O incursiune in istoria sociala a vietii universitare interbelice

sursa foto: anticariatultau.ro

Când produce şcoala revoluţionari? O incursiune în istoria socială a vieţii universitare interbelice

Ionuț Butoi

Revista de Pedagogie, nr. 4, 2011

The main object of this research is to investigate why the universities of interwar Romania, in stead of becoming elite forming centers, became the main reservoir of revolutionary movements such as The Legion Movement. We tried to answer the question: when do the schools produces revolutionaries? The sharp contrast between the progressive rhetoric of the political and academically elite and the real social conditions of life, the economic crisis of the ’30’s and others contextual phenomena are the privileged explanations for the process of student radicalization in the interwar Romanian society.

Key words: revolutionaries, students, radical movement, social history.

Introducere

Modul în care sunt elaborate politicile educaţionale poate avea urmări sociale dintre cele mai ample posibil. Dincolo de simpla transmitere a unor cunoştinţe academice şi de o anume formare culturală, şcoala poate deveni mediul în care pot avea loc transformări structurale ale societăţii. Nu întotdeauna aceste transformări sunt benefice sau corespund intenţiei celor care au proiectat politicile educaţionale. În acest caz avem de-a face cu „efectele perverse” despre care a scris Raymond Boudon în legătură cu problemele sistemului universitar francez, probleme ce au generat celebrele revoluţii studenţeşti din 1968 (Boudon, 1998).

Faptul că universităţile devin rupte de contextul social şi nu mai îndeplindesc funcţia de adaptare socială, de inserţie în piaţa muncii, le transformă în focare de revoltă şi contestare a ordinii ierarhice şi sociale. Acest lucru se întâmplă îndeosebi acolo unde intelectualitatea, principal factor şi rezervor al clasei mijlocii, trăieşte o scindare între promisiunile societăţii moderne (promisiunea ascensiunii sociale, a stimei, a împlinirii vocaţionale etc.) şi condiţiile reale de existenţă (şomaj, condiţii precare de învăţământ, lipsa perspectivelor economice şi sociale etc.). În astfel de condiţii, intelectualul, studentul şi revoluţionarul devin tipologii aproape sinonime (Huntington, 1999). Având în vedere că viaţa universitară este tipică pentru tânărul care iese din adolescenţă pentru a intra în maturitate, ne confruntăm cu o dublă traumă – cea firească a confruntării cu starea de nesiguranţă proprie vârstei tinereţii (Levi & Schmitt, 2001) şi cea produsă social de condiţiile de nesiguranţă, respingere şi marginalizare ale societăţii interbelice româneşti.

În această logică a „efectelor perverse” şi a intelectualităţii studenţeşti ca forţă potenţial-revoluţionară în care punem în contrast intenţia declarată a politicilor educaţionale cu rezultatele reale obţinute, ne-am propus în cercetarea de faţă să identificăm modul în care politicile educaţionale ale guvernanţilor României Mari nu doar că nu au generat un curent de modernizare şi de pregătire a elitelor necesare consolidării noului stat, ci au produs o adevărate stare de criză a tinerei generaţii interbelice, ceea ce a dus la radicalizarea acesteia şi la transformarea unei largi majorităţi a studenţimii române într-o mişcare de tip revoluţionar. În România Mare interbelică, marea promisiune de „ridicare a ţării”, mai ales prin formarea unor elite provenite în mediile defavorizate social până atunci ale ţărănimii, a devenit marea dezamăgire care a dus la transformarea universităţilor în focare revoluţionare şi contestatare a status-quo-ului social şi politic.

Pentru articolul de faţă, aria câmpului de cercetare a fost restrâns la câteva fenomene tipice pe care le considerăm esenţiale în demonstrarea ipotezei „efectelor perverse” ale politicilor interbelice educaţionale din domeniul universitar. Deschiderea largă a „uşilor” universităţilor a contrastat puternic cu precaritatea resurselor de care dispuneau acestea, lucru ce a generat condiţii grele de învăţământ şi exacerbarea spiritului de rivalitate între studenţi. Un alt defect serios al învăţământului superior era faptul că marea parte a absolvenţilor erau integraţi în câmpul muncii prin funcţii de stat. Avocatura, profesoratul, medicina, erau slujbe de stat; în puţine domenii calificarea superioară servea unor activităţi de ordin privat. Astfel că, în momentul în care Marea Depresiune s-a resimţit în România interbelică, în mod brutal a fost tăiat accesul noilor absolvenţi la slujbe. Neavând unde să se integreze în domeniul privat, majoritatea acestor absolvenţi au devenit „şomeri intelectuali” şi au îngroşat rândurile mişcării radicale studenţeşti.

În demersul nostru exploratoriu, pentru a obţine o imagine cât mai realistă a stării învăţământului superior interbelic am folosit metoda istoriei sociale: am mers în special la documente de arhivă, date statistice, rapoarte despre congresele studenţeşti etc. Astfel, am apelat la Anuarele principalelor centre universitare din România interbelică: Universităţile din Bucureşti, Cluj, Iaşi, Cernăuţi, care cuprind valoroase statistici despre numărul de studenţi, despre condiţiile materiale în care se desfăşurau cursurile, despre asociaţiile studenţeşti, inclusiv despre tulburările create de unele curente radicale. Anuarele nu au avut o apariţie neîntreruptă în toţi anii universitari interbelici şi diferă în funcţie de universitate şi de anul de apariţie în ceea ce priveşte informaţia pusă la dispoziţie. Alcătuite metodic şi atent, ele constituie o sursă primă şi de neocolit pentru cercetătorul vieţii universitare româneşti.

O altă sursă de mare importanţă sunt dosarele disponibile la CNSAS despre Congresele Studenţeşti interbelice. Dacă Anuarele oferă o perspectivă ce reprezintă punctul de vedere al oficialilor universităţilor, dosarele CNSAS, redând atmosfera, intervenţiile şi temele discutate de studenţii interbelici, oferă o mărturie despre starea de spirit din interiorul studenţimii. Aici trebuie făcută o precizare: dosarele CNSAS sunt vechi rapoarte realizate de Siguranţa Generală, poliţia politică a regimului interbelic românesc, preluate, ulterior, de Securitatea comunistă. Aceste dosare conţin dări de seamă detaliate despre diversele Congrese studenţeşti, îndeosebi cele ale mişcării studenţeşti radicale – UNSCR (Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini); de altfel, UNSCR a fost cea mai amplă organizaţie de profil, aproape mereu în conflict cu autorităţile, fie ele universitare sau de stat, beneficiind de un statut semi-oficial dar dominând autoritar viaţa studenţească interbelică. Însuşi faptul că, foarte devreme, din deceniul trei interbelic, Siguranţa supraveghează atent aceste Congrese, arată că statul considera studenţimea drept un potenţial rezervor de forţe contestatare, periculoase. O problemă ar fi în ce măsură se reflectă fidel realitatea în aceste rapoarte. În general dările de seamă sunt efectuate într-un stil relativ neutru, conţind numeroase referiri de ordin factual (modul de desfăşurare al şedinţelor, oratorii, reacţia sălii, a cetăţenilor când existau manifestări publice) şi recenzări ale discursurilor. Comentariile ideologice ale autorilor (agenţi sau comisari ai Siguranţei) fac notă distinctă şi sunt identificabile relativ uşor.

În sfârşit, o altă sursă importantă în cercetare o constituie presa vremii sau opiniile despre fenomenul studiat ale unor personalităţi care ai trăit „pe viu” viaţa universitară interbelică. În unele momente, cum a fost închiderea căminelor şi a facultăţilor din 1937, presa a dedicat spaţii largi fenomenului universitar, realizând o serie de reportaje şi interviuri cu profesori universitari ai timpului.

1. Invazia tinerilor în Universităţi

Nimeni nu era pregătit pentru modificările structurale şi bulversante aduse de război. Cu atât mai puţin Universităţile României Mari, fie că e vorba despre cea din Bucureşti, din Iaşi, Cluj sau Cernăuţi. Fondate pe imperativul iluminist al ”luminării poporului” prin educaţie, universităţile rămân totuşi, până în deceniul al treilea al secolului trecut, cetăţi ale elitismului în care numărul de studenţi era relativ mic. Situaţia se schimbă cu totul după războiul mondial, iar universităţile se văd confruntate cu problema unui flux crescând de studenţi pentru care le lipsesc clădirile, sălile de curs, laboratoarele, bibliotecile, căminele şi, în general, cam tot ce ţine de o viaţă universitară. Cel puţin acesta este discursul general al rectorilor şi profesorilor universitari din perioada interbelică.

”Dezastrul economic al Europei se simte adânc şi în Universităţile sale. Toate suferă de lipsă de personal şi de material (…) cu atât mai mult cu cât numărul studenţilor a crescut”, constată rectorul Universităţii din Cluj, prof. D. Călugăreanu, într-o dare de seamă din anul 1923.1 Rectorul continuă: ”această invazie a Universităţilor de către tineret este un caracter al vremurilor noastre de după război”, adăugând, în plus, faptul că ”tineretul de astăzi nu mai vine la Universitate cu acelaşi grad de pregătire ca în vremurile de mai înainte”.2 Un an mai târziu alt rector, tot de la Universitatea din Cluj, prof. Iacobovici, consideră că ”creşterea bruscă a ţării a provocat o criză acută. (…) Mulţumită reformelor sociale făcute în ultimul timp şi ridicării clasei rurale criza aceasta va persista şi se va accentua zi de zi.”3

Problema efectelor războiului şi ale creşterii numărului de studenţi la Universităţi a fost o temă constantă de-a lungul întregii perioade interbelice, chiar şi în partea a doua a sa, când, datorită măsurilor speciale luate, numărul studenţilor a începută să se stabilizeze. Astfel, răspunzând unei anchete speciale dedicată ”cauzelor crizei şi formei educaţiei în universitate” a cotidianului Curentul, din vara anului 1937, prof. G.G. Marinescu, care preda Enciclopedia Dreptului la Facultatea de Drept Bucureşti afirma: ”după războiu, numărul studenţilor s-a înmulţit considerabil. Aceasta se datoreşte în parte schimbărilor naţionale şi sociale, dar mai ales mirajului universitar. Acest miraj, ce se ivise înainte de războiu, a ajuns la extrem după. Universitatea a ajuns un punct de atracţie extraordinar pentru generaţiile tinere. Toţi elevii sunt setoşi să ajungă la universitate. Idealul tuturor părinţilor e să le ajungă copii studenţi. Un miraj face să creadă şi pe unii, şi pe alţii, că aceştia, din moment ce au devenit studenţi, au ajuns la liman, au viitorul asigurat, cariera făcută. (…) Urmare a acestui miraj, nemulţumirea studenţilor, odată confruntaţi cu lipsurile şi nesiguranţa vieţii de student, provoacă ”descurajare” sau ”aruncarea în luptele politice, cu credinţa că vor putea înlătura neajunsurile de cari sufăr sau chiar vor reface o situaţie nouă în ţară”4.

În cifre, tabloul creşterii numărului de studenţi este mai greu de reprezentat datorită datelor precare şi aproximative pe care le deţinem. Cele pe care le-am consultat arată însă o creştere continuă, de la 18.227 până la 31.982 între anii 1921-1922 şi 1929-1930.5 Desigur, primul şoc a trebuit să fie chiar pentru anii imediat următori războiului, în ceilalţi ani având de-a face doar cu o tendinţă continuată. Acolo unde am avut disponibile (pentru Facultăţile de Teologie, Filosofie şi Litere şi Ştiinţe din Universitatea Bucureşti) raportările de studenţi înscrişi arată, comparativ cu anii dinaintea războiului, de pildă comparativ între anii 1915/1916 şi 1922/1923 o dublare (la Teologie 231 studenţi înscrişi vs. 443) sau chiar o triplare sau mai mult a numărului de studenţi (la Filosofie şi Litere 523 vs. 1419, la Ştiinţe 216 vs. 1142).6 Tendinţa se păstrează pentru situaţiile unde există evidenţe doar pentru anul I (respectiv la Facultatea de Filosofie şi Litere).

Numărul de înscrieri nu era echivalent însă cu numărul de licenţiaţi. Faţă de numărul de studenţi înscrişi, numărul de licenţiaţi era foarte mic. Pentru intervalul 1921-1931 se pare că au existat, de pildă, pentru Facultatea de Drept, 7,11% licenţiaţi faţă de numărul total de înscrişi (Scurtu, 2001, p. 216). Cu toate acestea, problema integrării studenţilor în viaţa socială rămânea gravă. Mircea Vulcănescu avansează, de pildă, cifra de 36 000 ”şomeri intelectuali” în anul 1934 (Vulcănescu, 2005, p. 700)!

1.1. Precaritatea resurselor

            O primă consecinţă a acestei invazii: localurile de curs sunt total neîncăpătoare. Rectorul Universităţii din Iaşi, prof. Al. Slătineanu, se lamentează: ”Facultatea de Drept se găseşte ca local şi ca bibliotecă într-o stare de plâns. Trei odăiţe cari servesc de săli de curs, o odae mai mult închisă, plină cu cărţi din care trei sferturi sunt inutilizabile, fără sală de decanat, fără cancelarie de profesori”.9 Acelaşi reclamă lipsa microscoapelor, a animalelor şi clinicilor, a mijloacelor în general pentru Facultatea de Medicină. În Bucureşti există aceleaşi probleme cu ”lipsa de localuri pentru Facultăţi şi de săli de curs” mai ales în cazul Facultăţii de Drept care atrage cele mai numeroase înscrieri.10

Principalele Facultăţi vizate de studenţi sunt, pentru prima perioadă anilor ’20, cele de Drept şi de Medicină. Sextil Puşcariu oferă şi o explicaţie pentru acest lucru: ”numai o parte mică din aceşti studenţi au urmat o vocaţiune firească (…), majoritatea a avut în vedere cariera mai sigură şi mai rentabilă (…), căci lipsa de medici şi de funcţionari administrativi sau magistraţi în noul stat român exclude concurenţa pentru absolvenţii acestor Facultăţi.”11 Acest lucru era, probabil, valabil în anul 1920, când a fost exprimat. Cert este că dacă, într-adevăr, motivaţia de a obţine o diplomă era strâns legată de obţinerea unui post de obicei în rândurile funcţionarilor de stat (fie administrativi fie profesori secundari), destul de curând drumul spre ”cariera sigură” a fost barat de greutatea de a accede în structurile birocratice ale statului iar apoi de criza economică a anilor ’30. Tema proletariatului intelectual devine o temă recurentă a studenţilor spre finalul anilor ’20 şi în anii ’30, când Marea Depresiune îşi face resimţite din plin efectele, blocând accesul noilor absolvenţi la posturile oferite de stat.

Pe lângă problema localurilor de curs, o altă problemă o reprezintă căminele şi cantinele. La numărul imens de studenţi, capacităţile căminelor, aşa cum sunt ele raportate în Anuarele disponibile ale Universităţilor, sunt, iniţial, infime. Bucureştiul raportează 600 de studenţi cazaţi în căminele sale proprii pentru 1925 şi 1032 pentru anul 1928.12 În Iaşi găsesc, pentru anul universitar 1925/26, ”casă şi masă” 560 de studenţi.13 Problema pare să se pună mai puţin acut în centrele din Cluj şi Cernăuţi unde numărul de studenţi este şi mai mic. Existau, cu mari eforturi, Oficii Universitare care însă aveau de cele mai multe ori servicii de asistenţă minimă, de regulă medicală.

Dar a fi student nu însemna doar să faci parte dintr-un mediu universitar cu resurse şi servicii de asistenţă precare, ci era şi foarte costisitor. Învăţământul era el, în perioada interbelică, îmbibat de ideologia iluministă, însă era departe de a fi gratuit şi acccesibil. Se percepeau taxe pentru înscriere, pentru frecventarea cursurilor, pentru bibliotecă, pentru examene, pentru licenţă şi doctorat. Aproape orice se taxa. Şi nivelurile acestor taxe sunt, uneori, foarte ridicate, cum este cazul Facultăţii de Medicină din Bucureşti, unde taxa pentru bibliotecă era, de pildă, nu mai puţin de 4000 de lei. Taxele pentru examene erau între 50 şi 300 lei, în funcţie de Facultate şi de centrul universitar. Asta în condiţiile în care bursele studenţilor erau în jur de 600-750 lei şi au suferit şi ele ”curbele de sacrificiu” din anii ‘30.14 Dar criza economică a mai avut un efect chiar mai grav: a dus la aplicarea curbelor de sacrificiu aplicate salariilor funcţionarilor de stat şi la necesitatea blocării posturilor din administraţie. Rezultatul a fost că absolvenţii Facultăţilor de Drept, de Litere, chiar şi de Medicină, deveneau aproape garantat şomeri cu diplomă deoarece statul român interbelic nu îşi mai permitea să angajeze noi funcţionari.

Nu e de mirare, astfel, că printre revendicările mişcării studenţeşti radicale (şi radicalizate) din a doua parte a anilor ’20 şi începutul anilor ’30 se regăsesc problema taxelor dar şi a organizării precare a vieţii universitare, făcându-se uneori comparaţie cu centre universitare străine constituie sub forma ”cetăţilor universitare” în care studentul ”beneficia” de încadrare şi integrare în sistem. Problema integrării în sistem este una crucială pentru a înţelege generaţia interbelică. Viaţa universitară, în sistemele sociale funcţionale, este tocmai o etapă de pregătire, de adaptare a adolescentului la viaţa adultă. În societăţile moderne universitatea şi armata erau cele două mijloace prin care statul naţional integra în societate tineretul marcat de profunde deosebiri regionale şi culturale. Universitatea pentru elite, armata pentru cei din clasele sociale inferioare. Într-o societate funcţională, universitatea reprezintă aşadar atât un mediu de pregătire a elitei intelectuale care va juca un rol principal în ”viaţa cetăţii” cât şi o primă etapă de integrare a adolescentului în viaţa adultului. În societăţile unde există clivaje puternice şi unde viaţa universitară funcţionează cumva ruptă de contextul vieţii sociale, universităţile devin deseori focare revoluţionare, contestatare ale ordinii sistemului statal şi social. Caz în care regăsim problema tinerei generaţii studenţeşti interbelice.

Puţinătatea resurselor universitare, concomitent cu exigenţele financiare şi intelectuale ridicate era pentru studentul român dornic de afirmare şi de ”carieră” un prim semnal pe care îl primea din partea statului – un semnal deloc încurajator, practic un refuz al preluării şi integrării sale în cadrul unei vieţi sociale funcţionale. Studentul român trebuia să se descurce de unul singur, ba chiar trebuia să se bată cu ceilalţi pentru a ocupa un loc onorabil în societate. Rivalitatea este considerată chiar de conducătorii Universităţilor un mijloc de gestionare a numărului tot mai mare de studenţi, după cum o arată rectorul Traian Bratu de la Iaşi care justifica ”înlesnirea selecţiei naturale” a acestora.15

1.2.  Rivalităţi. Şomajul intelectual

            Problema clasei de mijloc şi a proletariatului intelectual este o altă temă care devine constantă în Congresele studenţeşti mai cu seamă în jurul anilor ’30, adică în contextul Marii Depresiuni care a forţat statul român să blocheze posturile din administraţie noilor valuri de absolvenţi ai facultăţilor.

O concluzie aproape generală apare după primul deceniu interbelic: sunt prea mulţi studenţi şi numărul lor trebuie scăzut. În rândurile profesorilor se fac auzite opinii răspicate despre faptul că e necesar limitarea numărului de studenţi datorită capacităţii reduse a învăţământului superior de a asigura o calitate corespunzătoare educaţiei. O spun atât Nicolae Iorga[16] în perioada sa de rectorat cât şi Rădulescu-Motru[17]. Mai puţin de aşteptat era ca această concluzie să aparţină şi studenţilor – însă noile categorii de absolenţi sunt indicate drept un pericol pentru „proletariatul intelectual”, deoarece nu au unde să fie plasaţi.[18] O altă idee comună era limitarea accesului tinerilor din mediul rural prin desfiinţarea unor licee, transformarea lor în şcoli profesionale, înăsprirea tirajului.

Precaritatea resurselor universitare, afluxul neaşteptat de mare de studenţi, fenomenul şomajului printre tinerii absolvenţi pot constitui un context de criză socială care favorizează apariţia curentelor revoluţionare. Pentru a cita un congresist, „în trecut revoluţiile s-au făcut de doctori şi de avocaţi fără clienţi”. Iar concluzia era fără echivoc: „şomajul intelectual va duce la revoluţie şi eu prefer aceasta în locul foamei!”[19]

Însă tocmai aici avem acel ceva în plus care se adaugă contextului social nefavorabil care, oricât de greu ar fi, nu poate genera de unul singur o mentalitate revoluţionară.

2. Revoluţia studenţească

Ceea ce reiese din mărturiile istorice ale perioadei interbelice este o ruptură profundă între generaţia vârstnicilor şi a tinerilor studenţi interbelici. Tinerii nu doar că invadează Universităţile, ci sunt şi foarte diferiţi. Prof.  Călugăreanu observă, drept efect al războiului, o „nevroză a maselor” în care se dezvoltă „utopiile cele mai dăunătoare omenirii”[20] iar dr. Iacobovici, menţionând tulburările studenţeşti de la Cluj din 1922 le găseşte o astfel de explicaţie: „tinerimea, în avântul şi graba sa caracteristică a vrut ca această operă constructivă să se desăvârşească cât mai repede şi era fatal să apuce pe drumuri sau necunoscute sau foarte dificile”.[21] Rectorul din Iaşi găseşte şi el că „mentalitatea specială postbelică” se caracterizează prin „impulsul teribil pentru juisenţă imediată”.[22] Un tineret pe care îl consideră lipsit „de orice ideal moral”, lucru pentru care căminele studenţeşti i se par deja focare subversive şi nocive, descurajând folosirea lor. Imaginea facultăţilor şi căminelor drept focare revoluţionare subversive va fi reluată în anul 1937 când autorităţile au demarat o acţiune amplă de reprimare a organizaţiilor studenţeşti radicale prin desfiinţarea căminelor şi restricţionarea accesului la Universitate.

Deşi grevată de deosebiri mari ideologice, culturale, sociale, de curente diverse, tânăra generaţie interbelică are în comun cel puţin acest sentiment de înaltă tensiune atât de sfârşit de lume cât şi de presentiment al naşterii uneia noi. Un sentiment apocaliptic nu neapărat în sens teologic ci în sensul unui sentiment de participare la evenimente decisive, epocale, istorice. Chiar dacă este vorba despre tineri legionari fascinaţi de ideea revoluţiei fasciste sau despre cei care resping (uneori vehement) revoluţiile, fie ele de stânga sau de dreapta, cum e cazul lui Sandu Tudor sau Mircea Vulcănescu.

O notă caracteristică a acestui tânăr interbelic este o imaginaţie exacerbată, o retorică hiperbolică ce ascunde şi un fel de aşteptare la fel de inflamată, un fel de „simţ enorm şi văz monstruos” lipsit însă (uneori cu totul) de luciditatea autorului formulei, o percepţie a lumii în categorii mitologice, magice lucru care, spre deosebire de opinia generalizată, nu doar ca nu provine din trecutul patriarhal ci chiar îi este opusă. Iată cum descrie, de pildă, Costin-Deleanu primul său contact cu ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români, prezentată pe larg în a doua parte a acestui capitol): „(…) mă adaptam inconştient pe jumătate unei atmosfere vrăjite ce domnea în sălile acelea de clasă. (…) Îmi părea o viaţă fermecătoare (…) credeam că Asecerul va schimba lumea. Spiritul ce domnea putea naşte mirajuri, mai cu seamă pentru luptătorii în continuă dăruire de suflet.”[23] (sublinierile ne aparţin). Referitor la această stare de spirit, un profesor, desigur din vechea gardă, remarca: ”la noi, ca şi în alte ţări, se petrec prefaceri sociale importante, cari sdruncină din temelie vechiul edificiu patriarhal al vieţii familiale şi colective, cari tulbură liniştea sufletească atât de necesară meditaţiunii. Mintea tineretului de astăzi, de o sensibilitate extremă, este influenţată de atâtea atracţiuni puternice – produse ale civilizaţiunii şi rapidei noastre dezvoltări – cari îl scot din zidurile universităţii, incapabilă a-l mai captiva.” (sbl.n.)[24]

Prin comparaţie cu acest sentiment, „bătrânii”, prin calmul lor, devin dezgustători de-a dreptul pentru tineri, aşa cum o arată Manifestul Crinului Alb sau scrierile lui Mircea Eliade.[25] O ruptură mare, aşadar, între oamenii formaţi, afirmaţi şi confirmaţi în perioada dinaintea războiului sau imediat următoare, şi cei care vin din urmă – primii sunt văzuţi ca cinici şi laşi, ultimii sunt văzuţi ca „lipsiţi de ideal moral”, fanatici şi turbulenţi, buni de tratat doar cu Siguranţa şi Jandarmeria.

Într-un mod mai explicit găsim o adevărată apologie a revoluţiei de dreapta, prezentată ca o revoluţie a studenţilor, în discursul lui Corneliu Codreanu Zelea, ţinut în cadrul unui Congres Studenţesc: „În continuare face o profeţie: în curând se vor clătina şi distruge din temelie rămăşiţele lumii vechi, ce a condus această ţară, rămăşiţe ce se vor dărâma sub greutatea marelor lor păcat. În acea clipă, ţara va intra pe mâna braţelor tinereşti şi va fi pentru prima dată în istoria acestui neam când tineretul va eşi învingător cu un ceas mai devreme. Este un suflu, giovineţa, giovineţa, giovineţa din Italia, va stăpâni în curând toată Europa. O apă nesfârşită va fi dela Roma pâna la Nistru.  Sub stăpânirea braţelor studenţeşti, România va ajunge culmi de virtute, de glorie, înălţare morală şi materială, neatinse până azi de România.”[26]

Aşadar, revoluţia studenţească, revoluţia tinerimii, devenise reacţia pe care o parte a tinerei generaţii o dă crizei structurale a societăţii româneşti interbelice. Similarităţile cu revoluţiile iluministe sunt izbitoare. Prof. universitar ieşean A.C. Cuza descrie mişcarea studenţească în aceiaşi termeni în care era descrisă revoluţia franceză de actanţii săi – ca un fenomen natural care nu mai poate fi stăpânit, care determină cursul istoriei: „vin torentele, cad cascadele, vin uriaşele căderi de ape, poţi să aprobi, poţi să dezaprobi? Dar eu vă spun. Acesta este numai începutul”.[27] Pan Vizirescu percepe şi el fenomenul de radicalizare a tinerimii tot ca pe un fenomen revoluţionar: „ştiţi, era vorba de o revoluţie care luase naştere, se pregătea, şi nu puteai să-i vezi consecinţele care vor fi.”[28] Un congresist nu ezită, astfel, să compare mişcarea studenţească radicală cu revoluţionarii francezi, asemănând autoritarismul guvernului cu cel al Inchiziţiei spaniole şi al regimului ţarist! Un altul evocă lupta muncitorilor şi citează din Jean-Jacques Rousseau…[29]

Studenţimea română, la scurt timp de la primii ani ai perioadei interbelice, declanşează o mişcare radicală reunită sub numele Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români (UNSCR) care provoacă incidentele – inclusiv violente – din anii ’20 ai interbelicului românesc şi în care se regăseşte (alături de alte curente) principalul curent radical ce se va afirma în următorul deceniu: Mişcarea Legionară. UNSCR avea, conform statisicilor propriilor săi lideri, în 1930, 27.250 membri şi ar fi avut un total de 15 organizaţii afiliate.[30]  Ceea ce înseamnă că domina autoritar viaţa studenţească.

Concluzie:

             Începută ca o mare promisiune adusă tineretului, viaţa universitară interbelică s-a transformat într-o etapă traumatică de confruntare cu realităţile dure ale vieţii societăţi româneşti dintre cele două războaie. Reacţiile decidenţilor au oscilat între deschiderea largă a porţilor universităţilor, la începutul perioadei, şi închiderea căminelor, exmatricularea studenţilor în masă şi impunerea unor condiţii draconice pentru absolvirea liceului şi menţinerea condiţiei de student spre sfârşitul acesteia. Experienţa nefastă a acelor ani, experienţă ce a favorizat crearea unor curente radicale, a arătat că aplicarea unei politici educaţionale de tip iluminist-ideologic, fără a ţine cont de realităţile culturale specifice ale societăţii, poate duce la efecte dintre cele mai neprevăzute şi greu de controlat.

Referinţe Biblografice

BOUDON, R., Efecte perverse şi ordine socială, Ed. Eurosong&Book, 1998

HUNTINGTON, S.P., Ordinea politică a societăţilor în schimbare, Iaşi: Ed. Polirom, 1999

LEVI, G., SCHMITT, J.-C., Istoria tinerilor în Occident, Vol. I-II, Iaşi: Ed. Institutului European, 2001

SCURTU, I., Viaţa cotidiană a românilor în perioada interbelică, Bucureşti: Ed. Rao, 2001

SCURTU, I., BUZATU, Gh., Istoria românilor în sec. XX, Bucureşti: Ed. Paideia, 1999

VULCĂNESCU, M., Opere. I. Pentru o spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, 2005

NOTE