Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur

Emanuel Copilaș: Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Polirom, București, 2015

Recenzie

Dana COSTIN

Lucrarea politologului Emanuel Copilaș Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur abordează problematica aparent paradoxală a naționalismului regimului comunist românesc. Plecând de la literatura de specialitate cu privire la conceptul de națiune și naționalism, Copilaș încadrează propriul discurs în contextul dezbaterii mai largi asupra problematicii originii, semnificației și a manifestărilor politice ale naționalismului în secolul XX, abordarea metodologică fiind una care privilegiază claritatea conceptual-lingvistică.

Copilaș nu începe in rem propria lucrare, ci introduce tema naționalismului din perioada comunistă (pe care autorul îl va numi în decursul operei „naționalism pseudo-hegemonic”) plecând de la zorii istoriografiei moderne, care (începând cu Principele lui Machiavelli) produce pe de o parte o mișcare de autonomizare a politicului de sfera moral-religioasă, iar pe de altă parte o pluralizare a politicului. Trecând de la  John Locke, la Kant și Hegel și mai apoi la iluminiști și în cele din urmă la teoriile moderniste, Copilaș face radiografia conceptului de națiune și naționalism, scoțând în evidență particularismele fiecărui curent filosofic în parte: de la ostilitatea Idealismului față de naționalism, la suprapunerea conceptelor de etnie și națiune a perenialiștilor, la disjungerea binomului etnie-națiune tipică moderniștilor și până la „sublimarea” conceptului de națiune și naționalism în filosofia marxistă, care a dus mai apoi la transformarea „invitabilă” a marxism-leninismului în ideologie naționalistă. Astfel, autorul îi propune cititorului o provocare: unde se poziționează naționalismul pe axa dreapta-stânga a spectrului politic, ținând cont de faptul că atât ideologii de dreapta, cât și de stânga au valențe naționaliste și în ce măsură această poziționare este pertinentă din moment ce ideologia naționalismului nu se circumscrie în mod exhaustiv unui singur tip de ideologie politică, naționalismul fiind o ideologie de sine stătătoare care, însă, se pretează diferitelor spectre politice. Iar acest lucru decurge din matricea culturală, mai degrabă decât politică a naționalismului, de aici și ambiguitatea ideologică a acestui concept. Așa se face că putem vorbi de o valență civică versus una etnică a naționalismului sau de faptul că  naționalismul îmbracă forme diferite în cadrul ideologiilor politice de matrice liberal-democratică, conservatoare, marxistă sau fascistă. În cele din urmă, însă, naționalismul de stânga al regimurilor leniniste (locuțiune preferată de autor în locul celei de regimuri comuniste) nu reprezintă altceva decât o denaturare (necesară și inevitabilă în logica hegeliană) a marxismului, pe când naționalismul de extremă dreapta al nazismului și fascismului e o distorsionare a naționalismului romantic.

Profund interesat de sociologia politică, Copilaș folosește opera teoreticianului social post-marxist Ernesto Laclau drept cadru teoretic pentru opera sa, adoptând conceptele acestuia de particular, universal, ideologie și hegemonie, relativ la realitățile sociale ale regimurilor politice. Pentru Laclau, „teologia seculară” a emancipării radicale propusă de viziunea hegelian-marxistă este destinată falimentului, tocmai datorită incongruenței filosofice a conceptelor de realitate si rațiune. Astfel, Copilaș nu se mulțumește să facă o expunere descriptivă a realității regimului socialist, ci se aventurează pe tărâmul speculației filosofiei politice pentru a da o explicație fenomenului naționalismului din perioada comunistă: pe de o parte avem teza hegeliană a transformării unei realități în opusul acesteia din nevoia intrinsecă de dihotomie, iar pe de altă parte teza lui Laclau a non-coincidenței dintre real și rațional (teză conform căreia falimentul implementării ideologiei marxiste în care reprezentanța politică să fie complet eliminată, izvorăște tocmai din natura non-transparentă și imperfectă a societății). Așadar, neexistând o suprapunere perfectă a realul și raționalului, o formă de guvernare se prezintă ca o necesitate absolută. Astfel, eșecul emancipării radicale propusă de hegelian-marxism „derivă din insurmontabilitatea politicului”[1].

Odată clarificat cadrul conceptual-teoretic, Copilaș trece la studierea fenomenului naționalismului de factură leninistă din România și împarte în două perioada regimului comunist: cea dintre 1948 și 1965, caracterizată de trecerea de la dependență la autonomie a regimului și cea dintre 1965 și 1989 marcată de evoluția autonomiei către o formă de pseudo-hegemonie.

Copilaș identifică una din cauzele naționalismului regimului comunist (și eșecul aspectului internaționalist intrinsec marxismului) în lipsa unei puternice tradiții ideologice socialiste în România pre-comunistă. Discursul latinist și mai apoi cel dacist (ambele cu puternice note de naționalism) rezonau mai bine cu intelectualitatea românească a secolului XIX  care contesta necesitatea socialismului într-o societate în care clasa burgheză nu exista. Insistența elitei intelectuale românești asupra necesității consolidării identității naționale se încadra în logica dezideratului independenței și întregirii teritoriale, un ideal romantic și mobilizator. Astfel, o ideologie precum socialismul, care considera clasa socială (și nu națiunea) drept unitate politică fundamentală și care promova cosmopolitismul și transcenderea barierelor etnice și naționale, nu era compatibilă cu interesele elitelor politice și intelectuale ale finelui de secol XIX și început de secol XX. Din acest motiv, valorile propuse de regimul comunist aveau un caracter exotic, de unde și nevoia acestuia de a promova un discurs coercitiv și punitiv, dar totodată și un discurs care să câștige încrederea populației.

După cel de al Doilea Război Mondial și pe fondul Războiului Rece, regimurile leniniste au folosit patriotismul socialist ca mijloc de mobilizare al populației împotriva dușmanilor politici și ideologici din afara granițelor. Astfel, patriotismul și-a făcut loc pe scena politică și se dorea a fi mijlocul prin care se putea realiza „construirea socialismului”, văzut ca remediu unic al clivajelor sociale și economice. Cu toate acestea, se evita termenul de națiune, care încă mai păstra conotații burgheze. Cum nu se dădeau bazele necesare unei adevărate lupte de clasă în absența burgheziei, singurul mod de a ține în viață ideologia leninistă și interesul colectiv era acela de a inculca o ostilitate față de națiunile burgheze și capitaliste, astfel, din cosmopolită ideologia de partid a devenit adeptă a unui socialism patriotic și naționalist. Odată cu era Ceaușescu, partidul comunist devine sinonim cu națiunea română, iar naționalismul capătă ”valențe fascizante” care duc la tentativa din partea regimului de a asimila minoritățile și de a le omogeniza. După 1965, discursul naționalist se încadrează treptat în ambele accepțiuni ale termenului și putem vorbi de un naționalism atât civic, cât și de un naționalism etnic.

Faptul că regimurile leniniste nu se pot sustrage necesității de a funcționa ca state, face ca acestea să fie predispuse să capete o formă politică naționalistă. Discursul naționalist s-a accentuat odată cu 1971; Ceaușescu dorea să consolideze dimensiunea ideologică a construcției socialismului, naționalismul fiind singurul instrument cu potențial hegemonic de care putea dispune partidul comunist. Copilaș ține să sublinieze încă odată că avem de a face cu un naționalism leninist, care, deși va împrumuta elemente tipice naționalismului romantic și fascist, rămâne, totuși, fundamental de stânga; un naționalism care îi transformă pe cetățeni în revoluționari și patrioți dedicați binelui comun și „construirii socialismului” sub oblăduirea și conducerea partidului, acesta din urmă fiind interesat atât de viața socială, cât și de cea privată a individului. Se trece treptat, însă, de la un plan ideologic la unul mai degrabă de natură politic, din moment ce idealul socialist se putea realiza doar prin exercitarea drepturilor și libertăților cetățenești, iar partidul se propunea ca fiind singurul garant al acestor drepturi.

Pe lângă dimensiunea politică, naționalismul a avut în perioada comunistă și o puternică dimensiune economică construită pe patriotism înțeles ca responsabilitatea cetățenească față de avutul public. Prin industrializarea masivă, regimurile leniniste au urmărit să reducă disparitatea dintre lumea socialistă și Occident. Dar nu putem ignora nici trimiterile la dimensiunea istorică a discursului naționalist din acea perioadă: întreaga istorie, pornind de la daci și romani și ajungând la evenimentul din 23 august 1944, nu este altceva decât parcursul firesc al evenimentelor care își găsesc împlinirea și perfecțiunea în idealul națiunii socialiste. În acest context, discursul dacist se plia mai bine decât cel latinist, deoarece acesta sublinia continuitatea populației dacice romanizate, dreptul acesteia asupra teritoriului fostei Dacii și dreptul la independență atât față de Occidentul capitalist, cât și față de hegemonia sovietică. Astfel, pentru patriotismul socialist, trecutul, prezentul și viitorul erau un tot unitar. Nu a fost neglijată nici dimensiunea culturală în procesul de creare a conștiinței socialiste: limba, literatura, scriitorii și poeții trecutului au fost recuperați în cheie patriotic-naționalistă mai ales după Tezele din iulie. În această logică, minoritățile (cu precădere cele maghiare, germane și evreiești) au fost supuse unui proces intens și forțat de omogenizare în cadrul proiectului național-revoluționar cu scopul de a „edifica poporul muncitor unic”[2].

În ultima parte a lucrării, autorul investighează dimensiunea politicii internaționale a națiunii socialiste. România socialistă a cultivat și intensificat relațiile diplomatice atât cu țările socialiste, cât și cu cele capitaliste, da și cu cele în curs de edificare. Sinonim cu independența, suveranitatea și democrația mobilizatoare, națiunea socialistă nu era altceva decât expresia unei identități politice fabricate. Pe aceeași linie de idei cu Thomas Barnett, Copilaș identifică mizele naționalismului pseudo-hegemonic în dorința de a cultiva un sentiment anti-rusesc în rândul populației (fără a face o ruptură completă cu Rusia), însă reversul medaliei a fost acela că au fost activate sentimente naționaliste și în rândurile minorităților, fapt ce, alături de cultul personalității, nu făcea din România un exemplu de urmat pentru celelalte state socialiste. Pe de altă parte, politica regimului părea să fie una contradictorie: în timp ce pe plan intern acesta ducea politici represive, pe plan internațional putem vorbi despre o tendință progresistă și de emancipare. În realitate, însă, discursul regimului era același pe ambele planuri, diferența constând nu atât în limbaj, cât în accepțiunea termenilor folosiți, ambele discursuri fiind, de fapt, două fațete ale aceleași medalii.

Partidul, națiunea și statul formau o unitate inseparabilă, ele suprapunându-se în mod absolut; în această ordine de idei, statul socialist naționalist era văzut de regim ca fiind cu mult superior statelor burgheze, prin capacitatea acestuia de a reprezenta cu adevărat interesele națiunii și prin eforturile sale de a consolida independența acesteia pe plan internațional.

Lucrarea lui Emanuel Copilaș aduce, așadar, în discuție tema „naționalismul pseudo-hegemonic românesc de factură leninistă”[3]. Autorul revine asupra propriei poziții pe care o lua în 2012 în cartea Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaţionale a comunismului românesc, 1948‑1989, unde cataloga specificul comunismului român drept „leninism romantic”. În Națiunea Socialistă, autorul reia dihotomia naționalism-leninism și investighează în mod exhaustiv dimensiunea naționalistă a comunismului românesc, fără însă a insista prea mult asupra dimensiunii sale leniniste, deși naționalismul pseudo-hegemonic rămâne de factură leninistă cu toate împrumuturile din naționalismul tipic fascist.

Acest naționalism pseudo-hegemonic, spune Copilaș, care a încercat să-și însușească și să redefinească semantic un întreg spectru de termeni precum patriotism, națiune, drepturile omului, a eșuat tocmai din cauza incongruenței dintre discursul universalist și particularitatea ideologică ce avea ca punct de referință ”noțiunea atotcuprinzătoare și inexistentă de popor”[4]. În concluzie, subliniază Copilaș, concilierea dintre naționalism și leninism a fost posibilă în România datorită ducerii la paroxism a discursului perenialist și primordialist a naționalismului existent în spațiul românesc începând cu a doua parte a secolului XIX.

Făcând trimiteri nu doar la politologi însemnați, ci și la operele unor specialiști din domenii adiacente (precum trimiterea la opera sociologului indian Tharaileth Koshy Oommen, atunci când autorul tratează tema identității la intersecția dintre naționalitate și etnicitate, la cea a antropologului Katherine Verdery cu privire la specificul naționalismului românesc sau la opera teoreticianului social Ernesto Laclaum, atunci când încearcă să definească încadrarea teoretic-conceptuală a parametrilor propriei lucrări) Emanuel Copilaș abordează tematica lucrării dintr-o perspectivă interdisciplinară, ceea ce îi permite să investigheze problematica naționalismului pseudo-hegemonic într-un mod complex și exhaustiv.

NOTE:

[1] Emanuel Copilaș, Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Ed. Polirom, București, 2015, p. 74.

[2] Idem, p. 212.

[3] Idem, p. 289.

[4] Idem, p. 289