Niste tarani

Niște țărani

 Alina Juravle

          Mi-ar plăcea să întreprindă cineva, oricine, o cercetare a actualului spațiu public românesc, una ce să suprindă toată încărcătura de sensuri și valori atribuită de vocile active aici țăranului, țăranilor, țărănimii, țărăniei, delimitând clar grupurile de promotori ai unei viziuni sau alteia. Din când în când, nicidecum întâmplător, câte cineva începe să vorbească despre spațiul rural românesc, trecut și prezent, referindu-se la locuitorii săi ca fiind țărani. Că cineva face apel la aceasta denumire pentru sătenii trecutului nu mă miră deloc, deși mă întreb de foarte multe ori în ce măsură acești oameni au idee cine și cum erau cei la care se referă. Că cineva mai vorbește din când în când despre țărani ca și cum ar fi încă printre noi mă miră și mă intrigă foarte mult. Mai sunt ei printre noi realmente? Cum și în ce formă? Pentru mine întrebarea aceasta este una fundamentală – iar răspunsul ei nu este nicidecum, așa cum am crede, atât de facil de aflat. Momentan însă, ne vom apleca doar asupra prezenței țăranilor la nivelul ideilor și discursului public al diferitelor grupuri.

Cine sunt acești oameni ce mai vorbesc din când în când despre țărani – și alte noțiuni din familia lexicală a acestui cuvânt – și la cine cred ei că se referă? Cine sunt și cum arată acești țărani despre care vorbim și se vorbește? Mai mult chiar, cu ce conotații este încărcată această etichetă socială  de către un grup sau altul?

Eu însămi nu am realizat o astfel de cercetare – ar fi poate cazul sa mă ocup serios de așa ceva însă, în lipsa eforturilor altora, pentru a realiza fotografia unei figuri aparținând imaginarului social. Un imaginar în care, aș crede din cele observate până acum, țăranul este de cele mai multe ori parte a unui bestiar mitic, o creatură din regnul monștrilor adesea, parte existență corporală și parte duh, parte erou, parte balaur, parte om, parte sfânt și parte animal sau chiar bestie, o ființă cu mai multe capete și mai multe chipuri, moartă și totuși vie, stârnind repulsie dar și admirație nețărmurită, putându-se face invizibilă adesea, dispărând în bezna uitării, râmânând totuși un fascinant reper, model și contra-model – și așa mai departe.

Nu pot, în cele ce urmează, să ofer publicului o asemenea fotografie. Pot însă să propun o schiță, compusă pe baza unor observații sumare, nu știu cât de întemeiate și de valide, păcătuind cu siguranță prin multe lipsuri dar și prin tușe mult îngroșate, inexacte, exagerate poate, caricaturale într-un fel. Măcar de ar fi pusă în discuție, contestată poate, schița mea sumară. Măcar de s-ar obosi cineva să o confrunte cu realitatea, să cerceteze, să o verifice.

Care ar fi grupurile cu oarece vizibilitate publică în care se mai discută despre țărani? Mă voi opri, în primul rând, asupra sociologilor și antropologilor bucureșteni contemporani, grupuri ceva mai familiare mie. În rândurile acestora, nu se discută nicidecum prea mult despre țărani, țărănime, țărănie. În plus, pe cât se pare, în puținele discuții despre problematica în chestiune, părerile sunt foarte împărțite. Pentru unii, țăranii sunt făpturi mai curând moarte, parte a unui trecut pe care am face bine să-l lăsăm departe în urmă pentru că nu ne face nicidecum cinste. Tot pentru aceștia, țărănia e un fel de boală socială, cu simptome economice mai ales, simptome ce bântuie și-n ziua de azi spațiul rural românesc, din păcate, fapt pus pe seama existenței unor condiții improprii aici. Dacă însă toate condițiile necesare desfășurării vieții cele drepte, celei bune, ar fi întrunite în acest spațiu, atunci boala țărăniei, consideră ei, ar fi eradicată definitiv, spre binele general al țării. Pentru acest grup, locuitorii satelor sunt un fel de schițe statistice cu grad foarte mare de generalitate, realizate cu ajutorul celor mai moderne metode cantitativiste, afectați încă de boala țărănieiși definiți mai ales de condițiile materiale ale vieții lor. „Modelul occidental”, de importat și implementat pe diferite căi în sate, este pentru aceștia reper sacru.

Ar mai exista apoi grupul pentru care țăraniiși țărănia mai trăiesc încă în duh, pe ici și pe colo, în sate dar și în neamul românesc întreg, definindu-ne. Țărănia neamului românesc este o realitate esențială conturată într-un timp mitic al trecutului, când imanentă, când transcendentă, o prezență constantă dincolo de veacuri, identitate de bază influentă încă, arhetip, model, dând un caracter și un traseu aparte realității sociale românești. Țăranii sunt mai ales duhuri, făpturi spirituale luminoase, a căror prezență în realitatea socială contemporană nu e musai constatată empiric – ea este însă intuită, pe ici și colo, apoi postulată, sprijinită cu fine argumente teoretice. Revitalizat, duhul țăranilor sau al țărăniei ar mântui neamul românesc.

Ar mai fi apoi, în fine, un grup al istoriștilor pesimiști, pentru care țăranii sunt un fapt al istoriei, al trecutului mai ales, o entitate polimorfă cândva dominantă și definitorie social și cultural pentru spațiul românesc, supusă presiunilor istoriei însă, damnată să dispară, întâlnită tot mai rar în ziua de astăzi, mai ales sub forma unor rămășițe sângerânde, împrăștiate ici și colo pe teritoriul țării, pulsând încă, slab și inexplicabil, de o ciudată viață, chinuite și sfâșiate însă de colții unor jivine socio-economice teribile. Tabloul este mult simplificat și incomplet poate, exagerat conturat și delimitat. Dacă primul grup ar putea fi numit al „moderniștilor-progresiști”, cel de-al doilea ar fi cel al „tradiționaliștilor-naționaliști”. Nu de puține ori din rândurile celui de-al doilea grup se aleg mulți dintre membrii celui de-al treilea, pe care l-am putea numi drept grupul „pesimiștilor-critici ai istoriei”.

Mai departe, ne-am putea opri asupra administrației de stat și lumii politice contemporane. La fel ca și-n cazul precedent, țăranii, țărănimea și țărănia nu sunt nicidecum prezențe frecvente în discursul și ideația acestor grupuri. La nivel administrativ, se mai vorbește rareori despre țărani sau țărănime altfel decât cu referire la trecut, în principal legat de problematica dezvoltării rurale. Administrația îi consideră pe țărani mai curând morți – preferă să vorbească despre săteni, agricultori și, mai ales, fermieri – acei cetățeni moderni ai satelor eliberați, în mod ideal, de toate relele practici ale agriculturii de subzistență. Punctul de vedere al administrației statului coincide în mare parte cu cel al „moderniștilor-progresiști” identificați mai sus – integrarea pe piață a exploatațiilor agricole este calea unică pe care sătenii fermieri ar trebui să o urmeze. Modernizarea economică și socială este o cale firească pe care satele încă dominate de ramura agricolă ar păși în mod aproape inevitabil în cazul în care administrația ar asigura întreg pachetul coerent de condiții necesare pentru a canaliza și cataliza integrarea pe piață a exploatațiilor agricole. Transformarea acestora sub impactul forțelor pieței ar urma firesc, aducând cu ea beneficiile uriașe ale modernizării și modernității.

Agricultura de tip țărănesc are un dublu statut însă în discursul administrativ – ea este demonizată câtă vreme este văzută ca un simptom al bolii numită țărănie, păstrând un caracter de subzistență, cu toate aspectele și consecințele ei înfiorător de retrograde și dăunătoareș pe de altă parte însă, este uneori valorizată în măsura în care poate conferi o valoare adăugată produselor comercializate pe piață, identificată fiind cu practicile agricole prietenoase cu mediul, cu tradițiile ce pot fi valorificate și cu un mod de viață mai sănătos. Țărănia practicilor agricole și produselor contează pentru administrație doar în  măsura în care poate fi valorificată pe o piață. Nu vom insista aici asupra faptului că administrația statului a eșuat în mare parte în ultimii 25 de ani să asigure în mod coerent, coordonat, acele condiții postulate ca fiind necesare pentru înscrierea agriculturii și satelor pe făgașul „firesc” al transformării-dezvoltării lor. Nu vom insista nici asupra faptului că politica de dezvoltare rurală a statului român este de ani buni (vreo 7) înscrisă în coordonate fixate internațional și este prea puțin adaptată problemelor românești esențiale, respectiv ale micilor agricultori, prezentând încă simptomele economice ale cumplitei boli a țărăniei. Vom merge mai departe doar, către sfera politicii.

Aceasta ar trebui să se suprapună celei administrative, îndrumând-o, conferindu-i o direcție sau alta de acțiune. Pare-se însă că, dincolo de o suprapunere de discurs progresist-reformator al tandemului politic-administrativ, discursul politic este unul mult mai complex decât cel adminsitrativ. Semnificația țărănimii este una complexă pentru sfera politicii românești contemporane. Rar invocată în discursul politic contemporan, țărănimea este mai ales un fapt al trecutului, o fosilă scoasă în fața unui public, fiindu-i atribuite, din când în când, ori mari defecte, ori mari virtuți. Ea este când o bestie, un dobitoc, o ființă sărmană și simplă, dar grobiană și atât de necivilizată, vinovată de înapoirea întregii țări în vremurile totuși luminoase ale trecutului pre-comunist, când o făptură exemplară, purtătoare a identității noastre străvechi și a realelor valori naționale. Aceleași rude sărace și animalice de la țară despre care se mai vorbește uneori sunt din când în când invocate ca figuri emblematice și luminoase ale luptei anticomuniste, figuri eroice – dar și ca victime nevinovate ale regimului – cu care clasa politică este solidară și de care este mândră. Populația post-comunistă a satelor cuprinde, în discursul politic, un mix nebulos de fermieri, agricultori și țărani – victimele comunismului, reînviate – după cum o dictează nevoia de moment. Uneori, țăranii morți-vii participă la evenimente politice, în discurs și în persoană, invocați de politicieni ca să joace un rol într-o butaforie populist-naționalistă, demonstrând fraternitatea acestora cu locuitorii satelor, respectul lor față de tradițiile și valorile emblematice ale națiunii.

Alteori sunt bătuți de alți cetățeni jucând rol de pumn al statului – precum într-un caz recent –  pentru că sunt niște dobitoace anti-progresiste. Aceasta pentru că, electoral vorbind, țăranii au, totuși, oarece valoare încă – invocați, pentru a câștiga mai mult sprijin popular, când ca eroi, când ca dobitoace, când ca rezervoare luminoase ale culturii și identității naționale, când ca producători ai unor valori economice, valorificând bagajul mare de tradiții al poporului. Paradoxal sau nu, sătenii de azi, ca masă electorală semnificativă, suferă totuși de pe urma unui stigmat al țărăniei lor, acea veche identificare orășenesc-elitistă a lor drept țărani – dobitoace lipsite de inteligență și suflet, supuși tuturor tentațiilor și slăbiciunilor, ușor de condus într-un sens electoral sau altul.

Dacă privim lucrurile mai îndeaproape, în ceea ce privește distincția între „dreapta” și „stânga” în sfera politicii românești, unele aspecte ale viziunii le separă, unele le sunt neclare și confuze, după cum multe le sunt comune.  Dreapta caută să își construiască o imagine de partid al elitelor urbane și progresiste, clasând țăranii, atunci când mai vorbește despre ei, ori în tagma eroilor și victimelor luptei anticomuniste, ori în cea a dobitoacelor retrograde prezente cel puțin cu duhul printre cei domiciliați în sate, votând cu tabăra opusă. Sătenii se confundă cu eticheta negativă de țărani în asemenea cazuri. Stânga, mai ales în cursul campaniei electorale, devine intens populistă, vândând voturile sătenilor, pozând în forță paternalist-binefăcătoare ce urmează să acționeze cu milostenie în beneficiul satelor, pe teritoriul cărora mai vede încă niscaiva țărani, unii buni, alții răi, după caz și interese. Viziunea stângii actuale pare, dincolo de aceasta, una destul de curat marxistă, în măsura în care consideră în continuare sătenii drept o masă inferioară de brațe de muncă, pasivă, ușor manipulabilă, manevrabilă, valoroasă doar în măsura în care se adaugă masei proletarilor, de aici sau de aiurea. Aici ar fi prima intersecție de viziune cu cea a dreptei – ambele tabere împărtășesc aceeași viziune modernizatoare-progresistă, disprețuind satele și modul de viață țărănesc sau boala țărăniei, o parte pozând în forță elitistă, cealaltă în forță populistă, preferând unanim fermierii și salariații. Mai mult, ambele tabere joacă din când în când cartea naționalismului, amintindu-și de valorile tradiționale ale satelor, ale țărănimii, afișându-se cu ele în public,prețuindu-le ca marfă pe o piață și pentru potențialul câștig de capital de imagine. În fine, sătenii, acest mix ciudat de oameni și animale, ființe vii și totuși moarte, prezintă interes pentru unii și alții doar rar, cumva periodic, nicidecum constant, mai ales ca masă manevrabilă într-un sens sau altul.

Conectate vocilor politice ar fi si vocile elitelor intelectuale si ale presei. De prea multe ori afiliate politic, acestea pătimesc de aceeași nehotărâre în identificarea țăranilor. Țăranii-strigoi sunt și în discursul acestora prezenți rarisim. Sunt văzuți în ipostaze tot atât de diverse, apropiate discursului politic. Uneori sunt dați dispăruți, alteori este constatată prezența lor perpetuă în spațiul social românesc. Sunt foarte evazivi însă și de o natură dubioasă. Uneori sunt invocati ca ființe-simboluri ale identității-culturii-tradiției naționale, fie dispărute, fie prezente în duh, fie în carne și oase. Eroi ai luptei anticomuniste, victime în același timp. și-apoi, desigur, dobitoace, aparținând trecutului dar și prezentului, amestecate fiind încă printre săteni. Nu în ultimul rând, potențiali creatori de valori economice post-moderne, comodificând moșternirea străveche a neamului.

Țăranii ca ființe premoderne având virtuți valorizate și valorificabile postmodern sunt prezenți și în imaginarul și discursul generației tinere, poate mult mai mult decât în cel al altor categorii sociale. Pentru o parte tot mai importantă a acesteia, țăranii sunt creaturi ecologiste, stăpânind secretele și beneficiile traiului comunitar și valori identitare prețioase. Simțind tot mai acut amenințări multiple, precum cea a pierderii identității culturale într-o lume globalizată, acutizarea problemelor de mediu, riscurile tot mai mari pentru sănătate ale modului de viață contemporan și lipsurile sociale ale traiului urban, acești tineri sunt în căutarea unor eroi și-a unor noi modele de viață. Poate fi identificată și o aripă ortodoxist-naționalistă a generației tinere, pentru care țăranii, țărănimea și țărănia sunt nu doar simboluri ale unui trai mai aproape de natură și ale unei identități culturale pe cale sa se piardă – ci și simboluri ale dreptei credințe și dreptei vieți ortodoxe, acest fapt fiind cumva legat mai ales de imaginea lor de eroi și victime în lupta cu demonul comunismului. Nu e clar însă nici pentru tinerimea țării dacă țăranii mai sunt printre noi, dacă sunt morți sau vii încă – uneori sunt, alteori ba, pe-alocuri mai pot fi întâlniți, în forme alterate.

Trebuie să mai amintesc aici și faptul că, pentru mare parte din populația țării, reunind indivizi din toate categoriile sociale, dincolo de o întreagă complexitate imaginară, țăranii sunt simboluri ale mojiciei, inculturii, animalității – să nu uităm deasa utilizare a termenului de țăran ca injurie. Acest lucru spune, dincolo de orice altceva, un fapt esențial despre statutul marginal, inferior al țărănimii de-a lungul istoriei, în raport cu alte categorii sau straturi ale populației și organizațiile acestora, dominante.

Un ultim fapt aș dori să subliniez, în încheiere – dincolo de această schiță a țăranului,  țărănimii și țărăniei ca parte a unui imaginar social se află realități sociale, trecute și prezente, cunoscute însă prea puțin, ieri și astăzi – mai ales astăzi.