„N-ar fi păcat să lăsăm aici petuniile astea?”
ENDRE KUN (1908-1996)
extras din Zoltan Rostas, Chipurile orasului. Istorii de viata in Bucuresti. Secolul XX, Polirom, 2002
– Când aţi venit pentru prima oară în Bucureşti?
– Am venit pentru prima oară la începutul anilor treizeci.
– Mai devreme, în anii copilăriei, ca licean, înaintea facultăţii n-aţi fost niciodată?
– Liceul l-a terminat la Timişoara, în ’26. De acolo am plecat la studii, la şcoala politehnică din Franţa, unde am şi lucrat pe urmă, după absolvire, timp de trei ani. Întors acasă, am fost înrolat numaidecât în armată. După lăsarea la vatră am ajuns la Textila din Arad. La Textila arădeană am avut greutăţi şi, în urma concedierii, am venit la Bucureşti să-mi caut un servici.
– Înţeleg. Dar de ce v-aţi gândit tocmai la Bucureşti?
– M-am gândit la Bucureşti pentru că, fiind timişorean, mi-am dat seama că la Timişoara nu am posibilităţi de angajare, iar la Arad – din diferite motive – am fost concediat. Motivul principal fusese că n-am fost dispus să lucrez în continuare numai în schimbul de noapte. Lucrasem aproape un an numai noaptea. Ceea ce mi-a afectat sănătatea.
– Asta s-a întâmplat la UTA?
– Da, la UTA şi, când n-am mai acceptat, pur şi simplu m-au dat afară. Deasemenea, acea grevă muncitorească din 1933 a avut loc şi la Arad, iar eu – chiar dacă n-am participat la ea direct, şi nici nu mi s-a solicitat asta – am discutat totuşi cu oamenii. Conducerea a ştiut că eram în contact cu muncitorii, şi în curând, în 1934, am fost concediat. După un timp, în ’35, am venit la Bucureşti să mă interesez de un servici. Atunci am fost pentru prima oară în Bucureşti.
– Dar cum aţi procedat, aţi avut recomandări de la Timişoara, de la cunoştinţe?
– Nu, am avut în schimb nişte adrese, pe atunci se construiau aici mai multe filaturi, nu-i aşa. Construiau filaturi francezii, construiau italienii, dar şi constructori autohtoni. În sfârşit, eu am ajuns la o filatură pe care o construiau nişte armeni.
– Nu vă amintiţi cine erau?
– Cum să nu, cu exactitate. Vă interesează numele?
– Sigur.
– Fabrica se numea Filatura Dunărea. Pe unul dintre armeni îl chema Kazazian, pe celălalt Derbekilian. Erau familii mari de armeni. Ei şi-au adus maşinile din Italia, şi tot din Italia o parte dintre meşteri şi tehnicieni. Unul dintre conducătorii armeni, acest Kazazian, a venit la Arad şi, auzind despre mine, m-a întrebat dacă n-aş vrea să vin la ei, dar în aşa fel, încât să iau şi câţiva muncitori cu mine. Am acceptat. Totuşi, la montaj am lucrat în două echipe separate, echipa italienilor, şi eu cu un meşter. Când fabrica urma să fie pusă în funcţiune, s-a spus: tu porneşti maşinile acestea, iar italienii pe acelea. Le-am pornit pe cele montate de noi, şi totul a funcţionat foarte bine. Îmi cunoşteam destul de bine meseria, meşterul era şi el foarte bun, un băiat din Arad, un maghiar, îl chema Kucselata János. Italienii s-au înfuriat, pentru că făcuseră greşeli serioase de calcul, şi nu le-a ieşit firul cum trebuia. De aici au început tot felul de intrigi, şi am fost chestionat, de ce nu-i salut cu salutul fascist, fiindcă aici e o fabrică italiană, cu capital italian, unde trebuie să se salute cu salutul fascist. Am respins această pretenţie, şi în scurt timp am fost concediat. Asta s-a întâmplat în ’35. Atunci am rămas un timp şomer, ne-am întors la Timişoara, şi ulterior am intrat în legătură cu grupul din Buhuşi care construia aici o altă filatură.
– Această filatură din ce sferă de interese făcea parte?
– Era vorba de interese româneşti. Făcea parte dintr-o sferă de interese româneşti. Erau printre ei evrei imigranţi, evrei autohtoni, adică era vorba de un grup mai mare, care m-a examinat foarte atent, mi-a cercetat activitatea de până atunci, şi m-a angajat. În fabrica aceea am lucrat din ’36 până în ’45. De fapt atunci am venit pentru a doua oară la Bucureşti, în ’36, dar nu pot să spun că aş fi venit propriu-zis în Bucureşti, ci la fabrică. Fabrica era dincolo de Malaxa… Ştiţi pe unde vine Drumul Căţelu? Spre fabrica de cleiuri, adică spre Pantelimon, unde circulă acum tramvaiul 14. Pe atunci nu circula nimic în direcţia aceea, în afara unor mici autobuze roşii. Contractul meu suna aşa – caracteristic pentru perioada aceea – că trebuie să mă găsesc pe teritoriul fabricii de luni dimineaţa, de la ora şase, până duminică dimineaţa la ora şase.
– Ei bine, atunci ce aţi câştigat în raport cu Aradul, unde aţi lucrat numai noaptea?
– Să te găseşti pe teritoriul fabricii nu înseamnă acelaşi lucru… Pe de altă parte, la Arad eram angajatul unui conducător de filatură hitlerist, fiind subordonat acestuia…
– Lui Von Neumann?
– Baronul Neumann nu era conducătorul filaturii… Îl chema Walter Neumann. Iar aici conducătorul tehnic eram eu.
– Înţeleg.
– Aşa că raportul de forţe era complet diferit, iar fabrica asta am ridicat-o într-adevăr eu. Adică planurile i-au fost elaborate la Viena, dar mi le-au dat mie să le vizez, eu am tratat cu furnizorii maşinilor, cu cei care au livrat instalaţiile – şi am fost de faţă când s-a pus prima cărămidă la temelia fabricii.
– Şi când aţi pornit fabrica? În ’36 au început lucrările de construcţie şi…
– S-a lucrat într-un ritm de-a dreptul fantastic. Eu am sosit la 1 iulie ’36, dată la care intra în vigoare contractul meu, iar în decembrie ’36 fabrica a intrat în funcţiune.
– Nemaipomenit, aproape incredibil!
– Da, lucrările de construcţie au durat aproximativ patru luni, şi nu erau încă încheiate, birourile şi clădirile anexe, depozitele nu erau terminate, n-aveam apă curentă, dar am început lucrările de montaj cu instalatorii germani – era vorba de maşini produse în Germania – şi, îmi amintesc cu exactitate, în decembrie ’36, în ziua de Crăciun i-am dus unuia dintre proprietari primul fus, primele fire, prima cantitate de bumbac filat. La fel de alert au mers lucrurile după aceea, în ianuarie a pornit schimbul doi, iar la sfârşitul lui ianuarie şi schimbul trei. În februarie fabrica lucra la întreaga capacitate. Atunci am făcut cunoştinţă cu partea de aici a Bucureştiului care vă interesează: comuna Pantelimon de lângă Bucureşti – pe-atunci nu era încă o suburbie a Capitalei, nu ţinea de Bucureşti – i-am cunoscut pe oamenii de-acolo. Trebuie să vă spun că oamenii aceia s-au pregătit foarte repede şi foarte bine ca muncitori. Am adus, desigur, câţiva muncitori de la Arad, care i-au învăţat. Fabrica dispunea de o clădire mare cu destinaţia de cămin de zi şi de noapte, oamenii stăteau acolo, erau mulţumiţi, şi n-am avut din acest punct de vedere nici un fel de greutăţi. Eu în schimb lucram – le-am povestit colegilor mai tineri de acum, şi nu le venea să creadă că e adevărat – dimineaţa vreo patru-cinci ore, să zicem de la opt la unu, în schimbul de după amiază două-trei ore, apoi în schimbul de noapte, ori coboram în fabrică de la zece seara până la douăsprezece, sau mă sculam dimineaţa la patru şi stăteam până ora la şase. Eram legat de producţie în toate cele trei schimburi.
– În afară de dumneavoastră au fost şi alţi ingineri în fabrică?
– Nu, inginer am fost numai eu… A mai fost… fiul unuia dintre patroni a fost de fapt un fel de inginer, dar era un beţiv, un tip ce se ţinea de chefuri, şi nu era prea preocupat de treabă, se bucura când rezolvau alţii lucrurile. Mai era un meşter polonez care după un an a fost concediat, deoarece am convins conducerea că face numai rău fabricii, reglează prost maşinile. Atribuţiile lui au fost preluate de tânărul arădean, iar fabrica a progresat foarte frumos. Aici am lucrat până la eliberare. Deci cu muncitorii acestei fabrici am ieşit în august 1944 pe Colentina la sosirea trupelor ruseşti. Cu alte cuvinte: am fost bine sudaţi.
– Da, în ’44 aveaţi deja aproape zece ani in fabrică.
– Aproape, din ’36 până în ’44, nouă, adică opt ani, dar am muncit în continuare până-n ’45 în fabrică. Dar Bucureştiul propriu zis nu-l prea cunoşteam, pentru că din şapte zile şase eram în fabrică, nu-i aşa, în a şaptea zi se făceau montări, lucrări de întreţinere, oraşul însă a fost pentru mine în general foarte plăcut. Se găseau restaurante foarte bune în oraş, teatrele au fost şi atunci bune. Aşa că la sfârşit de săptămână aveam mereu un program plăcut, desigur, într-un cerc restrâns de prieteni. Am întâlnit aici mulţi ardeleni – ardeleni şi bănăţeni – , cu care ne-am cunoscut, ne-am împrietenit.
– Cu cine vă întâlneaţi aşa, pe la sfârşitul anilor ’30?
– Prin anii ’30 mi-a fost mai apropiată o familie cu numele de Ambrus. El, Ambrus Béla, a fost de fapt legătura noastră de partid. Mai târziu a fost numit director la Comitetul de Partid pentru Invenţii.
– Este încă n viaţă?
– Nu, a murit. Soţia lui a fost şefă de cadre la Editura Politică. Au fost vechi activişti cu care am avut legături strânse de prietenie. Pe urmă au fost mulţi alţii, colegi de breaslă… De pildă, băiatul acela din Braşov, Sámuel, cu care ne vizitam, apoi Andrei Fried, mai târziu ei au plecat… Nu uitaţi, totuşi, că viaţa noastră socială, culturală se concentra într-o singură zi, pe duminică, dar şi atunci doar de dimineaţa până seara – nu seara târziu – , pentru că trebuia să ne şi întoarcem la fabrică. Nu aveam deci o viaţă socială prea diversă, ne întâlneam, unii veneau la noi, ne-am cunoscut pe urmă şi cu unii care se născuseră aici, de pildă familia Barbu, el a fost medic… Doctorul Barbu Gabriel, nu cred că l-aţi cunoscut…
– Nu, nu-l cunosc.
– L-am cunoscut apoi pe Kalmanovits, tot vechi activist, legăturile acestea s-au realizat de fapt pe linie de partid. Într-un cuvânt, despre Bucureştiul din acea vreme eu am avut impresii destul de bune.
– Adică, Bucureştiul… numai duminica…
– Bucureştiul numai duminica… foarte exact: Bucureştiul numai duminica.
– Restul zilelor în comuna Pantelimon, în fabrică.
– Nu, nu…
– Adică numai în fabrică.
– În comună n-am fost, doar oamenii din comuna Pantelimon veneau la fabrică, eu locuiam într-un apartament foarte frumos de patru camere în curtea fabricii, adică de trei camere, o cameră fiind rezervată direcţiunii. Când în ’39 s-a născut prima noastră fiică, ni s-a spus – fără ca eu să fi cerut asta – , ca acea cameră să fie a copilului, şi am amenajat-o în acest sens. Sigur că au existat nişte greutăţi ale începutului, pe care tinerii de azi nu cred că le-ar accepta cu plăcere. De pildă, proprietarii au făcut economii la realizarea unor puţuri de apă adânci de numai patruzeci sau treizeci şi cinci de metri, iar vizavi de fabrică exista un mare depozit de petrol şi benzină a Bucureştiului. Infiltrările din sol au pătruns în straturi mai adânci, aşa că apa din puţul forat avea gust de petrol. Patronii au spus – fiind capitalişti – , în regulă, în apa asta vă veţi spăla, iar apa potabilă o vom aduce din altă parte. Oricum, în problema asta am avut noroc, deoarece fabrica avea o puternică instalaţie de climatizare care pulveriza în sală apă rece, răcită sau călduţă, fiindcă în filatură trebuie asigurată o anumită umiditate de 70 % . Cu alte cuvinte, toată fabrica ar fi fost poluată de mirosul acesta de petrol. Şi-au dat seama şi patronii de asta, aşa că au forat înainte de pornirea filaturii un puţ adânc, iar la adâncimea de 180 de metri au găsit o apă excelentă, curată, ca de cristal. Desigur a costat mult, dar asta fusese treaba lor, nu a mea.
– Nu s-ar fi putut muta de acolo depozitul de petrol şi benzină?
– Nu asta era problema, de altfel mai târziu depozitul s-a şi mutat, dar solul fusese deja poluat.
– Filatura aceea există încă?
– Filatura a fost puternic dezvoltată, având azi o capacitate cred că de zece ori mai mare ca atunci. Exista teren suficient, un spaţiu imens, patronii gândindu-se şi ei ca, după acea prima fază să treacă mai târziu la extindere. Numai că a venit războiul, a venit hitlerismul, iar ei au plecat, predând fabrica altora care…
– Între timp se schimbaseră şi patronii, şi şefii dumneavoastră.
– Era vorba mai mult de o şmecherie, se schimbaseră numai şefii, cred că fabrica şi profitul rămăseseră tot ale lor. Cum reuşiseră – nu ştiu. N-am nici o idee cum reuşiseră, în orice caz a venit un… se făcuse o românizare, şi pe postul meu fusese numit un conducător tehnic român, un legionar, un om de altminteri liniştit. S-a întâmplat atunci şi chestia hazlie, că am fost trimis timp de zece zile la curăţat zăpadă. A fost singura muncă obligatorie pe care am făcut-o, n-am fost deportat, am curăţat doar zăpada timp de zece zile în zona Gării de Est. Curăţam zăpada de zor, o zi, două zile, trei zile, patru zile, când în a cincia zi după amiază – după o muncă destul de istovitoare – a apărut meşterul de la filatură, care mi-a spus că au necazuri mari. „Ce necazuri?” am întrebat. „Păi domnul Roşca e complet zăpăcit, nu se pricepe la treabă şi a zis…”
– Era inginer?
– Nu… „şi a zis să veniţi, că trebuie să faceţi ordine”. În regulă, am zis în sinea mea, să vedem, ce vom face. Atunci nu mai locuiam la fabrică, fiindcă în ’40, după rebeliunea legionară m-am mutat la oraş: soţia mea nu a mai vrut să rămânem acolo, pentru că în zilele respective situaţia la fabrică devenise foarte grea. Nu din pricina muncitorilor noştri, ci a celor de la Malaxa – o bandă de legionari de acolo făcea ravagii în zonă. I-am răspuns că nu pot să vin, deoarece trebuie să lucrez aici, întâi să facă demersurile pentru a fi scutit. Şi ce să vezi – a şaptea zi am fost scutit. Când m-a văzut, mi-a spus: „Mă, te împuşc, dacă mai pleci din fabrică!” Aşa se face că am apucat eliberarea fără probleme deosebite.
– Înţeleg. Tocmai mă miram însă, că acolo, la fabrică istoria a trecut pe lângă dumneavoastră, ca şi când ar fi trebuit să vă preocupe numai filatura, în timp ce istoria se înfăptuia, îşi croia vadul la Bucureşti…
– N-a fost chiar aşa… În ’38 fabrica mă trimisese în Egipt, ca să încerc obţinerea unui bumbac mai ieftin. Eu – eram tânăr căsătorit – am spus că nu plec decât împreună cu soţia. „Bine, ia-ţi şi soţia, drumul dumitale ţi-l plătim noi, pe al soţiei îl plăteşti dumneata.” În ordine. Dacă asta era o problemă? Nu, pentru că drumul mă costa o nimica toată. Societatea Maritimă Română, cu vaporul căreia am călătorit, ne transporta bumbacul, aşa că mi-a oferit un bilet cu preţul foarte avantajos – o părticică din leafa mea – , şi cu acest prilej am văzut Constantinopole, Atena şi Beirut, dar pentru prima oară am fost şi în Israel – Palestina, cum se numea încă pe-atunci – , pentru că vaporul se oprea în fiecare port, găsindu-se mereu câte ceva de reparat. O zi, două… Aşa am ajuns şi la Cairo…
– În Palestina unde aţi acostat, la Haifa?
– La Haifa… am avut un coleg… dădusem bacalaureatul împreună cu un prieten din Timişoara – el emigrase prin ’36-38 – , şi l-am vizitat atunci.
– Făcea parte dintre deschizătorii de drumuri de acolo…
– Da, pionieri, deschizători de drumuri. Atunci era tocmai poliţist. O ducea greu… dar a ajuns profesor universitar, şi a călătorit mult în lume. Dar asta e o altă poveste. Dar încă de pe atunci ne era clar, vedeam în ziare, ştiam că se apropie „Anschluss”-ul, nu-i aşa. Atunci s-a întâmplat în ’38, la începutul lui ’38, ca soţia mea să rămână însărcinată. Am încercat să ajungem la o concluzie, analizând din punct de vedere politic, dacă să păstrăm copilul sau nu. Atunci nu era o problemă întreruperea unei sarcini. Am considerat împreună cu soţia: dacă supravieţuim – vom supravieţui în trei, dacă nu – ne vom prăpădi toţi trei. Fiica mea are azi 46 de ani şi lucrează la Institutul Politehnic în domeniul electronicii, e doctor, inginer. Va să zică… dar mai întâi despre un alt eveniment interesant, cu implicaţii transilvănene. În 1937 patronii nu şi-au ţinut promisiunile, în sensul că îmi spuseseră: dacă fabrica va merge bine, în 1937 primesc o mărire de salariu ca lumea. În plus, am protestat împotriva contractului, potrivit căruia timp de şase zile pe săptămână eram într-adevăr legat locului, nu puteam părăsi teritoriul fabricii. Între timp Textila – Klinker din Sfântu Gheorghe (înainte vreme i se spunea Klinker – acum Oltul)…
– Era legată de interese germane?
– De interese vieneze, directorul general, cel de aici – îl chema Montag – , mi-a trimis vorbă prin cunoştinţe de la Timişoara să-l caut. M-am dus la el. Mi-a făcut o propunere cât se poate de concretă: să trec la întreprinderea lor cu salariu dublu, şi să mă ocup de lucrările de montaj în fabrică, pentru că au comandat o filatură cu maşini englezeşti. Eu ezitam. Montag mi-a spus atunci să vorbesc cu soţia, să vină şi ea să vadă fabrica, locuinţa pe care ne-o poate oferi. Soţia mea s-a dus, şi s-a întors destul de optimistă de acolo, i se făcuse şi promisiunea că o vor trimite la Viena etc. Asta s-a întâmplat în ’37. Şi totuşi, în ciuda salariului dublu – nici azi nu pot să-mi explic – instinctiv, am refuzat. În ultima clipă am refuzat, şi i-am spus soţiei, uite, suntem totuşi în capitală. S-ar putea ca la Sfântu Gheorghe viaţa să fie mai plăcută, avem multe cunoştinţe acolo, iar fabrica e în centru, adică la periferie – dar oraşul e mic. Şi nu am acceptat. În schimb le-am spus şi celor de aici, adică am recurs la foarte evidenta şmecherie logică, de a-mi prezenta demisia, gândindu-mă, că dacă o acceptă – mă duc la ceilalţi, dacă nu – intrăm în tratative. Şi am intrat. N-am obţinut dublarea salariului, dar un salariu destul de bun – şi am rămas. Cel care a acceptat oferta în locul meu a fost deportat.
– Desigur… Ardealul de Nord.
– Da, Ardealul de Nord. Aşadar a fost… Îmi aduc aminte că stăteam într-o seară pe balcon – îmi fixasem o plasă contra ţânţarilor, erau foarte mulţi ţânţari – şi priveam petuniile noastre, nişte petunii splendide, balconul era plin de ele…
– Aici, în Bucureşti?
– Da, aici în fabrică, şi i-am spus soţiei: „N-ar fi păcat să lăsăm aici petuniile acestea?” Ea mi-a răspuns: „Eşti nebun, acesta nu este un argument. Într-o chestiune de asta trebuie să te decizi.” Părinţii mei s-au cam supărat că n-am acceptat oferta din Sfântu Gheorghe, ne-ar fi dorit mai aproape de ei, şi mă întrebau, de ce vreau atât de mult să stau la Bucureşti, unde mai aveau loc diferite manifestări şovine, şi că din acest punct de vedere ne-ar fi fost mai bine să fim dincolo. Dar hotărâsem, şi am rămas. Spre norocul nostru. Din două puncte de vedere. În primul rând, pentru că nu am ajuns să fiu deportat şi, dincolo de câteva neplăceri mărunte, am scăpat de ororile războiului. În timpul rebeliunii soţia mea a fost la Timişoara, iar eu, cu mari greutăţi, am reuşit să ajung cu o maşină în oraş.
– Atunci aţi fi fost într-un pericol mai mare la fabrică?
– Da. A existat acolo un tip scelerat, cu care avusesem probleme grele. Tipul era rus la origine, îl chema Iaşca, îmi amintesc bine de numele lui. În schimb portarul, şi toţi cei de la pază au fost oameni foarte de treabă, cu care mă înţelesesem totdeauna bine, cum de altfel avusesem în general impresii şi relaţii foarte bune cu românii. Dintre români la noi nici unul n-a fost legionar. Ăsta era singurul legionar şi, când venea, era împreună cu cei de la Malaxa.
– Dar cum a devenit Malaxa un cuib al legionarilor?
– Nu pot să spun că Malaxa ar fi fost un cuib de legionari. Au fost şi legionari acolo, cum au fost în fiecare fabrică mare. Au fost şi acolo, şi se pare că Iaşca venise cu aceia, când au vrut să mă ridice. Eu vorbeam zilnic cu fabrica, iar portarii îmi spuneam să nu vin, că fabrica e închisă, totul e oprit, nu se mişcă nimic. Oricum, pericolul acesta a trecut, noi ne-am mutat în oraş, am găsit o locuinţă micuţă, aici pe Austrului, nu departe de aici…
– Unde?
– Pe Austrului, lângă strada Traian, şi am stat acolo până în 1950. Între timp, locuind în oraş, am cunoscut mai bine Bucureştiul, am început să ducem o viaţă socială mai importantă, în anii războiului şi ne-am încadrat tot mai mult în munca de partid. Legătura noastră de partid a fost Ambrus Béla şi Székely Ági – Aghi Runcan, cum o cunoaşteţi dumneavoastră – , legătura căreia ne ducea la acest Kalmanovits, dar legăturile superioare nu le-am cunoscut exact. Ştiu că soţia mea a avut o muncă de mare răspundere, în timpul zilei uneori trebuia să plec de acasă, pentru că acolo aveau loc întâlniri, pe de altă parte, când aveam timp, băteam la maşină, multiplicam diferite manifeste, căci fabrica şi-a restrâns între timp activitatea de la şase la cinci, de la cinci la patru zile, pentru că lipsea materia primă şi…
– Aţi fost nevoiţi, desigur, să concediaţi şi oameni…
– Mă rog, nici nu-mi amintesc exact… nu, n-au fost concedieri.
– Atunci cum aţi procedat?
– N-au fost cazuri, au fost reduse zilele de lucru. Rămăseseră şi cele trei schimburi, ştiu sigur, un timp s-a renunţat totuşi la schimbul de noapte, dar ştiţi cum se întâmplă în astfel de locuri, mai ales în cele legate de mediul sătesc, nu-i aşa, există fluctuaţii, fetele lucrau la câmp, uneori nici nu veneau la servici, aşa că de fapt n-au existat probleme sociale cum ar fi şomajul. În afară de aceasta, nu departe de noi, tot în Pantelimon, pe strada Morarilor exista încă o filatură foarte mare, cu capital italian, încă de pe atunci de vreo şase ori mai mare decât fabrica noastră, iar muncitorii făceau naveta între cele două filaturi. Când aveam noi mai mult de lucru – veneau la noi, când avea cealaltă – se duceau acolo.
– Nu exista un fel de contract…
– Nu, nu exista. Nu exista nici un contract colectiv.
– Ce priorităţi aveaţi în livrări? Dacă nu aveaţi materie primă, cineva trebuia s-o furnizeze? Ce piaţă avea bumbacul?
– Ceva materie primă aveam totdeauna. Numai că după izbucnirea războiului lucrurile n-au mers atât de bine ca în condiţii de pace.
– Dar cui livraţi firele de bumbac?
– Ţesătoriilor, fabricilor de tricotaje – se livra enorm. Zilnic se formau cozi – cum se spune – la depozit şi se făceau livrări… Livram la Buhuşi, altor ţesătorii, firul era de foarte bună calitate, şi fabrica nu putea satisface toate cerinţele. N-aş putea spune că trăiam prost, nu aveam probleme din punct de vedere material. Pe urmă, în ’39 s-a născut…
– Vă rog să mă scuzaţi, dar înainte de a merge mai departe, vreau să vă mai întreb ceva. Nu aţi cunoscut vreun inginer de la Malaxa?
– Nu, n-am cunoscut pe nimeni. Nu aveam nici un fel de contact cu Malaxa. La un moment dat, când erau în curs lucrările de montaj în fabrică, am avut anumite greutăţi cu montarea roţilor superioare de angrenaj, şi atunci am fi avut nevoie de o piesă. M-am dus la ei, dar un inginer mi-a spus foarte neprietenos că ei nu se ocupă de aşa ceva… deci nu ne-au dat nici o mână de ajutor, iar după aceea nu am mai avut nici un contact cu ei. Ştiu doar că – poate vă amintiţi de numele lui – a existat acolo unul numit Lazăr Ilie, un ţărănist… Un activist anticomunist. Acest Ilie Lazăr a încercat odată să provoace la Malaxa o mică dezordine, o acţiune anticomunistă, dar am ieşit atunci cu toţii şi pe linie de partid…
– Dar asta după terminarea războiului…
– Da, desigur, după război.
– Dar cu alţi ingineri nu v-aţi cunoscut în Bucureşti?
– Cum să nu, încă din ’36 m-am cunoscut cu mai mulţi, de pildă în anii ’36-37 l-am cunoscut pe inginerul Casasovici, care avea o filatură la Pucioasa, în judeţul Dâmboviţa, lângă Târgovişte. Era un mare fabricant, proprietar de filatură. Cumnatul lui – îl chema Rizescu – avea o ţesătorie. Acest Casasovici a înfiinţat în 1934 o şcoală profesională de textile, şi în legătură cu acest subiect am avut mai târziu o discuţie cu el. S-a interesat de învăţământul superior francez în domeniu, şi i-am pus la dispoziţie cursurile mele în limba franceză, din care s-a mai inspirat puţin. Cu alte cuvinte aveam relaţii destul de bune cu el. În anii războiului el a luat însă, încet-încet o orientare de dreapta. N-a fost legionar, dar – după eliberare a încercat să desfăşoare o activitate de dreapta, să zicem, reacţionară… Dar să ne mai întoarcem puţin la anii războiului.
– Bine. Ce alte cunoştinţe aţi făcut? Dintre inginerii bucureşteni… din când în când vă duceaţi, desigur, şi la alte fabrici.
– Eu am fost foarte puţin în alte fabrici… I-am cunoscut pe inginerii de la Buhuşi, am făcut cunoştinţă cu italienii care conduceau fabrica aceea mare, cu inginerii francezi care aveau o mare filatură de bumbac la Jilava – ţineam legătura cu ei pe linie profesională, nu-i aşa – , dar am mai cunoscut şi oameni de pe-aici, am avut mulţi „stagiari” în fabrica unde lucram. Oamenii erau interesaţi să vină la noi văzând un conducător tehnic care se ocupa de ei şi…
– Vă mai amintiţi de careva dintre ei?
– Cum să nu, chiar de mai mulţi, pentru că aici a crescut într-adevăr o întreagă generaţie de filatori. Cel mai bun dintre aceştia s-a dovedit a fi un tânăr cu numele de Zuppermann Mauriciu, care lucrează şi acum aici, în cadrul institutului de cercetări şi care, după părerea mea este filatorul cel mai bun din ţară, cult, pregătit teoretic, matematic – din toate punctele de vedere – are cunoştinţe în domeniul fizicii, într-un cuvânt, un inginer textilist foarte serios şi foarte talentat, care – aşa cum vă spuneam – lucrează la institutul de cercetări ştiinţifice. A lucrat în filatura noastră. Apoi la Noua Filatură a mai lucrat un tânăr pe care-l chema Roll, doi tineri cu numele de Cerbu şi un tânăr care a murit pe front – fusese un băiat foarte talentat – , Romaşcanu, pe urmă un tânăr numit Cociu, care mai târziu a ajuns în Centrala Industrială a Bumbacului, cu ani în urmă fusese director acolo – acum e pensionar – , adică, cum să vă spun, aceşti tineri au fost interesaţi să vină în fabrică, au rămas adeseori după program ca să vină în biroul meu la nişte discuţii pe teme tehnice. Pe atunci eu vorbeam destul de prost româneşte, începuturile cunoştinţelor mele de limba română fiind legate propriu zis de perioada serviciului militar, iar accentul străin şi carenţele de gramatică, din păcate, nu le mai pot elimina. Eu am învăţat la Liceul Piarist din Timişoara, care era o şcoală catolică….
– Dar în acea perioadă se preda în limba română sau în maghiară?
– Fireşte, în limba maghiară.
– Da, în limba maghiară, pentru că abia mai târziu s-a trecut cu aceeaşi profesori la predarea în limba română.
– Eu m-am înscris la Liceul Piarist în 1918. Între anii ’14-’18 am urmat şcoala primară. Dar în anii ’18, ’19, ’20, ’21 totul s-a predat în limba maghiară. A venit apoi un popă ortodox pentru predarea limbii române. Dar, din păcate, nu şi-a luat obligaţiile în serios, pentru că venea, ne indica ce avem de învăţat şi pleca. Revenea peste o lună, examene nu se dădeau, aşa că practic n-am învăţat româneşte. Dar când ne-am prezentat la bacalaureat, membrii comisiei de examinare au fost toţi români, şi atunci s-a pus, nu-i aşa, problema: dacă vom reuşi? Eu am frecventat, deci, un liceu cu caracter uman, nu real – liceu teoretic, cum i se spune acum – şi am învăţat mult, de fapt timp de opt ani, limba latină, aşa că filozofia şi logica, la care dădeam examen, le-am susţinut în latină. Da, am vorbit în latină. Asta nu e o glumă. Istoria am susţinut-o – cât m-am priceput – în limba română. După bacalaureat am plecat în Franţa, iar când am venit acasă…
– Acolo nu vi s-a cerut diploma de bacalaureat? Sau aţi reuşit să luaţi examenul de bacalaureat?
– Am fost al doilea din 124.
– Da?
– Primul a fost prietenul meu ajuns la Tel Aviv, despre care v-am povestit. M-am impus în faţa lui Avramescu – un profesor din Cluj, preşedintele Comisiei de bacalaureat – m-am impus în faţa lui prin faptul că am vorbit în latină. Ştiam bine şi franceza, aveam de susţinut examenul şi la limba franceză, aşa că n-am avut probleme. Da. Revenind la situaţia de aici, pe atunci am intrat bine în pâine, am obţinut – fiind vorba de Bucureşti – diferite lucrări foarte interesante. A existat aici, în Bucureşti, un meseriaş care avea o mică ţesătorie la Piteşti şi s-a hotărât să-şi facă şi el o filatură. Credea că baţi din palme, şi filatura e gata. Nu ştia că asta e o treabă serioasă şi grea. A venit la noi, şi le-a spus patronilor că vrea să-şi facă şi el o filatură. Aceştia i-au spus că e în ordine, să-şi facă, nu s-au temut de concurenţă, şi i-au recomandat să discute cu mine, poate îl ajut. Filatura aceea am proiectat-o într-adevăr eu, şi tot eu am condus lucrările de montaj, dar numai prin munca făcută la sfârşit de săptămână. Şase zile lucram aici, iar a şaptea acolo, timp de un an, şi am realizat lucrarea. Oamenii au avut şi acolo o atitudine excepţională, piteştenii au fost foarte serioşi, atât meşterii care au venit apoi aici la specializare, cât şi muncitorii care au fost foarte sârguincioşi şi iscusiţi – în meseria asta e nevoie de o uriaşă dexteritate, care uneori se obţine după luni de zile, durează până înveţi să legi un fir rupt în timpul filării. Ei au învăţat în câteva zile, mai bine chiar decât cei de aici, din Bucureşti.
– Nu mai spuneţi…
– Da. Pe urmă când am fost invitat la Sfântu Gheorghe, ei începuseră să importe bumbacul artificial din Germania.
– Exista deja aşa ceva?
– Da, azi i se spune celofibră, adică viscoză. Când cei din Sfântu Gheorghe au început să o importe, prin ’38-’39, pentru că fabrica a fost construită în ’37, nu-i aşa, conducătorul lor, şeful filaturii nu cunoştea materia aceasta, cu care noi lucram de mult. M-am dus atunci acolo, am lucrat câteva zile la ei, şi am discutat toată problema. Le-a venit bine colaborarea asta, şi mi-a venit bine şi mie, deoarece am păstrat legătura cu ei. Întorcându-ne la cele din Bucureşti, lărgirea orizontului aici a început dintr-un anumit punct de vedere în 1942. Pentru că în 1941 l-am cunoscut pe inginerul în electrotehnică Martin Bercovici. Nu ştiu dacă i-aţi auzit numele…
– Nu.
– N-aţi auzit de el. A murit ca academician. Aşadar, acest Martin Bercovici a organizat în 1941 cu ajutorul unor oameni de partid – oameni de partid evrei – o şcoală particulară, care s-a numit Şcoala Bercovici…
– Despre asta am auzit, şi de atunci tot caut pe cineva care să-mi povestească despre ea, pentru că m-ar interesa foarte mult…
– Eu pot să vă ofer şi un document despre şcoală…
– Nemaipomenit…
– Dacă vă interesează, numai că va trebui să mi-l daţi înapoi.
– Foarte bine.
– Pentru că este vorba de o broşură editată în Israel cu titlul de: „Politehnică în curtea templului”, în care se regăsesc toţi profesorii şi toţi studenţii care au frecventat-o. Atunci am fost încadrat şi eu acolo.
– În ce calitate?
– De profesor pentru specialitatea filatură. Împreună cu prietenul meu din Iaşi – pe care nu l-am pomenit până acum, îl chema Grindea, Grünberg-Grindea şi care era chimist, chimist în textile – am înfiinţat toată secţia de textile. Am avut vreo 35-40 de studenţi…
– Aveau bacalaureatul luat?
– Toţi cu bacalaureat. Bercovici cu ai săi a reuşit să rezolve ca cei admişi la şcoala aceasta să nu fie luaţi la munca obligatorie şi…
– Ce de-a bani au fost necesari pentru a rezolva problema aceasta!
– Nu ştiu cu câţi bani a rezolvat-o. N-au fost luaţi la munca obligatorie, şi au învăţat, dar cu instrumente primitive, lipseau atelierele în care să fie prezentate aceste instrumente – eu i-am luat însă la mine, la fabrică, şi i-au luat şi alţi la alte fabrici. Deci, din 1941 până în 1944, pe lângă fabrică am lucrat şi aici, ţinând de două ori pe săptămână cursuri de filatură.
– Ţineaţi cursurile după amiaza?
– După amiaza, nu prea mult, în aşa fel încât activitatea din fabrică să nu sufere. În schimb reprezentanţii de aici ai patronilor au luat act de acest fapt. Au avut suficientă încredere în mine, nu-i aşa, era destul pentru ei ca fabrica să lucreze bine – iar ceea ce făceam eu nu împiedeca bunul ei mers.
– Dacă locuiaţi în oraş, nu-i mai interesa ce făceaţi după amiezele…
– Da, desigur. Dar, după cum vă spuneam, pe atunci ritmul de lucru din fabrică nu era atât de intens, activitatea nu era continuă. Şi atunci am cunoscut acolo foarte mulţi profesori, în primul rând l-am cunoscut pe Bercovici, un om cu totul excepţional… Cu totul excepţional. Şi aveam vreo patruzeci de studenţi, care s-au răspândit apoi în toată lumea, câţiva mai sunt aici, cu câţiva m-am întâlnit în Israel, alţii sunt în America, alţii au murit de-acum. Oricum, a fost şi aceasta o muncă destul de interesantă… În plus, pentru mine a fost interesantă şi pentru că am fost la Casasovici, căruia i-am spus: „Uite, tu lucrezi într-o altă concepţie, trăieşti într-o altă concepţie, pe când ăştia au făcut acolo o şcoală superioară evreiască, unde m-au invitat şi pe mine ca profesor. Acum să-mi dai tu cursurile tale în limba română, aşa cum eu ţi le-am dat atunci pe cele în franceză, să văd şi eu cum să le organizez. Omul acesta despre care toţi spuneau că e legionar, şi care mai ales din punct de vedere economic nu era adeptul democraţiei – ca să zic aşa – , mi-a spus: „Nu mă interesează dacă sunteţi evrei, neevrei sau creştini: faceţi o şcoală textilă – Bravo!” Cu alte cuvinte, era şi el un profesionist pasionat, şi mi-a dat cursurile…
– Câţi au fost, deci la specialitatea textile?
– Să vă aduc broşura aceea, ca să nu vorbesc din amintiri… Aici am făcut cunoştinţă… uite-o aici. Aţi întrebat câţi au fost…
– Predarea…
– Se făcea cu mijloace rudimentare. Cu mijloace foarte rudimentare, iar eu m-am bazat mai ales pe cursuri. Vedeţi aici: „Studenţii Şcolii Bercovici – textile.” Au putut reconstitui 29 de nume. Sunt aici 29 de nume… pe aceştia îi cunosc foarte bine, Kohn… acesta-i Nagy. Aveţi aici profesorii… Pe prietenul meu, Grindea, nu l-au trecut aici, şi am corespondat cu cei din Israel, întrebându-i, de ce nu i-au trecut numele. Mi-au răspuns că sunt conştienţi de caracterul incomplet al materialului, nu aveau… cum se spune…
– Întreaga documentaţie?
– Da, toată documentaţia… asta… structura şcolii, numărul secţiilor, aşa că… vă interesează?
– Cum să nu, mă bucur foarte mult.
– Iar aici „Academician profesor – Un om între oameni” este necrologul prezentat de Dinculescu de la Institutul Politehnic… când a murit acesta de un cancer al pielii, care l-a făcut să sufere mult.
– Deci treaba asta a început în ’41.
– A început în ’41 şi a durat până în ’44, de fapt a avut sens până la eliberare – n-ar fi avut nici un rost după aceea…
– Atunci studenţii au putut trece…
– Au trecut în mod automat la Institutul Politehnic, recunoscându-li-se anul terminat aici.
– A existat o lege în acest sens?
– S-a dat o dispoziţie. Nu lege, dispoziţie. Ministerul Învăţământului a scos o dispoziţie în virtutea căreia au trecut nu numai studenţii, ci şi profesorii. Aşa că în ’46 eu am trecut la Institutul Politehnic, unde am lucrat până în ’51.
– La specialitatea textile?
– Da, la textile.
– Şi-atunci, în ’51, de ce aţi părăsit Institutul Politehnic?
– Am să vă spun îndată. Atunci, în 1945… eu am fost trimis ca specialist la Moscova în prima delegaţie care să ducă tratative economice. Atunci am obţinut primul transport mare de bumbac din Uniunea Sovietică şi, în aprilie ’45, când m-am întors… să precizez, din delegaţia condusă încă de liberali au făcut parte specialişti din fiecare domeniu – de numele lui Durma aţi auzit? Durma a condus delegaţia. Era ministru de finanţe din partea liberalilor lui Brătianu. Deci, când ne-am întors, m-am dus în mod naiv la fabrică, mi-am îmbrăcat halatul, şi am început să lucrez. Într-una din zile m-au sunat la telefon să mă întrebe unde sunt? Am răspuns că la fabrică. Cum aşa? Nu ştiu că am fost numit director la Oficiul Bumbacului? Adică atunci nu avea încă director ci „administrator delegat”. „De unde să ştiu”, am întrebat. „Cum de unde? N-am citit Monitorul Oficial?” „Eu nu-l citesc, am răspuns, şi oricum, nu mă pricep la aşa ceva… ” „Cum adică nu mă pricep… e sarcină de partid!” Uite aşa, de pe o zi pe alta, am fost scos din fabrică şi înscăunat la „Asociaţia textiliştilor” – exista o astfel de organizaţie patronală – în birourile acelora a funcţionat Oficiul Bumbacului, Inului şi Cânepei – OBIC, urmând să răspund de importul sovietic de bumbac din toate punctele de vedere, adică de repartizarea pe fabrici, de producţia fabricilor respective şi de ceea ce era mai greu: trebuia să plătim bumbacul acesta cu produse din bumbac.
– Asta se petrecea încă în sistemul sovromurilor?
– Se chema „Cota sovietică”. Şi atunci, în mai 1945 am trecut definitiv la Oficiu, şi m-am rupt de fapt de industrie, adică nu m-am rupt, dar n-am mai lucrat în producţie. N-am mai muncit în producţie, dar am cunoscut foarte mulţi oameni, şi a trebuit să mă confrunt cu greutăţi uriaşe. Am cunoscut acolo efectiv, mai puternic ca oricând înainte, caracterul proprietarilor de fabrici români, care nu era bun.
– Aş dori să adâncim în continuare anumite aspecte discutate până în prezent.
– De acord.
– Aţi venit deci în Bucureşti. Dar cum aţi ajuns tocmai la această întreprindere cu interese armene. Prin ce fel de relaţii?
– Vedeţi, omul găseşte întotdeauna relaţii. Când am fost dat afară la Arad, nu-i aşa, am căutat asemenea relaţii, şi cineva mi-a recomandat să nu rămân la Arad, că acolo nu era nimic de făcut, ci să încerc la Bucureşti. Şi-atunci m-am dus la unul, la altul…
– La cine, de exemplu? Adică m-ar interesa modul cum se realizau aceste relaţii…
– Mă rog, la Timişoara, nu-i aşa, tata avea prieteni şi, ca avocat, avea cunoştinţe printre fabricanţi. Aşa am ajuns la o întreprindere comercială de aici, conducătorul căreia era un evreu italian, îi ţin minte numele, îl chema Pirelli. El mi-a vorbit atunci despre o fabrică nouă ce se va construi aici. M-am întors la Arad, de unde am trimis o ofertă, şi am aşteptat reacţia celor de aici. Într-una din zile a apărut apoi la Arad unul dintre proprietari cu un buchet mare de flori. A anunţat în prealabil telefonic că vine, şi a şi venit să mă vadă, mai precis să discute cu mine ce şi cum, spunându-mi că mă angajează cu o singură condiţie, dacă aduc cu mine meşteri şi muncitori. I-am spus că nu sunt negustor de sclavi, dar ţinând seama că, după ce m-au concediat, nu am nici un motiv să veghez asupra intereselor baronului Neumann, voi discuta cu doi meşteri şi câţiva muncitori. Aceştia au şi venit cu mine…
– Asta se cheamă „ademenire de forţă de muncă”…
– Da, ademenire de forţă de muncă… dar ei au venit cu mine, şi au rămas aici.
– Vi s-a spus ce li se oferă oamenilor respectivi dacă vin cu dumneavoastră?
– Ei au primit salarii mai mari decât cele avute la Arad. Salarii mai mari şi ceva locuinţe. Au venit atunci câţiva oameni, şi aceia au şi rămas. Eu n-am putut să rămân, cum vă spuneam, pentru că nu m-am înţeles cu italienii. E interesant de văzut din acest punct de vedere, cum nişte tehnicieni din vest puteau să fie atât de josnici, cum s-au lansat în atacuri nu numai din cauza salutului…
– Din cauza că subsecţia dumneavoastră funcţiona…
– Funcţiona, îşi luase bine startul, iar ei făcuseră o greşeală grosolană de calcul, o eroare profesională, eroare tehnică de bază, după care s-au dus cu tot felul de calomnii la patron, spunându-i că nu vor ca eu să lucrez acolo în continuare.
– Bine, bine, dar patronul n-ar fi avut interesul să aibă un inginer bun?
– Nu, patronul a avut interesul – dat fiind că a primit pe credit maşinile din Italia, maşinile fiind livrate de fabrici din Italia – să păstreze relaţii bune cu aceşti oameni. Acesta era interesul patronului.
– Deci v-a sacrificat pentru a păstra acele relaţii bune…
– Vă rog, de ce nu serviţi o ţigară de aici?…
– Mulţumesc…
– Pe urmă… Cred că despre asta nu v-am povestit. M-am dus la Oficiul Muncii…
– Era un serviciu de repartizare a forţei de muncă sau ce era?
– Nu, nu de repartizare a forţei de muncă, ci un Oficiu de Protecţie a Muncii care ţinea de Ministerul Muncii. Şeful serviciului care se ocupa de probleme de acest fel se numea Cunescu – întâmplător român – şi i-am povestit cum s-a procedat cu mine, ceea ce era o josnicie… „Domnule, în aşa ceva noi nu ne amestecăm”, mi-a spus el.
– Atunci în ce se puteau amesteca, dacă inginerul unei fabrici româneşti…
– Aici totul mergea, nu-i aşa, după un sistem fanariot. Nu s-a amestecat, deoarece prin implicarea lui n-ar fi scos nici un ban de la patron. Dacă l-ar fi putut prinde cu o greşeală mai mare, ştiu eu, că şi-a bătut oamenii, poate că s-ar fi dus, ar fi luat o şpagă, şi treaba s-ar fi muşamalizat. Problema mea nu-l interesa. Deci prima mea „experienţă” bucureşteană n-a fost bună.
– Da, dar în legătură cu salutul acela… Evident, nu i-a preocupat salutul acela până când nu s-a produs acel „malheur”… acea „nenorocire” pentru ei…
– Da, lucrurile erau legate între ele.
– Da, dar pentru că n-aţi vrut să folosiţi salutul acela, nu trebuia să fiţi neapărat antifascist… pur şi simplu nu v-a plăcut să salutaţi aşa, ci altfel…
– Da, dar nu uitaţi că între timp… nu le-a fost greu să afle – mai ales de la patronii armeni – că eu de fapt nu eram român ci evreu. Presupun acest lucru, n-au spus, dar toată povestea…
– Dar italienii nu erau în mod expres antisemiţi, cel puţin aşa ştiu.
– Nu, acestea s-au petrecut, nu-i aşa, prin ’35, când ei nu erau în mod expres antisemiţi… Au devenit mai târziu, după ce Italia fusese ocupată de germani, dar aceştia… vedeţi, aceştia erau nişte oameni mărunţi, ni-i aşa, îi trimisese o fabrică, un grup mare din care făcea parte un maistru principal, maiştri, tehnicieni – deci un grup mare de italieni, iar aici face fiţe un inginer de prin părţile locului, maşinile acestuia intră în funcţiune mai bine ca ale lor – deci e scandalos! Ori a făcut o vrăjitorie, ori ne-a stricat nouă maşinile… deşi eu îi spusesem patronului imediat, de ce nu le funcţionau bine maşinile, şi unde anume greşiseră, pentru că ajungea să te uiţi la maşini şi să vezi cum ieşea materialul din ele. A trecut şi asta. Interesant e că – aşa cum spune românul – patronul s-a simţit cu musca pe căciulă – cel care venise atunci la Arad să trateze cu mine despre angajare şi aducerea maiştrilor, repet, acela simţise că ceva nu era în ordine, şi mi-a propus să revin în Ardeal, la Timişoara – ştia că sunt timişorean – şi să mă ocup de vânzarea firelor produse de ei. I-am spus că eu sunt inginer, nu comerciant… „Nu-i nimic, mi-a spus el, o să-ţi prindă bine, vei cunoaşte toată industria textilă din Ardeal”, m-a ajutat aşadar când de fapt eram şomer. Cu ajutorul acesta a câştigat şi el foarte bine, pentru că a livrat cantităţi mari de fire în Ardeal, pe care altfel n-ar fi reuşit să le livreze.
– Înţeleg, el a obţinut de fapt…
– A obţinut o piaţă.
– Practic cum a mers treaba asta?
– Practic – cunoscându-mi deja destul de bine meseria – m-am dus la ţesătorii timişoreni şi arădeni care nu erau în legătură cu Neumann, ca şi la cei din Sighişoara, Cisnădie, Sibiu, Cluj şi Târgu Mureş – existau peste tot ţesătorii, ţin minte exista şi la Satu Mare o fabrică mare, care în prezent e şi mai mare, dar era şi atunci suficient de importantă – şi le-am oferit firele de bumbac. S-au uitat la mostre, şi aproape toţi au făcut comenzi. În urma vânzărilor mi-a revenit şi mie un mic comision, dar suficient ca în cursul acelor şase luni să nu-i împovărez pe părinţii mei şi nici pe ai soţiei, reuşind să ne întreţinem din venitul nostru.
– Aţi primit un salariu, cât şi un comision?
– Nu salariu… era un venit.
– Deci în raport cu cantitatea vândută.
– Da, în raport cu cantitatea vândută. Primeam câteva procente pentru fiecare kilogram, iar unde se vindea mai mult – primeam mai mult. Aşa că acele călătorii erau, nu-i aşa, rentabile. Aveam ceva bani să ne putem întreţine singuri. Toată povestea era însă foarte neplăcută, eram tineri căsătoriţi, locuiam la părinţii soţiei, şi lucram în asemenea condiţii… Dar am cunoscut foarte mulţi oameni şi atâtea fabrici legate de industria bumbacului, ceea ce mi-a fost de folos mai târziu, după ’45, când am lucrat la Oficiul Bumbacului, şi cunoşteam deja această parte a industriei textile din Ardeal.
– Da. Aceştia livrau numai fire… sau ce livrau de fapt?
– Aceştia aveau şi filatură, şi ţesătorie, dar de livrat – livrau fire. Ţesătoriile respective lucrau cu aceste fire. De fapt acestea erau primele fire pe care ţesătoriile le cumpărau din ţară. Până atunci le importaseră, mai ales din Austria şi Cehoslovacia. Da, era o anume uşurare că obţineau firele aici… Un ţesător şvab… nu era şvab, ci unul sas din Sighişoara – n-am să-l uit niciodată – e vorba de o anecdotă… Le-a trimis o scrisoare armenilor în care spunea: „Vă rog nu lăsaţi Bucureştiul fără apă…” fiindcă armenii umeziseră atât de mult firele, că picura apa din ele – ca să câştige la greutate.
– Ce impresie v-au făcut armenii, familiile lor?
– Vedeţi, familia lor ca atare eu n-am cunoscut-o. Oamenii aceştia au fost foarte bogaţi, care se comportau ca şi cum ar fi fost într-o colonie de-a lor, ca francezii sau englezii în coloniile lor. Cumpărau un teren, construiau o fabrică, aveau bani, aduceau maşinile – făceau o afacere. Nu exista nici o notă umană, nimic omenesc… nu, nu pot fi comparaţi cu managerii moderni, se găseau pur şi simplu la modul primitiv al exploatării…
– Cred că aveau mai degrabă un comportament colonial…
– Da, colonial… simplu de tot: muncitorii munceau foarte mult, erau prost plătiţi, şi se profita de ei… În perioada lucrărilor de montaj oamenii trebuiau să fie la locul de muncă dimineaţa la cinci şi jumătate… Patronii nu se comportau… nu erau români…
– Românii se comportau mai bine?
– Mă rog, au fost acolo câţiva români care s-au comportat mult mai bine. Mai bine, şi cred că în ’36, când m-am angajat la fabrica în care am fost prezent din prima zi, de la începerea săpăturilor pentru temelie… acela era capital evreiesc, dar au fost acolo mulţi români, funcţionari, care aveau alt stil, alt ton şi totuşi… au fost cu mult mai de treabă…
– La întreprinderea aceasta a armenilor – mă scuzaţi că vă întrerup şi ne întoarcem aici – printre funcţionari erau mulţi armeni?
– Cei mai mulţi dintre ei erau armeni. Cei mai mulţi… Ţin minte că am adormit odată şi, deoarece condica trebuia semnată cu exactitate, am sărit într-un taxi ca să ajung la vreme. Am oprit taxiul cu vreo sută de metri înainte de poarta fabricii, dar portarul stătea afară, iar a doua zi patronii au ştiut că venisem cu taxiul la fabrică. De exemplu…
– Portarul a fost tot armean?
– A fost şi acela armean. Ticăloşii aceştia se angajau ca portari, observatori, contabili, cum le spune celor care ţin evidenţele…
– Ce s-a întâmplat cu armenii aceştia? Aţi mai auzit după război despre ei?
– După război, când eu lucram la Oficiul Bumbacului, unul dintre ei mai era aici. Îl chema Kazafian… da, armeanul acela era încă aici, dar se pregătea să plece. Ţinând seama de faptul că, într-un fel, devenisem şeful lor ca director la Oficiul Bumbacului, mai ştiam de ei. Se apropia momentul naţionalizării, când aceştia au plecat cu toţi. Atunci a plecat baronul Neumann, atunci au plecat şi armenii aceştia, cu toţii. Dar cei mai mulţi dintre proprietarii români au rămas. În orice caz mulţi. Mulţi, dar nu toţi. Iar cei rămaşi…
– Acel Casasovici a rămas?
– Casasovici care a ridicat fabrica de textile, acela a murit aici, iar fiul lui…
– De moarte bună… în patul lui?
– În patul lui… de moarte naturală… Şi s-a comportat bine când s-a trecut la prelucrarea bumbacului sovietic. Aceasta era treaba cea mai importantă a Oficiului Bumbacului. Primeam bumbacul sovietic pe care guvernul român nu-l plătea cu valută sau cu rublă, ci…
– Cu produse..
– Cu producţie… adică jumătate din bumbac se întorcea sub forma produselor filate şi ţesute… prin aşa zisul „Lohn” – noţiunea vine din limba germană – şi i se spunea „Cota sovietică”, nu-i aşa. Asta a început în 1945. În ’45 eu am fost la Moscova, ca membru al primei delegaţii economice, care a realizat acest acord al bumbacului, iar la o lună după ce m-am întors şi mi-am reluat activitatea la fabrică, am fost scos şi instalat la Oficiul Bumbacului. Atunci a început această muncă de repartizare a bumbacului sovietic pentru ca o parte filată şi ţesută să fie retrimisă în Uniunea Sovietică. Operaţia asta era controlată de Oficiul Bumbacului, pe lângă care funcţiona şi un grup sovietic de trei-patru membri cu sarcina de a superviza calitatea materialului. Asta era situaţia când fabricile n-au fost încă naţionalizate. Mai toate au lucrat bine, cu excepţia câtorva fabrici mici aflate în proprietatea unor tipi obscuri. Nici n-ar fi putut lucra altfel, pentru că din clipa în care nu lucrau bine, nu-şi mai primeau cota. Şi în perioada asta – din ’44 până în ’48, adică până la naţionalizare i-am cunoscut într-adevăr pe toţi fabricanţii.
– Să ne întoarcem la perioada de după cele şase luni, când v-aţi reîntors la Bucureşti.
– După şase luni m-am întors la Bucureşti, şi atunci am devenit bucureştean. Mă rog, chestiunea aceasta e complicată, nu-i aşa, pentru că Timişoara… era vorba despre textilişti. Unul dintre directorii Fabricii de Textile din Buhuşi iniţiase realizarea acestei filaturi. El se adresase unei firme vieneze care a proiectat filatura, şi reprezentantul căreia a venit periodic să discute proiectele şi să se ocupe de montajul maşinilor…
– De ce a fost proiectată fabrica tocmai lângă Bucureşti?
– Nu lângă Bucureşti, ci în Bucureşti, la o distanţă de 15 minute cu tramvaiul. Pentru că ei erau bucureşteni, nu-i aşa, trăiau în Bucureşti, şi numai unul era director la Buhuşi, ceilalţi erau comercianţi de textile bucureşteni, care după război, fireşte, au plecat. Oricum, toată structura acestei fabrici este foarte interesantă. Aceştia, deci, căutaseră pe cineva în care să poată avea încredere şi atunci au discutat la această firmă vieneză cu Ulmann, rugându-l să le caute un om pentru fabrică. La Timişoara eu cunoşteam un fabricant de textile, care lucra în domeniul lânii, pe când specialitatea mea a fost întotdeauna bumbacul. Când a venit odată acest Ulmann – aşa îl chema… Avea o mare firmă cunoscută încă din timpul monarhiei austro-ungare, cu un birou de inginerie, dar în acel an nu avea comenzi multe, cu toate că se afla în fruntea industriei textile. A venit deci acest Ulmann şi atunci când a fost în vizită la cunoştinţa mea, acesta m-a sunat la telefon, şi m-a invitat la el. La cunoştinţa mea am intrat în discuţii cu Ulmann, care s-a interesat…
– Ulmann era şi el inginer?
– Da, inginer, şi un bun specialist. Era în vârstă de-acum – eu aveam atunci vreo treizeci de ani, sau mai puţin, douăzeci şi şapte, iar el în jur de cincizeci – şaizeci. A venit ca inginer la Timişoara, unde avea diferite lucrări, şi în cadrul discuţiilor cu mine m-a chestionat asupra a numeroase probleme tehnice.
– V-a supus practic la un examen…
– Nu chiar la un examen, ci m-a întrebat anumite lucruri… de fapt, da, fusese chiar o examinare… dar am avut şi noroc, pentru că a greşit el într-o chestiune, în modul cum a pus problema, iar eu l-am corectat… „Dumneata ştii şi asta?”, m-a întrebat şi i-am spus că da.
– Poate că v-a provocat, totuşi…
– Da, tot ce se poate şi, în consecinţă, peste o lună sau două am primit o scrisoare – cred că era prin martie – , că vor să mă angajeze de la 1 iulie şi să mă prezint la ei. Atunci am venit la Bucureşti, chiar pe data de 1 iulie, dată de la care fusesem angajat. Am reuşit să găsim atunci, aici, lângă Gara de Est o cămăruţă – bineînţeles am venit împreună cu soţia – şi în fiecare zi stăteam un timp la birou, pe Gabroveni, unde se găsea şi un magazin de textile. Veneau reprezentanţii unor fabrici din Germania, pentru că nu se stabilise încă fabrica de unde vor fi cumpărate maşinile. Concurau două firme, amândouă din Germania, una din Leipzig, cealaltă din Ingolstadt… Reprezentantul acestei firme m-a reţinut într-o zi, spunându-mi că vrea să discute ceva cu mine. Mi-a pus în vedere un comision gras, dacă vom comanda maşinile de la întreprinderea lor. Am fost, din păcate, şi atunci un idealist şi mi-am zis: Dacă ăsta îmi oferă un comision, înseamnă că poate livra mai ieftin maşinile fără să ofere comisionul.
– Evident.
– Eu n-am înţeles toată povestea, şi i-am spus patronului despre ce fusese vorba. Prin asta am obţinut două lucruri. Pe de o parte el a văzut că sunt sincer, deci i-a crescut încrederea în mine, pe de altă parte, cumpărând maşinile de la cealaltă firmă, ulterior am constatat că am obţinut utilaje mai bune.
– Probabil a vrut să ofere comisionul tocmai ştiind că maşinile sale nu sunt atât de bune.
– Ca să zic aşa, din prospecte eu nu mi-am dat seama atunci de acest lucru. În orice caz, în acea perioadă am cunoscut foarte mulţi oameni, am cunoscut – cred că am mai discutat despre asta – pătura muncitorească din Pantelimon.
– Deci, aţi ajuns în Bucureşti la 1 iulie ’36 şi v-aţi prezentat în biroul din Gabroveni.
– M-am prezentat la birou, unde stăteam zilnic sau la două zile un timp, în funcţie de natura treburilor, în rest – pe teren.
– Muncile începuseră înainte de venirea dumneavoastră.
– Mă rog, când am ieşit eu pentru prima oară la şantier, începuseră tocmai săparea…
– Da, dar se elaborase deja un plan, exista un antreprenor…
– Desigur, exista antreprenorul…
– Vă amintiţi, cine era?
– Sigur că da, cu precizie, îl chema Fan Toma.
–– Fan Toma?
– Da, Fan Toma, nu era român. Era evreu, un evreu sefard. Acesta avea un birou de inginerie, fiind antreprenor. El era pe de o parte. Pe de altă parte era un inginer german, căruia i s-a solicitat proiectul centralei de forţă, proiectul de canalizare şi altele, iar eu eram al treilea, care m-am concentrat atunci în mod expres asupra coordonării programul de livrare a maşinilor, care să sosească abia când puteau fi depozitate, amplasate. Le-am explicat atunci acestor comercianţi anumite lucruri pe care – oricât de şmecheri să fi fost ei – nu le ştiau, nu-i aşa. În primul rând ei ar fi vrut să aducă neîntârziat maşinile, deşi ele nu pot fi aduse până nu pot fi puse sub acoperiş. Ba chiar numai atunci când pot fi ţinute nu doar sub acoperiş, ci între ziduri, în magazii închise. În al doilea rând, aveam nevoie de un spaţiu mare, unde maşinile să fie despachetate şi spălate, curăţate de grăsimi, pentru că ele sosesc acoperite de un strat protector. Habar nu aveau de aceste probleme elementare pentru un specialist. Toate problemele acestea au fost coordonate frumos, şi le-a plăcut cum le-am înfăţişat în diagramă – hala cutare va fi gata, de comun acord cu constructorul, la data cutare, aici pot fi aduse deci maşinile la data cutare şi aşa mai departe. Şi într-adevăr am reuşit să realizăm totul în timp record. Eu am sosit pe 1 iulie, când au început de fapt lucrările de construcţie, iar la 24 decembrie, în ajunul Crăciunului a fost pusă în funcţiune prima maşină de filat, şi s-au obţinut primele fire. La 25 decembrie am dus şefului – era tocmai bolnav – aceste fire, primul „Kopf”, cum i se spunea. Totul s-a realizat deci în şase luni.
– Cine era şeful?
– Un comerciant, îl chema Sterlicht. Dar, vezi, optica acestor oameni era de a câştiga bani. Fabrica pentru ei nu era o problemă de suflet ca în Franţa, în Germania sau în Ungaria. De pildă fabrica Goldberger de la Budapesta care are o vechime de peste două sute de ani – nu de mult i-au aniversat cele două secole de existenţă – poartă şi azi denumirea de Goldberger… Aceştia aveau deci atâtea milioane de lei, construcţiile costau atât, maşinile, instalaţiile atât şi-i interesa doar punerea cât mai grabnică în funcţiune, pentru a produce cât mai mult, iar firul să fie de o calitate pe cât posibil de bună.
– În sfârşit, când s-au pus bazele întreprinderii, nu-mi dau seama în ce măsură aţi înţeles modul de gândire al acestor oameni. Dar înainte de a se apuca de construcţii s-au gândit de ce construiesc tocmai aici, de unde vor avea forţă de muncă… chiar dacă vor găsi undeva un specialist? Şi ce fac cu marfa?
– E foarte simplu… Construiau în Bucureşti în primul rând, pentru că trăiau aici – vă spuneam că aveau casele, familiile aici. În al doilea rând: forţa de muncă – ştiau foarte bine că la Pantelimon trăiau atâţia oameni, dintre care nu toţi erau ocupaţi în agricultură. Ştiau foarte bine că existau două-trei sute de fete disponibile, care puteau fi angajate. În al treilea rând ştiau că în acea vreme – suntem în 1936 – România importa cantităţi mari de fire de bumbac. În consecinţă: dacă fabrica va produce fire de bună calitate – acestea se vor vinde ca pâinea caldă. Erau, deci, complet justificaţi din acest punct de vedere şi, în afară de aceasta, italienii construiau acolo, concomitent, acea imensă „Filatură Românească de Bumbac”, francezii înălţau la Jilava „Filatura de Bumbac Jilava”, nu-i aşa, iar la Chiajna, lângă Bucureştii Noi, mai construiau şi armenii vreo două filaturi. Tot atunci îşi construia acel Casasovici filatura sa cea mare, lângă Târgovişte, la Dărăhoaia. Toate acestea se întâmplau prin anii ’35-’36-’37 – când s-au pus de fapt bazele industriei textile a României, prin construirea filaturilor, a industriei bumbacului. Fiindcă ce a existat până atunci? A existat industrie textilă la Buhuşi şi în Ardeal, dar această parte a ţării rămăsese în urmă. Orientarea, activitatea lor de marketing – cum s-ar numi azi – fusese corectă, bună, ştiau că marfa era căutată, că îşi pot procura din Egipt sau din Turcia bumbac cât doresc, că forţă de muncă există, că bani au – şi şi-au construit fabrica. Ceea ce n-au ştiut nici ei – şi nici eu – că se va realiza într-adevăr într-un timp atât de scurt.
– Le-au ieşit bine socotelile…
– Neîndoielnic.
– Din toate acestea pot să trag şi concluzia că – deşi tipul fusese textilist – dacă şi-ar fi dat seama că poate câştiga bani mai mulţi din piuliţe, ar fi investit în industria de piuliţe.
– Fireşte. Dar ei au investit în textile, pentru că trăiau în textile, deoarece numai ţesătoria din Buhuşi – de unde era acest Reisz, care conducea de fapt colectivul – importa lunar nu ştiu câte sute de tone de fire, deci mii de tone anual. Aşa că lor le era foarte limpede că nu vor avea probleme. Iar când au văzut că îşi găsiseră o figură care stătea de dimineaţa până seara în fabrică…
– Pe atunci se găsea greu un inginer?
– Vedeţi, „Noua Filatură” fusese prima filatură din România pusă în funcţiune fără tehnicieni din străinătate. „Filatura Românească de Bumbac” a pornit cu italieni, „Bumbăcăria Românească” cu francezi, la Chiajna armenii au lucrat tot cu italieni, tot ei au pornit filaturile din Galaţi. Aceasta a fost prima filatură cu conducător din ţară. Totuşi, ca rezervă – s-au lăsat păcăliţi – şi-au adus un maistru bătrân din Polonia. Cu acesta am avut numai necazuri, pentru că nu-şi cunoştea bine meseria, nu lucra cu rigla de calcul şi cu lupa, ci cu mâna şi după miros. Era un om cu o practică de patruzeci de ani, dar absolut empiric. Până să le explic patronilor că mi-e greu să colaborez cu el şi că va distruge maşinile – a şi distrus câteva din ele. Atunci, în sfârşit, l-au concediat şi a plecat. În privinţa elementului românesc şi a vieţii din Bucureşti – le-am văzut prin prisma fabricii. Am văzut care era atmosfera în legătură cu chestiunea legionară. N-a fost… nu ştiu dacă am discutat deja despre acest subiect… Da. Muncitorii din fabrică s-au purtat atunci foarte bine cu mine, pot spune chiar că portarul m-a salvat. Fiindcă portarul, un fost plutonier, de la care te-ai fi putut aştepta la unele manifestări şovine, mi-a spus să nu rămân în fabrică… E interesant şi faptul că această căpetenie legionară, Iaşca era un rus basarabean – vorbea şi ruseşte. Împreună cu ciracii lui, se pare că a vrut să vină noaptea să mă ridice. Între timp eu am reuşit să plec în oraş, şi ţineam legătura telefonic cu boxa portarului, pentru că în fabrică nu se găsea nimeni, patronii dispărând primii, de speriaţi ce erau.
– Nu v-aţi gândit şi dumneavoastră că nu e bine să staţi acolo?
– Nu, proprietarii nu m-au prevenit, fiindcă lor le convenea să fie cineva în fabrică. Eu am plecat din proprie iniţiativă, anunţându-i prin telefon. M-am dus la contabilul şef care se plasa oarecum între salariat şi patron, dar se bucura şi de o cotă-parte din beneficiu, pe când eu aveam doar un salariu fix. Era, în general, un om de treabă, şi am rămas la ei peste noapte. M-am revanşat faţă de el după cutremurul cel mare – primul – din Bucureşti, când a venit la mine în fabrică, pentru că nu voia să doarmă acasă. Oamenii, muncitorii din fabrică au fost însă foarte de treabă, am numai amintiri frumoase legate de ei, ne-am înţeles excelent…
– De câte ore era timpul de muncă?
– Timpul de muncă era de opt ore, de trei ori opt ore…
– Când s-a introdus acest program?
– De la bun început. Opt ore… Nu v-am spus că în decembrie am pornit cu un singur schimb, peste două săptămâni a început să lucreze cel de al doilea, iar la sfârşitul lui ianuarie lucra şi schimbul trei.
– Exista acolo o forţă de muncă necalificată, care trebuia pregătită. Cum s-a realizat calificarea ei?
– Bine că aţi adus în discuţie tema. Da, în chestiunea aceasta a existat o discuţie aprinsă între mine şi patroni, deoarece eu nu am început calificarea muncitorilor la maşinile puse în funcţiune, ci mai înainte, cu cei care spălau, degresau maşinile, ca să se familiarizeze cu toată fabrica. Eu citisem încă în Franţa ceva despre „Organizarea ştiinţifică a muncii”…
– Se vorbea deja pe-atunci despre asta?
– Se vorbea, sigur că da. Aceasta constituia o specialitate aparte în Franţa.
– Deci organizare industrială?
– Organizare, planificare industrială – dar mai ales organizare. I-am adus atunci pe oameni pe măsura sosirii utilajelor. Cu cât mai multe maşini soseau, cu atât mai mulţi oameni au fost angajaţi. Patronii au început să vocifereze, de ce să plătim atâţia oameni ca să spele nişte maşini? Le-am explicat atunci că oamenii aceia vor învăţa concomitent ce este un fus, un inel, un darac, o scărmănătoare… Oamenii trebuie să le înveţe pe toate acestea. Au căzut de acord. Apoi, când maşinile au început să producă, i-am dat într-adevăr, cum se spune, un mare „şut în fund” baronului Neumann. Am adus încoace de acolo o echipă mare. Au venit după mine încă doi meşteri, un muncitor prelucrător şi câte un om la fiecare fază tehnologică, acestora asigurându-li-se cazare, masă şi un salariu mai bun ca la Arad. Ei s-au ocupat apoi de calificarea celorlalţi.
– Cu alte cuvinte, au învăţat din mers?
– Am pus, deci, în funcţiune prima maşină… e o problemă de organizare. Prima maşină de filat avea nevoie, să zicem, de un muncitor, dar noi am pregătit la ea douăzeci, astfel încât atunci când am pus în funcţiune a douăzecia maşină aveam cine să lucreze la ea. Şi au învăţat extrem de repede. Era o surpriză foarte plăcută şi pentru mine. Învăţau extrem de repede. Eu am învăţat foarte greu să răsucesc din mers un fir rupt, mi-au trebuit ani de încercări, pe când fetele acestea…
– Nu fuseseră învăţate de-acasă cu…
– Nu, nu! Se ocupaseră de munci agricole.
– Bine, dar poate la şezători…
– Vedeţi, eu nu aş putea să vă spun dacă se duceau la şezători, şi ce făceau acolo, dar la Pantelimon nu mai erai la „ţară”, într-un sat, mai degrabă într-o mahala, la periferia oraşului. Eu cred că nu se duceau, dar oricum erau oameni diferiţi, unii mai buni, alţii mai puţin, unii cu şcoală, cu aptitudini de… nu de conducere, dirijau operaţiunile de livrare… aşa că încetul cu încetul activitatea de pregătire, calificare a dat roade şi, vă spun, materialul uman a fost remarcabil. Primul contact cu oamenii, cu românii l-am avut de fapt la „Dunărea”, la filatura armenilor, dar acolo am avut de-a face mai mult cu o adunătură, şi am plecat îndată după pornirea primelor maşini, n-am luat parte la punerea în funcţiune a întregii capacităţi. Aici în schimb – e drept că am muncit şi eu foarte mult – am fost de la început…
– Pe ce bază se lucra? Erau plătiţi săptămânal sau lunar?
– Nu, la două săptămâni, chenzinal. Chenzina se calcula pe baza unor fişe de evidenţă pe care le întocmeam împreună cu contabilul-şef… Fiecare muncitor avea o fişă de evidenţă, fiecare maşină era prevăzută cu un ceas care înregistra cât timp s-a lucrat, ce cantitate de fire s-a realizat – se lucra în acord şi se făceau calcule foarte exacte… Au fost cazuri când am ajutat unor oameni cu greutăţi. Îl aveam pe maistrul principal Kucselata, care venise cu mine de la Arad, căruia îi spuneam, uite, omul acesta e într-o situaţie dificilă, trece-i mai mult în fişă în comparaţie cu alţii, a fost bolnav… trece-i o cantitate în plus realizată la maşina lui, treaba asta n-o controlează nimeni. De fapt o controlam eu, dar dat fiind că îi spusesem eu – îi trecea în fişă fără teamă o cantitate în plus… Uite aşa se dezvolta frumuşel fabrica, până când au venit apoi vremuri agitate, fabrica a fost predată iar unor armeni, evreii aceştia plecaseră cu toţii…
– Cei care vă aduseseră au plecat?
– În ’40, după venirea legionarilor. În ’40-’41 au plecat toţi. Doi în Palestina, unul în America, altul în Canada… şi au predat fabrica armenilor. Pe urmă au plecat şi armenii.
– Armenii au preluat fabrica? Au cumpărat-o? Cum s-a făcut?
– Nu ştiu nici azi cu precizie, vă spun sincer. A fost un armean, îl chema Mosesian, un munte de om, cât un elefant, care s-a şi prăpădit de „prea multă muncă”. Păi venea zilnic la fabrică, dar de făcut nu făcea nimic… După plecarea lor, a fost adus un român.
– Înseamnă că armenii n-au stat prea mult…
– Armenii au rămas o perioadă scurtă… Cum s-a prăbuşit frontul german, au plecat şi armenii. Ştiţi, eu mi-am dat seama pe atunci că această parte a industriei textile, care nu se afla în mâinile românilor, ci în ale unor minorităţi, şi-a schimbat mereu proprietarii, pentru că aceştia fugeau mereu. Evreii au plecat pentru că s-au temut de Hitler, armenii pentru că s-au temut de ruşi. Plecând, ei instalau ca patroni câţiva români, un fel de împuterniciţi de-ai lor… Dar ce înţelegeri făcuseră între ei, nu pot să ştiu, nu-i aşa. Ştiu că după rebeliunea legionară soţia mea a declarat că nu vrea să mai locuiască în incinta fabricii. Am discutat atunci cu conducătorii români – s-au comportat foarte omenos – că ne mutăm cu locuinţa în oraş. Eu am locuit, aşadar în fabrică din ’36 până în ’41, dar am lucrat până în ’45. În ce priveşte atitudinea politică a muncitorilor, în ’45 au apărut sindicatele, partidul, şi mi s-a propus imediat funcţia de secretar de partid. N-am vrut să fiu secretar de partid, pentru că – mă rog, se ştia că am fost ilegalist – fiind conducător tehnic nu ar fi fost corect din punct de vedere partinic. Şi atunci am găsit câteva fete care să preia munca. În orice caz, pot să vă spun un lucru esenţial. La 27-28 august 1944, când pe Colentina au sosit ruşii, şi ni s-a anunţat telefonic sosirea lor, am coborât la casa motoarelor Diesel, şi le-am oprit. Mecanicul de la aceste motoare era un fascist german, mă rog, de orientare fascistă, care a făcut un scandal imens, că de ce opresc maşinile, că în aceste condiţii toţi pleacă. Adjunctul lui, un bielorus – se temea de ruşi şi a fost de acord să le oprim. Fetele au făcut repede curat. „Ce se întâmplă aici?” am întrebat. „Ne ducem toate pe Colentina!” mi-au spus. Aşa că am fost acolo cu toţii.
– Să-i salutaţi…
– Da. Am stat pe Colentina, iar a doua zi s-a reluat activitatea fabricii. La început am avut greutăţi cu materia primă, dar mai târziu am obţinut ceva bumbac, şi aşa au mers lucrurile…
– Să ne întoarcem la despachetarea maşinilor… atunci n-aţi amintit de fete. La început aţi adus numai bărbaţi la aceste maşini?
– Ei nu, când au sosit maşinile, trebuiau despachetate, lăzile au fost desfăcute, desigur, de bărbaţi. După ce au fost desfăcute, le-a venit rândul fetelor, au fost angajate să spele maşinile – operaţie ce a durat două luni… Între timp au venit instalatorii germani, care au cerut maşini, piese curate… cum să vă spun, poate veţi crede că e ceva de râs, dar la montarea unei fabrici este o fază foarte concretă… Curăţirea maşinilor… vedeţi, aceste maşini sunt făcute toate din oţel, cu elemente foarte fine care intră în contact cu firul, nichelate, cromate la rândul lor, dar care sosesc gresate, unse, împachetate în pergament cerat. Excepţie fac componentele din fontă, care se murdăresc însă şi ele în paiele din lăzi. Despre toate acestea nu se ştia aici. Eu le-am învăţat la Arad când – lucrând acolo – au sosit maşini noi. Aşa că toată acţiunea trebuia organizată, ca şi operaţia de instalare-montare a maşinilor. Montajul era făcut de germanii, dar între sosirea maşinilor şi instalarea lor exista faza asta intermediară. Iar eu am folosit faza intermediară pentru pregătirea profesională a oamenilor, ca ei să se regăsească şi în altceva, nu numai la săpatul cartofilor… sper să mă înţelegeţi… Era vorba de ambianţă… de ambianţa de lucru… de atmosfera care să fie de-acum industrială. Exista fabrica, ceasurile care înregistrau activitatea, aveau fişă, au învăţat cum să se comporte într-o fabrică.
– Ce îmbrăcăminte purtau fetele, aveau halate de fabrică?
– Nu, nu. Mai târziu fabrica le-a dat nişte şorţuri şi bonete, dar nu erau obligate… veneau în hainele obişnuite… Deci fără uniforme, pe atunci fetele nu purtau pantaloni… Acesta a fost primul meu contact, au fost primele mele experienţe la Bucureşti. Primul contact cu masa muncitorilor l-am avut când am angajat, nici nu ştiu exact, vreo cinzeci-şaizeci de fete, când au început să cureţe maşinile, piesele componente. Utilajele erau înşirate în rânduri lungi – fabrica avea o lungime de o sută de metri – pe o sută de metri se înşirau deci părţi de maşină, piese aşezate la locul unde urmau să fie amplasate, montate, descărcate din camioane direct la locul lor, desigur pe baza planului elaborat în prealabil.
– Înţeleg. Dar aţi vorbit despre perioada următoare, în ’45 au apărut sindicatele, partidul…
– După ’45, da.
– Deci după 23 August. Aproximativ când?
– Sindicatele au apărut repede, da, sindicatele prin octombrie, septembrie-octombrie. Eu am fost membru de sindicat… din septembrie 1944.
– Înţeleg. Ştiau fetele acestea despre ce era vorba… eu nu prea cred să fi acumulat o „experienţă politică” prea mare în cei opt ani, să zicem, cât au lucrat acolo…
– Din partea sindicatelor a venit cineva pe care mai târziu l-am cunoscut foarte bine, Feldmann, el fusese unul dintre conducătorii sindicatelor textile. El a venit la un moment dat, şi le-a vorbit oamenilor. A vorbit foarte simplu, le-a spus despre ce este vorba, s-a urcat pe o ladă, pe ceva, şi le-a spus că de acum nu patronul, ci numai sindicatele le apără interesele, că va exista şi o organizaţie de partid, că toţi trebuie să devină membri de sindicat, cotizaţia mi se pare era de un leu sau de cincizeci de bani – nu îmi mai amintesc… nu, era mai mare pentru că venise inflaţia – începuse deci organizarea sindicatelor şi…
– Dar patronatul nu se opunea… proprietarul…
– Patronatul… Vedeţi, patronatul se reducea în ’44 la un împuternicit român… De fapt era funcţionarul foştilor patroni sau funcţionarul armenilor – nu ştiu nici până în ziua de azi, îl chema Ghiţescu. Patronatul s-a descompus, nu-i aşa, iar „stăpân pe fabrică” din punctul de vedere al organizării şi conducerii eram eu… aşa considerau şi muncitorii… Unul m-a şi întrebat: „Domnu’ Kun, ce spuneţi, să intrăm în sindicat?” I-am răspuns atunci că „eu nu mai sunt domnu’ Kun, ci tovarăşul Kun”. „Ei bine… să intrăm?” „Sigur, intraţi!” „Dar mata intri?” „Sigur că intru!” Aşa s-au petrecut lucrurile atunci. Patronul n-ar fi permis… rămăsese un funcţionar reacţionar, îl chema Diaconescu, acesta agita împotriva sindicatelor, dar l-am „lichidat”… i-am spus patronului: ăsta trebuie să plece, masele nu-l acceptă.
– În ce constau manifestările lui reacţionare?
– Avea un jurnal care mi-a căzut în mână, şi în care scris printre altele: „Un element străin, jidanul Kun induce în eroare fiinţe româneşti nevinovate… şi aduce sindicatele care sunt duşmanul nostru.” M-am gândit că asta e organizare politică şi tipul a fost scos.
– L-aţi mai întâlnit după aceea?
– Nu. Au existat ingineri români în fabrică… unul dintre ei, din păcate, a murit în război, îl chema Romaşcanu, a fost un băiat de treabă, foarte serios, a fost mare păcat de el… dar au fost şi alţii care au şi rămas în fabrică, legaţi de fabrică. Cu timpul n-am mai răzbit nici eu cu suflul, am primit ajutor, căci la început am fost singur-singurel. Am avut atunci… fiul unuia dintre patroni era un – vorba vine – „inginer”, complet iresponsabil, umbla numai după curvele lui, n-am avut ce face cu el. Dar în ansamblu fabrica avea o atmosferă, iar trecerea la regimul nou a decurs foarte lin. Pe urmă, în ’45 am fost scos din producţie şi luat în aparatul de stat. Am rămas în contact cu fabrica, mă duceam uneori pe acolo, iar muncitorii m-au primit totdeauna cu multă dragoste.
– Ar fi interesant de văzut cum îşi aduc aminte „fetele” de atunci despre cum au făcut cunoştinţă cu industria.
– Da, vedeţi, în urmă cu vreo trei ani am făcut o plimbare pe acolo cu soţia mea. Linia tramvaiului 14 e prelungită acum până la fabrică – pe vremuri au circulat până prin apropiere doar nişte autobuze mici de culoare roşie, dar mai făceai un drum şi pe jos. De la capătul liniei de tramvai faci zece minute, e şi o alee asfaltată care duce prin spate până la „23 August”, la intrarea în metrou, deci împrejurimile sunt complet schimbate. Ne-am uitat cu soţia la fabrică, la fosta noastră locuinţă, adică unde fusese, pentru că s-a reconstruit totul, în faţa fabricii se găsesc acum în locul respectiv două blocuri de locuinţe, şi s-a schimbat peisajul, dar plopii de lângă alee – puieţii i-a adus de la Băneasa soţia mea împreună cu cineva – există şi acum, sunt înalţi de cincisprezece metri. Iar Pantelimonul s-a modernizat puţin, dar în linii mari a rămas ce a fost. În linii mari… Să vă spun ceva. Dacă de atunci… dacă au trecut patruzeci de ani de când, în ’45, am plecat eu de acolo… Sunt patruzeci de ani. Majoritatea acelor fete avea pe atunci douăzeci de ani – nu erau copile, n-am angajat copii, am fost foarte atenţi să aibă cel puţin optsprezece ani – deci sunt trecute de şaizeci. Femeile nu lucrează la vârsta de şaizeci de ani. După părerea mea au ieşit la pensie în urmă cu zece ani.
– În urmă cu zece ani?
– Da, în urmă cu zece ani.
– Înseamnă că nu e greu mare scofală să găsesc câteva dintre ele. Trebuie să existe în zonă vreo Casă de ajutor reciproc, să întreb acolo de ele… Cred că le descopăr eu, numai să am timp. Ar fi un lucru tare interesant, să ştiţi…
– Vă spun ceva, poate reuşesc să vă ajut.
– Ar fi foarte bine…
– Dacă reuşesc – vă anunţ.
– Bine.
Sursa foto: http://blog.alexgalmeanu.com/blog/2008/01/13/nicolae-ionescu-fotograful-cronicar/
Lasă un răspuns