afirm cã rolul ideologiei, al politicii internaționale, al instituțiilor impuse de regimul comunist nu ar fi semnificativ în aceastã istorie, consider însã cã ea este neconcludentã prin unilateralitate. Fãrã cunoașterea eșaloanelor inferioare, a celor de la „munca de jos“, fãrã cercetarea modului de recrutare a cadrelor, nu se poate înțelege funcționarea sistemului. Fãrã devotamentul activiștilor mãrunți, regimul comunist nu ar fi dãinuit decenii întregi. Teroarea nu ar fi fost suficientã pentru a supune o întreagã societate captivã.

În al doilea rând, ne intereseazã aceastã temã din cauza tinerilor, a studenților. Ei nu au nici o percepție asupra vieții cotidiene dinainte de revoluție, asupra actorilor politici ai vechiului regim. Se pare cã povestirile pãrinților și bunicilor sunt autojustificative, și este sigur cã informațiile obținute din liceu și din mass media sunt de cele mai multe ori contradictorii și neserioase. În asemenea condiții, am propus studenților noștri de la Facultatea de Jurnalism și Stiințele Comunicãrii un experiment de „abordare directã a  istoriei“ prin  metoda interviului  de istorie oralã. Le-am cerut sã identifice mici activiști ai vechiului partid comunist și sã-i invite sã-și povesteascã viața, fãrã sã intervinã decât cu întrebãri stimulative, și nicidecum cu aprecieri valorizante. Acest micro-eveniment comunicațional are o influențã beneficã asupra studentului, fiindcã un contact cu martorul unei perioade, al unui context istoric poate fi mult mai convingãtor decât lectura unui manual de istorie.

În al treilea rând, consider importantã ascultarea oamenilor, deci și a micilor activiști, fiindcã sursele scrise ale regimului comunist au fost falsificate ab ovo, mai ales cu privire la viața cotidianã. Este foarte greu sã gãsim documente scrise care sã reflecte nu prescripțiile regimului, ci motivațiile, conflictele, angoasele reale ale oamenilor. Jurnalele, corespondența privatã reprezintã în principiu documente de maximã importanțã și trebuie luate în considerare, dar aceastã categorie, prin natura ocupației, nu a produs decât accidental asemenea documente. Iar memoriile scrise de activiști de vârf dupã 1989 sunt încercãri de autojustificare cu toate consecințele acestui gest. Este adevãrat cã povestirile de viațã ale micilor activiști sunt și ele construcții care reflectã și poziții valorice actuale ale microculturii din care fac parte, dar chiar și așa sunt pline de informații despre fața nevãzutã a relațiilor interumane din regimul comunist.

În sfârșit, este nevoie de aplecarea asupra aspectelor mai discrete ale comunismului, fiindcã fãrã ele nu înțelegem nici prezentul. Bunãoarã comportamentele adverse actuale, cum ar fi reticența fațã de schimbare, invocarea responsabilitãții statului în toate domeniile, de la asigurarea locurilor de muncã pânã la asigurarea transportului în comun și a curãțeniei publice își au rãdãcinile în tipul de socializare caracteristic regimului trecut.