„Munca – un viciu pur si simplu” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]

„Munca – un viciu pur şi simplu”

extras din Zoltán Rostás, Monografia ca utopie. Interviuri cu Henri H. Stahl (1985-1987), Editura Paideia (2000)

– Înainte să pornim magnetofonul aţi început să povestiţi despre vizita la Paris şi despre o convorbire cu Claude Levi-Strauss.

– Da, l-am întrebat: de ce faceţi Dvs. antropologie culturală? De ce nu-i ziceţi filozofie socială? De ce nu-i ziceţi sociologie? Foarte simplu, pentru că Raymond Aron are un institut de sociologie şi eu nu pot să am tot de sociologie (râde).

– Şi v-aţi aşteptat la acest răspuns?

– Da, sigur că da, vrea pur şi simplu să pună o altă firmă decât el, nu ? Altă firmă! Fără nici un fel de pretenţie.

– De multe ori m-am gândit că această… noi, cel puţin, la filosofie aşa am învăţat: o ştiinţă este ştiinţă dacă are un obiect şi metodă. Şi dacă vin cursurile unul după altul îţi dai seama că nenorocitul ăsta de om sau grupul de oameni este tăiat în bucăţi…

– Da, sigur, şi fiecare îşi face profesia lui, catedra lui să aibă justificare. Nu poţi să ai doi profesori cu aceeaşi materie, acelaşi curs. Dar sunt amândoi buni şi merită să fie profesori. Deci, unul este aşa, altul este aşa…  Cum a fost toată discuţia la noi, care nu s-a sfârşit vreodată: care e deosebirea între sociologie şi materialism istoric? E pur şi simplu ridicol să-ţi pui asemenea probleme!

– La noi, la Cluj, s-au confruntat două păreri. După Mihu, materialismul istoric e una, sociologia e alta. Aia e o ştiinţă. Materialismul istoric e o ideologie. Nu, Andrei Roth a zis că materialismul istoric este sociologie generală.

– Corect, se poate susţine, orice idee se poate susţine. E interesant doar de văzut cum au rezolvat diverşi această problemă, şi iugoslavii, şi cehii, şi ungurii, şi polonezii, şi ruşii chiar. Cu toţii au trebuit să-şi pună problema. Dar, fiecare: domnule, eu sunt profesor de materialism istoric, eu sunt profesor de sociologie. Predăm acelaşi lucru – n-are importanţă. Dar suntem diferiţi. Astea sunt firme.

– Într-o situaţie foarte interesantă trebuie să fie polonezii, care au avut o şcoală a lor, ceva mai veche decât o aveam noi, nu?

– Dar şi ruşii au avut şcoală de sociologie. Veche, sigur că da, cum să nu.

– Păi, înainte de Sorokin, care deja…

– Sorokin este vechi, dar e toată seria de sociologi care au lucrat în Occident, foarte mulţi. Kovalevski, care-mi vine mie în minte, şi Novikow, şi toţi ceilalţi, au fost ruşi şi care au făcut sociologie, nu glumă. Şi unii foarte bine. Dar şi la ei e foarte greu să deosebeşti când este sociologie, şi când este materialism istoric, foarte greu de stabilit, simple graniţe artificiale. Un exemplu foarte clar în aceasta privinţă: într-un oraş american unul a deschis un restaurant şi a spus: e cel mai bun restaurant din acest oraş. Alături de el a deschis altul un restaurant şi a spus: e cel mai bun restaurant din America. A venit al treilea şi a spus: e cel mai bun restaurant de pe această stradă! (râde). Acelaşi lucru! Tot restaurant, restaurant, dar a schimbat firma. Ce-i antropologia? Nu, sociologie. Nu-i sociologie, e antropologie culturală. Nu, e antropologie socială.

– În asemenea situaţii, de exemplu, despre Rainer se spunea că face antropologie, nu? Ei, ce fel de antropologie? A fost, pur şi simplu, anatomie morfologică.

– Antropologie biologică. Ei, asta o ştii precis, se ocupă de organismul uman, atâta tot.

– Făcea nişte măsurători.

– Făcea şi altceva. Există deosebiri de şcoli şi de specializări. De pildă, dacă te-ai specializat în studiul popoarelor aşa-zise primitive, din Africa sau din Melanezia, faci cu totul altceva decât am făcut eu, de pildă, în satele româneşti, nu? Altă specializare. N-o să spui că ăia sunt antropologi… Şi sunt oameni care spun: antropologul este cel care face sociologie în alte continente decât Europa. Mă rog, dacă vrei să spui, nu mă jenează. Dar, în fond, e acelaşi lucru.

– Da… Ce voiam eu să discutăm astăzi… O problemă care este totuşi interesantă: în general, aceşti patru ani, cât aţi fost la Fundaţie, din ’34, nu? până în ’39, mi se pare o perioadă extrem de încărcată. Adică, practic, pe lângă faptul că aţi avut cursuri la Şcoala de Asistenţă Socială, că aţi fost asistent – onorific sau nu, n-are importanţă – la facultate, că faceţi, organizaţi, scrieţi o mulţime de broşuri, de cărţi pentru Fundaţie, pentru „îndrumătorul monografistului de la ţară”, cărţi, cercetările în timpul verii, Muzeul Satului, expoziţiile din străinătate, „Curierul echipelor” – nu-mi dau seama cum se puteau face toate acestea şi să nu lăsaţi nimic la o parte. Mi se pare imens. Sau este optica celui care se uită înapoi? Dvs. ce credeţi, a fost mult, sau nu a fost mult? Mie mi se pare enorm.

– Muncă multă, muncă multă, fără îndoială că da. N-a fost uşor. Cea mai grea perioadă a fost când a lipsit Gusti din ţară, ţineam cursurile lui şi cursul meu, şi toate celelalte.

– Asta a fost după război.

– Da, după război. Aia a fost perioada grea pentru mine.

– Da? Nu a fost ’34-’39?

– Da, dar cum să spun eu, erau făcute cu entuziasm, şi altceva n-aveam de făcut, decât asta.

– Bine, dar aţi mai avut şi Senatul, trebuia să lucraţi şi acolo, din când în când. Cum v-aţi putut împărţi în atâtea locuri, şi să mai şi scrieţi, şi să mai ieşiţi şi cu Brăiloiu, că şi asta a fost.

– Cu Parlamentul am spus care era situaţia. Era o muncă foarte uşoară, în sensul că, de pildă, aveam doi oameni cu care lucram, eu scriam foarte bine, foarte frumos, şi dădeam şi transcriau ei. Eu nu făceam decât şase minute la două ceasuri, atât era.

– Cum adică ?

– Fiindcă acolo stenografiam trei minute, trei minute, trei minute, venea altul, altul, altul. Şi după aceea te retrăgeai şi dictai, dactilografiai în aşa fel încât la sfârşitul şedinţei totul era transcris. Eu nu transcriam, aveam doi ciraci, stenografiau şi ei, dar care ştiau ce scrisesem eu şi transcriau ce scrisesem eu, că era mult mai bine făcut decât ce făcuseră ei, că eram expert mare în meseria asta. Pentru mine, îmi era uşor să stenografiez; huzuream fără nici un fel de oboseală.

– Interesant. Eu ştiu de ce sunt totuşi impresionat de diversitatea muncii Dvs., fiindcă acum nu se lucrează nici mult, nici bine.

– Da, era o patimă. Era o patimă. Munca era un viciu, pur şi simplu. (Râde). O deprindere proastă, îmi făcea plăcere. Fără nici un fel de îndoială, îmi făcea plăcere, era munca, de pildă, de cercetare la sate, fie că o făceam în cadrul Fundaţiei, fie că umblam cu Brăiloiu, pe deasupra, nu? Era o plăcere, pur şi simplu, într-adevăr, era fermecătoare toată această muncă.

– Plus că tot în perioada asta este şi acest cerc al „Criterionului”.

– Da, da, conferinţe şi acolo, da, şi era o plăcere, pur şi simplu, să te întâlneşti cu toată masa aceea de oameni, cu atât de variate preocupări, nu?

– Eu mă gândeam că am atât de puţin timp să citesc. Dvs., după ce aţi făcut aşa de multe lucruri, când aţi mai citit? Că se vede că aţi citit şi aţi ştiut… Adică, trebuia urmărită o literatură care se năştea, şi sigur că se urmărea, nu?

– Da.

– Plus ce era în Apus în materie de literatură, de ştiinţă, de nu ştiu ce. O revistă ca „Sociologie Românească” este făcută acum de cel puţin zece oameni. Probabil că nu aţi lucrat pe materiale aşa de mult, cum se lucrează acum. Oamenii scriau corect.

– Da, fără îndoială că da. Totuşi, era muncă, trebuia să stai de vorbă cu fiecare în parte, să-l rogi să scrie, să-l îndemni să scrie, că erau debutanţi; majoritatea erau tineri studenţi, care de-abia prima oară puneau mâna pe condei. Trebuia să-l ajuţi, să-l… Însă iarăşi, era o plăcere, că într-adevăr pasiunea aceasta de a-i învăţa pe alţii, de a fi profesor este o pasiune serioasă, care face să ai nevoia să arăţi altora, să munceşti cu alţii, să colaborezi cu ei. E o plăcere.

– Nu aţi avut câteodată impresia că pierdeţi vremea ca să dădăciţi pe alţii, în loc să scrieţi?

– Da, fără îndoială că da, sigur că da. Dar am scris foarte puţin, în majoritatea cazurilor am lucrat o problemă până în momentul care m-am lămurit eu, şi atunci am lăsat-o. Dar de scris, am scris pe comandă. Că m-a obligat cineva să scriu. Altfel, nu.

– Într-un fel, nu mi-e clară ideea muzeului social: acest Muzeu al Satului, care, de fapt, vrea să fie muzeu social. Şi la sfârşitul cărţii spuneţi că nu vă place ce a rămas din el, că nu s-a realizat.

– Domnule, era de fapt un centru de cercetări sociale, care trebuia să aibă toată înzestrarea unui asemenea centru. Trebuia să aibă biblioteca respectivă, trebuia să aibă seria de înzestrări pentru a uşura munca creatoare a oamenilor. Adică trebuia să ai acolo fotografii necesari, dactilografele necesare, statisticienii necesari, desenatorii, ca omul să poată veni la acest centru şi să aibă toate instrumentele, ale secretariatului şi ale tehnicităţii. Asta era una. Trebuia acolo să strângi tot materialul existent pe problemele satului. Tot ce s-a publicat, să strângi din ziare, să faci dosare. Trebuia să fie şi muzeografie, fără îndoială, fiindcă muzeul este şi el o lecţie, o prelegere, făcute nu cu vorbe, ci cu exponate. Şi atunci trebuia să ai la îndemână mari depozite, în care să strângi tot materialul etnografic necesar şi din care să poţi scoate, rând pe rând, mai multe teme, să faci expoziţie. Expoziţie de icoane, expoziţie de ţesături, expoziţie de tehnici şi…, mă rog. Le scoteai, le păstrai cum trebuie în condiţiile muzeografice…, scoteai din ele cât îţi trebuia să faci o expoziţie, băgai la loc, scoteai altele. Şi una dintre expoziţii era Muzeul Satului, care era pur şi simplu o încercare de a face un rezumat al satului, în ce are el mai reprezentativ, pe diferite zone. S-a realizat asta, dar nu s-a realizat restul. Au început să stângă material enorm de mult, bogat. Foarte bine au făcut, dar nu au avut unde să-l depoziteze, şi l-au băgat în case. Aia nu mai e casă ţărănească, este un depozit supraîncărcat, nu mai este…, adică ideea de bază s-a pierdut. Am scris treaba asta, am povestit eu undeva treaba asta. Când intri într-o sală de expoziţie a acestui centru trebuia să vezi care sunt marile probleme ale ţării. Există probleme demografice? Şi care sunt aceste probleme demografice? ţinute la zi! Cu graficele respective de natalitate, mortalitate, mortalitate infantilă, toate celelalte, la zi ţinute. Şi scoase în relief: aici merge prost, aici suntem în deficit, aici merge bine. Iată problema distribuţiei pe teritoriu a acestei populaţii. Unde este populaţie prea multă, unde este populaţie prea puţină, adică toată problema aceasta a demografiei trebuia să fie înfăţişată grafic, în aşa fel încât un om care vine să viziteze să ştie care sunt problemele de demografie ale României. Acelaşi lucru din punct de vedere economic, demonstraţii de analiză economică a ţării, ţinută la zi. Acelaşi lucru din punct de vedere al culturii. Care sunt regiunile de analfabeţi, şi aşa, rând pe rând, toate problemele de natură sociologică ale realităţii. Muzeul Satului era una din anexe, dar n-avea importanţă prea mare.

– Şi de ce nu s-a realizat?

– A venit războiul.

– Staţi puţin, că asta a fost în ’37.

– În ’36, da.

– În ’36, de fapt, Dvs. aţi lucrat cu Victor Ion Popa pe ceea ce există. N-a fost asta o parte a unui proiect mai mare?

– Ba, cum să nu, care a fost pus la punct cum trebuie.

– Şi de ce nu s-a mers mai departe, că s-a deschis muzeul şi, după cum ştiu eu, nu s-a mai pistonat această treabă. Nu a abandonat-o, oarecum, Gusti?

– Nu, n-a abandonat-o, dar nu era posibil s-o faci. Era o perioadă de criză socială, nu putea să facă asemenea fundaţii de înaltă cultură, centre de cercetări. Era la Institutul Social mai mult cu numele şi cu dorinţa, dar ca să construieşti într-adevăr această cetate de ştiinţă, trebuia şi oameni, şi bani, şi linişte.

– Dar până la urmă a făcut Serviciul Social.

Serviciul Social era departe de a fi făcut această treabă. Serviciul Social, spun, a fost o încercare de a pune la punct tehnici de intervenţie, de acţiune culturală, şi un mijloc de a educa o nouă generaţie de profesionişti.

Din acelasi volum:

• “Psihologia omului cu condei” – [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]
• Interviu cu H.H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: “Eu n-am fost fanatic niciodata”
• Interviu cu H. H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: MILIONAR LA VIENA
• Interviu cu H. H. Stahl [extras din Monografia ca utopie]: METODA TIRBUSONULUI
• “Lasa-l pe om sa-si faca damblaua” [interviu cu H. H. Stahl din Monografia ca utopie]
• “Se poarta dacii, nu slavii” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]
• “Nu ma jenez sa spun despre ce a fost vorba” [interviu cu H. H. Stahl din “Monografia ca utopie”]