„O armata care avea alta misiune” [interviu cu Pan Vizirescu extras din volumul „Strada Latina nr.8. Monografişti şi echipieri gustieni”]

„O armată care avea altă misiune”

Pan Vizirescu

extras din Zoltán Rostás, Strada Latina 8. Monografişti şi echipieri gustieni la Fundatia Culturala Regala „Principele Carol”, Curtea Veche, 2009

I

– Povestim. Nu este nicio…

– Da, înţeleg.

– Ştiţi, în cât suntem astăzi?

– Trei iunie… iulie!

– Iulie.

– Oh… iulie…Gata, am intrat şi în cuptorul ăsta…

– 1998. Întrebarea mea este: când aţi început dumneavoastră publicarea? Deja la facultate… sau când?

– Nu, înainte de-a fi la facultate. Eram elev de liceu.

– Da?

– Da. Eram elev de liceu, clasa patra de liceu. Eram… când…

– Unde aţi făcut liceul?

– L-am făcut la Liceul militar o parte, altă parte la liceul… când am avut publicaţiile eram la liceul din Slatina…aşa şi… am trimes o schiţă la „Universul literar” care era sub conducerea lui Nicolae Iorga. Şi mai scrisesem şi altele, dar asta am trimes-o. Mi-era jenă să… să şi iscălesc, îmi era ruşine să-mi  pun numele, că aveau o poştă a redacţiei foarte …aşa… cum să spun… umoristică la adresa celor pe care îi desfiinţau. Şi am trimes cu numele De la Bârsa, adică satul meu. Şi când mă pomenesc că apare, apare chiar pe pagina a doua. Ei, pentru mine, copil, ăsta a fost un eveniment extraordinar. Am căpătat încurajarea profesorului, încurajarea unui doctor care făcea şi el literatură şi care mi-a prezis că voi… Mai aveam şi fratele meu mai mare care… ne ţineam de mână şi asta şi… a trimes şi el, el a trimes poezii şi i-a publicat poeziile, şi astfel noi ne-am aflat în paralel în timpul cât eram elevi de liceu, studiam şi scriam. Şi ultimele clase de liceu le-am făcut la Liceul Carol I din Craiova… Colegiul Carol I, aşa se numea… Carol I din Craiova… şi acolo l-am avut profesor de franceză pe C. D. Fortunescu. Era un mare intelectual, un om de cultură superioară şi o fineţe de om, cum rar se mai întâlneşte aşa ceva. Şi-ţi şi intra în sufletul tău şi te domina aşa… cu blândeţe şi dulceaţă. Ei, şi cu el ne-am consfătuit, i-am arătat, iar fratele meu a trimes… avea nişte poeme filosofice şi le-a trimes lui Rădulescu-Motru şi Rădulescu-Motru le-a citit şi a rămas să i le trimeată lui Densuşianu. Şi Densuşianu le-a luat în consideraţiune şi am cinci scrisori de la Densuşianu către fratele meu, cu aprecierile făcute asupra acestor poeme filosofice, gen scrisorile lui Eminescu. Şi el, era mai mare decât mine, dar era mai talentat decât mine, dar îl aduc în discuţie, Smarand se numea, pentru că noi ne-am ţinut de mână unul de altul şi am publicat… şi aşa până când am venit la facultate. La facultate…

– La ce facultate? La Litere aţi venit?

– Eu am făcut… şi amândoi ne-am înscris. Eu la Litere şi… adică la literatura română şi la Drept şi el tot aşa, la Drept şi la Filosofie.

– În ce an aţi venit dumneavoastră?

– ‘925. ’25. Cu primul bacalaureat sângeros, atunci când era mai serios bacalaureatul… ce, asta este o bătaie de joc asupra instituţiilor noastre – vă spun în paranteză acest lucru… Chemi elevii… chemi elevii ca să participe la dezbateri, dacă e bine materia cutare sau… asta nu e… Şcoala este şcoală. Îşi are orientarea ei dată de către pedagogi înalţi, nu-i aşa. Până să se ajungă aici, câţi pedagogi de înaltă şcoală n-au studiat? Fiindcă veni vorba, noi eram în clasa a opta în ‘925 şi în luna mai… vine legea nouă! În luna mai, ultimul trimestru. Ca să ne pregătim că vor fi examene de fine de an, până aci nu fuseseră examene de fine de an, şi-n acelaşi an noul bacalaureat, cu comisii din profesori universitari şi profesori din alte localităţi, gata de a ne lua pe nepregătite… asta era situaţia, să ne prezentăm… Ce să facem?

– Angelescu a făcut-o?

– Angelescu, da, Constantin Angelescu. Însă legea era prefaţată de un studiu asupra învăţământului secundar din România, încât o recomand foarte mult. Şi vă fac un serviciu cu asta. Dacă puteţi să puneţi mâna pe acest studiu, mare cât jumătate din lege, absolut tot istoricul învăţământului nostru secundar, cuprinde informaţii şi date din cele mai necesare. Şi iată că m-am prezentat la acest examen de bacalaureat. A venit la comisia noastră profesorul Săraru… întâi şi-ntâi ne-a dat examen de fine de an. A… de fine de an, profesorii noştri nu ne-au pretins mai mult decât ne ştiau, dar când a fost bacalaureatul, ne-am pomenit cu profesorii străini. Ne-am prezentat vreo patruzeci de candidaţi sau mai mulţi. Şi numai zece am luat.

– Fantastic!

– Numai zece. Unul s-a sinucis şi alţii au rămas dezorientaţi. Ce să facă fără bacalaureat? Ce să facă? Că bacalaureatul era legea, singura lege care să-ţi dea dreptul să urmezi facultatea. Nu erau examene de admitere la facultate. Nici nu mai era cazul, că era o barbarie totală. Dar cu bacalaureatul te-nscriai la ce facultate vroiai, cu o taxă mică şi… asta a fost…

– Se putea da bacalaureatul în anul următor?

– Da, aveai drept de trei ori să te prezinţi… de trei ori. Ei, atunci mulţi dintre colegii mei au rămas fără bacalaureat, au rămas… unii, disperaţi de tot… vă închipuiţi dumneavoastră. Şi au rămas funcţionari mici… Noi am avut posibilitatea să mergem înainte, am mers înainte la studiile universitare. Dorinţa noastră arzătoare fusese ca să ne vedem şi noi în faţa catedrei universitare, să ascultăm marile personalităţi, savanţii, care să aibă o înrâurire asupra noastră. După care noi, cu sentimentul acela al adolescenţei îi priveam zeieşte, aşa, ca pe nişte oameni… care depăşesc dimensiunile umane. Şi… în felul ăsta. Deci, la facultate am mai continuat să publicăm la „Universul literar” care acum era sub Perpessicius şi… în timpul ăsta Tudor Arghezi scoate „Bilete de papagal”. Nu ştiu dacă aţi văzut revista…

– Cum să nu!

– Aşa… mică… foiţă mică şi această revistă, pe cât era de originală, pe atât era de interesantă şi de cerută. Era ziar. Zilnic apărea. Şi am trimes. I-am trimes lui Arghezi. Şi eu, şi fratele meu. Tot ce am trimes, timp de trei ani cât a apărut această revistă, ce scriam şi-i trimeteam s-a publicat, fără să se modifice nici măcar o virgulă. Vă spun acest lucru pentru că Arghezi era foarte pretenţios. El, în literatura noastră, a venit cu o noutate, n-aş putea zice o revoluţie, dar noutatea argheziană există, atât în ceea ce priveşte modul de gândire, cât şi în ceea ce priveşte modul de exprimare. Şi viziunea lucrurilor. Este Arghezi altfel decât ceilalţi scriitori, şi noi ne însuşeam, ne însuşeam poezia lui Arghezi şi toate ăstea, deci mai mult scriam în genul în care scria el, ceea ce ne apropia mai mult de absurd, de absurd şi continuam cu absurdul… Îl aveam coleg pe Eugen Ionescu, dar nu era mai remarcat decât noi, să ştiţi…

– Dar el nu era mai tânăr decât dumneavoastră?

– Era mai tânăr cu doi ani decât mine, da, şi era cu doi ani în urmă la facultate. Dar să ştiţi că nu era mai remarcat decât noi în ceea ce priveşte… Arghezi ne-a remarcat pe noi şi pe el l-a neglijat, însă avea o obrăznicie, care în literatură îşi găseşte oarecum interpretarea şi justificarea… da…

– După facultate unde aţi lucrat?

– Staţi, da… da…

– Aţi lucrat direct la o revistă sau aţi lucrat în învăţământ sau… cum?

– Nu. În timpul facultăţii, vreau să ştiţi şi lucrul acesta, aicea aspectul social al vieţii de-atuncea era cam acesta, şi asta vă interesează şi pe dumneavoastră, desigur. Era după război, ţara era foarte secătuită, extraordinar de secătuită, lumea trăia într-o mare… trăia mari lipsuri, politicienii ca politicienii, să ştiţi… nicio deosebire între cei de-atunci şi cei de astăzi, partidele cumva pe căpătuieli… Ca să zici corupţia era desfiinţată, nu există aşa ceva, aceasta niciodată. Am o piesă de teatru în privinţa aceasta, în care tocmai aceasta este problema, ca să creezi o conducere incoruptibilă. Nu se poate… aceasta nu se poate, fiindcă este un viciu al democraţiei acest lucru. Mareşalul Antonescu putuse să facă, fiindcă el venise cu spiritul autorităţii, autorităţii şi era altceva… autoritate morală. Nu era dictatură, era o autoritate morală, dar ca să-mi vie mie Petre Roman că el… el vine ca să-şi facă interesele lui, cu ai lui toţi nu vor putea să stăpânească pe niciunul şi ultimul primar din sat caută să-şi facă… astea sunt inerente democraţiei. Şi… ce se întâmplase atuncea? După război, atunci pătrunsese pătura ţărănească în învăţământ, adică în… în treapta de a se instrui. Pătura  ţărănească… pătura ţărănească până acilea fusese neglijată, dar acuma era prevăzută-n lege, da’ legea o lovea crunt de tot, fiindcă făcea o selecţie… o selecţie sângeroasă cu examenul de bacalaureat. Şi cu toate astea, băieţii s-au dovedit a corespunde… băieţii de la ţară, dar ce se întâmpla? Ca student n-aveai cu ce să trăieşti. Ăsta e un aspect. Vă rog să reţineţi acest aspect. Nu aveai cu ce să trăieşti. Părinţii îşi pierduseră averile în timpul războiului, n-aveau cu ce să te ţie, şi trebuia să iei un serviciu. Şi nu erau servicii. S-a întâmplat unuia… servicii josnice şi… aşa că… stăteam cu chirie într-o cameră… am stat într-o cameră de baie la o doamnă care peste baie punea nişte scânduri şi pe scândurile acelea o pernă şi o saltea, încât dormeam cu fratele meu. Condiţii de mare mizerie, vedeţi dumneavoastră, şi nu numai în Bucureşti, şi-n alte părţi. Ca să găseşti o cameră era îngrozitor. Erau nişte cămine, dar aceste cămine erau prost conduse şi… cine să intre din sutele…din miile de studenţi? Şi-aşa că trebuia să intri funcţionar. Deci: student la a doua facultate şi funcţionar.

– Ce aţi făcut dumneavoastră? Unde aţi fost funcţionar?

– La „Monitorul Oficial”. Ajutor de corectori. Tata a venit cu noi şi a mers la şeful Partidului Liberal din judeţul Olt, care era Alexandru Nae Mărăşteanu, cumnat cu Ionel Brătianu, adică căsătorit cu Pia Brătianu, sora lui Ionel Brătianu. Şi tata a mers la el. „Bună ziua, cocoane”, cum se zicea atuncea. „Am venit şi eu cu băieţii mei, au luat şi ei bacalaureatul, s-au înscris la facultate, am venit să-i luaţi pe lângă dumneavoastră să aibe şi dânşii… să aibe posibilităţi de a-şi face studiile, adică să le daţi un serviciu.”. Dialogul îl spun. „Bine, mă! Ia să-ntreb.”  Întreabă pe frate-meu. „Ce urmezi tu, mă?” „Dreptul şi Filosofia”. „Hm…Şi tu?” „Dreptul şi Literele.” „Hm… Bine, dom’le, zice, eşti tată de copii, la asemenea facultăţi trimeţi dumneata copiii dumitale? Ce, vrei să se-aleagă praful de ei, dom’le? Ce, crezi că pot să trăiască cu filosofia, să trăiască cu dreptul? În drept, dom’le, în magistratură nu intră decât cei… băieţi de familie, iar în avocatură trebuie să ai talent şi să fii om politic. Deci, şansele voastre sunt nule. Iar în filosofie… ce? Păi asta-i otravă, domnule, iar literele… ce-i la Litere – literatură. Nu, domnule, aşa ceva nu iau în consideraţie! Duceţi-vă şi înscrieţi-vă la Academia Comercială. La Academia Comercială, şi atunci veniţi la mine şi v-ajut!” Ăsta a fost cuvântul acestui om… atotputernic era. Şi când am ieşit, tata, care ne ştia cine suntem, zice: „El vrea să vă vadă slugi la el. Să urmaţi dreptul, să urmaţi dreptul şi filosofia, să urmaţi ce vă place vouă!” Şi aşa am făcut. Am urmat… Şi n-am greşit. N-am greşit. O greşeam dacă făceam ce spunea el, fiindcă nu ne pricepeam la chestii financiare… la chestiile astea… Şi iacătă m-am realizat… ne-am realizat în literatură, în artă. Sunt… eram, eram în epocă, până la venirea comuniştilor, am fost printre, cum să-i spun… În generaţia noastră care a dat elemente de o strălucire extraordinară, noi eram a doua generaţie după cei care au făcut războiul, printre care era un Nichifor Crainic, un Voiculescu, un Blaga, Rebreanu, Cezar Petrescu. Ăştia făcuseră războiul, şi ăştia au adus o contribuţie enormă la ridicarea culturii, fantastică…ca un secol a fost ridicarea literaturii noastre. După ei veneam noi… veneam noi, fiindcă eu am intrat la „Gândirea”. Imediat am intrat la „Gândirea” de la „Bilete de papagal”… am trimes, Crainic mi-a publicat la „Gândirea” şi m-a susţinut, m-a băgat în gruparea „Gândirii”. Intrarea în gruparea „Gândirii”…

– Din cine era alcătuită gruparea aceasta?

– Gruparea „Gândirii”… Revista „Gândirea” a lui Crainic avea colaboratorii ei, din mari personalităţi şi erau trecuţi pe copertă, pe coperta din spate. Toţi aceşti gândirişti, care erau o familie cu o concepţie asemănătoare între toţi. Nu e…. nimeni nu-i obliga să n-aibe şi alte gânduri, dar erau în acelaşi timp într-o similitudine de gândire în ceea ce priveşte partea de fond a revistei, ştiţi, aşa…

– Este… ideologie sau numai literatură?

– Şi ideologie… şi filosofie, păi aşa s-a născut spaţiul mioritic, spaţiul mioritic al lui Blaga. S-a născut datorită ideilor gândiriste, din convorbirea pe care a avut-o, vă spun dumneavoastră asta, am mai spus-o într-un interviu, mi-a spus Crainic, Crainic…. Blaga era în Elveţia, era ataşat de presă, şi Crainic a mers pe la el, s-a dus şi zice: „Într-o seară ne plimbam pe ţărmul lacului Leman şi stăteam de vorbă şi eu îi spun, măi Blaga, zice, măi, tu ai o chemare, să ştii, ai o chemare. Să dai un început nou filosofiei româneşti!” Blaga care încerca lucrul acesta şi era ambiţionat să facă lucrul acesta, s-a gândit: „ei, da, păi trebuie să pornim de la realităţile noastre, şi spirituale şi terestre, toate acestea care formează făptura neamului românesc, acestea sunt realităţile noastre. Trebuie să existe o similitudine, locul are o mare influenţă asupra individului. Foarte mare influenţă. Există teoria fatalităţii locului natal”. Au discutat, au discutat aprins, şi atunci el a avut viziunea spaţiului mioritic… deal-vale, plai-deal, toate aceste idei din care a văzut, axându-le pe însăşi balada fundamentală a concepţiei noastre româneşti, pe Mioriţa. Şi vedeţi câteodată cum se individualizează gândirea noastră? Cu ceea ce are mai de preţ se evidenţiază, şi capătă un orizont luminos şi o identitate în care ne regăsim noi. Şi Blaga şi-a continuat activitatea asta. Sigur, cea mai de preţ operă a lui filosofică e Spaţiul mioritic. Pe urmă a făcut Trilogiile. În Trilogii el s-a lăsat sedus de alte probleme, alte preocupări, până când a ajuns la o idee greşită, foarte greşită. Adică, deşi era băiat de preot, a spus că ortodoxismul împiedică dezvoltarea gândirii filosofice. Or Crainic, care era teoreticianul ortodoxismului şi spunea invers, că ortodoxismul este nelimitat şi-ţi dă putinţa ca să-ntinzi aripile până unde te-ajunge mintea ta… Şi atuncea a avut convorbiri şi Blaga şi-a justificat… că el vrea ceva personal cu Marele Anonim şi cu… şi atuncea Crainic îmi spune mie: „A intrat dracu-n Blaga!” /râde/.

– În anii ’30 pe lângă „Gândirea” aţi mai colaborat şi la alte publicaţii? Pe vremea aceea toată lumea colabora la mai multe publicaţii. La care aţi fost dumneavoastră?

– Am publicat şi la „Viaţa literară” bunăoară, aşa, la „Revista Fundaţiilor Regale”, care era a doua după „Gândirea”, era revista cea mai de seamă, unde trebuia să fii o personalitate ca să publici, ca şi la „Gândirea”… La „Gândirea” nu se putea decât… o personalitate. Trebuie să ştiţi că în ’938 mi-am trecut examenul de doctorat.

– La Litere?

– La Filosofie.

– La Filosofie? Cu ce temă?

– În litere şi filosofie. L-am trecut la specialitatea: literatura română şi estetica literară, ţinută de Mihail Dragomirescu. Ştiţi de Mihail Dragomirescu…

– Da, da.

– Aşa… Ştiţi că Maiorescu şi-a plasat câţiva dintre elevii lui la catedre universitare. Şi a făcut bine. Era Mihail Dragomirescu, era Rădulescu-Motru, era Negulescu, era Mehedinţi şi nu ştiu mai care, foşti elevi de-ai lui Maiorescu de la „Junimea”, pe care i-a  păstrat… L-a imitat în sensul ăsta Călinescu, Călinescu cu ai lui, cu Piru, dar cred că în afară de Piru n-a avut succes cu ceilalţi.

– Piru… n-a fost serios, s-a apucat şi de plagiat….

– Piru? Da’, dar plagiatorul cel mai teribil e Barbu… Şi l-a înmormântat lângă Eminescu… Aşa… şi mergând mai departe….

– Deci, pe lângă „Gândirea” şi „Revista Fundaţiilor Regale” la ce reviste, grupări v-aţi mai alăturat?

– A, toate revistele care apăreau atuncea. Mai era „Făt-Frumos” bunăoară, pe care o scotea Leca Morariu, erau multe, nici nu mi le mai aduc aminte. Mă solicitau, veneau, sigur, de la….

– De exemplu…

– „Convorbiri literare” bunăoară.

– Gruparea şi revista care a avut o viaţă foarte scurtă, „Criterion”?

– La „Criterion” nu, n-am publicat.

– Dar gruparea o cunoaşteţi?

– Da, o cunosc, o cunosc. Nu, n-am publicat. Nu eram, cum să spun, în atingere unii cu alţii, de la „Criterion”. Noi ţineam la doctrina crainicistă, a gândirismului şi… celelalte, să ştiţi, nu-şi aveau atâtea… la noi… Uite, am să vă dau un exemplu. Când am venit eu, şi am ieşit din exilul meu de taină, c-aşa numesc eu cei 23 de ani pe care i-am trăit în singurătate, când am ieşit şi, printre alţii, când îl cunosc pe Dan Hăulică, l-am auzit: „A, domnul Pan Vizirescu…”, „Da!”, „Ce bine-mi pare să vă cunosc. Dumneavoastră aţi fost maestrul meu. Mi-am făcut educaţia pe scrierile dumneavoastră când eram elev de liceu”. Mai frumos de-atâta, mai frumoasă mărturisire de-aşa… şi am multe de felul ăsta, de-aşa… cât eram de preţuit, să ştiţi. Publicaţiile noastre erau de nivelul cel mai înalt, unde intelectualii găseau şi… Aşa c-am găsit multe… multe mărturisiri de felul ăsta. Dovadă că Dan Hăulică mă preţuia şi m-a preţuit este că anul trecut a fost propus ca să fie sărbătorirea UNESCO, un cântăreţ al nostru, un mare tenor român, se cheamă  Octavian Naghilu. Cunoscut mai mult în străinătate, da’ foarte bun. Şi m-a invitat să văd un film cu el, din partea UNESCO-ului, adică filiala UNESCO de la Bucureşti, să văd filmul şi dacă-mi place are să-mi spuie ceva. Am văzut filmul, am rămas foarte impresionat… un mare artist, un mare artist!… extraordinar! Şi uite de ce, fiindcă domnul Hăulică vrea să-l prezinte la Paris în cadrul activităţii UNESCO şi a spus să ducem filmul şi interpretarea s-o facă domnul  Pan Vizirescu. Deşi nu sunt un muzicolog eu, totuşi a avut această atenţie. Şi am făcut această interpretare pe care am trimes-o… adică am publicat-o în „Gândirea”. Că eu public în „Gândirea” în momentul de faţă. Ştiţi de lucrul ăsta? Seria nouă a „Gândirii”. Şi, vă spun, am fost bine cunoscut de Goga, mă invită la masă Goga, unde-l întâlneam pe Tudor Vianu… Am fost bine cunoscut de… Brătescu-Voineşti. Cred că ştiţi de Brătescu?

– Cum să nu!

– Ei, Brătescu-Voineşti care… el l-a lansat pe Blaga.

– Cu grupul de la „Rânduiala” aţi avut contact?

– Nu, n-am avut. Bine, ei erau legionari la „Rânduiala”. Nu, n-am avut contact.

– De la bun început au fost legionari?

– Da, de la bun început, sigur că da… şi erau totuşi… aveau preţuirea lor, că erau intelectuali de seamă. Să nu uitaţi că la „Rânduiala” asta şi la alte… scria Moţa. Moţa era mai bine decât Cioran. Era un cap mai luminat decât Cioran, să ştiţi. Echilibrat… nu era ca Cioran. Cioran astăzi aţi văzut că s-a… nu ştiu, o fi avut vreun… pareză, ceva, că s-a dezagregat aşa, într-un fel… El a debutat cu mine, în acelaşi număr la „Gândirea”, Cioran, în acelaşi număr, să ştiţi. Eu am debutat cu o nuvelă, şi el cu un studiu filosofic care îl aranja atuncea… c-a scris Pe culmile disperării[1]. Pe culmile disperării era însăşi mărturia generaţiei. Generaţia noastră era pe culmile disperării, cum am spus, din punct de vedere material, din punct de vedere social, din punct de vedere… cum eram desconsideraţi de către conducători… neapărat trebuia să te înscrii într-un partid. Neapărat.

– Aş vrea să clarificaţi… Aţi spus că aţi fost de dreapta, iar despre ei că au fost legionari. Deci, a fi de dreapta şi a fi legionar nu era acelaşi lucru?

– Ba da, e acelaşi lucru, dar una era să fii numai de dreapta şi alta era să fii şi legionar.

– Adică şi legionar.

– Şi legionar. Fiindcă legionar era organizaţia care se strânsese la un loc şi care… aicea vă pot da informaţii dacă vreţi.

– Cum să nu! Mă interesează foarte mult.

– …cum s-a născut mişcarea naţionalistă. Mişcarea naţionalistă s-a născut în 1922, la 10 decembrie… atunci a avut loc prima manifestaţie, la Facultatea de Medicină[2]…

– De aici, sau de la Cluj?

– Aici, din Bucureşti. Şi-n ce consta aceasta? Studenţi, v-am spus, veniseră şi de la ţară, veneau acum şi elevi, studenţi români care doreau să înveţe şi n-aveau condiţii materiale. Asta este prima condiţie ca să poţi să te desăvârşeşti. Şi la Facultatea de Medicină predominau evreii. Ei aveau condiţii materiale, în familie, toţi erau oameni înstăriţi, cu afaceri care le mergeau bine. Şi ei veneau la facultate şi ai noştri nu mai aveau loc, dom’le. Când erau la cadavre, n-aveau loc să… Şi atuncea s-a născut ideea aceasta că să se aplice un principiu just al proporţionalizării: numerus clausus…. Proporţia. Să vină şi dumnealor, însă nu toţi câţi sunt, să mai lase şi românilor dreptul de a participa la instrucţia asta. Şi din asta s-au născut mişcările studenţeşti, care au luat aspect din ce în ce mai profund, şi domnul A. C. Cuza, profesorul de economie politică de la Iaşi, care era nepotul domnitorului Cuza, şi care avea teoriile lui în ceea ce priveşte amestecul prea, prea din cale afară de provocator al evreilor în viaţa noastră socială şi naţională, cu spiritul de acaparare… Atuncea el şi-a pornit acţiunea lui. Acţiunea a pornit-o şi stimulat de mişcările studenţeşti, şi mişcările studenţeşti de el. Şi… au luat amploare. El a făcut partidul Liga Apărării Naţionale Creştine, în care se înscriau cei care militau în spiritul lui, adică cu o tentă antisemită. Nu ne-am înscris, eu nu m-am înscris, dar avea popularitate. A. C. Cuza, era un om de o inteligenţă… fermecătoare, şi o spontaneitate.

– Şi în Parlament se ştie că avea foarte multe intervenţii…

– Da, da, da. Păi, eu l-am auzit când a fost congresul studenţilor din luna ianuarie, congres hotărâtor în viaţa mişcării naţionaliste, fiindcă s-au făcut acolo nişte mişcări iredentiste, s-au făcut acolo nişte provocări extraordinare, şi chiar guvernul a găsit necesar ca să fie o afirmare românească acolo. Şi a dat drumul studenţilor să meargă la Oradea Mare să-şi ţină congresul[3]. Şi la congresul acesta am fost şi eu. Cu fratele meu şi grupul nostru de studenţi. La congresul acesta două-trei trenuri încărcate au mers, puse la dispoziţie de guvern. Şi ne-am dus, ne-au încartiruit în regimentele… că erau mai multe regimente acolo… regimente… şi în sala Primăriei, o sală mare avea, dom’le, şi în timpul cam după trei zile, într-una din zile a fost omorât un student când trecea prin piaţă, de către nişte evrei unguri… a fost omorât. Nu făceau nimica băieţii, mergeau şi ei la congres. L-au luat la bătaie şi l-au omorât. Asta a fost suficient pentru ca să se descătuşeze răzbunarea studenţilor. Şi-au început să lovească, să trântească, să facă zob totul, să lovească. Ca sociolog dumneavoastră ştiţi, fapta are o cauză. Şi cauza dacă nu este evitată, nu se poate opri efectul. Aşa că s-a produs această busculadă. Noi am plecat, noi, grupul nostru am plecat de la Oradea Mare.

– Acolo grupul lui Cuza şi cel al lui Codreanu erau deja contopite sau se aflau în conflict?

– Erau tocmai… atunci în faza incipientă… incipientă să… s-a  pus problema următoare: dacă studenţii să facă politică sau nu. Ăsta era principiul: dacă să facă politică sau nu. Şi toţi au fost de acord să nu facă politică de partid. Dar să facă politică în Liga Naţiunii. Şi-atunci s-a ridicat grupul Codreanu şi a spus: „Da, dar a luat fiinţă acuma Garda de Fier”. Garda de Fier sau a Arhanghelului Mihai, cum ziceau ei atunci, şi zice: „Aicea e locul tuturor studenţilor. Aicea trebuie să vină că noi facem o şcoală a naţionalismului, mergem pe un drum de educaţie înaltă”… aşa, şi fratele meu atuncea a avut o idee mai nouă şi a spus, zice: „Nu e de-nţeles ca dumneavoastră să veniţi cu această propunere de scindare a mişcării naţionaliste. Naţionalismul nu e decât o singură idee şi aparţine şi generaţiei vechi şi generaţiei mai noi. Generaţia nouă are de învăţat de la generaţia veche. Generaţia veche are de profitat prin energia şi tinereţea noastră. De aceea,  zice, eu sunt contra scindării. Să mergem înainte cu toţii, alături de A. C. Cuza.” Asta a fost ideea propusă de fratele meu. El avea o înţelepciune aşa, mai bătrânească şi… bine, ei erau masaţi şi fanatizaţi… Şi a rămas aşa. Garda de Fier merge înainte cu mijloacele ei. Îşi creaseră şi mitul lor în procesul lui Codreanu care fusese în toată ţara sărbătorit şi… Da, A. C. Cuza era părintele lor spiritual…

– Şi fără ajutorul lui A. C. Cuza nu şi-ar fi luat nici măcar licenţa…

– Nu, că el a făcut-o la Grenoble, Codreanu.

– După aceea, că doar pe baza actelor de la A. C. Cuza…Profesorul Cuza l-a ajutat foarte mult.

– Da, bine, l-a ajutat, sigur că da. Păi, era… era-n familie, în familia lui. Şi aşa… noi am plecat primii, cu un tren oficial, şi am venit în Bucureşti, din Gara de Nord am mers acasă. Trenurile care au urmat au fost trenuri formate de studenţi, conduse de politehnişti, din cei de la Politehnică, ca fochişti, erau trenuri cu locomotive cu aburi şi care se opreau prin gări şi mai făceau o manifestaţie, una alta. Însă pe ăştia, cum veneau în gară, îi arestau jandarmii… îi arestau jandarmii. I-au arestat, da. Ce se întâmplă? Dăduseră o serie de lovituri prin sinagogi, luaseră suluri de-alea… din zestrea spirituală a sinagogilor. Alţii devastaseră magazine. Nişte lucruri care… nu ca să se folosească de ele, ci ca să facă… aşa cum e la revoluţie. Şi i-a găsit cu ele în braţe… I-a arestat şi i-a dat în judecată la Consiliul de Război. La Consiliul de Război era comisar regal, adică procurorul de acuzare unul Carapancea, care fusese elevul lui A. C. Cuza la Drept, şi erau avocaţi mulţi înscrişi să-i apere pe studenţi. Erau corpurile delicte acolo şi studenţii care trebuiau judecaţi într-o parte. Şi eu am fost chemat ca martor. Şi ca martor am spus de provocarea care a avut loc. Fără provocarea aceea congresul s-ar fi desfăşurat în cea mai mare linişte. Dar, cadavrul studentului omorât fără nicio vină a determinat tot. Ăsta, procurorul militar îl întreabă pe A. C. Cuza. Era el aşa, punea o întrebare de-nmormântare a lui Cuza. Zice… Ca să vedeţi inteligenţa şi spontaneitatea profesorului… Zice: „Eh, domnule profesor, şi acum, când vedeţi jafurile acestea, când vedeţi ce-a făcut această generaţie, aprobaţi sau dezaprobaţi?” A. C. Cuza, spontan: „Mon cher, ce s-aprob, ce să dezaprob, vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de apă, poţi s-aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”. Ce să mai zică Carapancea? Ce să mai spună, spuneţi şi dumneavoastră. Ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi. Dacă poţi să le aprobi sau să le dezaprobi. Că la urmă Garda de Fier a început să tragă în personalităţi de mare valoare… Dar noi ne-am îndepărtat de Gusti.

– Dar de fapt intră în tema noastră. Am întrebat de „Rânduiala”, şi de aici am făcut această digresiune. Mă interesează această atmosferă, acest mediu. Foştii elevi ai lui Gusti n-au prea vorbit despre Legiune, sau au vorbit mai evaziv. Nu ştiu în ce măsură cele două mişcări, a lui Gusti şi a lui Codreanu, au fost paralele sau opuse…

– Am să vă spun. Am să vă spun. În primul rând trebuie să ştiţi că mişcarea legionară nu a avut de la început afirmarea aceea zgomotoasă şi puternică, care să angajeze multă lume. Era mai modestă şi nu aveau publicaţii, decât nişte foi săptămânale sau lunare. Ce se-ntâmplă însă? Apăreau gazetele „Curentul” lui Şeicaru care era ostil mişcării legionare, „Cuvântul” lui Nae Ionescu. „Cuvântul” lui Nae Ionescu fusese la început şi al lui Şeicaru şi al lui Crainic. Toţi lucraseră la el şi-aicea aşa… şi din „Cuvântul” a ieşit „Curentul”, şi din „Curentul” a ieşit „Calendarul” lui Crainic. A venit un prieten de-al lui, un inginer care avea o oarecare situaţie materială şi i-a spus: „Domnule profesor, zice, aţi fi dispus să scoateţi o gazetă?” Zice: „Da, sigur că da, zice, da’ n-am cu ce”. Zice: „V-o subvenţionez eu. Pentru un an vă subvenţionez toate cheltuielile necesare şi pe urmă vă menţineţi dumneavoastră. Sunteţi de acord?”, „Da, cum să nu!” Zice: „În ceea ce priveşte orientarea politică, eu vă cunosc pe dumneavoastră, ştiu că sunteţi cu democraţia în conflict, cu partidele politice…” Zice: „Părerea mea ar fi, dar acuma depinde dac-o puteţi împărtăşi sau nu, să acordaţi o atenţie mai deosebită tineretului ăsta. Fiindcă-mi face impresia că sunt curaţi şi de la ei ne putem aştepta la un lucru mai bun. Ceilalţi…”, „Bine, sunt de acord, şefu’”. Şi atuncea a început „Calendarul” să publice articole favorabile Gărzii de Fier. Şi Victor Ion Popa i-a făcut un portret lui Corneliu Codreanu, parcă era sculptat în fier, aşa… ştii… cu nişte dungi, cu nişte expresii de mare energie, de om providenţial, portret care s-a popularizat pe urmă.

–  Eu ştiam că Victor Ion Popa ar fi fost mai mult de partea lui Carol al II-lea.

– Păi, da, sigur că da, şi de partea lui Gusti a fost. Dar el era şi desenator, pictor, care făcea portrete…

– Deci nu a fost legionar?

– Nu, nu, nu. Era profesionist, profesionist… A mai făcut şi alte portrete… A apărut el, Codreanu, şi încetul cu încetul a început să aibă succese electorale, să intre în Parlament. Crainic îl sprijinea. Sprijinul lui Crainic a fost fundamental. Până când a venit procesul lui Duca. Ce se-ntâmplă? Carol al II-lea, ştiţi dumneavoastră că a fost un aventurier. Toată nădejdea dinastiei a fost pusă în el, de regele Ferdinand, de bunicul lui, şi de regina Maria… şi el între tron şi Lupeasca a preferat-o pe Lupeasca şi fără niciun fel de părere de rău, fără niciun fel de remuşcare a părăsit ţara, plecând într-o aventură, aşa…

– Asta s-a numit ulterior „băjenie”…

– Da, băjenie, băjanie… ăsta este cuvânt cronicăresc… aşa… care nu era adevărat. Adevărul, că eu am trăit momentele acelea, este că s-a depus străduinţă pe lângă el să nu plece, şi a fost imposibil. L-a rugat regele, a plâns regina, dar el spunea că nu se poate despărţi de Lupeasca. Era o fatală … cum să spun… cucerire a lui de către această femeie şi el… nu se putea. Şi atuncea a plecat cu inima uşoară, renunţând la toate drepturile lui de principe moştenitor. Şi s-a întemeiat o regenţă[4]… o regenţa care era… Sărăţeanu, şeful justiţiei militare, Mitropolitul, patriarh al ţării şi principele Nicolae. Ăştia erau toţi, şi rege era Mihai. Un băieţel mititel. Un băieţel mititel care era pe timbrele poştale şi tot, tot, tot. Şi… el, cu Lupeasca devenise om de afaceri prin Franţa, prin Paris. Lucra… lucra pe la hoteluri. Şi atunci – am să vă spun acuma nişte lucruri necunoscute… La un moment dat s-a născut o psihoză, că ţara are nevoie de rege. Ţara are nevoie de rege! Şi regele există, dar îl îndepărtaseră Brătienii, că era victima lor, ca să-l înlăture, pentru că nu se înţelegeau… liberalii nu se înţelegeau cu el. Aici era o versiune care n-avea niciun temei, fiindcă nu puteau să meargă până acolo ca să-l detroneze. Adevărul e că el era legat de Lupeasca, era o chestie de subjugare sentimentală, aşa încât nu putea nimeni să acţioneze. Asta este. Încât ăsta, Ionel Brătianu, care fusese o personalitate, Ionel Brătianu… Cu puţin înainte de a muri a spus: „Orice-ndrăzneală şi orice încercare de a veni în ţară, să se ştie că tunurile îl aşteaptă la graniţă!” Aşa a spus despre el. Despre încercarea de a veni Carol în ţară. Eh, a murit Brătianu, şi a rămas Vintilă Brătianu, fratele lui… s-a cam scăzut acuma presiunea care era înainte, în ceea ce priveşte vinovăţia lui. A început lumea să vadă în el… un mit, în Carol al II-lea. Şi a început chiar să… să publice, Nae Ionescu în „Cuvântul”. „Avem rege. Cum stăm aşa cu tronul neocupat şi cu halandala în ţară?” Manoilescu… i s-a făcut proces, că era chestia închisă, nu era voie să se discute, şi s-a făcut proces. Manoilescu la proces a plâns când spunea, zice: „N-am să-l uit niciodată, cu ochii lui frumoşi, când eram copii şi ne jucam.” Că se spunea aşa…Vă spun ce-mi vine şi mie în minte, aşa, din toate ăstea. Şi… ţara, gata, a început să mediteze în sensul acesta. Şi atuncea Maniu a început să aibă simpatie pentru el. Maniu…

– Despre el se spune că l-ar fi adus înapoi.

– Nu, nu l-a adus. Nu. El a venit singur. Maniu a fost un om de o corectitudine extraordinară. A fost un om… dar foarte enigmatic, să ştiţi. Nu puteai şti…

– Sfinxul de la Bădăciuni i se spunea…

– Exact. Nu ştiai unde se aruncă gândirea lui. Şi pertractări… pertractări… să vedem în urma pertractărilor ce iese de-aice-aşa. Era însă un om al disciplinei şi al unor convingeri pe care şi le respecta. El ar fi vrut să-l aducă… o fi vrut să-l aducă pe Carol în ţară, dar… altfel, nu aşa. Cu condiţii. Cu condiţii. Şi acuma, care sunt condiţiile? Scria Goga în Amintirile lui următoarele lucruri: că fiind la minister, în guvern cu generalul Averescu, Averescu l-a trimes pe Goga la Paris, să stea de vorbă cu prinţul Carol, în sensul acesta: „Maiestate, noi v-am hotărât să veniţi… am hotărât să veniţi să vă luaţi tronul. Punem însă două condiţii”. S-a dus Goga la Paris, la el, acolo l-a găsit la nu ştiu ce hotel, şi având ca intermediar pe generalul Condiescu, fostul preşedinte al Uniunii Scriitorilor, al Societăţii Scriitorilor, c-aşa se zicea. Era Condiescu, deci omul de legătură. Şi Carol îl primeşte pe Goga. Eh, şi-atuncea îi spune: „Vin din partea Mareşalului Averescu, să vă fac invitaţia să veniţi să vă luaţi tronul”.  Zice: „Da, accept”. Zice: „Însă se pun două condiţii, Maiestate. În primul rând să reluaţi legătura cu casa de Habsburg, şi-n al doilea rând să renunţaţi la doamna Lupescu”. Şi-atunci el a spus: „Nu, asta n-o pot face. Asta n-o pot face”. „Maiestate, gândiţi-vă că vă aşteaptă ţara, să ştiţi, sunteţi iubit – spune el – tot aşa, absenţa dumneavoastră nu mai poate continua, vă rog foarte mult…” „Nu mai insista, Goga, că la această legătură nu renunţ”. Şi Goga a doua zi urma să plece. Înainte de a pleca, însă, se întâlneşte cu Condiescu. Şi-i spune lui Condiescu: „Ce zici, să mai încercăm o dată?”, „Eu zic să mai încercăm” îi spune Condiescu. Şi atuncea Goga, cu Condiescu se duce, şi-i spune. Zice: „Maiestate, înainte de a pleca, zice, vreau să cunosc ultimul cuvânt”, „Bine că n-ai plecat! Accept. Accept. Doamna Lupescu e de acord. Ea singură s-a oferit ca să renunţe. Să renunţe ca să-mi dea posibilitatea să-mi joc rolul de rege în ţară.” Şi atuncea Goga, foarte fericit, zice: „Oh, cu ce răspuns mă-ntorc eu acuma la Bucureşti!” Zice: „Maiestate, spuneţi-i doamnei Lupescu că va avea o despăgubire de 10 milioane de franci”. Zice: „Nu e nevoie. Nu e nevoie de aceşti bani. Nu e nevoie”. Zice: „E o recompensă din partea noastră”. Deci, gestul era făcut, ca un act, aşa… de onoare şi de obligaţie, în acelaşi timp. Iar refuzul era ca un act… un act secret în care se părea altceva, refuzul. Şi a venit Goga în ţară, şi noi care eram un grup de studenţi în anturajul lui… eram în anturajul lui, în frunte cu fratele meu, am fost convocaţi imediat la el – locuia pe o stradă Greceanu, nu ştiu cum îi zicea – la el acasă, ca să stăm de vorbă în legătură cu această propunere. Ne-am dus. Era atunci un freamăt cu regele, să ştiţi, aşa… şi acolo l-am găsit pe Radu Budişteanu, care scosese o broşură cu nişte inversiuni de fraze ca să nu se cunoască… cenzura… în care vorbea că… că vrem rege, să vină regele în ţară… da, cu inversiune, aşa… Am găsit pe un senator care ridicase chestiunea în Senat şi pe care Goga l-a considerat neserios şi… după ce şi-a lichidat clientela politică, ne-a urcat pe noi pe terasă şi zice: „Acuma suntem numai noi între noi. Întâlnirea pe care am dorit-o foarte mult, că sunteţi tineri, şi voi aveţi aceleaşi elanuri ca şi mine. Ştiţi că este o psihoză, spune el, cu regele Carol al II-lea. Toată lumea vrea rege. Eh… venirea regelui este asigurată, i-am asigurat-o, această venire. Dar, ca să vadă că este din partea naţiunii, zice, v-am convocat aicea să scoatem o revistă întitulată «Vrem rege!», s-o scriţi voi şi o tipărim în sute şi mii de exemplare, şi-n toate centrele universitare se-mparte gratis pe toate străzile. Vrem rege, vrem rege, vrem regele! Şi de-asta, zice, luaţi-vă angajamentul fiecare să scriţi câte un articol şi în trei-patru zile să-mi aduceţi, ca să scoatem gazeta. O să mergeţi echipele acolo, şi o să mergeţi la Iaşi, «Vrem rege, vrem rege». O să v-aresteze. Nu e nimic. Ăsta e prilej de-a deveni eroi. Vă-nchipuiţi ce va fi, că regele va veni în ţară”. Deci, să prefaţăm venirea în ţară a regelui prin afirmarea unui curent. Asta a fost într-o duminică. Da. Ne-a-ntrebat pe fiecare. Eu eram la coada şirului, la coada frontului, şi la-nceput era fratele meu, care era, de fapt, conducătorul nostru. Şi-ncepe cu mine. „Eh, ce zici domnu’ Pan?”, „Domnule Preşedinte, gata, sunt de acord”, „Ce subiect îţi alegi?” mă întreabă. „Subiectul meu, să lovesc în Patriarh”. Patriarhul era în regenţă, fiindcă se scrisese multe lucruri murdare despre el şi… m-am gândit la subiectul ăsta, cântarea regilor cu mitra… cu mitra. Şi… gata… M-a aprobat. Fiecare ce subiect, fiecare. Cine n-avea, îi dădea el, Goga. Când ajunge la fratele meu: „Eh, dumneata?…”, „Sunt contra!”. Şi Goga rămâne uimit: „Cum eşti contra? Cum adică? Ce vorbirăm până acum?”, „Sunt contra”, „De ce eşti contra?”, „Fiindcă e un aventurier, zice, ăsta nu aduce decât răutăţi în ţara asta”, „Măi, dragul meu, zice, ştii cât te preţuiesc eu, da’ cu vorbele astea mă dezamăgeşti cumplit, zice. Noi toţi am căzut de acord şi ştim angajamentele pe care le-am luat”, „Domnule preşedinte, zice, eu vă respect pe dumneavoastră ca pe un sfânt şi, zice, sunt doritor să văd efigia dumneavoastră întotdeauna, puritatea ei absolută, dar, zice, aicea, vrând să faceţi un serviciu ţării, păi faceţi un rău servici. Pentru că acesta este un om deprins cu răul şi cu afacerile murdare, şi care este înrobit de o târfă, şi el… el nu va renunţa”. „A renunţat. A renunţat”, „N-a renunţat, domnule Preşedinte, n-a renunţat”, îi spune. „El va veni, şi nu sunt de acord, adică e vorba să-l chemăm în ţară, să-l aducem în ţară ca pe un rege, să-l aducem ca pe un rege, cu Statul Major al Armatei, Patriarhul, cu tren regal special, să intre în ţară cu angajamentele sfinte că va fi tot una cu tronul dinastiei româneşti. În modul ăsta, dar altfel, hoţeşte, însemnează să-i dăm putinţa de a-şi manifesta planurile lui”. Şi fratele meu… Goga l-a şi admirat pe de o parte, fiindcă a văzut că-i om de caracter, şi a doua sau a treia zi, când ne duceam la „Monitorul oficial”… ediţie specială: „Regele Carol în ţară! Regele Carol în ţară!” C-aşa era atuncea, erau vânzători de ziare… „Regele Carol în ţară”. Luăm ziarul, ediţie specială.

– Până la urmă aţi scos revista aceea?

– Nu, n-am avut timp. N-am avut timp. Nu.

– Şi a venit mai devreme.

– A venit înaintea noastră, da. Înainte. Avusese o înţelegere, o comunicare cifrată din partea lui. „Sunt deplin sănătos şi aş vrea să ne vedem cât mai curând!” Cam aşa ceva spunea el.

– Şi?

– Gata. Şi în timpul ăsta mă-ntâlnesc cu Bacovia pe stradă. Eram cu fratele meu. El: „Gata, am pierdut ocazia de a fi eroi”. Da, că dacă apucam să dăm vestea, ne aresta, şi pe urmă… Da’ fratele meu nu participa. El era un caracter extraordinar, nu puteam să-l înduplec nici eu. Şi el a venit cu avionul, s-a oprit în Transilvania, a făcut o decolare acolo… a băut nişte apă… i-a adus o femeie nişte apă şi s-a oprit la Palat şi la Palat era colonelul… cum îl chema? Nu-mi vine numele lui… O să vi-l spun…

– N-are nimica.

– Da… O să vi-l spun. Care era comandantul gărzii. „Bine aţi venit, Maiestate! Poftim, poporul vă aşteaptă”. Asta este momentul înstrăinării lui. Că dacă punea mâna pe el şi îl aresta şi-l dădea pe mâna corpului de gardă, atuncea se schimba situaţia. Da’ ăsta… este interesant, numele lui… Prima dintre victime a fost el. Dintre victimele lui Carol al II-lea. Acest colonel, care i-a dat…şi pe urmă a început, a avut, cum să spun… asta… întâlnirea cu şefii de partide, şi aceşti şefi de partide, fiecare şi-a spus cuvântul. Cuvântul, bunăoară mi-l aduc aminte, al lui A. C. Cuza: „Bine-aţi venit, Maiestate, să vă luaţi rolul, să conduceţi ţara, vă aşteptam”. Cuvântul domnului Iorga: „Voi servi cu plăcere pe un principe Carol în regenţă, niciodată însă un rege Carol al II-lea”. Iorga, Iorga a spus. Al treilea, Duca: „Să mi se taie mâinile de la cot dacă voi servi vreodată un rege Carol al II-lea”. Şi alţii, Maniu, şi-a luat angajamentul ca să… Mihalache şi-a luat angajamentul ca să-l servească. Aşa că a avut adeziunea partidelor politice, cu excepţia liberalilor. Şi Duca a plătit aceste declaraţii. Pentru asta a fost omorât. Ştiţi…

– Cum să nu!

– Aşa…

– Dar, spuneţi-mi, dumneavoastră îl ştiaţi probabil pe Gusti încă de la facultate.

– A, sigur.

– Dar pe mine mă interesează dacă el a avut o legătură cu Carol al II-lea înainte de plecarea lui şi încă de la Iaşi, sau nu ştiţi despre treaba asta?

– Nu prea ştiu. Nu prea ştiu dac-a avut înainte sau nu. Ceea ce ştiu este că domnul Gusti, în afară de activitatea universitară, şi înainte de-a-ncepe aceste acţiuni cu echipele studenţeşti, dânsul avea Institutul Social Român. Acest Institut Social Român era un fel de organizaţie care copia oarecum activitatea Academiei Române. Deci se manifesta la Fundaţia Carol, care era o bijuterie şi era anume făcută pentru aşa ceva şi… Gusti… şi membrii acestei instituţii, din personalităţi mari, alese de el sau poate era şi-n comitet, personalităţile acestea mari ţineau câte-o conferinţă la Fundaţie. Aceste conferinţe durau o oră, în fiecare duminică, la ora 11. Era plină sala.

– Aţi fost şi dumneavoastră?

– Da, întotdeauna mă duceam.

– Şi ca student, şi după aceea?

– Da, întotdeauna ne duceam la toate conferinţele. Era o plăcere să asişti la conferinţe.

– Şi lumea de-acolo a fost mai selectă, adică…

– Da, sigur. Numai personalităţi de mâna-ntâi, personalităţi, academicieni, universitari de mâna-ntâi. Şi toţi veneau foarte pregătiţi. Şi Gusti era motorul, elementul dinamic care el recomanda, pe urmă era un comentariu pe care-l făcea el. Şi atuncea am văzut că Gusti era o personalitate centralizatoare, ştiţi, centralizatoare, aşa, care putea să strângă-n jurul lui mari personalităţi şi-n acelaşi timp să le dirijeze. Şi asta… am văzut. Mi-a făcut reproşuri odată – asta am şi scris-o eu în „Gândirea” – că, obişnuit cu conferinţele lui Gusti, la ora 11, ne-am dus la profesorul Paulescu. Ştiţi de Paulescu. Nicolae Paulescu, mare savant, cel mai mare savant român, care a inventat insulina, cu care se tratează diabetul. Deci, unul dintre cei mai mari binefăcători ai lumii.

– Da, da, bineînţeles…

– Însă persecutat. Foarte persecutat, fiindcă el a scris, în afară de partea lui medicală, a scris şi multe cărţi în care intră în secretele iudaice şi… trage anumite concluzii defavorabile lor şi pentru asta, gata, s-a pornit o ură contra lui, încât n-a putut să ia nici Premiul Nobel pentru această descoperire, au luat-o alţii… nişte şarlatani care i-au furat-o şi care, în cele din urmă, au recunoscut că este al lui Paulescu. Şi l-au neglijat, l-au desconsiderat mereu… ceea ce pe el… el era, era un sfânt ăsta, era deasupra tuturor şi dacă trăia, v-asigur, că descoperea leacul cancerului, că era un sfânt domnule, el lucra cu putere divină… Eh şi asta, că vroiam să spun despre el… în legătură cu ce… am uitat…

– Apropo de aceste conferinţe ale lui Gusti.

– Aşa, aşa. Şi, fiind studenţi, ne hotărâm să mergem la Paulescu să ne ţină o conferinţă. Şi ne ducem noi la el acasă, ne-a primit zâmbitor, cum era el, blând, şi îi spunem: „Am venit, vă rugăm, să ne ţineţi o conferinţă”, „Cu plăcere, dragii mei. Când?”… „Într-o duminică”, „La ce oră?”, „La ora 11”, „La ora 11? Păi, la ora 11 dumneavoastră nu sunteţi la biserică? Sunteţi studenţi creştini, văd.” Că aveam insignele noastre, studenţi creştini, ştiţi insignele astea cu tricolorul, zice: „Studenţi creştini. Nu sunteţi la biserică la ora asta?” Era foarte religios. „Da, dar…”. „A, păi atuncea, mă mir cum aţi venit la mine. Duceţi-vă la Institutul lui Gusti, că acolo găsiţi personalităţi care vă pot satisface dorinţa dumneavoastră. Eu sunt la biserică la ora asta”. „Sigur, ne cerem scuze de această neglijenţă a noastră”, şi am căzut de acord că altădată. Vă spun această…

– Deci, Paulescu nu a avut de-a face cu…?

– Nu, nu, nu…

– Şi cine nu mergea? Că aveam impresia că toată lumea ţinea conferinţe acolo. Cine nu a fost de acord cu Gusti? Cred că aproape nimeni nu putea să…

– Nu, nu, erau, erau de acord. Cu toţii erau de acord. Da, toţi. Şi aveam un profesor, Taşcă, la economia politică. Aicea vă spun o chestie mai nostimă. Aşa… şi, ca student în anul I, Taşcă ăsta avea figură de răzeş, avea mustaţă răzeşească, ziceai că e ţăran, aşa… dar îl aranja teribil, un ţăran aşa, ştii, de-nfăţişare doar, dar de mare forţă intelectuală. Şi economia politică, ştiţi că este o ştiinţă pasionantă aşa… care te atrage! Asta… în sfârşit… nu ştiu dacă trebuie înregistrată sau nu… Ei, eu nu aveam cursuri. N-aveam cu ce să cumpărăm cursuri. Şi mi-am împrumutat şi eu un curs de la un coleg şi-ntr-o noapte l-am frunzărit. Şi mi-am dat socoteala de cuprins. Să vedeţi dumneavoastră că adineaori spuneaţi de voinţă, de a face ceva… Cât eram de tânăr, şi pe vremea aia scriam la nişte reviste de dreapta care apăreau atuncea. Una-i zicea „Străbunii”, alta „Facla românească”… Scriam articole, ca student, aşa, şi… deci văd eu în ce constă… mai fusesem şi la cursuri, îi audiasem câteva prelegeri şi, văd eu… m-am lămurit. Da’-mi fac socoteala. Să mă prezint la examen aşa cum sunt, nepregătit. Zic, la urma urmei, eu îmi permit să scriu articole de economie politică şi de politică, să mă citească lumea şi să ia învăţătură de la mine, să nu fiu în stare să fac faţă la examen? Ia să-ncerc eu! Şi mă duc, dom’le, la examen cu această, această obligaţie pe care mi-am luat-o. Şi el – ne scotea aşa… câte zece-doisprezece pe un rând, în faţa amfiteatrului. Nu ştiu al câtelea eram eu. Îmi pune întrebarea. Consecvent cu încrederea ce-o aveam în mine, încep să vorbesc. Şi vorbesc, şi vorbesc, şi el m-ascultă şi dă din cap, m-ascultă, mai trece la altul, mai îmi pune o întrebare rămasă fără răspuns, şi-mi spune, zice „Dumneata n-ai citit cursul meu, se vede că n-ai citit cursul meu, dar te trec pentru că eşti inteligent. Eşti inteligent şi ştii să te descurci. Şi în problemele economice văd că ştii dă te descurci şi prevăd că vei manifesta un interes deosebit şi pentru economia politică”. Şi mi-a dat notă de trecere /râde/. Eu i-am spus că n-am avut bani să cumpăr cursul, dom’le, şi am luat şi eu cu împrumut. Asta v-am spus-o aşa, ca o amintire amuzantă, din viaţa studenţiei mele. Am avut şi alte chestii de felul ăsta…

– Aveaţi legături mai strânse cu unii dintre oamenii mai tineri din jurul lui Gusti? Văd că dumneavoastră aţi fost mai mult în mediul literar.

– Da.

– Dar au fost o mulţime de oameni, Stahl, Neamţu, Golopenţia, Herseni…

– Conea…

– Conea… Vulcănescu. Aveaţi preocupări asemănătoare…

– Nu, nu. Să vă spun cum a fost intrarea mea la Gusti. Noi scoteam o revistă, „Sfarmă piatră”. Aţi auzit de ea…

– Da, da…

– Aşa… aşa. Era o revistă de dreapta, cu titlul dat de Nichifor Crainic. După ce a suprimat „Calendarul”, c-am trecut peste epoca cu Duca şi cu procesul… procesul care era interesant de ştiut… Nu ştiu, poate vom face altădată sau… aşa. I s-a suprimat „Calendarul” lui Crainic…

– Facem altă dată, dar acum să  mergem pe această pistă…

– Da… Şi s-a suprimat „Calendarul” şi atuncea a scos, sub numele, adică, ca directorul-student Gregorian, Alexandru Gregorian. Bun gazetar era, a ajuns la Madrid el cu timpul. Şi scotea revista „Sfarmă piatră”, titlu dat de Nichifor Crainic, la care acesta scria sub pseudonim, Iuventus sau nu ştiu cum. Aşa… şi, la această revistă, care era a tineretului, a noastră, a tinerilor, foarte citită, extraordinar de citită, dezbăteam toate problemele vremii cu competenţă şi entuziasm. Şi scria la această revistă şi Octavian Neamţu şi Conea. Scriau cu noi, ei. Deci, acceptaseră şi ei coloratura asta, de dreapta. Noi eram în polemică cu „Cuvântul liber”, cu presa de stângă, adică polemizam…

– Era şi o revistă care avea numele de „Dreapta”.

– Da… da…

– Aţi publicat şi acolo?

– Da, cum să nu! Da. Puţin am scris acolo. Asta era însă revista cea mai citită, cea mai căutată, de prestigiu, care avea şi…

– „Sfarmă Piatră”.

– Da… „Sfarmă Piatră”. Şi eram al doilea în ierarhia, în publicarea ei. Şi cu Neamţu de-acolo ne-am împrietenit… venea la redacţie, una, alta… Şi am văzut că el este cel mai apropiat de Gusti. Cel mai apropiat de Gusti. Era… era ceva de legionar în el, să ştiţi…

– Da?!…

– Da, avea ceva de legionar în sensul ăsta de spirit de activitate, de organizare… de organizare. Şi ziua, şi noaptea el stătea între arhiva lui şi cu… băieţi pe care îi chema şi pe care îi îndruma… Era un om foarte activ. Şi, sigur că nu-i displăcea mişcarea legionară. Era într-o rudenie oarecum tot acel Serviciu Social cu Garda de Fier, că asta era filiaţia. Că, la un moment dat, regele, sub sugestia lui Gusti, a găsit necesar să facă o organizaţie care să concureze Garda de Fier. El, cu mijloacele pe care le-avea şi Garda de Fier cu… Şi cu legislaţia pe care-a creat-o, Gusti a născut întâi şi-ntâi interesul pentru satul românesc. Acest interes pentru satul românesc a determinat o acţiune extraordinară, generală, în intelectualitatea românească. Interesul pentru satul românesc. Nu era numai Gusti, să vă spun… în privinţa asta. Era şi Blaga, cu Elogiul satului românesc, era Nichifor Crainic cu gândirismul care… intra satul românesc, avea pe… era pe primul plan, era Liviu Rebreanu, care ţinuse la Academie… Cum să spun?… Despre satul românesc. Şi primul roman care a apărut la noi cu autenticitatea ţărănimii este Ion. Aşa… Era Rădulescu-Motru, care ţinuse la Academie Psihologia ţăranului român, şi… chiar şi eu mi-am avut contribuţia mea, în care am ţinut o conferinţă intitulată Intrăm în sat. În satul lui Coşbuc. Intrăm în satul lui Coşbuc pe o poartă, ca să ieşim pe poarta de la urmă. Şi… cum găsim viaţa românească în satul lui Coşbuc, absolut cea mai autentică viaţă românească, cea mai autentică, din toate punctele de vedere: şi idilic, şi-al muncii, şi-al petrecerilor, mă rog, sub toate aspectele. Că doamna… trăia doamna Coşbuc şi m-a invitat să-i fac o vizită acasă.

– Şi un  prieten al lui Neamţu, Anton Coşbuc, tot de la Fundaţie…

– Coşbuc. Da, da, da, da. L-am cunoscut, da, l-am cunoscut. L-am cunoscut pe domnul Coşbuc. Da… Mai trăieşte?

– Eh, nu ştiu. Nu cred.

– Nu cred… da, da, era din familia Coşbuc. Şi, deci, vedeţi dumneavoastră, manifestări au fost în general în toată intelectualitatea românească. Şi regele Carol al II-lea a găsit – că nu era prost, era foarte inteligent – că accentul acesta al politicii pentru sate este extraordinar de binevenit. Extraordinar de binevenit… pentru ridicarea satelor. C-aşa se numea acţiunea, „Ridicarea satelor”. Ridicarea din înapoierea şi starea-n care se afla. Vedeţi… părerea mea asupra ţăranului român… Ţăranul român are toate calităţile pentru ca să devină un om înstărit. Ei, şi-n primul rând pentru că este muncitor. În al doilea rând, are ambiţia de a se realiza. În al treilea rând, om care-şi face familie, şi familia trebuie întreţinută, şi ştie să-şi ia această răspundere. În alt rând, el ştie că aparţine unui neam şi este în suveranitatea de sânge a acestui neam. Zadarnic spun ăia că… rasism şi-aşa mai departe… Nu facem rasism. Îl fac cei care au introdus această formulă, pentru ca să învrăjbească lumea. Nu există rasism. Există om şi om, depinde de felul cum se manifestă. Am auzit, aseară, la televizor, şi mi s-a umplut inima de bucurie. Bunăoară, un delegat de la… asociaţiile ăştia occidentale, vorbind despre reformele care trebuiesc făcute în legătură cu viaţa minorităţilor, spune, zice: „Reformele acestea să nu ducă la conflicte. Luaţi seama!” Mult adevăr este aicea. Ca-n Serbia. Zice: „Minorităţile cu… populaţia respectivă să trăiască… e chestie de suflet şi de inimă”. Auziţi? Mi-a plăcut aceasta… Să trăiască în bună înţelegere, să se iubească ei între ei, zice, şi să se-ajute ei între ei. Asta este toată filosofia convieţuirii cu minorităţile. Ăsta este. Nu să vii… hai să facem o universitate maghiară, pentru că… Ce să faci cu ea, dom’le? Te-ntreb eu, pe matale, din punct de vedere practic, ce rost are o universitate maghiară? Decât numai o ostilitate faţă de limba română. Şi-această ostilitate pune două ipoteze. Două ipoteze. Unu: dumneata eşti incapabil să-nveţi limba română după o mie de ani de convieţuire, ceea ce-nsemnează o minte foarte redusă, ori dumneata eşti de o rea voinţă atât de groaznică, încât accepţi conflicte interetnice pentru acest lucru. Nimeni nu te obligă ca să nu-ţi ştii limba maternă, să… s-o foloseşti… asta este… nu s-a pomenit. Cum am trăit pân-acuma, cum… trăim bine. Şi eu ştiu de la unguri, de la unguri ştiu… Să ştiţi, dumneavoastră, eu am avut un prieten ungur, poet. Îi am cartea aicea, cu dedicaţie. M-am împrietenit cu el la masă la scriitori. Mă duc eu la masă să găsesc un loc liber lângă o masă la care era numai o doamnă. O doamnă cu-n copil. O doamnă foarte drăguţă. „Doamnă, zic, e loc aicea?”, „Da, poftiţi”. Şi vine chelneriţa să ne servească. Da’ eu zic… „După doamna”. Zice „Nu”. Doamna era soţia unui… unui scriitor, care nu era de faţă. Nu era de faţă. El ar fi avut dreptul să comande, dar ea nu. Aşa că… „Uite, îi dau cartela mea, zic, poftim, bonul de la cartela mea, să serveşti pe doamna, şi pe mine mă serveşti la liber”. Şi-n sfârşit a acceptat aia. Doamna, care a fost foarte impresionată de gestul meu. Deci, gest nepremeditat, necalculat, un gest omenesc, aşa cum trebuia să fie. Şi vine soţul ei, care-avea dreptul şi… şi-i spune ceva. Soţul ei mă ia în braţe şi mă sărută. Era ungur. Scosese o carte şi nu, n-o avea cu el, da’ a spus când va veni rândul viitor… Ei bine, oamenii ăştia mi s-au făcut aşa de prieteni mie… Vă spun, când veneau la Bucureşti, ea singură spunea: „Nu era nevoie să viu, da’ am venit neapărat ca să mai stăm la masă cu domnul Vizirescu”. Ce vreţi mai frumos?

– Vă mai aduceţi aminte de numele lui?

– Am cartea aice-aşa, am cartea, da… Sigur că… o să vedeţi că are o dedicaţie… pentru mine este un… cum să spun… o recomandaţie faţă de lume… O am, cartea, aicea, o am cartea… Dar să ştiţi, memoria mea, vedeţi dumneavoastră, că nu mai funcţionează cum trebuie.

– Oh, vai de mine! Îl concuraţi chiar pe Stahl, care a avut o memorie fantastică.

– Da?

– Dar să rămânem la „Sfarmă Piatră”, la Neamţu şi Conea…

– Făceam deci, eram o familie împreună la… „Sfarmă Piatră”. Şi atuncea când a luat fiinţă… ăsta era cu echipele… Neamţu. El era cel mai apropiat lui Gusti. Îl iubea Gusti extraordinar şi… era cu echipele, cu tot… şi el sigur că-şi publica în „Sfarmă Piatră” articolele în legătură cu filosofia lui Gusti, ceea ce noi eram de acord. El are o filosofie „militans”. Asta defineşte, nu-i aşa…

– Sociologia militans.

– Sociologia militans. Asta-i defineşte aşa de plastic şi de simplu activitatea. Că altfel, sociologia fără această acţiune nu face doi bani. Rămâne teoretic. A scos-o din cabinet şi a băgat-o… şi a mers pe teren. Asta este revoluţia pe care a făcut-o Gusti. Şi nouă ne plăcea. Şi ne place. Ne place. Altceva este… mai nou în sociologie nu poate veni, după socoteala mea. Mergi acolo, cum faci cu bolnavul în spital, să-l analizezi. Să vezi ce faci cu el, tot aşa, a mers cu ţăranul, să-l cunoşti în toate. Şi acţiunea era fantastică, însă era paralelă cu mişcarea legionară. Asta a fost…

– Deci nu au fost în conflict?

– Nu, nu a fost un conflict, dimpotrivă, pot spune că în Serviciul Social existau foarte mulţi legionari. Foarte mulţi! Aceşti legionari fuseseră elevi de-ai lui Gusti, şi Gusti ştia – cum era Bernea bunăoară –, ştia că este legionar, şi cu toate astea îl iubea şi îl folosea în toate celelalte. Nu numai atâta, dar Gusti nu era exclusivist. Ştiţi, el vroia şi din experienţa altora, să-şi asume şi el în programul lui, activitatea pe care o s-o desfăşoare. Deci, prezenţa legionarului era binevenită. Eu ştiu că printre…. Nu numai atâta, dar Gusti avea… avea un grup de elită, de legionari care-l ţineau protectiv sub garda lor, sub atenţia lor. Nu că-l păzeau, dar erau oamenii lui de nădejde, ca Garda de Fier să nu-i poată face vreun rău. Şi… ştiţi, exista poate şi îndoielile acestea că s-ar putea întâmpla ca Garda de Fier cu… cu anumite apucături pe care le avea, să zicem, nu în mod absolut, dar, mai mult, că se infiltraseră între ei şi diferite elemente… destructive. Se infiltraseră… Şi asupra acestei chestiuni vă spun următoarea amintire. Mi-a spus Dănulescu, care făcuse parte din generaţia de la ’22 – el era doctor, ieşise doctor, dat afară, şi-a făcut studiile la Paris şi lucra pe vizavi de Legaţia engleză. Şi că într-o noapte l-a chemat Corneliu Codreanu – se-mbolnăvise nevasta lui. Şi Costache, c-aşa îl chema pe Dănulescu, Costache, zice, uite, am consultat-o, am văzut ce este, am luat măsuri, una, alta şi pe urmă am stat toată noaptea cu el de vorbă. Şi i-am spus aşa, zice: ‚Mă Corneliu, tu ştii mă, că au năvălit în Garda de Fier o serie întreagă de elemente oportuniste, de elemente compromiţătoare, zice, tu ştii? Tu ai un ideal sfânt, curat şi ăştia o să te compromită”. Şi-atuncea Codreanu i-a răspuns: „Ştiu, dragă Costache, zice, ştiu, zice, suntem însă în faza aceasta de popularizare. Acum suntem în faza de popularizare, când contează şi numărul. Zice: n-am ajuns la selecţie. Nu suntem gata să… noi nu suntem organizaţi acum să luăm puterea. Nici pomeneală! Aşa că vom fi organizaţi şi selecţia toată făcută, şi atunci când va fi vorba de putere, eu la tine viu să te pun ministrul sănătăţii. Nu pun chiar dintre cei mai apropiaţi ai mei”. Aşa era… mi-a spus el… mi-a spus el punctul lui de vedere… pe care l-am…

– Dar, apropo de grupul de legionari care-l ocroteau pe Gusti?…

– Da, acest grup care era dintre cei care-l admirau pe Gusti. Era imposibil să nu-l admiri pe Gusti şi să-l socoteşti în afară de ideea românismului. Că totul era pe linie românească… totul ce se făcea, ştii… Eu… păcat, aţi văzut „Curierul Serviciului Social”? Aţi văzut?

– Da, da.

– Da? Cum… cum arată? Că…

– Pot să vi-l aduc.

– Da!? Să-mi aduceţi şi mie să văd.

– Sigur că da. Ce mă interesează… nu vă aduceţi aminte de oamenii, de legionarii care-l apăreau pe Gusti?

– Păi, toţi aşa, care erau în jurul lui, toţi care erau în jurul lui. Sigur, Bernea era cel dintâi, nici nu mai încape discuţie. Şi alţii şi… Păi, şi toţi. Ţineam la… Eu ţineam la Gusti extraordinar, ca la un părinte al meu.

– V-aţi împrietenit cu Neamţu şi atunci el v-a chemat la Serviciul Social?

– Da, el m-a chemat. Aşa.

– Şi ce aţi lucrat acolo?

– Să vedeţi… ne-a chemat, întâi-şi-ntâi pe Alexandru Gregorian, care era directorul lui „Sfarmă Piatră”. Ăsta era un tânăr gazetar de foarte mare talent. Şi l-a chemat pe el, ca să fie conducătorul „Curierului Serviciului Social”. Şi eu, ajutorul lui. Şi am acceptat. Ce se întâmplă însă? Nici n-a apucat să apară „Curierul Serviciului Social” şi ăsta, angajat de ziarul „Universul” a fost trimis în Spania, corespondent de presă al ziarului în Spania. Şi lui Gregorian i-a convenit această alternativă… să aibă rol de ziarist internaţional al ziarului „Universul”, decât să stea la… Aşa a socotit el. Şi atunci Neamţu mi-a spus: „Domnule Pan Vizirescu, te rog să iei dumneata lucrul lui Gregorian, să iei conducerea, adică redactor-şef… sau director… Ce se-ntâmplă? Domnul Gusti era la Washington, era cu expoziţia românească de la Washington. Poate c-aţi auzit…

– Da, cum să nu!

– O expoziţie care a durat trei luni de zile. Şi în timpul ăsta se formase Serviciul Social.  Pe strada Cobălcescu, ştiţi, acolo sunt casele acelea… Erau trei case.

– Da, imense.

– Imense, da. Şi mai erau şi alţii, aveau… din consiliul de conducere… mai erau, unu’ Pană, nu ştiu mai cine, însă eu căpătasem o importanţă extraordinară… extraordinară. Îl făceam, Serviciul Social, în colaborare cu Neamţu, cu… trebuie să-l organizăm. Şi-mi dăduse pe Radu Miron Paraschivescu, care era un trepăduş ţigan, aşa, băgat pe sub pielea lui Gusti, să colaboreze cu mine. Am colaborat vreo două numere şi pe urmă l-am îndepărtat. Eu l-am îndepărtat. „Dom’le, pleacă de-aicea, te rog să nu mai vii, că mă-ncomodezi!” Şi i-am spus-o şi lui Neamţu. Însă auziseră ei de mai înainte. L-am îndepărtat. Era un comunist, chiar de-atunci comunist. Ştiţi cum m-a bulversat într-o zi? Când în vara lui ’40 sau ’39… mă urc în tramvai, veneam de-acasă şi mă duceam la redacţia „Gândirii”, şi când colo, în tramvai, mă pomenesc cu el că vine la mine şi zice: „Ai auzit, ai auzit, ai auzit, dom’le, auzi?” Zic: „Ce s-aud?”, „Ne-au cerut ruşii Bucovina şi Basarabia, dom’le! Ne-au luat… trei zile… ne-au cerut ruşii…” Da’ a fost satisfăcut, aşa, şi zic: „Cum?! Cum, cum, cum?! Cum spui vorba asta şi te râzi, zic, eşti fericit?”, „Păi eu prevedeam lucrul ăsta!”… Aşa că asta-i imaginea pe care am avut-o eu despre această secătură, ţiganul ăsta ce era! Şi… asta era după ce îl dădusem afară de la „Curierul Serviciului Social”. Ei, şi la „Curierul Serviciului Social” aveam centrele de formare a cadrelor. Adică şcoli pentru băieţi şi pentru fete. Or, toţi studenţii care aveau licenţa, nu puteau ocupa un post în meseria lor, dacă nu făceau un an de practică pe teren. Asta a fost legea care… care da-n cap mişcării legionare. Da-n cap mişcării legionare. Pentru că asta era oficială, mergea pe teren şi-avea posibilităţi ca s-ajute ţăranii. Avea posibilităţi să-i ajute. Avea posibilităţi superioare… superioare pentru ca să poată face educaţia ţărănimii şi-n acelaşi timp ajutorul pe care-l merita. Asta a fost o lege extraordinară din punctul ăsta de vedere, fiindcă mergea la fiecare om în sat, la fiecare om, să vadă condiţiile de viaţă. Ce vrei mai mult de-aşa? Ce mişcare a mai făcut acest lucru? Să vadă condiţiile de lucru, de ce are nevoie, de le treci pe hârtie, se transformă în legi. Legile… partidele politice, spuneţi şi dumneavoastră, ce credit poţi să dai partidelor politice? Ca să vorbim cinstit acuma, ştii… În democraţie, că vine ăla cu un program, ălălalt cu un program, programul e… sunt demagogice, nici ei nu ştiu despre ce e vorba, şi numai cu făgăduieli vin, ca să obţină sufragiul de care au nevoie. Şi pe urmă să devină nişte beneficiari ai unor salarii şi-ai unor funcţii… care să le aducă numai beneficii. Eh, Legea Serviciului Social era formidabilă, era ca o armată care avea altă misiune, nu aceea de a lupta pentru a-şi apăra ţara, ci de a o ridica. A o ridica din toate punctele de vedere. Această armată, cu elementele pregătite, cum v-am spus, studenţi licenţiaţi. Şi evreii erau excluşi…

– Cum?

– Evreii erau excluşi. Şi când m-am dus eu la o şcoală, în inspecţie, c-atuncea se făceau inspecţii pe la şcolile astea, am găsit vreo doi care mi s-au plâns. Că „de ce noi nu suntem acceptaţi, de ce nu suntem?”, „Păi, zic, e o acţiune pur românească, înţelegeţi dumneavoastră, pur românească, dirijată chiar de suveranul ţării, care are răspunderea ei şi, zic, ca să nu se creeze conflicte…”, „Păi, zice, şi noi suntem medici, şi noi suntem…” spuneau. E-adevărat că aveau dreptate din punct de vedere, dar regele îşi lua şi această… cum să spun… principiul ăsta, ştii, ca să fie de un caracter mai românesc, toată această acţiune. Deşi, la drept vorbind, în toate ţările socialiste, în… Anglia… în Germania era Hitlerjugend, tineretul englez… tineretul german, în Italia, fascismul, tineretul fascist, da’ nu organizaţi aşa. Nu, ei erau organizaţi pe mase politice. La Gusti, absolut pe masă strict naţională. Iar ţara în cercetare. Ţara-n cercetare şi îi descoperi nevoile şi vii cu remediile. Şi remediile se transformă în legi şi partidele; nu e nevoie să vină cu doctrinele lor, pentru că doctrina o impune însăşi necesitatea pe care ţi-o aduce constatarea la faţa locului a realităţilor. Formidabilă! Ideea asta… e… cum să vă spun? N-am putut să… s-o… şi am scris cu tot entuziasmul,  cu tot entuziasmul…

– Înţeleg.

– Şi-n timpul ăsta, Gusti era la New York. Era conducătorul expoziţiei noastre de la New York. Unde a fost şi Maria Tănase, luată ca o exponentă a cântecului popular românesc, da’ unde ea era o răsfăţată şi cică ar fi făcut… în sfârşit… ar fi spus un vers pornografic, în cântecul ei cu busuiocul, care l-au înţeles românii care erau acolo, şi pentru asta a fost ea expediată imediat în ţară. Şi când a venit Gusti ne-a găsit pe noi, albinele la treabă, ştii, în plin lucru. Octavian Neamţu, parcă-l văd pe Neamţu… sta, aşa, pe-un scăunel, înconjurat de reviste, de arhivă, şi Octavian Neamţu, când a venit, m-a prezentat lui Gusti. Gusti mă ştia din scris. Fiindcă am avut, să ştiţi, plăcerea de a fi remarcat de personalităţi glorioase în scrisul meu înainte de a fi cunoscut. Şi asta este pentru mine un capital de apreciere în ceea ce priveşte valoarea mea de scriitor. Când m-a privit, măi, şi s-a bucurat atât de mult că eu lucrez la revistă! I-a părut aşa de bine! „O, mulţumesc, domnu’ Pan Vizirescu, că colaboraţi cu noi. Vă mulţumesc”. Zice: „Uite la revistă!” Revista… i-a plăcut. „De-acum înainte, spune aşa, o să lucraţi direct cu mine. Lucraţi direct cu mine, zice. Eu vă dau toate directivele şi dumneavoastră le folosiţi în… dezbaterile pe care le faceţi”.  Şi… revista apărea mereu, săptămânal apărea.

– Da, da, în timpul verii, nu?

– Da… apărea cu fotografii de Bauh. Cine era Bauh? Bauh era un mare artist fotograf, foarte mare artist fotograf, evreu, da’ era… ne-ntrecut. Era cam şchiop. Şi îl angajase Neamţu, cum făcuse, dar îl angajase, îl plătea enorm de mult, şi ăsta mergea la şcolile unde se organizau cadrele mişcării. Ştiţi că toţi mergeau la centre de educaţie. Aşa… şi Bauh mergea cu aparatul lui şi, şchiop, aşa cum era… şi lua nişte… aveam şi eu nişte fotografii cu Gusti alăturea… mi s-au distrus, au putrezit. Nu le mai am. Şi, aşa că revista, care avea formatul „Universului” publica fotografii făcute de Bauh ăsta, artistice, la mărimi deosebite, şi aveau foarte mare putere de atracţie. Şi plus articolele. Şi Gusti îmi spune într-o zi: „Domnule Pan Vizirescu, zice, îţi sunt aşa de recunoscător pentru «Curierul Serviciului Social», cum apare”. Titlul i l-a dat Neamţu… „Curierul Serviciului Social”. „Sunt aşa de… ştiţi ce spune Maiestatea sa regele, zice, m-a întrebat: «Mă, unde-o scoateţi, la Paris? Că numai la Paris am văzut asemenea publicaţii». Nu, aicea, zice, uite, cu băieţi de-ai noştri”, „Bravo, mă, bravo!”

– Şi hârtia era foarte bună.

– Şi hârtia, da, da… desigur, comandă specială. Zice: „Spune-le colaboratorilor tăi că… toată admiraţia mea. Bravo, bravo!” Îi plăcea regelui foarte mult, şi noi eram încântaţi că putem să-i satisfacem şi dorinţa aceasta. Deosebit de Serviciul Social exista şi Straja ţării, ştiţi?

– Da, cum să nu!

– Straja ţării care era o altă organizaţie, de care vom vorbi altă dată.

II

– Data trecută am vorbit despre Octavian Neamţu. L-aţi cunoscut la „Sfarmă Piatră”.

– O revistă de dreapta, aşa… unde scriau, din generaţia noastră, elemente mai remarcabile, aşa, din generaţia noastră, şi printre ei se afla la  „Sfarmă Piatră”, şi Conea, Ion Conea, care era din Serviciul Social. Şi alte valori, aşa, Dragoş Protopopescu, profesor de limba engleză, Toma Vlădescu… Dragoş Protopopescu, cel mai bun traducător al lui Shakespeare, un om de o valoare extraordinară…

– Cine a înfiinţat revista, cine a fost redactor-şef?

– Iniţiatorul este Nichifor Crainic, care a înfiinţat-o… el a înfiinţat-o, pentru că îi desfiinţaseră ziarul lui, „Calendarul”. Avea un cotidian, „Calendarul”, şi l-au desfiinţat. Nu ştiu dacă v-am vorbit despre „Calendarul”. Trebuie să vă vorbesc… Era al treilea ziar. Întâi „Cuvântul”, unde scrisese şi Crainic şi Şeicaru, şi de aicea a plecat Şeicaru, şi a făcut „Curentul”, şi pe urmă… unde era şi Crainic şi Cezar Petrescu. Pe urmă a plecat Crainic şi a făcut „Calendarul”, care a fost subvenţionat de un inginer, nu-mi aduc aminte numele lui acuma, da’ pe parcurs poate că da. Şi… nu i-a pus nicio condiţie. I-a spus: „Mie-mi place cum scrii dumneata şi vreau să ai o gazetă personală”. Crainic era ortodoxist şi naţionalist…

– Nu era şi legionar?

– Nu, nu era legionar. Şi-n acelaşi timp era una din cele mai puternice forţe spirituale ale culturii noastre, cu o viziune personală, tradiţionalistă, dar înnoitoare… cu spirit înnoitor al tradiţionalismului, ortodoxismul nostru şi naţionalismul. Ăstea erau cele două principii pe care se axa gândirea lui Crainic. Şi el scotea în timpul ăsta revista „Gândirea”, unde se afirma doctrina…

– Aceea a  fost revistă lunară.

– Lunară, da.

– Iar „Calendarul” apărea zilnic.

– Zilnic. Şi la revista asta lunară care era cea mai mare revistă a ţării, era o revistă întemeietoare de cultură, Crainic era cu doctrina lui, cum nu era nicio altă revistă şi… acolo erau grupaţi cei mai mari scriitori ai vremii: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu – poetul, Gib Mihăescu – romancierul, Cezar Petrescu, Ion Pillat, valorile mari ale scrisului nostru românesc, acolo erau… Acolo se dezvolta o filosofie, o filosofie originală, românească. „Spaţiul mioritic” acolo s-a creat, acolo s-a iniţiat, şi Lucian Blaga acolo şi-a publicat toată filosofia lui. O publica fragmentar, în eseuri şi… asta era în revista „Gândirea”. Şi din „Gândirea” pe urmă a scos „Calendarul”. „Calendarul” acesta – aşa l-a numit Crainic – era de dreapta. Domnul Cristodorescu, aşa se numea cel care-a finanţat… Şi domnul Cristodorescu a spus, zice: „Eu te ştiu pe dumneata, zice, că nu agreezi partidele politice din vremea noastră”. Fiindcă partidele… Dumneavoastră ştiţi ce sunt partidele. Sunt asociaţii de afacerişti, mai mult, interesul ţării este pe alt plan. Partidul e pretextul, ei sunt ca să poată să-şi facă… afacerile lor. Şi, i-a spus, zice: „Eu atâta ţi-aş… dacă intră în voinţa dumitale, să dai o atenţie deosebită tineretului”. Tineretului, care s-afirma atuncea. Tineretul, adică, mişcarea legionară luase fiinţă, era chiar în desfăşurarea activităţii, dar nu aveau o publicitate. Nişte reviste lunare, săptămânale… Aşa că primul ziar care i-a luat în serios a fost „Calendarul”. Şi, la „Calendarul”, Crainic le-a dat o consideraţie deosebită, adică i-a valorificat. Că, ei ce urmăreau? Urmăreau ca să facă o politică de caractere, adică să creeze caractere în politica noastră, pe care să se poată bizui ţara în nevoile ei. Şi… le-a acordat creditul lor. Nu s-a-nscris, dar le-a acordat creditul lor. Şi asta a mers până când a fost asasinat Duca. Dar, înainte de asasinarea lui Duca, Crainic, care fusese unul dintre cei care l-a simpatizat pe prinţul Carol când era-n exil, şi-l vizitase, şi-a militat pentru întoarcerea lui, acum era foarte dezamăgit, fiindcă adusese-n ţară pe Lupeasca, ştiţi povestea…

– Da, da, da…

– Aşa… şi… ăsta… Carol, adusese pe Lupeasca şi făcea abuzuri mari de tot, abuzuri mari de tot. Era un dictator care-şi impunea punctul de vedere şi era sub directa influenţă a ei, a Lupeascăi. Şi lumea era revoltată… toată lumea era revoltată, dar nu protesta nimeni. Decât numai Iuliu Maniu care luase o atitudine, aşa, morală, din punct de vedere moral şi patriotic. Şi apare un articol în „Calendarul”, scris de Dragoş Protopopescu, care era secundul lui Crainic. Scrie, zice: „În Ruritania…”. Ruritania era un cuvânt creat de el, imaginând o ţară, o ţară imaginară – şi-n această „Ruritanie” – îşi începe articolul aşa… Mi-aduc perfect de bine aminte. Asta n-o s-o ştiţi de la nimeni. Numai de la mine aflaţi. Dragoş Protopopescu era un modernist, un dandy, cum se zice, un om aşa, de formaţie… îşi făcuse studiile la Londra, mergea mult la Londra, se-mbrăca la Londra şi avea… el locuia la Athenée Palace, trăia absolut ca un… un modernist. Era necăsătorit, cu amante, cu artiste, aşa… Era un om al vieţii mondene. Şi el scria aşa articolul. Începe-aşa – zice: „Am auzit că-n ţara asta este o femeie foarte interesantă, foarte voluptoasă şi roşcată. Şi că această femeie ar avea foarte mare succes la bărbaţi”. Aluzia era la Lupeasca. Zice: „Da’ mă surprinde, zice, fiindcă prin patul meu n-a trecut pân-acum /râde/. Nu cred să fie de calitate superioară”. Şi pe urmă mai dezvolta el ideea asta. Şi acest articol era vizibil la adresa Lupeascăi. Şi-atunci Crainic, când a văzut acest lucru şi-a dat seama că este… au luat-o pe o pantă pe care trebuia să meargă înainte. Şi-a convocat redacţia, la o masă şi le-a spus: „Mă, voi vreţi să dispară gazeta? Atuncea, lăsaţi-mi mie această plăcere”. Şi-atuncea a scris el articolul hotărâtor, intitulat „În ţara regelui Wieder şi a reginei Duduia”. Deci, pe faţă! Regele Wieder era un evreu, cum să spun, din anturajul Lupeascăi, omul ei de afaceri, prin care făcea şi regele Carol al II-lea afaceri. Era un evreu foarte realizat din punctul ăsta de vedere, mare afacerist. Şi regele Carol se preta la afaceri. Şi atuncea Crainic spune, dă pe faţă. Că noi nu suntem conduşi de o femeie nefastă, care, zice, dictează regelui ţării şi impune măsurile care trebuiesc luate în conducerea acestei ţări. Această femeie – nu ştiu dacă i-a spus numele – are o mare influenţă, zice, şi ea lucrează în complicitate cu Wieder, un evreu, mare afacerist, şi care, toate acestea se fac la Palat, sub oblăduirea conducerii. Şi a dezvoltat această idee, va să zică, cum vedeţi şi dumneavoastră, cu tot curajul, fără menajamente. Când a apărut ziarul, a doua zi, regele Carol – prim-ministru era Duca…. De ce-l adusese pe Duca? Duca era şeful Partidului Liberal. Liberalii, în frunte cu fostul Ionel Brătianu au fost cei care au dirijat, nu alungarea, dar plecarea prinţului Carol din ţară. Au stăruit să rămână şi ei… nu l-au alungat ei, au stăruit să rămână, însă el era hotărât cu Lupeasca să plece cu ea şi s-a certat cu părinţii, cu Ferdinand, cu Maria, cu tot, tot, tot, şi-atuncea Ionel Brătianu a luat o atitudine fermă şi l-a exclus cu totul din… dinastie, din casa de Hohenzollern şi l-a obligat să părăsească ţara, nedându-i voie să mai poarte numele de Carol al II-lea, decât Carol Caraiman, aşa-i zicea. Şi i-a spus: „Dacă vei mai încerca să mai vii în ţară – fiindcă el alesese între tron şi între o târfă, alesese o târfă – tunuri te aşteaptă la hotare!” Aşa a fost plecarea lui Carol. La urmă însă s-a născut un curent pentru el.

– Despre asta aţi pomenit.

– Am pomenit. Bine, atuncea trec…

– Mă interesează cum s-a…

– Cu Duca? Cu Duca… când l-a chemat regele la putere, nu de drag, ci ca să se răzbune pe el, fiindcă Duca când a venit în ţară n-a vrut să-l recunoască, v-am spus asta, nu?

– Da, ştiu asta.

– A spus să i se taie mâinile dacă el va servi unui rege Carol al II-lea. Şi regele l-a adus la putere, cu gândul ca să-l înlăture, să-l extermine. Şi Garda de Fier începuse să aibă credit în viaţa politică. Şi l-a pus, i-a cerut nimic altceva, decât să desfiinţeze Garda de Fier.

– Şi această revistă, probabil.

– Nu.

– „Calendarul”.

– Nu. Să desfiinţeze Garda de Fier. Asta i-a propus-o lui. De ce l-a pus să se desfiinţeze Garda de Fier? Fiindcă el ştia că, poate a avut şi-o combinaţie cu Garda de Fier în exterminarea lui Duca… Pentru că, înainte chiar de chestia asta, apăruse „Calendarul” şi atunci i-a arătat „Calendarul”. Zice: „Dumneata ce faci acolo?” i-a spus lui Duca. „Ce să fac, maiestate?”, „Ai citit ziarul ăsta? Ai văzut cum sunt atacat?” Zice: „Nu”, „Păi, atunci ce faci, dormi? Apără-ţi regele!” Şi, imediat, Duca atuncea a suprimat „Calendarul” pentru totdeauna. N-a mai apărut niciodată. L-a suprimat, iar cu ocazia asta regele l-a pus să desfiinţeze Mişcarea Legionară. Ajunseseră şi ei la o oarecare treaptă de impunere în ţară şi acolo… desfiinţaţi şi arestaţi. Şi legionarii… s-au răzbunat pe Duca. L-au împuşcat. Dar n-avea nicio legătură cu „Calendarul”. Absolut, decât că era o coincidenţă, „Calendarul” atacase pe Lupeasca. Şi regele de ce l-a desfiinţat? Fiindcă el nu putea să facă proces lui Crainic, de lezmajestate, fiindcă trebuia să apară-n proces cu scandalul lui de la Palat cu Lupeasca şi cu Wieder. Şi aşa că, după asasinarea lui Duca, i-a arestat pe legionarii care l-au împuşcat, cei trei, poate că-i ştiţi dumneavoastră…. I-a arestat şi l-a arestat şi pe Crainic, să-l facă că a fost complice cu ei. La asasinarea lui Duca. Vedeţi, combinaţiile regelui, care n-aveau nicio legătură una cu alta, dar fiindcă nu putea să-i facă proces. Şi l-a arestat şi pe Dragoş Protopopescu, de care v-am spus şi o mulţime întreagă de legionari. Pe Codreanu, nu… Codreanu n-a fost arestat. Şi toată lumea era uimită de ce nu era arestat Codreanu. S-a dovedit că a fost o înţelegere între Mişcarea Legionară şi Carol al II-lea, pentru asasinarea lui Duca. Dovada a fost următoarea: era un legionar, Sterie Ciumeti, macedonean, care, se ştie că făcuse legătura între Garda de Fier şi între Palat… Sterie Ciumeti… făcuse legătura între Palat şi Garda de Fier. Eu vă spun din auzite, astea nu sunt controlate. Singurul indiciu real este că l-au găsit mort, înecat, la Şosea, în canal, într-unul din lacurile de la Şosea. L-au găsit mort acolo şi au zis că… s-a înecat. Şi la autopsie a găsit că era împuşcat. El fusese împuşcat cu pistolul şi autopsia i-a făcut-o chiar un legionar, doctorul Roşu, Nicolae Roşu, care era şi un mare scriitor legionar, un doctrinar, era… foarte bine pregătit şi era şi medic legist. Şi i-a făcut autopsia şi el a descoperit că a fost asasinat, nu s-a înecat el. Şi atuncea logica te duce la gândul că cineva a avut interes să-l asasineze. Cine putea să aibă interes decât regele, ca să dispară orice bănuială de legătură pe care ar fi avut-o. Acestea vi le spun şi eu din auzite, dar eu am întâlnit-o pe doamna Sterie Ciumeti în redacţia revistei „Ţara noastră” la Octavian Goga. Şi atuncea i-am spus, zic: „Doamnă, e-adevărat c-a fost asasinat?” Zice: „Da. A fost asasinat bărbatul meu, zice, de şi-au făcut interesele cu el, şi acuma eu, zice, sunt muritoare de foame. Şi vin la domnul Goga ca să-mi dea un ajutor din care să pot trăi”. Asta e reală. Am vorbit chiar eu cu ea. Şi mai multe n-am intrat în discuţie. Deci, această combinaţie trebuie să fi fost reală, că regele pusese gând lu’ Duca să-l suprime.

– Deci după asta a făcut Crainic „Sfarmă Piatră”.

– Da, după asta. Înainte de asta vreau să vă spun că Corneliu Codreanu a apărut la proces. Când a fost procesul, s-a deschis procesul, a părut în instanţă. De unde fusese ascuns. În ceea ce priveşte ascunderea lui, circula zvonul, dar cu 90% credit, că a fost ascuns de vara Lupeascăi. Adică nu ştiu dacă era soţia sau viitoarea soţie a lui Gusti. Asta a circulat şi a rămas ca valabilă această chestiune. Că Siguranţa l-ar fi găsit în altă parte, sigur şi că l-ar fi găsit… Pe urmă, asasinii lui Duca, care au fost trei, au fost condamnaţi la o pedeapsă foarte mică, de vreo zece ani. Când primul ministru al ţării merita ca asasinii să fie condamnaţi la 30 de ani. Cine a fost, totuşi, cu mare greutate, scăpat ca să nu fie condamnat? Nichifor Crainic. Înţelegeţi imediat de ce. Crainic era arestat, era cu ei arestat la Jilava, şi regele dăduse dispoziţie Tribunalului Militar ca să-l condamne la fel cu asasinii, că a fost instigator, aşa zicea, a fost instigator. Dar nu instigase împotriva lui Duca, nimic, ci articolul lovise numai pe Duduia şi pe el… Magistraţii primise ordin ca să-l condamne, conştiinţa lor însă nu i-a lăsat, pentru că nu era vinovat omul, nu era vinovat. I-a luat, i-a confiscat toate manuscrisele, un sac de scrisori, şi scrisori de-ale mele, de-ale… cei care eram în corespondenţă cu el. Confiscate au rămas până astăzi… Şi magistraţii nu l-au condamnat, dar ca să-i dea şi regelui o satisfacţie, l-au achitat numai cu un vot în plus. Nu cu mai multe. Deci, la limită. A avut şansa asta, că magistraţii au fost oameni de conştiinţă, şi „Calendarul” n-a mai apărut. Şi Crainic a intrat în dizgraţia regelui, tot timpul. Aşa se isprăveşte chestiunea cu „Calendarul”, la care eu eram cronicar literar şi redactor de pagina întâi. Dar n-am suferit nimica din pricina asta. Eram profesor la Cernăuţi, la Liceul Militar, şi de acolo îmi trimiteam articolele şi primeam cărţi de la autori, ca cronicar literar, ca să le fac cronici… Şi pe urmă lucrurile s-au desfăşurat… Trecem acuma în altă parte, la alt subiect.

– S-a făcut, deci, „Sfarmă Piatră”…

– „Sfarmă Piatră”, aşa. După suprimarea revistei, a „Calendarului”, atuncea Crainic a încercat, dar nu s-a mai putut şi… a iniţiat revista „Sfarmă Piatră”. Titlul e dat chiar de el. Şi el nu mai avea dreptul să semneze, dar semna cu pseudonim. „Sfarmă Piatră” era o revistă cu un portret deasupra. Prima pagină avea un portret al unei personalităţi şi, înăuntru, a doua pagină, era articolul directorului. Şi directorul era Crainic, în fond. Dar ca director pe copertă era pus un coleg de-al nostru, student, adică nu student, terminase studiile ca şi noi… un gazetar foarte talentat, Alexandru Gregorian. Şi pe urmă scria Dragoş Protopopescu, scriam eu, scria Toma Vlădescu, scria Conea, scria Octavian Neamţu, Ovidiu Papadima, şi Vintilă Horia de care ştiţi… şi alţii, mă rog, condeie de frunte ale generaţiei noastre. Şi era foarte citită, extraordinar de citită…

– Acesta a fost săptămânal sau…

– Săptămânal… săptămânal… Foarte citită a fost, apreciată de tot. Acolo… pot să spun c-acolo mi-am făcut eu numele meu de gazetar de calitate superioară.

– Şi nu aţi venit înapoi din Cernăuţi?

– Am venit în Bucureşti. În timpul ăsta Crainic lucra… În timpul anilor lucra ca să-i reapară „Calendarul”. Avea promisiuni că da, una, alta şi-mi scria la Cernăuţi să mă pregătesc ca să viu la Bucureşti, ca să fac parte din redacţie, că el mă socotea pe mine unul dintre cei mai buni redactori… Chiar a şi scris lucrul ăsta şi… şi eu eram bucuros să viu, adică să mă mut cu catedra, ca profesor, şi-n acelaşi timp să…

– Şi unde aţi venit?

– Am venit după… şapte ani am stat la Cernăuţi, pentru că eram profesor şi la Liceul Militar, dar eram şi-n învăţământul civil. Şi-am venit în învăţământul civil prin Ministerul Educaţiei Naţionale, la Liceul Comercial „Carol I” – aşa se numea – la Liceul Comercial…

– Aici? În Bucureşti…

– Da, în Bucureşti. Aici, în Bucureşti. Catedra pe care-o avusese Călinescu. Că era greu de obţinut catedre în Bucureşti, foarte greu… nişte… erau… pentru profesorii remarcaţi.

– În ce an aţi venit în Bucureşti?

– În ’37. Şi-am venit şi-n anul ’38 mi-am dat doctoratul. Tot la Universitatea din Bucureşti. Pe care l-am luat în chip strălucit, foarte strălucit. Şi-aşa că m-am format. Aveam capacitatea luată, aveam toate… în sfârşit… nu mai vorbim… inteligenţă… şi… am stat în învăţământ…

– Din şcoala Gusti, în afară de Conea şi de Neamţu, prin redacţii pe cine aţi mai văzut, prin cafenele, sau…?

– Păi, în redacţia „Curierului Serviciului”?

– Nu, înainte de „Curier”…

– Aa!… Ce scriitori, ce astea… ce alţi scriitori… Nu mai mi-aduc aminte. Nu mai mi-aduc aminte…

– Bine, atunci să trecem la „Curierul Serviciului Social”. Pe cine aţi… readunat acolo?

– Redacţia era cam formată. N-am format-o eu. O formase Neamţu. El avea puteri depline… da, Neamţu avea puteri depline şi…

– Pe cine a adus?

– Şi scriau asistenţii lui Gusti, toţi scriau acolo. Toţi asistenţii lui Gusti, că erau datori să scrie, plus vreo doi de la „Sfarmă Piatră”, grupul nostru de la “Sfarmă Piatră”, care era… care va să zică eram eu, eram directorul, era Papadima, era Horia…

– El semna, Papadima?

– Da, semna, semna. Horia Niţulescu şi… alţii şi…

– Horia Vintilă…

– Horia… da… Horia Vintilă, Ovidiu Caledoniu… adusesem elemente de-ale mele de la „Sfarmă Piatră” şi… era foarte vie, foarte tinerească, fiindcă lui Gusti îi convenea să aibă elemente de dreapta, ştiţi, pentru că era concurenţă acuma, între Garda de Fier şi Serviciul Social. Serviciul Social… cum să spun?… angaja politica noastră în mod oficial, dar de fond legionar, ştiţi… Avea chiar şi tentă antisemită, să ştiţi lucrul ăsta. Bunăoară la nişte cursuri la care am mers, că mă duceam în inspecţie, ca să văd, luam fotograful cu mine… La nişte cursuri m-au înconjurat o serie de studenţi, erau toţi licenţiaţi, printre care erau şi doi evrei. Nişte evrei… nu ştiu cum ajunseseră acolo. Şi-mi spune, zice, „Domnule, de ce noi nu suntem încadraţi oficial în Serviciul Social?”, „Pentru că este o mişcare pur românească, pentru satul românesc!” Zice: „Bine, tot aşa putem şi noi să fim de folos, să intrăm şi noi în această obligaţie”. Că era obligaţie. „Ei, zic, aveţi avantajul că sunteţi scutiţi de această obligaţie” /râde/. Gusti nu făcea antisemitism, îi era chiar imposibil să facă, că soţia lui… Dar curentul îl obliga, fiindcă Garda de Fier… Nu că era un antisemitism, fiindcă antisemitismul a existat în România, ca să vă spun adevărul, a existat. Numai o atitudine împotriva acelora care erau ostili neamului românesc, sau care-şi făceau afaceri murdare pe socoteala noastră, folosind elementul românesc şi îmbogăţindu-se. Dacă vreţi să vă lămuriţi foarte bine asupra acestei politici, cum a fost… Că nici eu nu-i uram pe evrei, nu-i ura nimeni, nici A.C. Cuza nu-i ura. Însă demascam ceea ce era partea urâtă. Dacă vreţi să vă lămuriţi, citiţi scrisorile publicate de Brătescu-Voineşti, apărute în cartea „Huliganism”. Nu ştiu, s-o mai fi găsind… eu am avut această carte. Mă iubea foarte mult Brătescu-Voineşti, că mă socotea că sunt urmaşul lui în proză. Şi chiar aşa eram. Şi, vă spun, el a lămurit foarte bine aceste lucruri.

– Să revenim la colaboratorii revistei. Deci nu dumneavoastră aţi făcut echipa, ci Neamţu.

– Împreună, el cu ai lui, eu cu ai mei…

– De unde au venit oamenii aceştia? Horia Niţulescu, bunăoară?

– De la „Sfarmă Piatră”. Era gazetar de dreapta… Horia Niţulescu. Da, el era mai tânăr şi mai neînsemnat, nu era aşa de… fusese unul dintre cei mai buni studenţi ai lui Crainic la Teologie, şi era şi poet. Aşa era şi Caledoniu, tot aşa… student de la Teologie… Ovidiu Caledoniu. Cred că-l găsiţi pe-acolo. Chiar… eu aveam un frate care îşi luase licenţă în Drept şi… îl trimiteam şi pe el în… să…

– Da, Ion Vizirescu, am văzut vreo câteva scrieri.

– Reportaje. Câteva reportaje…

– Da, vreo trei, patru.

– Aşa, că se plătea foarte bine, să ştiţi…

– Ce salariu aveaţi dumneavoastră acolo?

– A, un salariu foarte mare, foarte mare salariu. Treizeci de mii…

– O, asta da…Şi un redactor simplu?

– Păi aveam, bune salarii, zece, cincişpe… În învăţământ ştiţi cât aveam? Opt mii de lei, ca profesor. Aşa că n-am mai putut funcţiona în învăţământ. Pe urmă când a venit Crainic ministru, m-a luat director de cabinet, de… fusesem cu Serviciul Social, şi am intrat la Radio, unde am avut o stare materială tot aşa de bună. Dar, ce s-a întâmplat? Când s-a desfiinţat Serviciul Social… v-am spus asta, repet…

– Nu, dar încă nu mi-aţi spus, Vintilă Horia de unde venea? Ştiu că avea alt nume.

– De la „Gândirea”. Caftangioglu îl chema. Numele i l-a dat Nichifor Crainic. El i-a dat numele de Vintilă Horia. Era un băiat foarte subţire, foarte cult, foarte drăguţ, deosebit de manierat, aşa… ştiţi, de când îl vedeai… ţi se impunea aşa ca un efeb, frumuseţea lui era deosebită, şi foarte talentat, foarte talentat, foarte pregătit. Era printre cei mai buni din generaţia lui. Generaţia lui era pe sub generaţia noastră. Noi eram mai mari decât el. Mi-aduc aminte de un articol de-al lui în „Curierul”, „Gusti – dascălul generaţiei noastre”, cam aşa ceva. Nu ştiu dacă l-aţi întâlnit?

– Da, da.

– Aveţi colecţia cumva?

– Nu, doar câteva numere, dar în bibliotecă se găseşte toată.

– Unde, la Academie?

– Şi la Academie… şi în altă parte.

– Îmi pare bine.

– Am adus un număr, ca să-l vedeţi.

– L-aţi adus?

– Păi v-am promis.

– Da, da, da.

– Dar şi el a intrat până la urmă ca simpatizant în mişcarea legionară, nu?

– Nu.

– Nu a existat o asociaţie de simpatizanţi?

– Nu, nu. Aşa, simpatizanţi, nu era o asociaţie. Aşa, fiecare individual. Cum ai fi şi mata, cum aş fi şi eu. Adică, ce e frumos aici? Iei ce este bun şi îi aprobai. Ce nu, nu-i aprobai. De aceea-s simpatizanţi. Însă, ce s-a întâmplat cu el? Nu vreau să anticip chestia… că a început Serviciul Social… nu? O să vă spun de el, cum m-am despărţit de el, de Vintilă Horia.

– Puteţi să spuneţi acuma.

– În ’39 a venit Crainic ministru, a venit guvernul Gigurtu. Adus de regele Carol, care făcuse dictatura, şi partidele politice nu mai vroiau să colaboreze şi l-a chemat pe Gigurtu ca prim-ministru, care a fost un guvern de dreapta. Chiar regele a ţinut să fie guvern de dreapta. În acest guvern de dreapta l-a băgat şi pe Horia Sima, pe care până în acel moment… îl căutase ca să-l împuşte, unde l-or găsi. Acum l-au băgat, ca să aibe şi Garda de Fier, să fie bine cu nemţii… regele. Regele Carol al II-lea să fie bine cu nemţii. Îl omorâse pe Codreanu… Şi Crainic era ministrul propagandei, şi Crainic m-a chemat pe mine. Deci, fusese certat cu regele, gata, regele trecuse peste asta, dar avea nevoie de numele lui în Guvern, fiindcă era foarte preţuit de nemţi, Crainic. Şi Crainic imediat când a venit, mă cheamă. Zice: „Dragă Pan, zice, vrei să te numesc secretar general?”, „Nu, nu. Nici nu vreau s-aud. Nici nu vreau s-aud.”, „Păi, de ce?”, „Nu, zic, mă-ncarc cu nişte obligaţii care nu-mi fac plăcere şi, zic, eu vreau să-mi văd de atribuţiile mele, de scriitor.”, „Bine, zice, da’ atuncea vino la cabinetul meu, nu mă lăsa singur, am nevoie de un om de încredere la cabinet”. Şi m-a numit director de cabinet. Pe mine, directorul lui de cabinet. Dar eu eram funcţionar la Ministerul Propagandei, eram redactor la Direcţia Presei, numit de Giurescu. Mă numise Giurescu cu gândul să mă trimeată în străinătate, la Paris, şi fiindcă momentul nu fusese oportun, m-a numit ca să mă aibă aici, asigurat în post, la Ministerul Propagandei. Deci, Crainic, când a venit ministru, eu eram în minister, aveam funcţia. Şi m-au detaşat ca director de cabinet la postul lui. Aveam aicea, ca director de cabinet, vreo 23 000 lei pe lună. Plus un fond pe care-l manevram eu. Şi, în timpul acesta, s-a desfiinţat Serviciul Social. Că a fost omorât Armand Chiorul… Armand Călinescu, criminalul ăla care a fost un monstru, ăla l-a omorât pe Codreanu. Aşa se tratează un şef de partid? Cu crime de-astea monstruoase? Şi după, uciderea lui, Carol a ucis 300 de legionari în toată ţara. Noaptea i-a luat din pat şi i-a ucis, să se răzbune. Vedeţi, unde a avut interesul? A ucis pe câtă vreme era Duca… Abia i-a condamnat la câţiva ani pe ăia. Se vede, comparativ se vede imediat toată…. Deci, după asasinarea lui Armand Călinescu, care şi-a meritat din plin moartea, o spun cu toată tăria, pentru că adevărul şi dreptatea… şi după asasinarea lui, va să zică, s-a format guvernul ăsta, de care-ţi spun, care era de dreapta, şi Horia Sima a fost numit la Ministerul Cultelor. Şi n-a vrut să primească decât cu mare greutate, şi n-a rămas decât o săptămână. Atâta a stat. Că regele i-a făcut observaţie că se ducea la ora de lucru neprotocolar, adică neîmbrăcat în hainele specifice. Şi el a spus: „Bună ziua, maiestate!” Zice: „Am plecat!” Aşa l-a tratat. Şi nu s-a mai dus.

– Deci dumneavoastră aţi ajuns la Nichifor Crainic.

– Director de cabinet.

– Şi cum v-aţi despărţit de Vintilă Horia?

– Staţi să vedeţi! Staţi să vedeţi! Şi-atuncea Crainic l-a luat şi pe Horia Vintilă, ca şef de cabinet. Eu eram director şi el şef de cabinet. La Nichifor Crainic. Înţelegeţi? Aşa, deci… discipolii lui. S-a pus problema de trimitere la Roma a unui ataşat cultural. Şi ne-am gândit să-l trimitem pe Vintilă Horia şi el era foarte doritor să plece. Se căsătorise atuncea cu o fată foarte frumoasă, de familie mare şi… a plecat. A plecat la Roma. Chiar mi-a şi trimis de-acolo o ilustrată cu „Salutări din ţara lui Tizian”, şi în felul ăsta ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut niciodată. Că evenimentele s-au precipitat. Atunci s-a desfiinţat, după uciderea lui Armand Călinescu, Serviciul Social. Ăsta a fost motivul desfiinţării Serviciului Social. Şi mi-a spus Gusti, Gusti care l-a chemat regele, zice: „Gusti, zice, am desfiinţat Serviciul!”, „De ce, Maiestate, zice, păcat, că era…”, „Eşti naiv, Gusti – chiar astea au fost cuvintele lui –, zice, nu-ţi dai seama că stai pe un vulcan. Mişcarea era căptuşită de legionari. Era plină de legionari, zice, şi te aruncau în aer şi pe tine”. Ceea ce nu era adevărat, că legionarii ţineau la Gusti, să ştiţi. Ţineau la Gusti. Gusti avea elementele lui foarte devotate în mişcarea legionară. Şi printre alţii era şi Bădăuţă, care mai târziu a fost secretar general la Ministerul Propagandei. Şi ăsta ţinea mult la Gusti, lucrase şi el în echipe… Şi atunci a desfiinţat Serviciul Social. Şi pentru că Serviciul Social fusese organizat prin lege, şi legea proteja statutul funcţionarilor, situaţia funcţionarilor, i-a despăgubit, dom’le. Pe toţi! A fost aşa: să li se dea servicii corespunzătoare în alte ministere, în alte organizaţii. Şi se pomeneau băieţii, dintr-o dată, care a fost directori la Serviciul Social, directori la ministere /râde/. Vă închipuiţi saltul extraordinar. Şi eu cum eram subdirector, aveam dreptul să-mi aleg un post de subdirector într-un minister oarecare. Şi sigur că m-ar fi aranjat mai bine decât profesoratul, care mi-a plăcut, m-a pasionat, dar oricât… leafa… şi mă plictisisem numai să am de-a face cu copii rău crescuţi de părinţii lor, care în loc să-şi vadă de copii, îi lăsau pe socoteala noastră, că asta-i şcoala. Părinţii… Şi mi-am făcut şi eu stagiul meu, şi pe urmă, zic, gata. Venise ale împrejurări, care mă săltau. Şi-atuncea m-a chemat pe mine: „Ce vreţi, servici nou sau despăgubiri?” Dacă nu, primeai salariul pe două luni. Or eu eram director de cabinet la Crainic şi eram funcţionar permanent la Direcţia Presei. Şi, zic: „Nu, eu sunt încadrat. Îmi daţi despăgubiri”. Şi mi-a dat 60 de mii de lei. 60 de mii de lei! O garsonieră costa 90 de mii. Era să-mi cumpăr chiar o garsonieră, vizavi de Facultatea de Drept.

– Deci aţi fost la minister…

– Când eram la Ministerul Propagandei, la cabinet, erau persoane multe, străine, române… minister de elită era, ca şi Ministerul de Externe… Şi atunci am avut plăcerea să cunosc şi să mă împrietenesc cu Franyó Zoltán. Ei, ce om! Era extraordinar. El a tradus pe Eminescu în limba germană. Şi venea şi-ntotdeauna stăteam de vorbă, era deosebit de… Şi era un foarte bun prieten… aşa, prieten şi-al nostru, al românilor, şi să ştiţi, cu el mă înţelegeam extraordinar de bine. Domnul Franyó Zoltán. Ce-o fi făcut el? Mi se pare că nu prea era agreat în cercurile oficiale.

– Dar avea un talent extraordinar de a supravieţui. A fost apreciat, a tradus din foarte multe limbi şi avea o voinţă de a lucra, de a publica… fantastică!

– Extraordinară! Mi-a fost foarte drag, să ştiţi. Când venea mă bucuram aşa de mult…

– În anii ’70 l-am întâlnit.

– Trăia vasăzică…

– Da, da, a murit la peste 90 de ani.

– Da? A trăit peste 90 ani!

– Sigur. El a fost militar de carieră în primul război mondial.

– Da!? Da!? Militar de carieră a fost? Dar era cărturar el…

– A terminat Academia Militară la Budapesta şi, după război, a ieşit din armată şi s-a ocupat de ziaristică şi de literatură… Cine a mai fost dintre oamenii de seamă din generaţia dumneavoastră la Ministerul Propagandei?

– Dacă-l ştiţi pe Walter Cizek. El era sas, mi se pare. Foarte pregătit. Foarte pregătit şi bun scriitor, el făcea parte şi din gruparea „Gândirea”. Era apreciat de Nichifor Crainic. Bun scriitor, şi el făcea toate traducerile noastre în limba germană. Că făcea nişte traduceri… o perfecţiune teribilă. Şi de-ale mele a făcut. Şi a fost chiar directorul Presei. El a fost. Şi la un moment dat m-a rugat pe mine să iau Direcţia Presei. Era un post mare, aproape echivalent cu cel de ministru. Aicea se făceau toate relaţiile noastre, ştiţi, de presă, cu străinătatea, tot. Şi m-au rugat pe mine. Şi zic: „Nu, nu, nu mă amestec în chestii de-astea că mă angaja carieristic, ştiţi, aşa… Şi eu nu voiam să mă afund aşa într-o profesiune. Voiam să fiu mai mult liber, ca să-mi pot vedea de ocupaţiunile mele. Şi mai aveam şi alte… nu numai astea.

– Dintre cei din Şcoala Gusti cine a fost la Ministerul Propagandei?

– Acuma, vă spun… Când s-a desfiinţat ministerul şi ne-a întrebat: „Vreţi să vă încadraţi în altă parte sau nu”, eu am spus: „Am primit despăgubire de leafă pe două luni”. Că aşa se dădea, leafa pe două luni. Ceea ce însemna 60 de mii de lei. Dacă mai puneam 20 de mii, îmi luam garsonieră, chiar vizavi de Facultatea de Drept, unde era blocul universitarilor. Şi alţii, cum a fost Bernea… Bernea a fost încadrat la Ministerul Propagandei într-un post egal. Şi a devenit funcţionar la Ministerul Propagandei, unde eu eram mai dinainte. Şi alţii, nu mai mi-aduc aminte care dintre ei.

– Bernea a fost de fapt legionar… Cum a fost el primit la minister?

– A, păi mai erau legionari la Ministrul Propagandei. Erau… şi aveau posibilităţi…

– Înseamnă că au fost iertaţi? Ce s-a întâmplat?

– Nu, dar apucaseră ca funcţionari şi pe urmă s-au încadrat ei. Bunăoară, era directorul Cinematografiei, Cantacuzino. Noi aveam acolo mai multe direcţii, între care şi cinematografia. Acolo se făceau filme! La Ministerul Propagandei. Avea chiar un studio unde se făceau filmele, dar… începător aşa, ştiţi… Acolo s-a format ca operator ăsta, cum îl cheamă? O să-mi vină numele lui, acum îmi scapă. Unul dintre cei mai mari operatori ai noştri. Aveam direcţia turistică unde era Corbu, director cu turismul din ţară. Direcţia studii şi documentare, unde se făceau studii adevărate asupra…

– Şi acesta a funcţionat până în ’44?

– Da.

– Sau mai departe?

– Până când au venit comuniştii, şi pe urmă l-au transformat ei şi l-au luat ei, şi au făcut din el un… Noi, propaganda noastră… se făcea o propagandă cinstită, frumoasă, manierată, absolut fără falsuri, fără… Acolo aveam, la Ministerul Propagandei un… dom’le, îmi scapă numele… directorul era o personalitate foarte înaltă, foarte înaltă, Busuioceanu…. Busuioceanu şi alţii, şi direcţia de documentări…

– Mi-am notat nişte nume, ca, spre pildă, N. Crevedia?

– A, Nicolae Crevedia, da, da. Bine că l-aţi amintit şi pe el. Era unul din poeţii remarcabili ai generaţiei noastre, Nicolae Crevedia. Poet adevărat, foarte talentat.

– Cine l-adus acolo?

– Eu. Eu l-am adus. Eu. Că era de la „Gândirea”. Era de la „Gândirea” şi de la  „Calendarul”. Poet talentat, căsătorit cu nepoata romancierului Gib Mihăescu. Care a fost unul din cei mai mari romancieri ai noştri. Da… şi bun reporter, foarte bun reporter, foarte bun. Le citeşti cu plăcere, articolele lui, că au şi o tentă umoristică, aşa… Bine că mi l-aţi amintit. Îl pomenesc cu multă plăcere şi cu multă simpatie.

– Şi cu el ce s-a întâmplat după…

– După asta el a intrat în diplomaţie. Adică în Ministerul Propagandei, că noi aveam posturi în străinătate. Şi l-am trimes la Sofia ca ataşat de presă, că ştia bulgăreşte. Şi acolo a stat până la 23 August.

– Şi după aceea?

– După aceea a venit în ţară, n-a păţit nimic. N-a fost arestat, n-a avut nimic de suferit. Şi când m-am întors eu, l-am găsit bine, în sfârşit… Fiul lui era ăsta… Eugen Barbu. Îl ştiţi pe Eugen Barbu?

– Da, cum să nu. A murit deja.

– Care era comunist, mare. Era fiul lui, făcut aşa… clandestin. Când era student, a stat la un şofer… şi a trăit cu nevasta şoferului şi l-a făcut pe ăsta. Şi… l-o fi ajutat, nu l-o fi ajutat, da’ ăsta a ajuns mai mare decât el. Şi în timpul când era… i-a făcut cadou un apartament, lângă Ministerul Justiţiei. E un bloc acolo… la ultimul etaj. Foarte frumos, parcă-i o terasă deasupra Cişmigiului, deasupra Bucureştiului. Foarte frumos, dar săracul de el n-a mai trăit mult, a murit cumva… de rinichi. Era un om simpatic, foarte afemeiat însă, foarte afemeiat.

– El n-a fost legionar puţin?

– Nu, nu, n-a fost. Era de dreapta. Scria şi la „Porunca vremii”. La „Porunca vremii”, acolo am scris şi împreună, la „Porunca vremii”. Şi scria întotdeauna articole… era foarte umorist, mare epigramist. Vesel întotdeauna… plăcut la vorbă.

– Pe urmă, Dragoş Vrânceanu?

– Dragoş Vrânceanu, da. Dragoş Vrânceanu era un gazetar foarte bun, de la „Curentul”, de la Pamfil Şeicaru.

– Tot dumneavoastră? Sau Neamţu?

– Da, împreună l-am ales, împreună… Era din generaţia noastră, bine afirmat la „Curentul”. L-am găsit eu când am ieşit, dar pe urmă el a murit, n-a mai trăit mult. Şi ăsta era un gazetar… foarte remarcabil, din generaţia noastră, la „Curentul”.

– Mai sunt aici o mulţime de nume, bănuiesc că nu doar de ziarişti… De Iacob Mihăilă vă aduceţi aminte?

– Am auzit de Mihăilă, da, da. Era de-ai lui Gusti, sigur că da.

– Era profesor de fiziologie sportivă, era doctor.

– Am mai pierdut din memorie… dar îl ştiu, numele îmi evocă imediat.

– Aş vrea să vă întreb dacă toate materialele au trecut pe la dumneavoastră? Chiar şi cele care nu au fost scrise de ziariştii dumneavoastră?

– Bine, nu pe toate le citeam, că aveam ziarişti în care aveam încredere şi ei ştiau… erau îndoctrinaţi cu mişcarea şi ştiau, dar pe unele dintre ele trebuia neapărat să le văd, să văd dacă corespund.

– De Horia Niţulescu vă aduceţi aminte?

– De Horia Niţulescu v-am spus. Era de la „Sfarmă Piatră” şi era fost elev al lui Crainic.

– El a ieşit în diplomaţie, sau ce s-a întâmplat cu el?

– Nu, nu, el n-a fost în diplomaţie. El făcea gazetărie şi… cam urma să se facă preot, după câte ştiu eu. Dar nu s-a făcut preot niciodată. Că a făcut puşcărie, pentru că la o şezătoare sub comunişti a pronunţat numele lui Crainic. Atâta. A spus că unul dintre marii noştri poeţi, zice, este Nichifor Crainic. Şi pentru asta l-a arestat şi a făcut puşcărie. Dar nu s-a astâmpărat!

– Dumitru Imbrescu?

– Imbrescu, da… Mi se pare că era pictor.

– N-a fost la Fundaţie, inspector?

– Sau inspector, da. Că mai era încă un Imbrescu, da, îmi aduc aminte şi de numele lui.

– Aţi fost în relaţii bune cu oamenii de la Fundaţie?

– Cum să nu! Sigur că da! Ştiţi că Fundaţia a fost întâi Fundaţia Principele Carol. Când era Carol în ţară aşa a fost făcută. Şi Fundaţia aceasta a avut două secţii: una de tipărituri, unde scotea „Cartea Vremii”, dacă ştiţi… „Cartea Vremii”, unde a publicat Ion Pillat Poemele satului lui, unde Crainic a publicat pe Rainer Maria Rilke în traducerea lui, nişte povestiri ale lui Rilke… şi doctorul Voiculescu a publicat Toate leacurile la îndemână, carte extraordinară, cu plantele medicinale. Poate că e cea mai bună dintre toate. Apăreau multe lucruri, şi apărea şi o revistă, „Boabe de grâu”.

– A lui Bucuţă.

– Bucuţă, dar era tot în cadrul…

– Cum era Bucuţă? Era mult mai în vârstă decât dumneavoastră.

– Da, era mai în vârstă, de vârsta lui Crainic. Era un om foarte talentat… dar nu ştiu cum… nu te atrăgea… ştiţi, aşa… Cel puţin pentru mine. Era… nu că era mândru, nu, n-avea un sentiment de mândrie, dar avea o particularitate a lui, aşa, ştiţi, care îl scotea din comun. Altfel, era un scriitor foarte bun pentru, mai ales literatură populară, din care se inspira şi el. Era Vasile Voiculescu acolo, vasăzică am spus, Ion Pillat… cine mai erau? Erau mulţi la Fundaţie… Asta a fost Fundaţia, din care, pe urmă, s-a născut „Revista Fundaţiilor Regale”, care i-a fost dată lui Rosetti. Regele Carol a făcut-o când a venit el. I-a fost dată lui Rosetti. Şi cred că şi mişcarea asta a lui Gusti tot cam de-acolo porneşte.

– Axintescu?

– Nu… Acsinteanu. Da, Acsinteanu era un prozator… Şi el era un prozator care scria la revistele lui Mihail Dragomirescu. Gheorghe Acsinteanu îl chema.

– Miluţă Bucată? De vreo trei ori a semnat, materiale destul de mari.

– Da. Miluţă, îmi aduc aminte numele de Miluţă, dar Bucată, nu.

– Lascarov Moldoveanu…

– Aaa! Lascarov Moldoveanu, da… era un scriitor religios…. Foarte… A tradus din Apostoli. El, împreună cu Sadoveanu, a publicat o carte de sfinţi… biografiile lor. A scris un roman Mamina, mi-l aduc aminte, romanul Mamina, şi încă unul, Tătunul mi se pare. Toate pe un fond religios. Era cunoscut ca un scriitor religios, foarte bine format. Şi el sigur că scria la Gusti, fiindcă Gusti aprecia asemenea elemente şi le găsea necesare pentru cultura poporului. El corespundea.

– Ion Lărgeanu… Şi el a semnat, nu mult. Nu vă aduceţi aminte? Nu-i nimic… Tiberiu Ionescu, doctorul?

– Nu mi-l aduc aminte nici pe ăsta.

– Nu-i nimic. Un lucru interesant este că nici pe Neamţu, nici pe Stahl nu l-am văzut în „Curierul Serviciului Social”.

– Cum? Nu publică în aia? N-au articole?

– Nu. Un singur sociolog care scria destul de mult, Anton Golopenţia.

– Golopenţia da, scria într-adevăr foarte mult. Neamţu poate că scria fără nume, sau scria sub pseudonim. El era foarte ocupat cu organizarea. Extraordinar de ocupat cu organizarea! Era, aşa, ca un fel de legionar, care ţine din scurt lucrurile şi… chiar asta era metoda după care se orienta el. Nu că era legionar, dar era… el era bănăţean, bănăţean din aceia foarte… Când am venit eu din exilul meu, m-am întâlnit cu el şi am avut de-a face cu el. Era foarte activ, extraordinar, cel mai activ. Nici n-am mai pomenit asemenea activitate, şi aproape îl vedeai încărunţind de atâta activitate. De ce să nu fi publicat el, când el a înfiinţat revista, el i-a dat acest titlu, el m-a chemat pe mine… Da, probabil era prea ocupat.

– Şi nici Stahl n-a scris, nici Vulcănescu. De exemplu, de un preot, Dejan, vă aduceţi aminte? De două ori a publicat.

– Nu.

– M-a surprins faptul că a publicat Miron Constantinescu, care a fost mare comunist.

– Pe mine m-a revoltat lucrul acesta. Păi Neamţu îl băgase pe Radu Miron Paraschivescu, nu pe Constantinescu.

– Nu, acesta e altul, Constantinescu, un tânăr.

– Da, da, Constantinescu ăsta care a avut rol mare la comunişti. Eu nu mi-l mai aduc aminte. Dar, în sfârşit… Se băgaseră mulţi pe sub pulpana… Că Gusti era foarte larg, el avea principiul ăsta că de la fiecare poţi să scoţi câte ceva bun, de la fiecare poţi să ai câte o contribuţie care să fie folositoare societăţii. Şi acesta-i un principiu bun, într-adevăr, pentru cine vrea să facă o organizaţie de largi dimensiuni.

– Cred că pentru astăzi este de ajuns.

III

– Eram dezorientat, eram foarte dezorientat când am ieşit din exilul meu de taină – aşa-mi numesc eu epoca mea de izolare. Exilul meu de taină. Şi când am ieşit eram foarte dezorientat… Dar, într-o zi, am intrat la librăria Sadoveanu, unde se lansa cartea lui Neamţu şi Bădina despre Gusti. Şi acolo era şi doamna Gusti. Acolo m-am văzut prima oară, după atâta vreme, cu Neamţu. Ne-am îmbrăţişat, cu emoţie multă de tot, şi mi-a dat cartea cu autograf. Şi am făcut cunoştinţă cu doamna Gusti. Foarte distinsă. Şi m-a invitat să-i fac o vizită, dar n-am avut când, că stăteam mai mult în Slatina atuncea. Şi n-am avut timp să-i fac… Şi am primit cartea lor şi chiar am scris un articol.

– V-a plăcut cartea aceea?

– Da, mi-a plăcut. O biografie a lui… Am aflat nişte lucruri neştiute de mine. Şi Neamţu m-a rugat, zice: „Domnu’ Vizirescu, dacă scrii, te rog să menţionezi în chip deosebit pe Bădina, zice, că el are o contribuţie deosebită la această carte! Şi, bine, am luat în consideraţie aceasta. Şi cartea mi-a luat-o unu’, ştiţi, şi nu mi-a mai dat-o. Atât de mult îmi lipseşte mie această carte, fiindcă am dat peste nişte noutăţi extraordinare. Bunăoară, când îşi făcea Gusti studiile la Berlin – şi asta i-am spus-o şi doamnei Delavrancea – îl vizita pe Caragiale. Şi Caragiale îl preţuia în mod deosebit pe Gusti. Era fiu de boieri, mari boieri, avea originea lui… Şi povesteşte că, într-o zi, a venit Delavrancea să-şi vadă fata, că Cella Delavrancea stătea la Caragiale şi era pianistă, devenise celebră chiar de-atuncea. A fost invitată chiar la familia imperială să dea un concert, doamna Cella Delavrancea. Şi a venit Delavrancea. Venea din când în când să-şi vadă fata. Şi Gusti mai întotdeauna era prezent în casa lui Caragiale. Şi, într-o zi, după ce a plecat Delavrancea, Caragiale îl întreabă pe Gusti, zice: „Ei, ce zici de literatura lui Delavrancea?” Şi-a exprimat o părere… aşa, o oarecare desconsiderare. Prima oară când am reţinut acest lucru din partea lui Caragiale la adresa lui Delavrancea, cu care era foarte bun prieten /râde/. Şi i-am spus doamnei Cella Delavrancea: „Caragiale n-a fost chiar aşa de onest faţă de Delavrancea”. Şi i-am povestit amănuntul acesta.

– După ce aţi ieşit din izolare aţi reluat legătura cu Cella Delavrancea?

– Da, da, sigur că da. Am reluat cu doamna Cella Delavrancea şi cu mai multe doamne… şi cu soţia lui Ionel Teodoreanu, cu soţia lui Sadoveanu… cum o chema… Erau prietene amândouă, colege. Am fost foarte buni prieteni… Smaranda mi se pare că o chema, cam aşa ceva. Foarte bun prieten cu doamna Sadoveanu, deşi eu îl atacasem pe Sadoveanu. L-am atacat cumplit! Înainte, pentru romanul… cum îl chema, romanul francmason. Uite, vezi, îmi scapă… uite, vezi, sunt obosit, din pricina asta…

– Nu Baltagul.

– Nu, dar şi Baltagul este un roman tot pe temă francmasonă făcut.

Interviuri realizate 1998.

---