„Ne simţeam foarte bine”
Ion Costin*
În anii în care am început convorbirile cu membrii Şcolii mai trăiau doar doi dintre participanţii primei campanii, de la Goicea Mare: Ion Costin şi G. Vlădescu-Răcoasa. Despre cel din urmă auzisem încă din anii ’70, despre primul însă nu ştiam nimic. Ion Costin a făcut parte din categoria acelora – foarte numeroşi – care după câteva campanii şi-au dat seama că au altă vocaţie decât sociologia. Ideea convorbirii despre campaniile din anii ’20 l-a surprins foarte mult pe cel care cu peste jumătate de veac în urmă optase pentru ziaristica de agenţie, şi căruia – de vreme ce nu a lăsat urme publicate – nimeni nu i-a mai solicitat să povestească istoria contactului său cu campaniile monografice. Am inclus această convorbire în volum, pentru că aduce informaţii privind atmosfera campaniilor şi a mediului universitar bucureştean.
– Cum aţi ajuns la această facultate? V-aţi înscris la Filosofie, nu?
– Litere şi Filosofie, eu am făcut două universităţi deodată. Am plecat cu ideea fixă de a face sociologie, de a-mi luat licenţa pe filosofie, la sociologie, şi de a face literele, şi a-mi lua licenţa fie în italiană, fie în germană. Mai probabil în germană, că eu sunt, prin tatăl meu, pe jumătate german. Tatăl meu avea mama germană şi tatăl român.
– Era o colonie germană foarte puternică aici, la începutul secolului, am stat de vorbă cu câţiva membri ai acesteia. Am aflat că aveau asociaţii culturale, sportive.
– Bunică-mea aceasta, Grey, căsătorită cu tata-mare, era alsaciană, o chema Julianne Grey. Era foarte bisericoasă, vorbea foarte prost româneşte, n-a învăţat niciodată, dar era o femeie foarte interesantă. Era cât p-aci să mă prindă, mă impresionase puţin cam tare cu religia. Eu n-am avut… era numai impresia, fiindcă aderenţa mea la religie e zero. N-am ureche, şi n-am… Tata ne-a lăsat – am un frate şi o soră – şi cu şcoala, şi cu totul la libertatea noastră. Eu am venit foarte devreme în contact cu socialiştii, de pe la 13-14 ani m-a preocupat. M-am interesat, şi treptat am ajuns să cunosc. Aşa că sociologia a venit oarecum de la întrebarea: “Cum pot să cunosc realitatea aceasta?” Mi se părea că psihologia nu este suficientă, geografia nu este suficientă. Treptat m-am dumirit, şi am început să citesc destul de multă sociologie, chiar în armată.
– Ce autori?
– Pot să dau o listă întreagă – foarte mulţi. Aş putea să prezint câţiva dintre ei. Eram mai degrabă pe linie germană a sociologiei, Durkheim[1] şi ceilalţi au venit mai… marginali. În plus, aveam din tinereţe o dispoziţie pentru poezie. Mi-a plăcut totdeauna poezia. Tatăl meu era un mare cititor, îmi aducea cărţi, de mic am avut o grămadă. La cinci ani jumate ştiam să citesc bine. Aveam o atenţie şi vedeam jocuri din astea de poezie. Şi am nimerit foarte repede la Heine[2]. Şi prin Heine pot să spun că mi s-a deschis universul poeziei. Pe urmă au venit şi mulţi alţii – a venit cu pasiune literatura franceză. Cărţile care se găseau erau mai noi, aşa că m-am înscris cu ideea de a face şi literele, şi sociologia. Una, să zicem pentru suflet – poezia aceasta. M-a interesat poezia străină, e o curiozitate, în afară de Eminescu, pe care îl ştiam aproape… mult. Ricu Stahl pe care l-am cunoscut… E mai mare ca mine cu doi ani. Eu l-am adus la noi. El nu avea legătură cu sociologia. Avea şi atunci un orizont foarte larg, se vedea din folosirea vocabularului. Ştia ce să vorbească, şi l-a captat şi pe Gusti, care era un om destul de dificil… Eu am fost în cinci monografii. Pe urmă am plecat. În ’29 am plecat în America[3].
– La facultate ce profesori mai deosebiţi aţi avut?
– La Filosofie de departe Gusti mai interesant, Negulescu. Pe mine m-a interesat foarte mult germana, şi italiana. La germană aveam un profesor bun, la italiană era un om extraordinar, Miron Costin. Călinescu[4] – ţinea foarte mult să devin asistent. Dar, eu nu pe linia asta ţineam să fiu, aşa că n-am rămas. Cu toate că am făcut câteva lucruri interesante.
– De Gusti aţi aflat la facultate?
– L-am cunoscut foarte repede. Mă lua în considerare la seminarii. Foarte repede m-a invitat la el acasă. A discutat cu mine, nu legat de sociologie, ci a discutat cu mine. Am văzut pe urmă că avea ceva cu mine. Mi-am dat seama. Am discutat enorm despre sistemul lui, despre relaţii, şi chestii de-astea… Oarecum, pe urmă mi-am dat seama că mă “pipăia” puţin. Nu făcea cursurile admirabil, nu pot spune că era foarte bun… eram receptiv la el, încât am citit enorm de mult ce scria el, şi de acolo am găsit pe alţii.
– Am auzit că totdeauna dădea foarte multă bibliografie.
– Băga prea multe, şi nu de acelaşi nivel. Era un extraordinar profesor de a te face curios. Şi sistemul acesta avea un avantaj, cerinţele acestea, încă nu umplute cu material. Gândul lui era să le integreze în sistemul lui, când va avea timp. Pe ici, pe colo, începuse. Dar nu se legau bine, şi nu făcuse unitate în fiecare dintre ele. Grupele acestea, cele 8 mari grupe pe care le făcuse el, unităţile acestea, de aici a început, cred, creşterea. Făcea nişte seminarii foarte bune, în care te lăsa să şi greşeşti. Din când în când punea pe alţii să te combată. Avea o dibăcie de a nu te influenţa direct, de a-ţi trimite prin cei egali, de vârsta ta. Nu făcea pe profesorul. Asta-i impresia mea. M-am împăcat foarte bine. Avea pe Prejbeanu[5] asistent. Care era mai mult profesor. Pe urmă am aflat… eu am fost membru al Partidului Socialist… cu legionarii, am şi mâncat bătaie… i-au spart geamul tatălui meu… O dată am venit acasă, mi-au pus sacu-n cap, şi m-au bătut foarte rău. O dată s-au aşezat pe două rânduri, şi mă băteau, fiecare.
– În urma acestor tulburări a făcut Gusti Oficiul Universitar[6], nu?
– Ce oficiu?
– Prin anii ’20.
– Eu am venit în ’23 la facultate. Nu ştiu. Au fost tulburări. Unii îmbrânceau… dar a găsit unul un mijloc de a demobiliza o grămadă. Aveau tocuri cu cerneală, şi stropeau oamenii, când treceau pe lângă ei. Au fost o grămadă care n-au mai venit, fiindcă erau săraci.
– Am citit că Gusti a organizat o cercetare pe probleme studenţeşti.
– Da.
– Care s-a publicat în ’37, rezultatele cercetării din anii ’20. S-a discutat şi în seminarii cum să se facă această cercetare. Probabil n-aţi fost în acea serie.
– Probabil că a fost după ’29. Eu după anul III. nu prea mai aveam legătură cu cursurile. Eram oarecum pe cont propriu în legătură cu Universitatea. Urma să dau examene, când într-o parte, când în alta.
– Cum s-a pregătit cercetarea de la Goicea Mare?
– Printre elevii lui Gusti erau şi din regiunea aceea, nu le mai ştiu numele…. Popescu-Goicea. Şi Gusti venise de la francezi cu ideea aceasta a monografiei: că trebuie să se ia de la unitatea cea mai simplă. Lipsea însă un sistem – cum să lucrăm. Dar el era pasionat de cercetări. Şi atunci s-a lucrat şi în seminar. Constantinescu a aprins făclia, a început să facă cercetări pe psihologie şi pe artă populară. Pe urmă s-a specializat mai mult pe economice. A scris şi cu Stahl un volum. Treaba o făcuse Constantinescu-Mirceşti, şi Stahl a făcut sinteza. Dar, contribuţia lui de organizare, în mai toate locurile, era foarte bună. Strânge la un loc materialul, şi-l densifică şi obţine rezultate. Am fost rude, a fost căsătorit cu sora mea. Prin mine s-au cunoscut. Eu m-am împrietenit cu el oarecum pe linie socialistă. Am avut şi relaţii oarecum literare şi cu sora lui, Henriette Yvonne Stahl[7], şi într-o vreme l-am cunoscut şi pe Şerban Voinea[8]. Aveam legături mai multe. Familia mea s-a împrietenit foarte bine cu bătrânul Stahl[9].
– Cum s-a pregătit această ieşire?
– Se făceau seminarii. Şi la un moment dat, din seminarul cel mare, în care se discutau probleme şi lucrări, Gusti a văzut că este nevoie şi să facem o cercetare. Dar sociologii singuri nu pot face sociologie, până nu s-au stabilit elementele pe care să facă sociologie: şi agricultură, şi biologie, toate celelalte ştiinţe. Pe de o parte făceam seminarul, luând tot pe metoda lui: ce întrebări ar trebui puse – se făceau chestionare, şi fiecare era distribuit. Eu de exemplu am avut foarte mult în legătură cu cultura. Am făcut ciorne, se făceau, şi se discutau, şi veneau cu limpeziri, pe care de cele mai multe ori le făcea Mircea Vulcănescu – el sistematiza.
– Aţi fost colegi de an?
– Am fost cu un an înaintea lui. Dar, am fost prieteni foarte buni. Dintre toţi studenţii de el m-am simţit cel mai legat, pe el l-am admirat cel mai mult. Era un om incomparabil, o minte luminoasă, serviabil, slujitor. Mi-aduc aminte, că făceam excursii. Şi cu monografia, pe munţi. Era o frumuseţe de om. Pe urmă s-a îngrăşat. Când făceam excursii, el ducea rucsacurile fetelor…
– Din păcate se vorbeşte prea puţin şi despre el.
– Eu sunt unul care m-am necăjit foarte mult că s-a spus foarte puţin în legătură cu el, chiar şi de prietenii noştri cei mai buni. După mine, n-au fost valorificaţi. Se face o nedreptate enormă.
– Au început să fie reeditate nişte articole. Un număr din Caiete Critice[10] a apărut…
– Dar cu monografia, după mine şi Herseni – care nu e menţionat – a făcut mai mult decât alţii. Fără Vulcănescu şi fără Herseni nu s-ar fi ales nimic… Constantinescu a făcut, cu Monografia de la Ruşeţu. Şi cel de la Goicea Mare, şi Gică Dumitrescu[11], cu care am mâncat împreună bătaie. O să găseşti foarte puţin de la el, ca şi de la mine, fiindcă el era cu ideile. Am avut un rol, puţin de Păcală. Mă distra… şi e foarte puţin scris despre mine… S-a făcut acest grup, au venit şi nişte fete, a venit şi Focşa.
– Marcela Focşa a fost la al doilea, al treilea. Pe mine mă interesează Goicea Mare. Despre asta dumneavoastră puteţi să-mi vorbiţi. În „Arhiva” din 1936 este un articol mare, în care se relatează fiecare etapă. Dar pe mine m-ar interesa, cum a fost pregătită această primă etapă, şi cum a decurs.
– La început au fost trei-patru, care să facă un chestionar pentru toate cele opt grupe. Ce întrebări să pună, ce trebuie să ştim, cine ar trebui să facă, ce instrumente ne trebuie. Fiecare venea. Erau aproape zece, se făcuse un ciorchine, din care putea face.
– Văd că în această primă etapă a venit şi un medic, Mitu Georgescu.
– Un bun prieten, împreună cu Trăişteanu (?). El a primit biologicul cu medicina. Fiecare avea o pregătire excepţională, în domeniul său. S-a hotărât, la geografie să avem un geograf, la biologie un medic, să constate starea de sănătate.
– Chiar şi la Goicea Mare profesorii au stabilit sarcinile, ce anume studiază fiecare?
– Când se făceau cercetările, dacă găseai ceva, făceai fişe separate. Şi împărţeai o coală în patru, şi scriai: Mitu Georgescu, vezi cu divorţul cutare, că se pare că a fost scandal mare. Şi cu fiecare… De fapt nu scormoneai tu, decât ca să vezi ce să-i indici celuilalt. Pe urmă pasai mai departe. Sau ei – aveau ceva psihologic, de care o vreme m-am ocupat eu, şi cred că şi Vulcănescu. Nu ştiam, că eu în trei rânduri am fost şi la Societatea Naţiunilor, eu am abuzat.
– Toată problema din Goicea Mare a fost pregătită în Seminar.
– S-a despărţit. Seminariile acelea de masă, cu toţi, se făceau mai departe, şi noi ne duceam şi la acelea. Dar era unul care treptat s-a format, şi mai mult împinşi de Gusti: “Ce-aţi mai făcut?”, el voia repede să-i facem chestionarii, pentru toate domeniile acelea care l-au preocupat. Şi mai intervenea şi el. Eu într-o vreme mă necăjeam, dar pe urmă mi-am dat seama că el folosea din chinul nostru de a pune întrebări. Probabil îl dumirea pe el cum se îmbină… şi nu voia să ne ofere, tocmai ca să scoată mai mult de la noi. Ne manevra numai. Destul de abil.
– Unde aţi fost cazat?
– La o casă de ţărani.
– La studentul Popescu-Goicea?
– Am impresia că tatăl lui era preot. Toată lumea a fost foarte încântată. Era o regiune cu vinuri bune. Am fost foarte bine primiţi, plimbaţi. Seara, nu mai terminam. Era o metodă, seara, după masă, pe la şase, discutam fiecare ce am adus, cu ce am venit, ce ar mai trebui, şi fiecare se programa a doua sau a treia zi. A fost foarte bună. Pe unul din lucrurile cele mai interesante pe care le-am făcut, discuţiile cu ce am cules, fiecare cu ce a adus, ce urmăreşte, unde e dificultatea. Sărea unul: „Păi nu se poate, cutare… Asta m-ar interesa pe mine. De ce nu mai scrii?” Era o provocare, care din momentul în care am sosit acolo mergea foarte mult. Era o jubilaţie aşa… şi o sărbătoare, ne simţeam foarte bine.
– Aţi fost un băiat de la oraş, sută la sută urban. O deplasare la ţară implică şi un anumit limbaj. Aţi avut dificultăţi de înţelegere?
– În cazul meu n-am avut, fiindcă noi am fost o viaţă întreagă duşi la ţară. Aveam legătura. Şi mai ales Prejbeanu, era băiat de moşier. Vulcănescu cred că se adapta la orice. La Goicea era odată înconjurat de cinci-şase băbuţe, şi toate săreau, şi îl întrebau ceva. Avea un talent de a se mula, nu ştiu cum făcea. La Goicea eram în jur de zece. Afară de Gusti era Răcoasa[12], dar el nu cerceta. Avea o funcţie, intervenea. S-a făcut o grămadă ca să se ştie ce lucrăm data viitoare. O vreme n-au rămas decât fişe din astea. Fiecare depunea undeva ceea ce a făcut în ziua aceea, şi ce mai are de făcut.
– Şi Constantinescu-Mirceşti, şi Răcoasa trăiesc.
– El nu a fost monografist. A fost în vizită, să vadă ce facem. El se ocupa de Bucureşti. Era secretarul lui Gusti, căruia îi făcea o grămadă de servicii. Dar avea o cultură marxistă destul de solidă, fără să fi fost comunist. Pe noi Iagnov[13] ne-a crescut în socialism. El ne-a dat materialul, ne-a lansat. Şi Şerban Voinea ştia marxism, era moştenitorul lui Dobrogeanu-Gherea. A preluat ideologie. Eu am fost redactor la externe la Rador. Am lucrat, când m-am întors din America, din ’35 până în ’46 am lucrat la Rador, agenţia de ştiri.
– La Goicea Mare…
– S-a văzut mai mult despre ce e vorba. S-a propus, dar n-a vrut Gusti. Acuma ştim ce trebuie să facem, să lucrăm pe ce am adunat, să vedem cum să facem ancheta data viitoare.
– După Goicea Mare?
– Am mai lucrat, tot anul. S-au mai făcut chestionare.
– La primele cercetări au fost pregătite instrumentele pentru cercetare?
– Să întrebe, şi sătenii să răspundă.
– Ce să întrebe?
– Cum se face un lucru, când se face, de ce se face. Ce zestre se dă la nuntă, cum se sărbătoreşte. Se puneau întrebări, dar urmărind planul acela. Eram destul de diletanţi.
– Cred că ştiaţi mai mult teorie.
– Dar pe urmă ne-am pus serios pe lucru. Cu întrebările era foarte greu, şi oamenii, într-o vreme – în Vrancea, la Nereju, Ruşeţu, Fundul Moldovei, Drăguş.
– La Ruşeţu eraţi mai bine puşi la punct?
– La Ruşeţu ni s-a pus şcoala la dispoziţie. Acolo ne întâlneam în fiecare seară, se făceau discuţiile, se notau. De acolo s-a fixat ce aveam de cercetat – se făcea distribuţia rolurilor pentru ziua următoare. Treaba aceasta se făcea cel mai bine la discuţiile de seară despre a doua zi. Şi pe urmă plecam la drum, şi mergând pe drum, câte unul rămânea la câte o casă. Discutam…
* Costin, Ion (1903-1991), ziarist, traducător, licenţiat în filosofie, participant la monografiile sociologice de la prima campanie în 1925 până în 1929. După studii în SUA ca bursier Rockefeller devine în Bucureşti jurnalist la agenţia Rador.
[1] Durkheim, Émile (1858-1917), sociolog francez, fondatorul şcolii franceze de sociologie, constituită în jurul revistei ” L’année sociologique” (apărută în 1896). A stabilit obiectul şi metodele sociologiei, şi a descris specificul fenomenelor sociale şi a reprezentărilor colective.
[2] Heine, Heinrich (1797-1856), poet german, ultimul romantic de prestigiu al liricii germane. Autor de eseuri care au contribuit la răspândirea culturii germane în Franţa (unde poetul s-a stabilit din 1831).
[3] La o bursă Rockefeller
[4] Călinescu, George (1899-1965), critic, istoric literar, scriitor şi publicist, profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti. A condus revistele “Jurnalul literar” şi “Lumea”, şi ziarele “Tribuna poporului” şi “Naţiunea”. Director al Institutului de Istorie Literară şi Folclor al Academiei (1949-1965). Autor al unei monumentale istorii a literaturii române. Studii şi eseuri de literatură universală. Romane de tip balzacian, teatru, note de călătorie, publicistică.
[5] Prejbeanu, Dumitru, licenţiat în filosofie, asistent al profesorului Dimitrie Gusti în perioada interbelică, participant la primele campanii monografice.
[6] Oficiul Universitar a fost înfiinţat la Universitatea din Bucureşti de profesorul D. Gusti în urma studierii grevelor studenţeşti din 1923.
[7] Stahl, Henriette-Yvonne (1900-1984), scriitoare, sora lui H. H. Stahl. Romane plasate în mediu rural şi în cel citadin, întreprinzând o subtilă analiză a sufletului feminin (Voica, Steaua robilor, Între zi şi noapte).
[8] Voinea, Şerban (Gaston Boeuve, 1893-1972), frate după mamă al lui H.H. Stahl. Militant socialist, discipol al lui C. Dobrogeanu-Gherea.
[9] Stahl, Henri (1877-1942), elev şi colaborator al lui Iorga, profesor specializat în probleme de istorie, deţine catedra de expertiză grafică la Şcoala Superioară de Arhivistică şi Paleografie de pe lângă Arhivele Statului. Tatăl lui H. H. Stahl.
[10] Caiete Critice (1970-1989), editate de Viaţa Românească.
[11] Dumitrescu, Gheorghe (Gică), licenţiat în litre, participant la campaniile monografice.
[12] Convorbire inclusă în volum.
[13] Iagnov, Simion dr. (1892-1957), medic, profesor universitar la Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române.
Alte interviuri de istorie orala din vol. Sala Luminoasa:
- Ernest Bernea: „Eu eram mai putin naist decat altii” [extras al interviului din Sala Luminoasa – partea I]
- Ernest Bernea: “Gusti nu a fost un mare savant.” [extras al interviului din Sala Luminoasa – partea a II-a]
- Convorbiri cu Paula Herseni: „Erau oamenii mai apropiati unii de altii“ [extras din Sala luminoasa]
- „Toate lucrurile se leaga salbatic“. Interviu cu Harry Brauner si Lena Constante [extras din Sala luminoasa]
- Roman Cresin, statisticianul Scolii Gustiene: cel mai placut concediu…
Recenzii:
Lasă un răspuns