Nicolae Iorga. Conceptia de viata

Nicolae Iorga

Concepţia de viaţă

Paul Sterian, Curentul, Anul I, No. 148, miercuri 13 iunie 1928, p. 1

I

Acestui maestru al scrisului românesc cuvine-se să i se dea din partea noii generaţii prinosul adevărat al recunoştinţei şi dragostei: o cercetare sinceră şi obiectivă a personalităţii sale se impune noului tineret.

Mulţi îi admiră figura de ctitor prelung zugrăvită în tinda bisericii aspiraţiilor neamului. Toţi ne speriem de vegetaţia ecuatorială ce născu în câmpurile tiparului din arşiţa toridă a cugetului său. Însă, orbiţi de atâta lumină, câtă vreme mai e printre noi, ne e greu să-i desprindem trăsăturile chipului.

Iată de ce salut din inimă ideea d-lui Nichifor Craonic de a se înfiinţa un institut „Nicolae Iorga”, care să-i cerceteze opera. Acest institut este necesar. Fiindcă materialul de studiu e imens.

Fac un pas întru descifrarea acestei personalităţi de necuprins, în nădejdea că alţi tineri vor pune şi ei umărul la această faptă care cade în sarcina generaţiei noastre. Căci fiecare generaţie care urmează lui Nicolae Iorga are datoria de a-l recunoaşte ca al ei sau de a-l respinge. Cu Nicolae Iorga cine nu e, este în contra lui. Îl recunoaşte generaţia noastră ca pe unul din ai noştri?

X

Nu-l voiu căuta pe Nicolae Iorga în multiplele-i scrieri de specialitate. Mărturisesc dintru început că nu-s de competinţa-mi. Altceva mă interesează la Nicolae Iorga. Voiesc să-l surprind în ce-i mai adânc din sufletul său. În clipele când, simţindu-se singur, nu-şi mai struneşte sufletul. Să-l cercetăm, deci, înainte de toate, în cărţulia apărută în 1905: „Gânduri şi sfaturi ale unui om ca oricare altul”.

Şi aci, nu subtilele, minunatele şi nenumăratele mărgăritare poetice să ne oprească:

„Uneori ideile ţi se abat asupra sufletului ca un zbor de fluturi albi”.

Sau: „cuvinte goale, – nori ce trec fără să lase ploaie”.

Şi: „desperare de tânăr, zăpadă de Marte din care cresc flori”.

Şi nici proverbele, – autentice ca şi cele mai autentice proverbe populare – să nu ne ispitească de la ţinta noastră:

„Înţelepciunea nu se împrumută cu carul ci se câştigă cu bobul”.

„Dumnezeu nu e vechilul leneşilor şi cârja proştilor”.

„Să nu fii social ca oaia şi personal ca măgarul”.

„Să zici „Dumnezeu să mă ajute” când vei fi cu mâna pe sapă, nu când vei şedea pe cuptor”.

„Salută un om mare nu descoperindu-ţi capul, ci descoperindu-ţi cugetul”.

„Cântecul tânăr deschide toate uşile pentru bătrânul adevăr”.

„Pentru întărirea sufletului tău să fii mai recunoscător celui ce te va nedreptăţi odată decât celui ce-ţi va da dreptatea de o mie de ori”.

Şi nici observaţiile pline de haz sau de duioşie să nu ne abată din drum:

„Sunt oameni practici care ar înhăma fluturi la trăsură!”

„Câinii care latră cred că trăsura n-are alt motiv să meargă înainte decât frica de dânşii. Li se pare fugă ceea ce e numai urmarea drumului”.

„În veselia unor bătrâni e ceva înduioşător, ca atunci când vezi o nuntă într-o biserică ruinată”.

În asemenea cuvinte, unde frumuseţea se îmbină cu înţelepciunea, fiinţa adâncă a lui Nicolae Iorga mai curând se învăluie decât se descoperă.

Noi să pătrundem lângă dânsul în clipele când, mai mult ca totdeauna, îi este… „scrisul… ca răşina de brad: viaţa revărsată”. Atunci când … „după mult zbucium în lume, te întorci la tine cu înduioşarea cu care întâlneşti un vechiu prieten”. Neştiuţi de dânsul, să-l spionăm în momentele când exclamă cu amărăciune, însă şi cu un gest de eliberare sufletească: „E aşa de bine să ştii că scrii în zadar: pare că-ţi cânţi încet în odaie, sigur că nu te aude nimeni!” Astfel, ţinându-ne răsuflarea, să-l auzim punându-şi, la flacăra lumânării, întrebarea întrebărilor:

„Din ce locuri adânci vine viaţa care ţâşneşte ici şi colo în izvoare nouă?” şi „Unde-şi ţin oamenii răi gândurile bune care au murit?”

X

„Mi-ar fi lene să fiu leneş”, spune, glumind, Nicolae Iorga şi, adâncind, se întreabă: „De ce odihna înainte de moarte, când te aşteaptă cea de după moarte?” „E ciudat cum se pot gândi oamenii la moarte, când e atâta de făcut în viaţă”. „Dacă înainte de păcat, Adam nu-şi câştiga pânea în sudoarea feţii sale, cuminte a făcut că a păcătuit!” „Cea mai bună filozofie e a acţiunii”, spune el mai departe. Căci… „numai muncind intră cineva în marele curent al naturii şi trăieşte în adevăr”.

Ne-am înşela însă, dacă am vedea în aceste cuvinte propovăduirea unui fel de „activism”, izvorând fie din însuşirile prolifice ale personalităţii sale, fie dintr-o concepţie pragmatistă a vieţii. Munca este sfântă pentru Nicolae Iorga nu fiindcă produce ceva, ci fiindcă ea singură ne îndreptăţeşte viaţa care ne e dată, nu datorită. „Pentru a putea trăi o viaţă ce ţi-a fost dăruită, eşti dator s-o meriţi, ca om şi ca neam, în fiece clipă”. (Pomenirea lui Mihai Viteazul). Munca nu prin calităţile ei proprii este înţelesul vieţii, ci prin faptul că este manifestarea şi avântul unui suflet. „Nu e mare opera unde e mult material, ci aceea unde e mult suflet”. „Caritatea nu e banul, ci aurul sufletului în care-l înfăşori”. „Ce adaogă sufletul pe lângă dar, face din pomană o binefacere”.

Lămurit ne spune Nicolae Iorga aceasta de nenumărate ori. În cuvântarea la dezvelirea statuii d-lui Davila: „La puţini de tot, pe lângă fapta materială a lor, se mai adaogă ceva, o emulaţie necontenită a sufletului lor mare şi bun, care numai foarte slab o imită pe urmă, – când se ridică şi dacă se ridică, – statuile de piatră sau de bronz”.

Căci activitatea sufletului are un izvor şi o ţintă: bunătatea şi iubirea faţă de semeni.

„E curios, spune El, cum nu se înţelege mai bine că în a dărui e mai multă plăcere activă”. „Pânea care satură mai bine e aceea pe care ai dăruit-o”.

„Dăruieşte semenilor tăi măcar zâmbetul de toate zilele! Şi inima ta se va încălzi de dânsul de la o vreme!”

„Viaţa ta va arde oricum, lăsând cenuşă în urmă. Cată măcar de încălzeşte cât mai mulţi pe lângă tine”.

„Încunjură-te cu un zid de dragoste şi mai aruncă pe deasupra pânea hrănitoare a milei”.

„Vorba bună şi zâmbetul şi fapta binefăcătoare sunt raze ale soarelui răsfrânte în sufletul omului”.

Căci… „sunt suflete care mor de foame în palatul împărătesc al trupului trufaş”.

Şi „multe suflete dorm până ce trupul moare”.

Însă „… dacă sufletul e al trupului, trupul nu e al lutului”.

„Precum trupului îi trebuie aer, aşa sufletului iubire, ca să răsufle; în mulţi sufletul moare, pe încetul fiindcă n-o au”.

Iubirea este astfel cheia înţelepciunii, a activităţii, a milei, a judecăţii, a personalităţii:

„Înţelepciunea e a ta numai când o dai altuia; altfel ea este numai în tine”.

„Este o logică a inimii care nici n-a fost scrisă”.

„Ca să judeci omul, caută să-l vezi cum iubeşte. Nu poţi greşi”.

Inima este mama minunilor:

„Opincile de fier cu care faci drumuri minunate sunt aproape de tine: tragerea de inimă”.

Şi putem vedea cât de mult trăieşte Nicolae Iorga iubirea de semeni pe care o predică, din următoare exclamare prin care se arată solidar pe viaţă şi pe moarte oamenilor: „Ce chin ar fi să fii singur nemuritor între oamenii care mor”.

Iubirea pe care şi-o pretinde şi o pretinde Nicolae Iorga trebuie să fie adevărată, adică gratuită: „Cea mai mare recunoştinţă pe care o poţi cere de la unii oameni e să nu-ţi fie recunoscători”. „Iubirea care cere stăpânire e o simplă poftă”. „Ai drept să dai, n-ai drept să ceri”. „Lumea nu-ţi datoreşte recunoştinţă nici pentru prisosul tău de muncă, atunci când acesta ţi-a adus plăcere”.

Totul pleacă şi se întoarce la iubire. Iar iubirea cată să meargă până la jertfă.

Sacrificiul, în înţeles religios, pentru ideal şi pentru semeni, este temelia adevăratei fapte şi a vredniciei vieţii: – „Şi în viaţă, în simţire, în scris, în gând, când te uiţi mai bine, rămâne mai ales ce ai dat altora, ce ai lăsat de la tine, ce ai jertfit. Prin înstrăinarea de tine însuţi capeţi şi consecvenţă şi stăruinţă, şi caracterul şi iubirea oamenilor. (Panegiricul lui B. P. Haşdeu).

„Ştiţi legenda: o mare clădire se înalţă, este tot ce s-ar părea că ajunge: var, nisip, cărămidă, piatră şi marmură; sunt mâinile lucrătorilor, este râvna ctitorilor şi priceperea meşterului. Dar noapte surpă, ceea ce se înălţase ziua. Mai lipseşte ceva, care nu e nici ban, nici material, nici plan măiestrit: trebuia jertfa unui suflet, care se fură aici sau se jertfeşte aici şi prin care se încheagă pietrele una peste alta, până ce se poate încununa cu flori şi steaguri vârful desăvârşit”. (La Aug. Treb. Laurian).

Nicolae Iorga concepând astfel viaţa, înţelegem lesne de ce El preţuieşte în primul rând durerea şi suferinţa.

„Durerea e vrednică de pietate”…

„Atâţia oameni nu pricep că este măcar o mândrie care nu trebuie jignită: a suferinţei”.

„Prea multă fericire veştejeşte”.

„Fericirea întunecă, durerea lămureşte”.

„Amintirea suferinţelor tale, păstrează-o bine: e comoara cea mai scump plătită”.

Identificând viaţa cu jertfa continuă şi înţelegând-o ca o vecinică frângere a inimii conştient acceptată, fericirea adevărată fiind de găsit numai în suferinţa şi pătimirea pentru iubire, Nicolae Iorga se mărturiseşte discipol al lui Iisus Hristos.

X

Totuşi, spicuind „gândurile şi sfaturile” lui Nicolae Iorga, o nedumerire şi o rezervă poate naşte în cugetul nostru. Lângă învăţătura autentic-creştină, găsim câteva gânduri care nu sunt chiar cu totul „ortodoxe”. De pildă:

„Ciudată idee de a fi plăcut lui Dumnezeu numai pe cale negativă: „nelucrând duminica, ne mâncând în posturi, ne iubind toată viaţa, cum fac călugării netrăind”.

„Cum se poate închipui că Dumnezeu a făcut pe oameni nu pentru ca să trăiască ei, ci pentru ca să i se închine lui?”

Să nu înţeleagă Nicolae Iorga oare toată însemnătatea contemplaţiei? Înţelesul renunţării depline îi este ascuns? De ce, pe lângă comunitatea de iubire şi de sacrificiu, nu primeşte Nicolae Iorga şi pe aceşti alţi doi stâlpi ai ortodoxiei: renunţarea la viaţă şi contemplarea misticului?

Înclin a crede, însă, că Nicolae Iorga nu le respinge. Înalta lui învăţătură şi întreaga-i viaţă sunt clădite, implicit, înainte de toate, pe aceste două din urmă temelii.

De aceea voiu socoti filonul acesta străin de concepţia lui Nicolae Iorga ca o simplă mustrare întâmplătoare, adresată celor care preamăresc renunţarea, contemplarea şi închinare, negrăbindu-se a le face izvor de adevărată evlavie.

X

Astfel predică Nicolae Iorga, însuşindu-şi-o învăţătura blândului fiu al Omului. Lucrare neobosită din iubire de semeni, trecând prin durere şi suferinţă, ducând la jertfire de fiece clipă. Ce elogiu mai mare şi mai plin de adevăr putem aduce acestui Apostol al neamului şi al credinţei, decât recunoscând că viaţa îi este identificată cu înalta doctrină pe care o propovăduieşte de zeci de ani.

El a strigat învăţătura aceasta de pe coperişuri, în vremuri când nimeni nu se gândea să-l asculte, sau dacă-l asculta, nu era în stare să-l înţeleagă.

Totuşi, cuvântul lui Nicolae Iorga a rodit. De la puţini trece la mai mulţi. Câţi se gândesc că redeşteptarea religioasă a intelectualităţii române se datoreşte lui în bună şi netăgăduită parte?

Trebuie să i-o recunoaştem. Şi nu pentru el. Nicolae Iorga nu are nevoie de elogii ori de recunoştinţă. Recunoaşterea aceasta ni se impune, însă, nouă, tinerilor, ca o nevoie sufletească. De conştiinţă. E o socoteală care ne priveşte direct pe noi, pe care dacă nu o facem, nu putem pleca pe drumul ce Dumnezeu ni-l dă fiecăruia.

În moştenirea spirituală pe care neamul ne-o încredinţează, să recunoaştem în primul rând diamantul nepreţuit pe care meşterul diamanter, Nicolae Iorga, l-a tăiat în atât de perfecte feţe, tot atâtea ferestre pe care le-a redeschis în sufletul neamului spre văzduhul Dumnezeului viu care e iubire şi jertfă.