”O nouă intelectualitate” sau raportul dintre cărturari și sat
Curentul, Anul XI, No. 3901, sâmbătă 10 decembrie 1938, p. 1
Dragoș Vrânceanu
Vom observa că în cadrul actualului regim, problema ridicării țărănimii, una din cele mai complexe ale țării românești, se pune pe o bază integrală, culturală în sens larg, prin mijlocirea „serviciului social la sate”. Nu numai că „serviciul social la sate” constitue acel ansamblu de instrumente și organizme originale, unice în felul lor creiate în vederea ridicării satelor; el trebue să răspundă principiului ”politicii țărănești” a statului nsotru. Nu vedem un alt mod de a pune în funcțiune acest principiul, încercat în acest moment.
În „Idei călăuzitoare pentru serviciul social”, publicate în Curierul echipelor studențești, d. prof. D. Gusti găsește o serie de formulări sintetice și politice ale scopurilor serviciului social. Problema satului prezintă un aspect solidar al aspectelor ei, care o fac cu totul specială:
„Există o strânsă și indisolubilă solidaritate – ne spune d. prof. Gusti – între problemele satului; nu există numai problema economică, ori numai latura biologică, ori numai cea culturală, ci există una și aceeași problemă a cunoașterii satului, care este deodată și economică, și biologică, și culturală, corespunzând singurei unități reale, vii și concrete, care este tocmai unitatea socială a satului. Solidarității problemelor teoretice ale satului îi corespunde o solidaritate a soluțiilor practice de ridicare a lui”.
Acest mod de a pune problema ține seama de esența realității sătești. Acțiunea la sat nu poate fi, deci, nici numai culturală – cum se credea odată – nici numai economică, cum socotea de asemeni democrația materialistă. Ea trebue să atingă toate felurile de manifestare ale vieții satului.
Înțelegem măsura în care organismul „serviciului social” trebue să lucreze pe un plan total al satului, suscitând o desvoltare totală chiar dacă ea este mai înceată decât ne-am putea aștepta. A pune accentul prea mult pe un aspect al vieții sătești, însemnează a provoca contraste în viața organică a acestei nebăuit de profunde unități sociale a națiunii noastre.
Să ținem seama deci de acest caracter total al sforțării ”serviciului social”, căci numai astfel s-ar putea aprecia cu justețe ce rezultate dă. Ochii tuturora, care nu se opresc la aparențe, sunt îndreptați către acest efort original și uriaș, care începe a se pune în funcție, cu o curiozitate legitimă. Noi nu putem uita nici un moment procentul țărănimii noastre care face imparțială orice neglijare a problemei ei, oricât i-am socoti pe țărani de pasivi și de neînțelegători ai complexului unitar de probleme ale statului. „Problema națională”, aceia a străinilor și problema țărănească, acestea sunt cele două aspecte ale dificultății esențiale a oricărei politici de stat și deci scopul oricărei politici de stat.
Răspunderea „serviciului social” este la înălțimea originalității de concepție și inteligenții cu care este îndrumat în aceste eforturi inițiale pe care le trăește, care caută să înnoade experiența echipelor studențești cu caracterul mai restrâns, cu aceia a echipelor obligatorii care trebuesc trimise pe tot întinsul țării.
În privința acestor numeroase echipe studențești noui, pe care legea le impune prin recrutarea absolvenților tuturor școlilor superioare, socotim de asemenea necesar să punem în lumină un aspect al lucrurilor subliniat în mod deosebit de d. prof. Gusti în „Idei călăuzitoare pentru serviciul social.”
„Pentru trezirea energiilor și interesului pentru sat și a voinței de mai bine adormite la sate, legea serviciului social introduce un element nou: obligativitatea unui stagiu la țară pentru cărturarii universităților și ai școlilor noastre superioare” … ceea ce nu face decât ”să consfințească un început fericit al echipelor studențești”.
Principiul, metoda și planul de lucru al echipelor vor rămâne aceleași. D. prof. D. Gusti continuă astfel:
„Astfel se va naște o nouă intelectualitate, activă și creatoare, care va face să dispară contrastul de astăzi, așa de dureros și granița sufletească atât de nedreaptă dintre sat și oraș. O intelectualitate realistă, ce va ști să cetească în cartea vieții cu adevărat românească lectura pe care nici o carte și nici o învățătură pe catedră nu le-ar putea-o da”.
Sunt cuvinte care trebuesc reținute. Două idei au dominat problema contimporană a vieții noastre sufletești: ideia adaptării pur formale a civilizației occidentale la un fond care nu-i corespunde și ideia acestui hiat dureros între cărturari și sat, care face în pătura noastră cultă să nu fecundeze realității organice de mare rezistenă. Toate romanele noastre sunt pline, ca o obsesie, de problema ratării și dezrădăcinării intelectualului român.
Munca aceasta nouă și chiar dură la sate va veni peste durerea acestei lacune și acestui contrast, ca un balsam.
Cronici. Latura culturală a „Serviciului Social”
Revista Fundațiilor Regale, Anul V, Nr. 12, 1 decembrie 1938
Vladimir Streinu
O lege recentă înființează noua instituție căreia i s-a zis „Serviciul Social”. După cum însăși denumirea o arată, noua instituție va avea în grija sa viața societății românești, cu formele ei caracteristice, cu mișcările ei durabile. Se înțelege că, aceasta fiindu-i orientarea generală, țărănimea, ca parte mai însemnată a morfologiei sociale românești, este aceea către care merge toată atenția activă a legii. Temelia și justificarea noii înfăptuiri o formează un lung șir de oameni din trecutul nostru, personalități culturale și politice, dintre care câteva, cu strălucire istorică, au tins la ceea ce se realizează abia acum. Menționăm astfel, după timpul fiecăruia, pe înflăcăratul Bălcescu, pe Ion Ionescu dela Brad, pe marele Kogălniceanu, pe Spiru Haret, oameni de cultură și oameni politici în același timp – dintre morți, iar dintre cei încă în viață – pe d. N. Iorga, al cărui profesorat aprins crease singur, într-o vreme, ceea ce s-ar putea numi sensibilitatea țărănistă.
Cum mai toți intelectualii noștri de până spre 1920 fuseseră plămădiți de ilustrul profesor, exista atunci și mulți ani încă după acea dată, când noii oamenii se apropiaseră de cârma treburilor publice, un romantism social, în favoarea țărănimii, de care trebue să amintim, dacă vrem a indica rădăcinile puternice ale Serviciului Social. Căci învățătura d-lui N. Iorga avea să încercuiască toate posturile de comandă în Stat, devenind oficială, chiar dacă ajungând să fie aplicată, aveau s-o aplice alții; dar mai cu seamă se infiltrase adânc în caracterul vlăstarului regesc însuși. Prințul Carol, a cărui creștere spirituală fusese încredințată d-sale.
Pe baza acestei sensibilități și în atmosfera romantică de atunci, ia ființă o Fundație culturală, care era privită, de cine nu vrea să înțeleagă dintr-o dată, ca simplă generozitate princiară. Semnificația întreagă a Fundației Principele Carol avea să se lămurească pentru toți mai târziu, odată cu dezvoltările ce le va lua ea, precum și mai ales din anumite cuvântări ale M. S. Regelui Carol II.
Iată, astfel, un mic fragment dintr-un discurs regal oglindește o concepție și anticipează un viitor.
”Când în anul 1920, a spus M. S. Regele într-o împrejurare, Mi-a venit gândul, plin de un avânt tineresc, de a crea această Fundațiune, am fost mânat de ideea că în urma marilor reforme, împroprietărirea țăranilor și votul obștesc, mai era și un foarte mare pas de făcut pentru ridicarea și așezarea acestei țări acolo unde trebue. Am fost convins că numai prin drepturile și printr-o înzestrare a locuitorilor nu se poate ajunge la scopurile dorite, și, de aceea, întemeind această Fundație, am dorit să pătrund cât mai adânc în mijlocul poporului, începând o adevărată operă de îndrumare, zi de zi, ceas de ceas, ca să putem ajunge să ne fălim și noi, cum se fălesc și alte țări, cu sate – nu numai pitorești – dar cu sate frumoase, cu sate sănătoase”.
În nobila cadență a gândirii Prințului de atunci, nu era așadar numai fervoarea naționalistă și generozitatea romantică pentru țărănime, ci și imaginea unui viitor al țării reformate, imagine sprijinită pe o puternică intuiție sociologică. Acestei inițiative, ce ieșise din scrutarea structurii însăși a statului nostru, îi lipsea deocamdată sociologul, spiritul realist, care să dea un conținut de viață socială viziunii tânărului Prinț; îi lipsea, deși exista.
El lucra pe atunci ca profesor al Universității din București, abia venit de la Iași; era de curând membru activ al Academiei Române, numai la un an după ce primise calitatea de membru corespondent; fusese elevul și colaboratorul solicitat al celebrilor învățați Wundt, Schmoller, Karl Bucher, von Liszt, Lamprecht, lucrând după aceștia cu Durckheim; paralel cu activitatea noii Fundații, el înființa Institutul Social Român, făcând să apară, ca organ al acestuia, „Arhiva pentru Știință și Reformă Socială”; iniția la noi metoda monografică de cunoaștere sociologică, punând bazele unei școli proprii; în sfârșit, era sortit prin activitatea ce desfășura să conducă opera la care viza Fundația Principele Carol.
Căci ori pe unde a trecut până să i se încredințeze această conducere, pe la Societatea de Radio-Difuziune, pe la Oficiul Național al Cooperației, pe la Casa Autonomă a Monopolurilor, pe la Decanatul Universițății de Litere și Filozofie, ca și pe la Ministerul Instrucțiunii, Cultelor și Artelor, ca titular, a dezvoltat o acțiune, ale cărei forme, aparent disparate, s-au inspirat numai din realitățile românești. E destul să amintim că, pe tot întinsul țării, Casa Autonomă a Monopolurilor păstrează încă rețeaua culturală a căminelor înființate de el. Acesta era profesorul Dimitrie Gusti.
La conducerea unei instituții cum era Fundația Principele Carol, care da forma aproape oficială cercetărilor d-sale paralele deși de aceeași natură îl mâna așadar destinul propriu. Și într-adevăr, Fundația, condusă de d. Gusti, capătă o dezvoltare care îi îngădue să creeze în țară două mii de Cămine Culturale sătești, câteva zeci de echipe studențești, trei periodice (Albina, Căminul Cultural, Curierul Echipelor), precum și o colecție de tipărituri (Cartea Satului), menită culturii populare. Astfel s-a studiat, ani de zile, ca într-un seminar special, s-a experimentat pe o scară redusă ca într-un laborator posibilitatea de a reforma celula de bază a societății românești. Și numai în urma rezultatelor de atâtea ori consfințite prin glasul de ctitor al M. S. Regelui, Fundația Principele Carol a primit puterea de a-și extinde în mod oficial acțiunea. Azi legea Serviciului Social îi dă această posibilitate.
În comunicarea de la radio din 27 octombrie 1938, d. profesor Gusti a expus și comentat cuprinsul noii legi, care va generaliza concepția instituției experimentale printr-o instituție de Stat.
”Prima caracteristică a legii Serviciului Social, a spus autorul, este elasticitatea și realismul ei. Legea nu inventează o realitate socială românească nouă, care să fie apoi impusă ori suprapusă realității actuale. Ea nu impune și nu inventează nimic, ci preconizează descoperirea nevoilor satelor, pentru a le satisface apoi integral. Ea are la bază adevărul științific. Într-adevăr, satele românești, dacă sunt asemănătoare nu sunt niciodată identice. Greșala fundamentală a legislației românești a fost tocmai presupunerea unui sat egal cu el însuși, același pe toată țara. Cercetările monografice (pe care școala sociologică din București le practică de peste 15 ani) au dovedit cu prisosință aceasta, răscolind până în adâncime realitatea sătească și constatând cât de mare este prăpastia între țara reală și țara legală. Țara legală trebue să se clădească pe țara reală, și nu dimpotrivă, cum pare că se credea până acum…”
În acest scop, legea prevede crearea unui Institut de Cercetări Sociale al României, a câte unui Cămin Cultural de fiecare sat și oraș, a unui număr cu mult mai mare de Echipe Regale Studențești, care să lucreze pe tot întinsul țării, și a unei școli de echipieri sau de conducători de cămine, care să pregătească noile elemente.
După cât se poate vedea, legea Serviciului Social este o aplicare a concepției care stă la baza lucrării fundamentale a d-lui profesor Gusti – Sociologia Militans. Căci acolo găsim însemnarea următoare: „Cultura creează națiunea”. Această lege reprezintă hotărârea de a reforma Statul prin cultură; dar prin acea cultură care „este facultatea câștigată ca din punctul în care omul este fixat de natură și soartă, să se regăsească pe el însuși în realitatea în care trăiește și să-și clădească o lume spirituală proprie”. Nu o pedagogie obișnuită preconizează astfel d. profesor Gusti, ci o andragogie, care să garanteze devenirile de mâine ale Statului nostru, făcând normală trecerea de la sat la oraș, și de la starea de incultură la aceea de cultură. Acțiunea d-sale se încadrează așdar în marea concepție care, de la Eminescu, Maiorescu, Petre Carp și Caragiale, dintre oamenii noștri de cultură și oamenii politici, până la direcțiunea spirituală a regimului actual, care dă acestei concepții realitatea politică, urmărește o dezvoltare armonioasă și organică, adică din ea însăși, a societății românești.
