O mare experiență culturală
De Prof. Ion Zamfirescu
Adevărul, Anul 50, No. 15.942, sâmbătă 11 ianuarie 1936, p. 1
Expoziția satului românesc, organizată de Fundația culturală ”Principele Carol”, cu materialul recoltat de către echipele regale în campania de lucru din vara trecută, este, printre evenimentele culturale de la noi din ultimul timp, unul dintre cele mai semnificative.
Pe marginea realizărilor înfățișate se pot împleti considerațiuni bogate, unele de ordin strict statistic, altele de un ordin mai adânc, privind însăși doctrina necesară a unei acțiuni românești, în clipa de față.
La noi se vorbește despre sat. Îl găsim ca temă centrală, atât în programe politice, cât și în multe din credințele actuale de militare literară. Vechea perspectivă semănătoristă, de idilism și pitoresc artistic, de astă dată este întregită impetuos cu latura socială a vieții sătești și cu dramele ce se ivesc în complexul ei. Nu judecăm aici faptele care impun și alimentează această tendință. De asemenea, nu judecăm nici atitudinea acelora care o consideră o modă socială sau a celor care văd în acest fapt un semn suprem și hotărâtor al vremei. Indiferent de comentariile la care dă naștere, fapt cert e că tendința există și că accentele ei solicită sensibilitatea claselor noastre conducătoare, din ce în ce mai insistent. Așa se explică pentru ce problema satului se ivește peste tot, atât în străduințele oneste ale celor care visează pentru țara noastră visuri democratice, cât și în manifestările tendențioase ale acelora care n-o consideră decât o trambulină salvatoare pentru ambițiile lor.
Cu toate acestea, nu putem totuși să pretindem că în viața românească de astăzi există o politică adevărată, curajoasă și eficace, în ce privește problemele satului. Vorbim mult despre sat, dar îl înțelegem puțin, până acum l-am socotit numai în preocupările noastre teoretice. În chip paralel cu această orientare, n-am făcut aproape nimic pentru a ne însuși totodată o tehnică de acțiune înfăptuitoare în cuprinsul lui. Firește, am avut întotdeauna ambiția de a-i descifra viața. Pentru aceasta, însă, am procedat pe o cale nefirească, pornind de la criterii burgheze, alcătuite exclusiv fie la masa noastră de lucru, fie la cea de cafenea – acolo unde toate problemele se rezolvă la fel de greu sau de ușor – fie în agitația adesea artificializatoare a luptelor politice.
De asemenea, nu putem vorbi, până acum, nici de o anumită consecvență spirituală sau morală a celor care s-au rostit în numele satului. Dacă vreodată am vrea să facem un bilanț conștiincios al acestora, am vedea că unii nu l-au cunoscut niciodată, că alții l-ar fi putut cunoaște, dar sub imperiul altor interese l-au trădat și că mulți nu l-au experimentat decât în treacăt, în perspectiva sumară a unei pregătiri spirituale lipsită de suflu etnic, sau în graba agitată și sterilă a campaniilor electorale. Faptul hotărâtor în acest proces este acela că suntem încă străini de sufletul țărănimii, atât în ce privește complexul lui de condiționări materiale, cât și în ce privește frământarea intimă de spirit, sub puterea căreia își croiește destinul. Nu avem încă o psihologie lămuritoare a țăranului român și, de altminteri, cu puterile noastre de înțelegere de până acum, desigur, nici nu avea cum să fie scrisă. Ori de câte ori am avut nevoie în acțiunile noastre politice sau culturale de considerațiuni asupra vieții sătești, am făcut din ecuația acesteia un simplu silogism pretențios, mortificat de o logică în care au dictat ori eclectismul de cabinet, ori o supra valorificare bolnăvicioasă a prezumțiilor noastre orășenești.
X
În lumina acestor fapte, acțiunea echipelor regale în diferite sate de pe întinsul românesc apare ca un fapt nou, luminos, deschizător de perspective multe și promițătoare.
În primul rând este de remarcat poziția obiectivă față de realitatea sătească. Nu mai este vorba de un sat teoretic, abstract, văzut doar de departe și bun numai pentru a furniza motive de elucubrații doctrinare. Echipele pătrund în sat pentru ca să trăiască acolo viața lui. Se evită teoretizările inițiale. În acțiunea comună cu sătenii, sufletele deprind un mijloc natural de a comunica unele cu altele și de a se înțelege. Acei care au trăit aceste realități își pot da seama cât de salutară este această cale, pentru înlăturarea prejudecăților și pentru stabilirea unui ritm just de circulare a valorilor, între cele două tabere care au de înfăptuit o operă comună.
Nu vedem o școală mai bună, pentru o sociologie militantă, în legătură cu realitatea românească. Bineînțeles, există la noi un proces puternic al satului și al orașului. Și despre acesta se vorbește mult. Rareori însă este înțeles într-o lumină justă. Desigur, o viață românească echilibrată trebuie să le păstreze pe amândouă. Misiunea conducătorilor trebuie să fie aceea de a organiza, între ele, un sistem de raporturi armonice, care să le asigure colaborarea, menținând, totuși, fiecăruia, nota lui specifică de autonomie spirituală. În ce măsură s-a ajuns până acum la acest lucru, este pentru noi un semn de întrebare. Credința noastră este că, în mare măsură, orașele noastre au avut asupra satelor mai mult o influență nefastă, decât una fericită. Le-am transmis, fără scrupule, multe categorii ușoare, goale de conținut sufletesc, disolvante, camuflând cu motivul unor avantagii sau necesități economice, adevărate dislocări morale. Dimpotrivă, tot ceea ce satele ne-au trimis în oraș poartă o pecetie sugestivă, a înțelepciunii, a simplității creatoare, a purității care îndeamnă fie la visare, fie la concentrarea senină a nevoii de înțelegere. Desigur, echipele de astăzi, agenți ai căminelor culturale și promotori entuziaști ai unui devotament social lipsit de prezumții, pot reprezenta, față de vitregiile sau de absențele trecutului, semnul unor înțelegeri și al unor orizonturi noui.
Dacă, într-adevăr, momentul istoric al societății noastre actuale impune o doctrină și o credință pentru satul românesc, instituția echipelor regale, ivirea unor oameni care să le înțeleagă rostul, precum și încrederea cu care acțiunea lor a fost îndeobște primită, alcătuiesc, desigur, în destinul culturii românești, un început fericit, al unei mari și hotărâtoare experiențe.
Lasă un răspuns