„Ne-am predat la poliţie, la centrul de emigrare”
Mălina Tomoioagă
(S. M., 38 de ani, jud. Maramureş )
extras din Zoltán Rostás, Sorin Stoica (coordonatori) TUR-RETUR. Convorbiri despre munca în străinătate, Vol. 1, Ed. Curtea-Veche, 2006
– Cum v-aţi hotărât să plecaţi în străinătate?
– Am plecat în 1990 în Germania. Eram însărcinată şi căsătorită de un an. Ne-am hotărât că e mai bine să nasc în străinătate, şi apoi să rămânem să muncim acolo. Am întâmpinat însă foarte multe probleme. În primul an am plecat foarte greu. Persoana care trebuia să ne ducă la Cluj ne-a anunţat înainte cu o oră că nu mai poate. Era un prieten bun. Nici acum nu ştiu motivul. Am umblat înnebuniţi pe la miezul nopţii să căutăm taxi. Noroc că Sighetul este un oraş mic, şi cunoşteam lumea destul de bine, şi am luat-o pe la taximetrişti pe-acasă. Am plecat într-un sfârşit la Cluj. De acolo în Polonia şi din Polonia în Germania. Nu ne gândisem foarte mult înainte de a pleca. Nu aveam un plan bine stabilit şi nici nu ştiam ce ne aşteaptă dincolo. Ne-am hotărât brusc să plecăm, şi nu am mai stat pe gânduri. Nu eram deloc pregătiţi sau avertizaţi de ceea ce aveam să găsim acolo… de lumea total diferită. Dar de pierdut nu aveam ce pierde, oricum. Am ajuns în cele din urmă în Germania. Călătorisem cu trenul. Ţin minte când am ajuns în gară… vai, ce diferenţă! De la cer la pământ. Primul şoc a fost când ne-am dat jos din tren, şi trebuia să trecem printr-un gang care avea de-o parte şi de alta numai magazine. Vai, dulciuri şi fructe, şi eu eram însărcinată în a cincia lună şi pofticioasă! Eram uimiţi. Nu mai văzusem în viaţa mea aşa ceva.
– Ce suport material aveaţi când aţi plecat?
– Ce aveam la noi? Câteva plăsuţe. Vândusem în România Dacia noastră veche, am vândut garsoniera şi am plecat cu 1500 de mărci. Erau foarte puţini bani. Cu bănuţii ăia trebuia să ne descurcăm. Da’ i-am cheltuit foarte repede. Într-o lună de zile nu aveam mai nimic. În Germania ne-a aşteptat, între Crăciun şi Anul Nou, o verişoară a soţului. Îţi dai seama, cum era totul împodobit! Eram amândoi fără grai. Pe cuvânt, te uitai aşa de parcă ai fi picat de pe altă planetă. Casele acelea frumoase şi magazinele… Liuba ne-a aşteptat cu un Mercedes! Nu îţi spun…când mă gândeam că vechea noastră Dacie primită de la socru avea podele, că toată era distrusă. Era veche săraca! Pe drum lumini, brăduleţi în faţa caselor, ceea ce în România nici nu se pomenea. Unde să fi văzut în ţară brad în faţa caselor? Dar nu erau împodobiţi ca la noi, ci numai cu beculeţe. Foarte fain! Ne-am dus în casă, ne-a arătat camera unde urma să dormim… într-un final am intrat în baie. Eu am fost cea care a intrat prima la duş, şi nu am mai ştiut să dau drumul la robinet. Ce să fac? Mă uitam tâmpită la butoanele alea. Am stat cât am stat, m-am chinuit cât m-am chinuit să dau drumu’ la apă, dar nu m-am descurcat. Am ieşit după Puiu, soţul meu, să mă ajute. Şi el la fel. Numai nu ne puteam spăla. Şi eram obosiţi şi murdari de pe drum. Cum să mergem să le spunem că nu ştim să folosim baia? Ei nu s-au gândit să ne spună. Probabil că după ce stai acolo pentru o perioadă mai lungă nu te mai gândeşti că cel care vine din România habar n-are ce trebuie să facă, cum să folosească butoanele ca să se poată spăla. În prima fază ne-am învârtit ce ne-am învârtit, dar am fost nevoiţi să coborâm şi să le cerem ajutorul. Am stat la ei câteva zile. M-au dus la stomatologi. Vai de capu’ meu, a fost o plăcere! Deloc nu m-a durut! Faţă de România… Nu auzeai deloc că face zgomot. Am plecat după câteva zile la familia Rookman din Olanda, pe care i-am cunoscut în România. Ei erau turişti. Aveam şapte ani când i-am întâlnit. I-am chemat în casă la Rona, satul meu natal. Mama şi tata erau la fân, fratele meu Paul era student. I-am chemat înăuntru şi le-am dat ceapă şi slănină, şi pâine de casă făcută de mama. Ei au venit. Opriseră maşina în faţa casei noastre pentru că pe stâlpul de la poartă era semnul cu Monument Istoric. Şi ei nu ştiau unde să meargă. I-am chemat cu mine să le arăt bisericuţa, iar când ne-am întors i-am adus prin grădină. Ne înţelegeam prin semne. În casă au mâncat. Parcă acuma îi văd cum şi-au tăiat pâinea. Le-a plăcut aşa de mult! La un moment dat a apărut fratele meu şi a vorbit cu ei în germană. Am ţinut legătura. Veneau în România în fiecare an, şi mereu ne trimiteau pachete. Când am obţinut viza de Olanda le-am scris că vrem să mergem. De fapt după Revoluţie, după ce m-am căsătorit le-am scris o scrisoare că sunt măritată. Le-am trimis şi poze. O perioadă nu am mai primit nici o scrisoare de la ei. Ei foarte mult mă îndrăgeau. Când le-am zis că avem vize ne-au invitat. I-am sunat din Germania şi am luat trenul de la Ulm până în Olanda. Ne-au aşteptat cu maşina. Locuiau într-o casă foarte frumoasă. Casa lor era de fapt muzeu, cu obiecte pe care le adunaseră ei din toată lumea. Era şi pensiune. Eu decupam când eram mică, şi ei aveau pe pereţi decupaje cu numele meu: brăduleţi de Crăciun…
– Ce v-a impresionat în mod deosebit acolo?
– Noi nu mai văzuserăm până atunci cameră de luat vederi. Să ne vedem pe televizor? Da’ de unde! Şocul a fost când m-am văzut pe casetă la vârsta de şapte ani, în ziua în care ne întâlnisem prima dată, mergând cu ei pe la monument, pe uliţă, prin grădini, la masă. A fost un adevărat şoc. Nici nu mai ştiam că ei au filmat. De fapt ce ştiam eu la vremea aceea ce aveau ei în mână! La şapte ani ce puteam pricepe? Abia pricepeam atunci! A fost o surpriză enormă. Le-am zis intenţiile noastre, că vrem să rămânem. Îmi doream să nasc acolo, şi ei s-au interesat ce ar putea să facă pentru noi. Ne-au zis că singurul lucru ar fi să ne predăm şi să fim azilanţi politici. O săptămână am stat la ei. Ne-am plimbat foarte mult, am văzut Olanda. Am fost şi în Belgia, am făcut Crăciunul împreună, bradul de Crăciun… Foarte frumos. Casa era foarte frumoasă. Dormitoarele erau sus la mansardă. Noi nu mai văzusem până atunci mansardă. Şi gemuleţele erau aşa mici în acoperiş, şi noi ne uitam aşa speriaţi… Ploua foarte tare, şi aveam impresia că o să plouă pe noi. Aveam tendinţa să mă ridic din pat şi să aduc un lighean, să nu picure în casă. Da’ nici vorbă de aşa ceva. Dar era aşa o senzaţie ciudată să vezi ploaia pe geamurile alea. Am fost şi la o expoziţie de decupaje. Aveau şi în casă foarte multe primite de la mine, dealtfel erau o groază de lucruri din România. Lucruri de la noi din casă, obiecte tradiţionale româneşti. Aveau blide, icoane, chiar şi un manechin îmbrăcat cu haine ţărăneşti făcute de mama. Cum veniseră de multe ori la noi, şi în sezoane diferite, aveau ouă de Paşti, măşti…tot felul de lucruri.
– Care a fost următorul pas?
– Ne-am predat la poliţie, la centrul de emigrare. Asta am făcut. Pe urmă ne-au trimis departe undeva, în celălalt colţ al ţării… A trebuit să mergem cu trenul. Acolo erau foarte mulţi emigranţi, şi pentru că eu eram gravidă şi era totuşi o situaţie mai aparte, ne-au trimis într-un hotel-pension. Olanda este mică, nu erau distanţe aşa mari. În câteva ore străbăteai ţara. Puteai să ieşi afară din hotelul acela, nu erai închis. Nu era însă voie să munceşti şi să părăseşti zona. Ce să faci o zi întreagă? Mergeam la cumpărături, la plimbare pe malul mării. Vai, dacă nu mă ţineam bine de Puiu, mă ducea vântul. Era aşa un curent mare! Ne plimbam… La un moment dat într-un magazin am auzit pe cineva vorbind româneşte. Cum i-am auzit, îţi dai seama că am mers spre ei şi am intrat în vorbă. Erau mai multe hoteluri-pension în orăşelul acela, şi familia asta era la unul din ele. Ne-am împrietenit şi ne întâlneam să mai povestim, să ne treacă timpul. Mereu venea vorba de mâncare. Primeam mâncare diferită, fiind la pensioane diferite. A lor era tot timpul mai bună… Cum tot umblam prin magazine, că nu aveam ce face toată ziua, de lucrat nu puteai lucra, tot cumpăram haine pentru copilaşul nostru. Aşa ni s-au dus banii. Şase săptămâni am stat acolo. Noi tot aşteptam să ne cheme la interviu, să vedem dacă avem şanse sau nu să rămânem în Olanda. Mâncarea era gratuită, şi cazarea la fel, dar nu îmi plăcea. Nu mă săturam, şi fiind şi gravidă eram tare pofticioasă. Săracu’ Puiu, îmi dădea şi porţia lui şi o mâncam, că nu aveam ce face. Trebuia să am grijă de copil. Mai cumpăram şi mâncare, dar nu prea aveam bani. De acolo ne-au trimis într-un alt lagăr, unde a fost foarte greu. Era o fostă puşcărie. Eu deja eram în luna a opta. Acolo erau celule în loc de camere. Într-o singură încăpere erau trei camere, despărţite de pereţi de rigips. În fiecare cameră era o familie. Ţin minte, şi asta n-o să uit veci, că în celula de lângă noi era o familie de negri care aveau patru copii. Unul era mic, nou-născut şi plângea toată noaptea. Mi-a fost foarte, foarte greu. Nu dormeam nopţile, şi eram tot mai nervoasă. Îi auzeam ca şi cum erau lângă mine, atât numai că nu îi vedeam. Pereţii din rigips erau doar de formă. Aveam baie comună şi un singur duş. Uşa avea un geam mic în mijloc. Dacă te uitai pe fereastră vedeai numa un zid de trei metri din cărămidă de jur împrejurul puşcăriei. Nu era deloc plăcut să locuieşti acolo…ca şi tineri căsătoriţi… Automat cum ieşeai afară pe porţi era o altă lume. Erai liber. Case frumoase, lume mai civilizată, odihnită, fără stres. Olanda este o ţară foarte frumoasă. Am stat acolo o lună de zile. Mi-era foarte rău. Mâncarea era mult mai rea decât în cealaltă parte, şi eram şi foarte mulţi emigranţi. Aveam ore fixe pentru masă. Trei, patru sute de emigranţi erau în puşcărie, şi toţi stăteau cu tava ca să li se pună mâncare. Mă simţeam ca la cozile acelea imense de la raţie de pe vremea lui Ceauşescu. Oarecum eram obişnuită cu gălăgia, cu aşteptatul. Diferenţa mare era că atunci eram însărcinată. Era urât si mizerie…şi gălăgie. Perioada aceea o fost foarte grea. Foarte, foarte grea. Aşa era strategia autorităţilor. Să te poarte în aproape toată ţara, dintr-un lagăr în altul ca să nu mai rezişti. O dată te trimiteau într-un hotel-pension o lună de zile unde era foarte bine, apoi undeva unde era foarte urât. Prima şi prima dată am fost în sud, apoi în nord, pe urmă în mijlocul ţării…
– V-aţi făcut prieteni acolo? Aţi întâlnit persoane care v-au sprijinit într-un fel?
– Din păcate lumea acolo, lumea azilanţilor nu e una foarte plăcută. În primul rând există bariera limbajului. Erau persoane venite din toată lumea, în special din ţările mai puţin dezvoltate. Şi în plus toţi erau obosiţi, sau cel puţin aşa îmi păreau mie. Se poate să fi văzut aşa lucrurile pentru că eram însărcinată. Am spus mai înainte că în magazin am cunoscut nişte români. Noi ne-am plâns că nu e bună mâncarea. Ei, săracii, erau în aceeaşi situaţie ca noi, tot azilanţi. Lor le dădea în plus câte un litru de lapte pe zi. Îmi aduceau laptele mie, că aveam nevoie. În puşcărie eu deja eram în luna a noua, şi pentru că urma să nasc, ne-au trimis iar într-un loc foarte frumos. O pensiune. Era într-o pădure, de fapt un parc imens. Aveam numai o cameră şi o baie proprie cu duş. Ne dădeau mâncare într-un restaurant. Eram tot la grămadă, dar alte condiţii, mult mai bune. Nu aveam ce face. Trebuia să ne obişnuim cu diferenţele, cu variaţiile astea. Era ca şi cum ai tot intra dintr-o cameră foarte rece într-una foarte caldă. Asta era procedura. Te ţineau în tensiune ca să cedezi şi să pleci în ţara ta. Dennis era al 100 emigrant din staţiunea asta. Am stat în căsuţă până am născut. Cam o săptămână. Acolo a început Puiu să muncească. Ne-am luat maşină. Oho…nu ne-am fi permis noi, dacă nu ne-ar fi ajutat naşii lui Dennis. Naşii băiatului meu sunt o altă familie olandeză, pe care am cunoscut-o tot aşa ca turişti. Nu sunt cei pe care i-am cunoscut când aveam şapte ani. Au oprit la noi la poartă tot din cauza stâlpului pe care era plăcuţa cu Monument Istoric. Tot timpul ne-a purtat noroc. Atunci fratele meu i-a primit. El i-a dus la biserică, el le explica… Aveam şi adresa lor. Prima familie la care am fost în Olanda, cei pe care i-am întâlnit la şapte ani erau plecaţi pentru o perioadă mai mare la fiica lor în Turcia. Aşa că am ţinut legătura cu cei care mai târziu au devenit naşii lui Dennis. Din fosta puşcărie le-am trimis scrisoare şi le-am zis cine suntem, unde suntem şi la câteva zile ne-au sunt acolo. Au vorbit cu Puiu în engleză şi am ţinut legătura. Ne sunau des să vadă cum ne descurcăm. La un moment dat, ne-au trimis un cec cu bani, şi după puţin timp alt cec. Primeam şi ca azilanţi nişte bănuţi săptămânal. Nu foarte mult, dar cât să ne descurcăm. Cum nu aveai voie să lucrezi, nu te puteai descurca altfel. Aşa am început să strângem şi noi nişte bănuţi. Hăinuţe pentru Dennis aveam deja vreo patru genţi, că noi înainte numai pe asta cheltuiam banii. Cu ajutorul naşilor am reuşit să luăm maşina asta, cu care Puiu făcea naveta. Era un BMW, foarte ieftin. Am dat 1000 de guldeni pe el. Puiu îşi căuta de lucru, dar şi-a găsit slujbă abia după ce am născut eu.
– Ce experienţe v-a adus naşterea copilului în străinătate?
– Vai! Aveam asistentă şi medicul meu la care mergeam săptămânal. Normal ar fi trebuit să nasc acolo, dar medicul mi-a zis că dacă am probleme o sa merg la spital să nasc. Nu era nimic deosebit să naşti acasă. Dimpotrivă. Am avut probleme însă. S-a scurs lichidul înainte să nasc. Nu m-am dilatat deloc. În România dacă eram, mi-ar fi făcut cezariană, dar aici nu. Îţi dă tratament până ce naşti normal şi te dilaţi normal, dar e foarte greu, în dureri groaznice. „Moaşa” cum se zice la noi, a venit cu maşina personală şi m-a dus la spital. Când am născut, i-am sunat şi le-am spus. Erau foarte drăguţi. Au venit la noi. La spital era superb! Foarte, foarte fain! Îţi dai seama ce diferenţă între spitalele din România şi cele de-acolo. Diferenţă de la cer la pământ. Ţin minte că sălile de naştere erau la etajul zece. Spitalul era destul de nou şi modern. Îţi dai seama: geamuri termopan fumurii, aparatură de nu am visat niciodată că voi vedea, curăţenie… Şi faptul că l-au lăsat pe Puiu să asiste la naştere! Acolo e foarte rar cazul în care soţul, tatăl copilului, nu stă lângă femeie când aceasta naşte. E un lucru extraordinar! Pentru noi era o minune. Când i-au zis lui: „Trebuie să stai aici lângă ea.” A intrat în panică: „Cum să stau… da’ cum se poate?!” Noi nu auziserăm în viaţa noastră aşa ceva. În România era, şi cred că este de neconceput. Nu putea să înţeleagă că e voie. Nu putea să creadă că o să vadă cum i se naşte copilul. Mai e un obicei: tatăl trebuie să îi taie ombilicul… Puiu numa’ „Nu, nu!” Asistentele după el… El numai nu voia să pună mâna pe foarfecă. Săracele asistente, cât mai încercau să îl convingă! El credea că cine ştie ce durere îi provoacă copilului. Ţin minte ce servire, cum te îngrijeau… A doua zi dimineaţă au anunţat prin staţie că s-a născut Dennis. Acolo nu stai mult după ce naşti. Ai născut şi în câteva ore pleci acasă. Eu eram un caz special. Am născut seara la nouă şi am stat până a doua zi, dar o femeie a plecat după două ore. Eu am avut voie să dorm în spital şi să plecăm acasă abia a doua zi dimineaţa. Îi vedeam pe cei care veneau; la opt dimineaţa a născut şi la zece a plecat. Soţul femeii era cu un alt copilaş de vreun an. Au venit, au plecat. Mie nu-mi venea să cred aşa ceva. Pentru noi era ceva ce nu puteam să credem. În România stai în spital cu copilul o săptămână, două. Nu îţi dă voie să îl vezi, să îl ţii în braţe. Au scris şi în ziar despre noi. Eram prima româncă care a născut la ei în spital. Mi-au adus ziarul. Am fost felicitaţi. Am primit din partea spitalului un buchet superb de flori şi ceva atenţie pentru mine şi pentru copilaş. Erau foarte drăguţi. Au un obicei ca imediat după ce se naşte copilul… Doamne, ne-au dat telefon, să sunăm în România, să anunţăm familia, mai ales că eram străini. La naştere se mănâncă o prăjitură specială, numai în prima zi a copilului, atât. E un fel de chec decorat cu foarte multe bombonele mărunte şi colorate. Erau foarte multe. Au venit cu ea pe tavă şi ne-au servit pe mine şi pe Puiu. Să vezi cum e pregătit acolo unde naşti! E pregătit un pătuţ albastru, cu multe hăinuţe şi lucruşoare albastre şi un alt pătuţ roz. În caz că e fetiţă îl pune în ăla roz, iar dacă e băiat în cel albastru. Pentru noi toate astea erau minuni. Nu mi-am imaginat niciodată că aşa va decurge naşterea, că aşa va fi prima zi a copilului meu. Într-adevăr te puteai bucura şi toată lumea lua parte la bucuria ta. Erau jucării, un card pe care trebuia să îl completezi cu numele copilului, să scrii ziua, ora, minutele şi secundele, câte kilograme avea, exact tot. Şi în ziua de azi îl am. Toate îţi rămâneau ţie. Au grijă să te simţi bine, să nu îţi lipsească nimic. Nu te tratează ca în România. Ştiam că la noi, după ce naşti, îţi dau cârpe să te protejezi, te lasă fără să te bage în seamă, te simţi murdară, eşti obosită şi nimeni nu îţi acordă atenţie. Medicii acolo nu mai ştiau cum să se comporte. Primul lucru pe care l-au făcut după ce s-a născut Dennis a fost să îl ia şi să mi-l bage sub cămaşă la piept ca să se odihnească pe pielea mea. Să mă simtă. Să îmi simtă corpul şi să stea aproape de mine. Nu ţi-l ia să îl îmbrace. Nu îl ia de lângă mamă. Am rămas şocată când am văzut că una două l-au luat şi direct sub cămaşa mea cu el! Poate mai mult de o oră a stat aşa lângă mine. Toată noaptea am stat acolo, şi l-au lăsat şi pe Puiu să rămână cu mine. El era foarte fericit când a auzit. Nu ne imaginam că vom trăi aşa clipe minunate, şi mai ales într-o ţară străină unde nu cunoşteam pe nimeni! Tot ce era acolo pregătit am primit cadou. Probabil eram un caz mai special de ce eram azilant. După aceea ne-am întors în căsuţă, şapte zile la rând venea asistenta la noi să ne înveţe cum să avem grijă de el. Dennis era un copil foarte cuminte. Ştiam de acasă că copiii mici plâng şi e o problemă dacă sunt prea liniştiţi. El nu plângea deloc. Toată noaptea nu dormeam. Îl ascultam pe el dacă respiră. M-au învăţat cum să alăptez, cum să-i facem băiţă. Puiu a început să îşi caute de lucru. Îl luam pe bebeluş cu noi în maşină şi căutam de lucru. Ne-am dus la o fabrică de alune, şi acolo şi-a găsit de muncă. Patronul nu avea copii şi când ne-a văzut i-a fost milă de noi. Dennis avea abia trei săptămâni. Puiu făcea naveta o oră jumate. Atunci a fost foarte greu. Stresul era foarte mare. Mi-era frică să nu păţească ceva pe drum, şi în plus era şi ilegal. Eram azilanţi politici, dar nu aveam nici o siguranţă că vom rămâne în ţară, că ne vom lua azil politic, ne-am gândit că trebuie să ne întoarcem în ţară cu un ban, că noi am plecat, dar am vândut ce aveam. El ştia situaţia noastră. La intrare în pensiune era pază. Nu aveai voie să ieşi. Aveai voie, dar dacă stăteai prea mult, automat erai suspectat, şi te întrebau unde ai fost. Văzând ăia că Puiu tot pleacă şi vine au bănuit ceva, dar nu ne-au zis niciodată nimic. Abia în momentul în care am primit refuz la azil ne-au zis că ştiau că muncim, dar pentru că ne-au văzut familie serioasă, cu copil mic au trecut cu vederea. Când Dennis avea nouă luni am primit refuzul. N-am avut ce face şi ne-am întors în Germania. La aceeaşi verişoara a lui Puiu care voia să ne ajute. Pe când ne-am întors în Germania s-au închis portiţele de a rămâne acolo. Am fi vrut să rămânem, să o luăm de la capăt, cu azil politic, să facem tot ce se poate ca să obţinem ceva acte, dar nu se mai putea. Ne-am consultat cu un avocat, şi ne-a zis că nu mai avem nici un drept. Cei din Germania ne ziceau să nu ne întoarcem în ţară, ci să plecăm în Belgia unde românii încă primeau acte. Dar apoi ne-am gândit la Dennis, că e mic şi e greu. Ne-am hotărât să plecăm acasă şi apoi să vedem ce facem. Era prea mult să îl purtăm în maşină după noi, până ne-am fi stabilit. Eram hotărâţi. Ne-am întors acasă în România, la Rona, în Maramureş, la părinţi. Era iarnă. Nu aveam baie. În Olanda aveam condiţii, pampers, mâncare din borcanele speciale pentru fiecare lună, apă caldă, căldură… Ori aici erau condiţii de ţară. Îl ţineam pe săracu’ copil numai în camera unde se făcea foc. Dacă îl scoteam în hol unde era ger s-ar fi îmbolnăvit. Eu eram obişnuită să îl plimb mereu. Puiu a încercat să îşi facă rost de viză şi a plecat din nou cu o excursie până în Franţa şi din Franţa în Belgia. După un an am mers la el. L-am lăsat pe Dennis la bunici. Am stat un an jumate, Puiu doi jumate. Noi ne întorseserăm în ţară cu gândul că trebuie să plecăm din nou, nu renunţăm. Chiar de eram obosiţi… Am stat cât am stat în Belgia, am muncit pe rupte, şi ne-am întors să îl luăm şi pe Dennis cu noi, dar nu am mai reuşit să mai plecăm din ţară. În mintea noastră ce era tot timpu’, că vrem să plecăm! Ştiam că puteam trăi altfel. În Belgia a fost greu. Am început să muncesc într-un restaurant, pe străduţele alea mici si înguste din centru. E o adevărată nebunie acolo. Aveam probleme cu limba. Aveam colegă o tunisiancă. Eu nu vorbeam franceză, ea nu vorbea engleză. Era foarte drăguţă. Ştiam cât de cât engleza. Ea m-a întrebat pe mine dacă sunt căsătorită, dacă am copil, dar eu nu mai ştiu ce am înţeles, şi i-am zis că nu. Nu am înţeles eu ce vorbea ea. A doua zi am venit la ea cu multe poze cu băiatul meu… Parcă şi acum o aud şi o văd cum râdea. Cu ea mai învăţam franceza. Foarte mult m-a ajutat. După ce se închidea restaurantul mergeam la cafea. Deja era tradiţie. Aveam un loc al nostru, dar eu nu ştiam să zic în franceză că ne întâlnim la… şi ziceam: „Ne vedem la… Chez moi, chez toi!” Voiam să zic că ne vedem unde ne întâlnim de obicei, şi aşa i-a rămas numele. Deja mai târziu aveam prieteni, începeam să ieşim, şi toţi îi ziceau la local aşa cum îl botezasem eu. Şi toţi râdeau. La un moment dat am sunat-o să vină la mine şi să mă vopsească pe păr. Cum nu mă împăcam prea bine cu limba i-am zis de fapt să vină să îmi facă „peinturu” care era pentru pereţi. Ea râdea, râdea mereu de cum am chemat-o eu să mă zugrăvească. Ea mă întreba atunci la telefon, înainte să se dumirească, ce culoare vreau, şi eu îi ziceam că vreau roşcat spre castaniu. Am păstrat o perioadă legătura, dar nu mai am adresa ei. Când am plecat din Belgia în România după Dennis, am lăsat un apartament pe care l-am utilat cu absolut tot ceea ce are nevoie o familie. Am plecat după copil, pentru că acum puteam să îi oferim toate condiţiile. Aveam căsuţa noastră, însă ghinionul a fost că nu ne-am putut întoarce, şi am pierdut tot.
– Ce înseamnă asta?
– Toate lucrurile ne-au fost scoase în stradă. Le scotea proprietarul pentru că apartamentul se reînchiria şi trebuia să fie gol. Singurul lucru de care îmi pare rău, bine, îmi pare rău şi de munca noastră, dar cel mai dureros e că am pierdut amintirile, pozele din perioada în care Puiu a fost plecat în Bruxelles şi eu eram cu Dennis acasă. Copilul avea un an jumate când a plecat tatăl lui, şi peste un an am mers şi eu. În perioada aia de un an de zile am făcut foarte multe poze cu el, ca să îl vadă Puiu, şi toate au rămas acolo. Erau poze superbe în care Dennis avea un păr foarte frumos blond şi buclat. Îmi pare foarte rău că nu mai avem pozele. Putea totuşi proprietarul să le trimită pe o adresă. Avea adresa noastră de acasă din România. Cum a putut să arunce amintiri! Nu l-am văzut pe Dennis doi ani de zile. Când l-am văzut prima dată, după ce ne-am întors din Belgia, nu ne recunoştea, nu vorbea nimic cu noi. Avea patru ani şi se uita mirat la mine. Era în apartamentul surorii mele, în Sighet. L-am luat în seara aceea şi am plecat spre Rona, la bunici. Pe drum, la vreo trei ore după ce l-am văzut, timp în care nu a scos un cuvânt, îmi zice: „Mama Şultanica, să veji ce buchet de blânduşe am culeş de la Doca Dochii din glădină!” Se uita când la unul, când la altul. Era şocat. Am mai mers cât am mai mers, şi la un moment dat zice: „Da’ ducem şi şcloafa lu’ bunica cu doişpe pulcei în Belgia?” Încet, încet s-a obişnuit. N-am mai vrut să plecăm fără el. Acum locuim în Irlanda, în Dublin. Tot am plecat din România. Şi pentru asta am întâmpinat multe probleme. Important e că suntem încă împreună, şi suntem toţi trei, am făcut sacrificii deşi îmi jurasem că nu o să mai fac. După ce Dennis nu ne-a mai recunoscut după doi ani ne gândeam că niciodată nu o să las să se mai întâmple asta, să plecăm şi să îl lăsăm singur pe copil, deşi pentru el am făcut şi fac tot. Când am plecat în 2002 în Irlanda, Dennis a rămas singur un an, şi apoi l-am adus şi pe el. Dar ştiam la ce să mă aştept. În Irlanda eram obişnuită cu greul şi cu stresul. Ştiam că nu e uşor. Diferenţa nu e aşa mare. Şocul mare a fost în Olanda. Când am plecat prima dată nu aveam nici 23 de ani. Irlandezii sunt drăguţi la suprafaţă, dar sunt rasişti, nu iubesc străinii. Ei se urăsc şi între ei. Există high-class şi middle-class, au accent diferit, se cunosc imediat, ştiu ce situaţie materială are cineva, unde a făcut facultatea, care ce universitate a absolvit. Aici muncesc 12 ore pe zi ca superviser in magazinul Arnot’s, Dublin. Nu îmi este uşor, dar sunt fericită ca în sfârşit ne-am liniştit. Soţul meu şi cu mine lucrăm la acelaşi patron, şi de curând am primit amândoi premii pentru angajaţii anului, şi sunt mii de angajaţi la firmă. Dennis este la şcoală aici, şi îşi doreşte să continue liceul şi facultatea aici. Suntem toţi trei împreună, şi e tot ce contează! Muncim foarte mult! Ne place să vizităm capitale în fiecare vacanţă, să petrecem timpul liber împreună. Este foarte important pentru noi. Totuşi, mai târziu, când băiatul nostru se va descurca şi singur, ne-ar plăcea să ne întoarcem în ţară şi să încheiem aventura.
Sursă foto: http://www.vice.com/read/refugees-are-living-in-a-former-prison-in-holland
Articole de legătură:
- „Erau pregătiţi în orice clipă pentru a primi un ordin. Parcă nici unul nu mai trăia pentru el”
- ”Si venea italienii şi ne lua cum vin românii cand se duc la targ sa cumpere vaci”
- ”Noi suntem acolo sclavi”
- „Singurul lucru care il regret din Spania este sucul de portocale”
- Eu veneam din fundul Europei, veneam din Bucuresti, unde nu se intampla asa ceva
Lasă un răspuns